PRODUSE APICOLE

CUPRINS

Introducere..................................................................................................................................1
1.1. Mierea în medicina modernă........................................................................................1
1.2. Mierea...........................................................................................................................2
1.3. Polenul..........................................................................................................................3
1.4. Păstura..........................................................................................................................3
1.5. Ceara de albine.............................................................................................................4
1.6. Veninul de albine..........................................................................................................5
1.7. Lăptişorul de matcă......................................................................................................6
1.8. Apilarnilul....................................................................................................................7
1.9. Produse apicole în terapie şi cosmetică........................................................................8
1.10. Concluzii.................................................................................................................10
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................11

Introducere

Folosită cu succes de aproape cinci milenii în tratarea rănilor, mierea a fost înlocuită în
secolul XX de antibioticele obţinute pe cale artificială. După doar câteva decenii, însă,
medicii se văd nevoiţi să apeleze din nou la calităţile sale, în special datorită creşterii
rezistenţei agenţilor microbieni la tratamentele cunoscute.
Nu este neapărat vorba de o revenire la medicina tradiţională ci, pur şi simplu, mierea
se dovedeşte, din nou, a fi cel mai sigur şi cel mai eficient antibiotic pe care omenirea l-a
cunoscut vreodată. În fond, este singurul aliment care, în stare naturală, nu se strică niciodata.
Au dovedit-o recipientele cu miere descoperite în mormântul faraonului Tutankhamon unde,
substanţa veche de peste 3300 de ani încă era comestibilă.
Dovezi ale folosirii mierii în alimentaţie datează de acum 10.000 de ani deşi, este mai
mult ca sigur faptul că proprietăţile acesteia erau cunoscute de oameni cu mult timp înainte.
Cel mai probabil, mierea sălbatică, alături de fructe şi carne au constituit unul dintre primele
alimente folosite de oameni.
Utilizarea mierii în medicină este înregistrată pentru prima dată în Egiptul antic, acum
aproape 5000 de ani, într-un tratat atribuit celui pe care tot mai mulţi istorici îl consideră
adevăratul părinte al medicinei, Imhotep.
Acesta descrie amanunţit tratamentele cu miere aplicate pe răni deschise muncitorilor
egipteni, pe care îi coordona în construcţia primelor piramide. Reţetele sale, preluate de
medici de-a lungul timpului, aveau să rămână general valabile până aproape de zilele noastre.
Nici Hippocrate, cel mai vestit medic al Greciei antice, cel al cărui principal merit este
de a fi pus bazele medicinei ca ştiinţă în lumea occidentală, nu a trecut cu vederea efectele
curative ale mierii. În cele nu mai puţin de 70 de lucrări care i se atribuie, Hippocrate
menţionează calităţile antiinflamatorii ale acesteia şi o recomandă în ceea ce avea să fie
primul tratat de medicină preventivă.
De fapt, mierea devenise atât de apreciata, încât în Roma antică, era folosită ca
monedă de schimb, în locul aurului, obicei păstrat în unele ţări, inclusiv Ţările Romane, până
spre sfârşitul Evului Mediu.
Proprietăţile sale antimicrobiene aveau să transforme mierea, printre altele, în cel mai
cunoscut ingredient folosit în îmbalsamarea cadavrelor. Unul dintre cele mai cunoscute
exemple fiind cel al domnitorului Vlad Ţepes, al cărui cap va fi închis într-un vas cu miere şi
păstrat ca trofeu de către sultanul Murad al II-lea.

