CUM ȘI ÎN CE CONTEXT OFERIM

Recompensele il stimuleaza pe copil sau il inhiba? Recompensele emotionale pe care le

folosim in cresterea copiilor ii ajuta pe micutii nostri sa progreseze si sa fie linistiti? Daca nu,
de ce si cu ce le putem inlocui? Daca da, atunci cand, cat si cum sa recurgem la recompense
in educatia copilului?

In cartea ei, Mintea absorbanta (The Absorbent Mind), Maria Montessori reda o anecdota, reala
de altfel, care pune in evidenta satisfactia si motivatia intrinseca a copilului: acele recompense
care nu il dezamagesc niciodata. Ea povesteste ca, intr-o scoala Montessori, a venit in vizita o
doamna, tributara modului de gandire standard in ceea ce priveste educatia: copiii isi indeplinesc
atributiile, cata vreme sunt stimulati de o pedeapsa / lauda / recompensa din partea pedagogului.
Observandu-i si admirandu-i la lucru, doamna ii intreaba: "Vad ca faceti ce va place, nu-i asa,
copii?" Iar ei au raspuns: "Nu facem ce ne place: pur si simplu ne place ceea ce facem."
Copilul: il stimulam sau il recompensam?
Acesta este un exemplu foarte bun pentru ilustrarea diferentei dintre recompensa si stimulare.
Atunci cand il recompensam pe copil, ii oferim ceva care ii face placere. Imi apare in minte
imaginea unui om care intinde calului sau un cubulet de zahar. Suntem generosi si ne dovedim
satisfactia personala, conditionandu-l pe copil. "Pentru ca mi-a placut cum te-ai descurcat /
pentru ca eu consider ca meriti / pentru ca eu vreau sa iti provoc o emotie placuta etc. - iti voi
face o bucurie, iti voi da sa faci ceva care iti place." Bucuria copilului este la dispozitia noastra si
noi decidem daca o merita din mana noastra sau nu. Sau stim sa ii "aruncam momeala" care ii
face placere, ca sa ne asiguram ca il vedem lucrand / citind / multumind / bucurandu-se... 

Iar atunci cand il stimulam, intentionam sa "agatam" in el un strat mai profund, un nucleu mai
personal si individualizat. Ii dam lucruri (de facut), cautand ocazia si asteptand momentul cel mai
optim in care motivatia launtrica a copilului se va "coace". Avem incredere ca, mai devreme sau
mai tarziu, copilul va gasi in el insusi dorinta de a face anumite lucruri benefice pentru el. Ca va
gasi placere in ceea ce face, fara sa astepte interventia noastra externa, cu stimuli de orice fel:
bani, dulciuri, complimente, laude, promisiuni... Motivatia instriseca este o resursa pe care orice
om o poate "agata" in el insusi si o poate dezvolta, atata vreme cat ii dam spatiu si timp. Aceasta
presupune ca ne abtinem de la a-l trata pe copil ca pe un calut care asteapta zaharelul.

"In loc sa incercam sa-l cucerim din interior si sa-l directionam ca pe un suflet uman,
intotdeauna ne-am dorit sa dominam copilul prin forta, prin impunerea unor legi externe. In
acest mod, copiii au trait pe langa noi fara sa ajungem sa fim capabili de a-i intelege vreodata.
Dar daca dam la o parte toata artificialitatea cu care i-am invaluit si toata violenta cu care,
prosteste, am incercat sa-i disciplinam, ei ni se vor arata noua in toata frumusetea firii lor
copilaresti, cu o gentilete si dragalasenie absoluta." (Maria Montessori - Metoda Montessori -
1969)

VEZI SI: Sfatul psihologului: Cum imi invat copilul sa ma asculte?

Cu ce inlocuim recompensele in cresterea copilului?

Daca nu este in regula sa recompensam copilul, atunci cum sa il stimulam, asa incat sa incerce si
lucrurile pentru care prefera sa ramana dependent de adulti, sau pur si simplu, o gama variata de
lucruri, care ii pot dezvalui potentialul? Maria Montessori are un principiu:"Sa nu faci niciodata
pentru un copil ceea ce poate sa faca singur". Stimuland curiozitatea, autonomia si
autodisciplina copilului, devine recompensator pentru el sa poata face singur lucruri, sa poata fi
ca un om mare, sa se poata descurca, sa duca lucrurile la capat... Singura recompensa de care are
nevoie un copil este multumirea de sine.