1.1. Mierea în medicina modernă

Deşi rolul său fusese preluat de către antibioticele obţinute pe cale artificială, mierea
are parte de o revenire puternică în medicina modernă, în mare parte datorită creşterii
rezistenţei agenţilor patogeni la tratamentele cunoscute, se arată într-un studiu efectuat
de British Journal of Surgery.
Proprietăţile terapeutice ale mierii au revenit în ultimii ani în atenţia medicilor odată
cu eşecurile în vindecarea rănilor, înregistrate de antibioticele artificiale, anunţă medicii
britanici. Aceştia recomandă folosirea mierii ca agent antimicrobian inclusiv în cazul
interventiilor chirurgicale:
„Mierea prezintă un număr mare de proprietăţi care fac din aceasta cel mai eficient
remediu în combaterea infecţiilor provocate de bacterii: concentraţia mare de zahăr,
umiditatea redusă, acidul gluconic – cel care crează un mediu acid – şi peroxidul de hidrogen.
S-a dovedit că mierea are un efect extrem de puternic şi asupra inflamaţiilor şi umflăturilor”.
Chirurgii britanici au descoperit că mierea este extrem de eficientă şi în tratamentele
aplicate bolnavilor de diabet, studiile acestora arătând o scădere substanţială a cazurilor de
amputare. Cercetătorii au demostrat şi că rata de vindecare a plăgilor prin tratamente cu miere
este mult mai mare decât în cazul antibioticelor folosite până acum, durata de sterilizare a
unei răni deschise putând dura numai câteva zile.
„Cercetările noastre arată clar că toţi chirurgii ar trebui să ia în serios folosirea mierii
în situaţiile post-operatorii, în special în cazurile în care tratamentele cunoscute nu dau
rezultate”, conluzionează Fasal Rauf Khan, coordonatorul studiului.
Pe lângă proprietăţile antiseptice, mierea s-a dovedit un remediu extrem de eficient în
tratarea cancerului, bolilor cardiovasculare şi neurodegenerative, precum şi în
cazul tratamentelor anti-înbătrânire.
Cea mai veche imagine a unor culegători de miere, datează de acum 10.000 de ani, şi a
fost descoperită într-o peşteră din Spania, în apropierea oraşului Valencia
În Grecia Antică, orice tânără mireasă trebuia să îşi înmoaie degetele în miere şi să
ungă pragul casei cu aceasta. Se spunea că acest ritual ajută la buna înţelegere dintre soţi şi
ducea la relaţii bune cu soacra.
Produsele apicole obţinute de la albine pot fi împartite în produse principale (miere,
ceară şi polen) şi produse secundare (lăptişor de matcă, propolis, venin, păstura şi apilarnil).
În afara produselor apicole principale, în ultimul timp, datorită însuşirilor
terapeutice şi a bogăţiei acestora în vitamine, hormoni, substanţe energetice, etc. s-a acordat o
mai mare atenţie produselor apicole secundare, valorificarea acestora facându-se în industria
farmaceutică şi cosmetică.

1.2. Mierea
 Prin definiţie, mierea este "substanţa dulce produsă de albine melifere din
nectarul florilor sau din secreţiile care provin din părţi vii ale plantelor sau care se găsesc pe
acestea, pe care le culeg, le transformă şi le combină cu substanţe specifice şi le
înmagazinează în fagurii din stup".
Mierea poate proveni din nectarul florilor şi este produsul doar al albinelor.
Nu putem deci folosi cuvântul,, miere" pentru a desemna produse obţinute prin
hrănirea albinelor cu zahăr industrial şi nici produsele dulci provenind de la insecte, altele
decât albina meliferă, ca de exemplu meliponele sau bondarii.
În functie de origine, se distinge mierea de nectar sau mierea de mană. După cum mierea
se află în faguri sau extrasă, este categorizată ca miere în faguri, miere centrifugată, miere
stoarsă, miere scursă. În practica, aceste definiţii sunt puţin folosite.

Mierea de albine are ca surse potenţiale peste 2000 de flori; ca rezultat, caracteristicile
ei sunt extrem de variabile. De aceea, terapeutul trebuie să fie capabil, cu ajutorul simţurilor
lui, să stabilească calitatea generală a mierii şi/sau calităţile ei terapeutice.
În toată lumea mierea este cunoscută mai ales ca aliment şi mai puţin ca medicament .
Din această cauză, probabil, preţul mierii este prea scăzut pentru ca apicultorii să aibă
beneficii satisfăcătoare de pe urma colectării acesteia .
În zilele noastre este reconsiderată importanţa mierii pentru sănătatea oamenilor
şi animalelor . Mulţi specialişti din ţări ca : Noua Zeelandă, Franţa, India etc. au demonstrat
că mierea este de asemenea un medicament dacă este obţinută şi folosită în anumite
circumstanţe. Mierea poate fi folosită cu succes pentru prevenirea şi tratarea ulcerele gastro-
duodenale (fiind considerată un pansament gastric), pentru tratarea arsurilor sau pentru
vindecarea plăgilor, având un puternic caracter antiinfecţios.

1.3. Polenul

Polenul (din latină pollen) este o pulbere de obicei galbenă, constituită din grăuncioare
microscopice, ce provin din anterele staminelor. Polenul mai este definit și ca fiind o pulbere
galbenă produsă de staminele fanerogamelor, celule reproducătoare mascule. Polenul şi
mierea sunt singurele resurse alimentare care s-au descoperit că conţin 22 de nutrienţi. Din
această cauză polenul este considerat ca fiind un ”aliment complet”.
Polenul este printre cele mai vechi suplimente alimentare folosite de om. Beneficiile
polenului au fost intuite de diverse civilizaţii şi religii. Egiptenii și Chinezii antici foloseau
polenul pe post de medicament şi factor de întinerire a organismului. Hipocrate, părintele
medicinei considera că polenul asigura o sănătate bună celor care îl consumau şi ajută la
prevenirea îmbătrânirii organismului. Druizii, preoţii vechilor celţi, numeau Britania ”Insula
Mierii”. Legendele galice sunt pline de referinţe la miere şi polen. Polenul este menţionat în
Biblie, Talmud şi în Coran. Din păcate proprietăţile curative ale polenului au fost uitate de
către lumea modernă. La ora actuală polenul este o componentă importantă a apiterapiei (un
tip de medicină alternativă care câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi). Cei care practică acest
tip de terapie consideră că polenul are numeroase proprietăţi terapeutice, totuşi dovezile
ştiinţifice în această privinţă sunt destul de puţine.

1.4. Păstura

Păstura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar şi cel mai puţin cunoscut.
Puţini ştiu ce este păstura şi cu mult mai puţini se încumetă să treacă la recoltarea ei.
În esenţă, păstura este un polen modificat, hrana harnicelor albine.
Sub influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi
umidităţii ridicate din stup, precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie
de transformări biochimice şi modificări structurale, transformându-se în păstură. Datorită
faptului că transformările suferite de polen sunt biochimice, produsul rezultat este diferit de
polenul iniţial. Transformarea polenului în păstură comportă mai multe etape :
- prima etapa constă în dezvoltarea bacteriei pseudomonas, aerobă, care va consuma întreaga
cantitate de oxigen, ceea ce conduce în final la moartea acestor bacterii, prin autoasfixiere.
-a doua etapă se produce prin dezvoltarea unei bacteriei anaerobe, lactobacillus, care
foloseşte glucidele ca sursă de oxigen, producând în schimb acid lactic, concentraţia acestuia
ajungând la 3,2%. De asemenea creşte concentraţia de vitamine din grupa B.
Păstura este un produs natural, cu însuşiri mai valoroase decât ale polenului datorită
conţinutului mai mare în zahăruri simple, vitamina K, enzime şi aminoacizi, precum şi a
acidităţii sporite ce o face uşor asimilabilă.
Faţă de polen valoarea nutritivă şi antibiotică este de 3 ori mai mare . De asemenea,
învelişul extern al polenului, exina, este distrus, determinând asimilarea mai uşoară de către
organism. Datorită cantităţii mari de acid lactic şi proprietăţilor antibiotice, păstura poate fi
păstrată timp îndelungat, fără a se observa modificări majore, cantitative sau calitative.
Păstrată la loc uscat şi răcoros, poate rezista până la 17 ani.
Indicaţiile principale ale păsturii sunt în alimentaţia copiilor şi acelor persoane ce
suferă de una sau de mai multe boli grave din zona tubului digestiv ( ulcere, tumori, ciroză
etc.) şi ca rezultat nu pot digera corespunzător polenul.
Păstura are un gust mai acru datorită fermentaţiei specifice care are loc în fagurii cu
polen; este mai bună decât polenul în toate bolile legate de ficat şi de funcţionarea lui .