Cum tinem in frau un copil, daca nu prin recompense si pedepse? Cum ii dezvoltam multumirea
de sine si libertatea, asa incat el sa le foloseasca spre binele lui (si al nostru)? Aceste lucruri se
aplica sistematic si eficient in metoda de educatie dezvoltat de dr. Maria Montessori, care poate
fi aplicata atat acasa, cat si la scoala. Metoda Montessori s-a conturat inca de la inceputul anilor
1990, pe baza observatiilor stiintifice asupra comportamentului copiilor. Maria Montessori, cu
fundamentate cunostinte de pedagogie, antropologie, psihiatrie, a constatat ca fiecare copil are de
la nastere un potential unic, ce poate fi valorificat si ca acest lucru implica incredere in copil,
observarea lui si a intereselor pe care le dezvolta. Copilul nu se naste "tabula rasa", ci are
inclinatii clare catre domenii in care poate deveni competent si fericit. Practic, metoda pune
copilul in centru si ii ofera un mediu lipsit de competitie, neconstrangator, care sa ii respecte
nevoile (de ex. de miscare, de explorare, de ordine). Copilul este incurajat sa desfasoare activitati
cu sens, intr-un ritm propriu si de o maniera independenta. Intr-o clasa Montessori, educatorul
lucreaza fie cu grupuri mici de copii, fie cu fiecare in parte. Un principiu de baza in pedagogia
Montessori este urmatorul: adultul (educatorul) trebuie sa fie permanent atent la ce face copilul,
NU invers. Adultul creeaza mediul ordonat in care copilul se poate desfasura, dar nu il
constrange pe copil, nuu ii impune un tipar si nu ii ingradeste libertatea sau initiativa.

Iata cum este descrisa pedagogia care poate inlocui recompensarea, de catre fundatia Montessori
din Australia (Montessori Australia Foundation Limited):

"Fiecarui copil i se ofera libertatea de a alege. Interactiunea copilului cu mediul este cea mai
productiva - din punctul de vedere al dezvoltarii individuale - atunci cand este auto-aleasa si
fundamentata pe interesul propriu. Din momentul in care copiii intra dimineata in clasa au
libertatea de a alege activitatile pentru ei insisi. Un copil va alege sa-si inceapa ziua cu a bea si a
sta de vorba inainte de a spala niste cesti. Apoi ar putea alege sa se aseze si sa nu faca nimic,
urmarindu-si in liniste prietenii, inainte de a alege sa se alature unui grup care canta. Un altul ar
putea ca, imediat de la sosire, sa inceapa sa urmareasca cu degetele cateva litere tiparite in
smirghel iar mai apoi sa scrie pe o tabla. Aceasta reprezinta 'auto-educatia'- copilul are libertatea
de a raspunde educatorului din interiorul sau si are acces la materiale din mediu care pot satisface
fiecare nevoie de dezvoltare.

Fiecarui copil i se acorda, de asemenea, libertatea de timp. Este liber sa lucreze cu o activitate cat
timp doreste, liber sa o repete de oricate ori doreste sau pur si simplu, sa nu se grabeasca. Un
copil de 4 ani poate petrece 1 ora si jumatate spaland mai mult de 50 de carpe mici care au fost
folosite in timpul diminetii. El va fi lasat in pace, nederanjat, si va termina atunci cand forta care
l-a impins sa se concentreze in toata acea durata de timp va fi satisfacuta. Astfel de perioade
lungi de concentrare sunt adesea observate in mediile Montessori chiar si la copii care au doar 3
ani.