În Medicina Tradiţională Chineză, gustul acru stimulează energia (Qi) a elementului

"Lemn", care ajută funcţionarea următoarelor elemente fizice şi psihice:
• ficat
• vezicula biliară
• muşchi (netezi, striaţi, cardiac) şi tendoane;
• ochi;
• imaginaţia, creativitatea;
• energiile de regenerare.

1.5. Ceara de albine

Ceara a avut un rol important în istorie. În unele civilizaţii ceara de albine a fost
utilizată ca monedă şi a avut un preţ foarte ridicat. În anul 181 i.Hr. atunci când romanii au
învins corsicani, au impus la impozitare ceară de albine în valoare de 100.000 lire sterline.
Agricultorii din Franţa plăteau în jurul anului 1300 o taxă anuală de 2 kg de ceară de
albine pentru fiecare familie.
În era moderna ceara de albine cunoaşte multe utilizări şi aplicaţii. De fapt, importanţa
producţiei de miere înca din cele mai vechi timpuri a fost secundară productiei de ceară de
albină.
Ceara este un produs organic complex rezultat din metabolismul albinelor lucrătoare,
destinat construirii fagurilor din stup, ele se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă
profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil, ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă
la brun ajungând aproape neagră dupa câtiva ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte
stabilă dacă se ia în considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande.
Ceara este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări şi nu este uşor atacată decât
de enzimele digestive ale insectelor. În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se
transformă, ceea ce permite recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simpla
reîncălzire şi purificare.
Culoarea galbenă pe care o primeşte ceara în stup este în raport cu pigmenţii
polenului. Substanţele, în general foarte pigmentate, care înconjoară grauncioarele de polen
ale plantelor entomofile sunt solubile în substanţe grase. Se dizolvă uşor în ceară şi o
colorează. Ulterior, ceara se încarcă cu propolisul adus de albine, cu mătasea coconilor
părăsiţi în celule de albinele care se nasc. Examinat la microscop,fagurele de ceară învechit se
dovedeşte a fi un material alcătuit din elemente disparate, mult mai solide decât pelicula
subţire de ceară de la început.

Dintre indicaţiile terapeutice se pot menţiona (pentru uz extern şi intern):

- Dureri lombare (combinat cu propolis)
- Artroze
- Acnee
- Uz cosmetic (depilare )
- Febra fânului
- Afecţiuni gingivale
- Constipaţie.

Proprietăţiile cerii sunt legate în mod direct de substanţele conţinute, dar şi de faptul
că albinele adaugă mici cantităţi de propolis în interiorul fiecărei celule a fagurelui, în special
în cele construite iniţial pentru larve. Ceara este are, astfel, proprietăţi:
- antiseptice;
- emoliente;
- antiinflamatoare;
- cicatrizante.

Ceara ajută pielea să aibă o structură netedă şi elastică (aspect), de aceea este mult
utilizată în cosmetică, în prepararea diferitelor măşti. De asemenea este utilizată pentru
epilare.