In mod paradoxal, tocmai aceasta libertate conduce la disciplina. Abordarea traditionala pentru
disciplina sustine ca, in mod inerent, copiii sunt dezordonati iar dorintele si impulsurile lor
trebuie inhibate printr-o disciplina externa. O ipoteza larg raspandita sustine nevoia copiilor de
recompense (cum ar fi stele aurii) sau pedepse (cum ar fi ‘timpul la colt') pentru a se comporta
adecvat. In educatia contemporana, balanta s-a schimbat de la pedepse la recompense, dar
problema ramane aceeasi. Daca motivul extern este retras, in interiorul persoanei exista doar o
slaba vointa sau busola morala care i-ar directiona intentiile si actiunile. Dorinta de a invata sau
coopera in cadrul societatii are la baza mai mult notiunea de ‘trebuie' in loc de ‘doresc' .

Educatia Montessori sprijina dezvoltarea vointei copilului. Prin decizii constante (alegeri) se
dezvolta abilitatea copilului de a-si asculta interesele si impulsurile. Dar, in acelasi timp, mediul
in sine contine limite, atat naturale cat si sociale, prin care copilul practica constant inhibarea
acelor impulsuri. De exemplu, in mediul pregatit exista un singur set din fiecare material - un
sevalet pentru pictura, de exemplu. Daca un copil are impulsul de a picta si un altul picteaza deja,
limitarea acelui impuls vine natural. in mod similar, o activitate, aleasa in mod liber, este
completa doar cand a fost pusa inapoi la locul ei pe raft, gata pentru a fi folosita de cealalta
persoana; singura limita la libertatea individuala fiind nevoile grupului ca intreg.

Prin acest proces, atribute precum initiativa, auto-disciplina, concentrare, independenta, dorinta
de activitate cu scop, compasiune devin manifeste in copil. Maria Montessori a crezut intreaga ei
viata ca aceste caracteristici sunt caracteristicile normale ale copilariei. Ea credea ca acele
aspecte pe care noi le asociem in mod normal cu copilaria - cum ar fi capriciozitatea, egoismul,
lenea si incapacitatea de concentrare - apar numai cand dezvoltarea naturala a copilului este
zadarnicita.

Cand copiilor li se ofera libertatea intr-un mediu potrivit nevoilor lor, ei infloresc. Dupa o
perioada de concentrare intensa, lucrand cu materiale care le trezesc in intregime interesul, copiii
par sa fie improspatati si multumiti. Prin activitate concentrata continua pe care singuri si-au
ales-o, copiilor li se dezvolta pacea si disciplina interioara. Acest echilibru reprezinta singurul si
cel mai important 
rezultat al educatiei Montessori."

(Montessori Australia Foundation Limited, tradus de Lucia Popescu)

Recompensarea copiilor versus sacrificul parintilor

Cand ii oferim o recompensa copilului, noi ne dovedim, in mod abuziv, autoritatea. EU stiu ce sa
iti dau ca sa te bucure, ca sa te provoc, ca sa obtin sau ca sa repet la tine un comportament. EU
dispun de mijloace de control, eu am butoane pe care sa apas, asa incat tu sa treci la actiune data
viitoare. EU sunt sursa satisfactiei tale, la mine vii ca sa mai primesti o bombonica / vacanta / o
ora de desene animate / un smartphone etc. EU stiu cand sa ti le dau sau nu, eu dispun de ele, eu
decid cand meriti.

Cand il stimulam... Eu sunt cel ce risc. Eu incerc, una dupa alta, mai multe abordari si
strategii. Eu ma las "invins" de refuzul sau lipsa ta de interes si tu castigi. Eu caut, cu rabdare, cu
infranare, cu delicatete, sa descopar resorturile tale interioare. Eu te vad intr-o noua lumina, pe
tine, copilul meu, ca pe o taina. Eu iti respect libertatea de a descoperi cine esti si de a deveni
altcineva decat mi-as fi "programat", as fi asteptat sau as fi banuit eu la tine. Eu credeam ca iti va
place sa compui poezii, caci ai talent si am citit alaturi de tine de la un an, dar tu intorci spatele
cartilor de beletristica si preferi sa construiesti tot felul de obiecte geometrice din carton, lemn si
tabla. Nu doar ca sunt profund dezamagita - pana si cand ti-am luat motul, ai ales de pe tava
ursitoarelor un stilou frumos! - dar nici nu sunt pregatita cu tot ce cauti tu: cand mergem in
librarie, te indrepti direct spre LEGO, iar cand se apropie Craciunul, tu ceri... materiale de
constructii!