1.6. Veninul de albine

Veninul de albine poate fi găsit în două forme principale: lichid, cum este imediat
după extracţie sau când este injectat de către albină prin ac, şi uscat, după colectare cu
mecanisme speciale (colectoare de venin).
Veninul de albine este un lichid incolor, cu gust picant-amar şi cu un miros aromat
asemănător bananelor coapte. Este uşor acid (pH 5,0 - 5,5); schimbă culoarea hârtiei albastre
de turnesol în roşu indicând o reacţie acidă. Totuşi, soluţia apoasă din veninul uscat nu mai
prezintă acest efect, sugerând că responsabili de reacţia acidă sunt compuşii volatili. Veninul
se usucă la temperatura ambientală în mai puţin de 20 de minute, pierzând între 65-70 % din
greutatea originală. După ce lichidul se evaporă se poate recolta 0.1 mg. de venin uscat pur
(de la o singură albină).
Veninul uscat pur are o culoare galbenă - maronie. Greutatea specifică este de 1,313
g/cm3. Toxicitatea exprimată prin DL50 este de 2,8 mg/kg (i.v. la şoarece). DL50 înseamnă că
50 % dintre şoareci vor muri când le este injectată intravenos doza de 2,8 mg. de venin per
kilogram corp. Veninul este rezistent la frig, iar îngheţarea nu pare să-I reducă toxicitatea.
Când este uscat este rezistent şi la căldură, chiar la 100 oC. Veninul uscat de albine, dacă este
ferit de umezeală, îşi poate menţine proprietăţile toxice câţiva ani. El are o structură
policristalină. Examinările sub microscop au arătat că veninul de albine, ca picături ale
soluţiei apoase din venin uscat, îşi asumă structura fizică caracteristică, incluzând componente
ce variază ca formă şi mărime. Nu este dificil să determinăm rapid clasificarea veninului
(venin de albine, de viespe, de gărgăune, de viperă) bazându-ne pe structura sa fizică.

Proprietăţi terapeutice şi curative ale veninului

Veninul de albine, când e administrat în doze mici, poate fi un medicament natural
excelent, are o serie de proprietăţi şi exercită asupra organismului uman o serie de efecte:

1.7. Lăptişorul de matcă

Lăptişorul de matcă are o compoziţie foarte stabilă în mod obişnuit, chiar şi cel obţinut
de la rase de albine sau colonii de albine diferite. Stabilitatea sa probabil că stă la baza
stabilităţii genetice a coloniei de albine. De aceea el este extrem de important pentru viaţa
coloniei.
Principalii constituenţi ai lăptişorului de matcă sunt: apă, proteine, zaharuri, lipide şi
săruri minerale. Apa constituie aproximativ 2/3 din lăptişorul de matcă proaspăt, dar din
partea uscată, proteinele şi zaharurile (fructoza şi glucoza) sunt de departe fracţiunile cele mai
mari.
În lăptişorul de matcă au fost identificaţi în total 29 de aminoacizi şi derivaţi ai
acestora, cei mai importanţi fiind acidul aspartic şi acidul glutamic. Toţi aminoacizii esenţiali
pentru oameni sunt prezenţi în compoziţia sa.
O altă substanţă foarte importantă, prezentă în lăptişorul de matcă, este acidul 10 -
hidroxi - decenoic, concentraţia lui fiind un bun indicativ pentru verificare calităţii
lăptişorului. Aceasta trebuie să fie mai mare de 1,8% din materia uscată.
Lăptişorul de matcă, datorită marii sale bogăţii în substanţe nutritive vitale, este
considerat un excelent aliment. Totuşi, deoarece este consumat în mod obişnuit în cantităţi
foarte mici (adesea mai puţin de un gram pe zi ), este mai bine să fie considerat ca un "mini-
aliment". Chiar dacă este un "mini-aliment", poate fi folosit la salvarea vieţilor unor oameni
(copii, oameni în convalescenţă sau cei ce se recuperează după operaţii) care nu au suficientă
energie să digere normal, mâncare mai mult sau mai puţin complexă .
În plus, lăptişorul de matcă, are proprietăţi puternice care protejează larvele de
albine şi mătcile împotriva multor micro-organisme periculoase ca bacterii, virusuri etc. De
asemenea Induce diferenţierea larvei de albină lucrătoare în matcă. Acesta este unul dintre
cele mai importante şi misterioase efecte ale lăptişorului de matcă pentru colonia de albine.
Proprietăţile sale "feminine" explică folosirea lui în multe afecţiuni sexuale şi genitale, dar şi
în tratarea sau ameliorarea altor boli ale organismului.
Proprietăţi terapeutice şi curative : nutritiv, antiviral, antibiotic cu spectru larg, creşte
durata vieţii prin ameliorarea calitãţii multiplicãrii celulare, creşte pofta de mâncare,
anabolizant natural, afrodisiac , energizant, vitaminizant, antidepresiv, scade nivelul tri-iodo-
tironinei, stimuleazã secreţia gonadotrofinelor, creşte secreţia de luteinã şi progesteron,
stimuleazã glandele suprarenale, creşte cortizolemia, creşte testosteronemia, micsoreazã
mãrimea prostatei şi testiculelor, scade greutatea ficatului, creşte raportul albumine/globuline,
scade activitatea adenozintrifosfatazei, creşte consumul de oxigen, antiinflamator, depurativ,
scade greutatea rinichilor, creşte greutatea globalã a corpului, vasodilatator, antiaterosclerotic,
hematopoietic (eritrocite, leucocite, trombocite), imunoreglator, scade multiplicarea tumorilor
cu crestere lentã, normalizeazã secreţia de sebum a glandelor sebacee, stimuleazã regenerarea
celulelor epiteliale, antibacterian şi antiviral local (cosmeticã, dermatologie).
1.8. Apilarnilul

Apilarnitul este în principal un extract din larvele de trântor, şi mai conţine mici
cantităţi de lăptişor de matcă, păstură, miere şi propolis .
Apilarnilul are o compoziţie foarte complexă, asemănătoare cu a lăptişorului de
matcă.
Se poate prezenta sub mai multe forme:
- proaspăt recoltat (neomogenizat şi nefiltrat);
- omogenizat şi filtrat;
- liofilizat.
Examinând compoziţia sa, putem conclude uşor că principalele proprietăţi ale
apilarnilului se află în zona "nutriţiei" . Este deja cunoscut că multe triburi din Africa folosesc
de secole larvele de albine ale fagurilor sălbatici ca o mâncare "luxoasă" bogată în proteine .
Deoarece provine în principal de la o structură "bărbătească", apilarnilul are multe
efecte întăritoare bărbăteşti .
Contraindicaţii
Până în prezent nu au fost reportate reacţii adverse, toxice sau alergice legate de
folosirea apilarnilului.
Totuşi, deoarece apilarnilul conţine mici cantităţi de polen, propolis şi miere, putem
presupune că folosirea lui poate conduce la riscuri similare cu cele asociate compuşilor săi.
Apilarnilul este contraindicat în următoarele cazuri:
1. Posibile reacţii alergice la unii dintre compuşii săi. Apilarnilul conţine multe
proteine.
2. Intoleranţă la apilarnil.

Pot apărea următoarele reacţii adverse:

Tulburări ale tractului digestiv ca: dureri de stomac, vomă, diaree pot apare prin
supradozaj . Scăderea dozelor sau oprirea administrării apilarnilului vor elimina aceste reacţii
adverse.
Toxicitatea poate să apară în cazurile de supradozaj majore.
Hiperandrogenismul (denumeşte efectele excesive date de hormonii masculinizanţi) şi
hiperspermatogeneza pot să apară în unele cazuri de supradozaj.
Insomnie moderată (în special la bărbaţi), dacă se administrează seara târziu.
1.9. Produse apicole în terapie şi cosmetică

Gama produselor utilizate ca suplimente nutritive, energovitalizante şi apiterapice

devine tot mai complexă, răspunzând astfel atât cerinţelor populaţiei cât şi nevoilor acesteia
de a-şi păstra în cele mai bune condiţii sănătatea.
Dintre produsele realizate în laboratoarele acestor instituţii prezentăm următoarele :