Iar sarcina mea este NU sa te recompensez cand reusesc sa fur de la tine un catren creativ sau
macar o fraza scrisa caligrafic, ci, din contra, sa te stimulez sa iti folosesti la maxim aptitudinile
de gandire in spatiu, de masurare si manopera care imi lasa in sufragerie numai rumegus!...

Cum, cat si cand sunt recompensele nocive?

Recompensele sunt nocive atunci cand se dovedesc manipulative... si ele sunt manipulative prin
definitie. In spatele lor se ascunde dorinta adultului ca micutul sa repete un anumit act, se
ascunde lasitatea si indisponibilitatea adultului de a se oferi pe sine copilului drept oglinda, drept
insotitor, drept ajutor. "Ii dau ceva bun si am rezolvat problema". Sau ii dau ceva bun si il fac sa
inteleaga ca asa imi place de el, cand vad la el acest lucru si ca va mai primi ce ii pot eu
oferi, daca va repeta acest lucru frumos. Copiii simt scopul ascuns al recompenselor, chiar si
atunci cand adultii sunt prea superficiali sa il admita. Ei isi dau seama cand incercam deliberat sa
le intarim comportamentul si cand ne exprimam in mod sincer recunoasterea.
Un lucru foarte trist este ca exista multi copii talentati, inzestrati intr-o anumita directie, care
refuza sa "presteze" activitatile la care se pricep foarte bine si care le fac placere, pentru ca simt
ca nu le mai fac pentru ei, ci pentru adultii din viata lor. Atunci cand recompensam lucrurile ce ii
fac deja placere copilului (ce ii ofera deja o recompensa launtrica, veritabila), riscam sa ii
inhibam. Asteptarile noastre ca el sa repete comportamentul dezirabil, ca el "sa picteze frumos",
"sa cante ca o mierla" sau "sa fie primul la matematica" si obisnuinta noastra de a-l "pandi" cu
recompense, ii repugna copilului. Pentru ca el face aceste lucruri in mod natural. Iar atunci cand
in spatele admiratiei si incurajarilor noastre sta, in fapt, satisfactia "Ah, macar ei imi implinesc
visele mele neimplinite", copiii iarasi simt. Atunci cand ne hranim mandria din realizarile lor,
cand ii impovaram cu propriile vise netraite ("As fi vrut sa fiu o balerina si mama nu a stiut sa
ma dea la balet de mica, dar fetita mea are pana si conformatie de balerina, nu mai spun de gratie
si talent!"), copiii se simt folositi si incep sa dea rateuri sau sa isi piarda placerea si bucuria.

Adeseori, il recompensam pe copil prin laude si cuvinte de incurajare, de felul: "Stiu ca poti, nici
nu ma gandesc ca nu poti! Curaj|!" / "Tu ai in sange matematica! O sa te descurci!" / "Sigur ca
stii, mai incearca! Sigur ca poti, mergi mai departe!". Astfel de formule sunt poruncitoare si nu
lasa loc de esec sau de alegere copilului. Ar trebui sa le folosim cu prudenta si cat mai rar
posibil! In loc sa il incurajam, noi il somam sa obtina rezultatul pe carenoi il asteptam de la el si
ii reamintim ca NU are voie sa cedeze, sa esueze, sa nu mai vrea sa continue. Copilul
reactioneaza pozitiv la asa ceva, numai atunci cand are o stima de sine realista si solida. Insa cati
copiii au o astfel de incredere in ei insisi? Pe ceilalti ii motiveaza mai degraba de frica (!!!) sa nu
ne dezamageasca pe noi... 

Cum poate iubirea parintilor sa fie o recompensa sanatoasa?