Produse vitalizante şi regeneratoare

Tonic royal : drajeuri cu lăptişor de matcă , preparate din lăptişor de matcă şi glicocol.
Este prezentat în flacoane a 20 de drajeuri având în compoziţie 2 gr lăptişor de matcă
pur, respective 0,1 gr lîptişor de matcă în fiecare drajeu.
Melcalcin : produs granulat ce are în compoziţie lăptişor de matcă, calciu, miere de
albine şi substanţe aromatizante
Lăptişor de matcă liofilizat în fiole . Se prezintă liofilizat în fiole , însoţit de alte 10
fiole cu Solvent
Polen granule : se prezintă în cutii de 100 – 150 gr polen natural granule
Polenapin : produs sub formă de tablete realizate prin comprimarea polenului recoltat
de albine. Fiecare tabletă conţine 0,250 gr polen. Se prezintă în cutii de 100 de tablete.
Polen drajeuri : granule de polen natural recoltat de albine glazurat într-un strat subţire
de zahăr. Se prezintă în plicuri de celofan a 10 gr sau cutii cu 100 gr.
Polenolecitin : produs realizat din miere de albine, lecitină vegetală şi polen natural.
Se prezintă în cutii a 100 gr.
Melprosept : produs din miere şi propolis , se prezintă în borcane de 200 gr.
Vi-fort : supliment nutritiv, produs natural polivitaminic pe bază de miere, extract de
polen , extract de propolis, lăptişor de matcă, vitamine şi săruri minerale , destinat susţinerii
efortului fizic şi intelectual , precum si sportivilor de performanţă.
VITAMAX : lăptişor de matcă, polen
Laxmel : compus din miere laxativă realizată din miere de albine şi extract fluid de
frangulă. Se prezintă în borcane de 100 gr
Proposept : comprimate ce conţin fiecare 0,1 g propolis, 0,5 g zaharoză şi excipenţi.
Se valorifică în cutii a cate 30 comprimate
Apireven : unguent şi liniment cu venin de albine. Compozitia unguentului: venin de
albine, nicotinat de benzil, camfor, extract capsici şi extractum prooleumhiasciani;-
Mipropol* : supozitoare şi ovule; este un produs natural obţinut din miere, lăptişor de
matcă, polen şi propolis. Se prezintă sub formă de supozitoare sau ovule în cutii cu 30 buc.
Miprosept* : este realizat pe bază de miere de albine, extract moale de propolis,
lanolină şi butir cacao sub formă de supozitoare şi ovule. Prezentare în cutii de câte 30
supozitoare sau ovule
Propodenn : unguent cu propolis, se realizează din extract de propolis înglobat intr-
o bază de unguent. Se prezintă în tuburi de 20 gr.
Propolis spray : se realizează dintr-un concentrat de 10 % propolis substanţă activă
îmbuteliat în flacoane tip spray ce contin 100 ml.
Tinctură de propolis : conţine în compozitie 30 % propolis pur în alcool. Se prezintă în
flacoane de 30 ml.
Produse cosmetice
Floramin ; cremă de faţă cu miere de albine. Conţine ceară, cetaceu, stearină, miere de
albine. Prezentare în cutii de 25 g.
Matca : este o crema care în afara ingredientelor cosmetice necesare conţine
lăptişor de matcă, baza de unguent constituind-o stearaţii. Se prezintă în cutii de 40 g
 Tenapin : este o loţiune cu acţiune demachiantă realizată pe bază de lăptişor de matcă ,
extract de plante şi polen. Se prezintă sub formă de soluţie în flacoane de 100 ml.
Antirid : emulsie lăptoasă ce contine lanolină, cetaceu, ceară de albine,
lăptişor de matcă precum şi alte produse fundamentale pentru regenerarea ţesuturilor.
Depilator practice : produs realizat pe bază de ceară de albine, propolis şi alte
ingredinte de uz cosmetic. Produsul este ambalat în cutii a 100 gr
Şampon cu propolis : se foloseşte pentru toate tipurile de păr, are acţiune
dezinfectantă, antipeliculară şi regeneratoare
Şampon cu polen : are acţiune nutritivă şi regeneratoare
Gelflor : gel pentru protecţia mâinilor pe bază de miere de albine
Acneolprop* : loţiune cosmetică antiacneică, pe bază de propolis şi miere de albine
 1.10. Concluzii

Mierea de albine a intrat în alimentaţia omului din timpuri stăvechi , având o valoare
nutritivă superioară.
Pe lânga valoarea sa calorică excepţională , datorită compoziţiei sale chimice , mierea
naturală conţine o serie de substanţe antibiotice , fermenţi şi vitamine. Aceste componente îi
conferă o mare valoare terapeutică ceea ce contribuie la vindecarea rănilor, arsurilor şi a mai
multor boli. În special se pot trata cu miere bolile tubului digestiv, bolile de inima, de nervi
dar nu numai. Hotărâtor pentru calitatea mierii şi în special în ceea ce priveşte conţinutul în
fermenţi al mierii din comerţ este modul de tratare în timpul extracţiei şi al conservării.
Uneori sorturi de miere cu un conţinut ridicat în fermenţi datorită unei acţiuni
necorespunzătoare a luminii sau a temperaturii ( încălzite peste 40°C - 45°C) se degradează,
pierzând substanţial din valoarea lor alimentară şi terapeutică. Din datele şi observaţiile mai
recente, rezultă că mierea din zona montană şi în special mierea de mană de la conifere
(mierea de brad) prezintă un conţinut mai mare de fermenţi si de substanţe antibiotice.
Mierea e cel mai sănătos aliment natural şi nu degeaba se spune că pe Tărâmul
Făgăduinţei curg râuri de miere. Puţină lume ştie că există tratamente cu miere pentru aproape
toate tipurile de afecţiuni. Bineînteles că nu orice miere e bună, atât la gust cât şi ca proprietaţi
terapeutice.
În primul rând mierea trebuie să fie naturală, adică produsă de albine fără intervenţia
artificială a apicultorului.
Unii crescători de albine dau acestora un fel de sirop de zahăr care e prelucrat într-o
miere de proastă calitate. Trebuie ca albinele să îşi ia singure nectarul din flori şi apoi să
transforme zaharoza din nectar în glucoză şi fructoză. O miere naturală nu ar trebui să aibă
mai mult de 20% apă, fiindcă albinele "căpăcesc" celulele fagurilor şi pun mierea la păstrat
doar după ce apa s-a evaporat în această proporţie. Un alt criteriu al recunoaşterii mierii
naturale este "zaharisirea". Procesul de zaharisire sau cristalizare este cât se poate de firesc şi
nu reprezintă o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se zahariseşte. Este doar o
chestiune de gusturi alegerea intre mierea
fluida şi cea cristalizata: unele naţiuni nordice preferă chiar să consume numai miere
cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasă şi este sigur naturală.
Pe de alta parte, mierea zaharisită poate fi "dezlegată", adică adusa din nou la starea
fluida prin fierberea borcanului într-o cratiţă cu apă. Dar, din păcate, mierea astfel de-
cristalizată îşi pierde unele din proprietăţi.
Există mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori îşi iau albinele nectarul
(ele culeg şi nectar şi polen dar mierea rezultă doar din prelucrarea nectarului). Cea mai
cunoscută miere e cea de salcâm, care este obţinută pe la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui
mai. Această miere are culoarea albicioasă şi aroma specifică. Apoi vine mierea de tei, prin
iunie, dar şi aici totul depinde de vreme, de temperatura de afară. Iunie-iulie este perioada în
care se obţine mierea de floarea soarelui, care are virtuţi terapeutice foarte mari, fiind bună
pentru cardiaci. Mierea polifloră se face vara şi unii spun că e cea mai bună la gust. Alţii spun
că cea mai aromată e mierea de izmă pe care o obţin numai cei care merg cu stupii în Delta
Dunării. Mai există "mierea de mana" provenită de la arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul.
Aceasta este singura miere de culoare închisă, un brun foarte întunecat.
Orice miere este bună, cu condiţia să fie naturală. Şi nici o miere nu poate fi judecată
doar după aspect fiindcă gustul este cel care diferenţiază până la urmă o miere de alta.
BIBLIOGRAFIE

1. C. Antonescu , Albinele şi…..noi , Redacţia publicaţiilor apicole Bucuresti, 1984

2. C. Antonescu , Creşterea albinelor , Editura Alex-Alex 2001& Leti pres, 2001
3. D.C. Jarvis, Mierea şi alte produse naturale, Editura Apimondia, 1981
4. Nic. N. Mihăilescu, Mierea şi sănătatea, Editura Ceres, 1977
5. C.Neacsu, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnica, 2002