Totusi, cum poate un parinte intelept sa il stimuleze pe copil, folosindu-se si de iubirea pe care
acesta o asteapta si pe care i-o poarta? Gasim o ilustrare in cartea Anii magici, a Selmai Fraiberg.
"Admitem ca fiecare copil are dreptul de a pretinde iubire din partea parintilor lui. Dar, pentru ca
un copil sa isi dezvolte capacitatea de a iubi si sa devina un adult capabil de iubirea matura,
parintii trebuie sa fie capabili sa pretinda sa fie iubiti - si sa aiba pretentii de la aceasta iubire!
Parintele care isi iubeste copilul din tot sufletul, dar care nu cere nimic in schimb, poate candida
la sanctificare, dar nu va fi un parinte bun. Aceasta, deoarece un copil care pretinde sa fie iubit,
dar care nu raspunde niciuneia din obligatiile pe care le incumba iubirea, va fi un copil
egocentric. Iar in zilele noastre, multi asemenea copii au venit la maturitate iubiti instabili si soti
morocanosi, pentru ca promisiunea de iubire neconditionata nu s-a implinit. 

"Stiu ca sunt egoist si ca am un temperament groaznic si ca sunt plin de toane si zgarcit, dar tu ar
trebui sa ma iubesti in ciuda acestor defecte!', isi spun unii altora acesti copii alintati, ajunsi la
casatorie. Si pentru ca ei cred in dreptul lor de a fi iubiti - in orice conditii - nu fac nimic ca sa se
schimbe, pentru a fi vrednici sa fie iubiti. Ci isi schimba partenerii si isi reinnoiesc cautarea
iubirii neconditionate. Este o greseala sa-i privim pe acesti amanti capriciosi ca pe niste
romantici incurabili. Ei sunt indragostiti de ei insisi. In iubirea de sine sunt absorbite si iertate
pana si cele mai neatractive trasaturi, iar ceea ce cauta intr-un partener este cineva care sa ii
iubeasca la fel de mult cat se iubesc ei insisi. In toate aceste cazuri, putem trage concluzia ca
ceva a fost gresit in educatia lor pentru iubire. Acestia au fost copiii care nu s-au eliberat
niciodata de iubirea de sine din primii ani de viata.

Exista obligatii chiar si in iubirea pentru copiii foarte mici. Iubirea se ofera, dar se si castiga. In
fiecare etapa pe drumul dezvoltarii, copilul este obligat sa cedeze teritorii din iubirea de sine
pentru a castiga iubirea si aprobarea parintilor. Pentru a-si sacrifica multe dintre dorintele
personale si egocentrice, copilul trebuie sa pretuiasca indeajuns iubirea parintilor, ceea ce
inseamna ca parintii insisi trebuie sa priveasca propria lor iubire nu numai ce pe un "drept", ci si
ca pe un stimulent puternic pentru copil, de a se schimba." (Selma H. Fraiberg)

CUM, CAT si CAND il recompensam pe copil, intr-un mod sanatos?

Aceste intrebari le adreseza un parinte ingijorat ca nu va avea ocazia sa isi exprime aprecierea
fata de copilul sau, de vreme ce trebuie sa se abtina de la laude. Dar putem sa fim linistiti:
recompensarea prin cuvinte mari si prin laude nu coincide cu exprimarea aprecierii.

Intotdeauna il putem ajuta pe copil, daca il intoarcem la el insusi. Nu parerea adultului il

valideaza, ci propria satisfactie. Sa il ajutam sa intre in contact cu multumirea sau nemultumirea
lui, sa ii stimulam revederea mentala a procesului si sa cautam impresiile pe care singur si le face
despre munca sa, oricat ar fi ele de modeste sau de ascunse...

Atunci cand intrebarile mele nu par sa dea roade cu unii copii, data vitoare merg mai mult pe
reflectiile personale: "O, ce desen lung! Ai reusit sa acoperi trei metri de asfalt! Cred ca iti face
mare placere sa desenezi... / Cred ca abia astepti sa Cred ca e cel mai lung desen pe care l-ai
facut vreodata! / Cred ca ti-a trebuit ceva rabdare... / Cred ca trebuie sa fii pasionat ca sa faci asa
ceva! / Eu cu siguranta nu as avea rabdarea sa desenez trei metri de asfalt..." Important este ca
reflectiile mele sa fie sincere si sa lase loc copilului sa intervina, sa corecteze, sa completeze. Le
formulez la persoana I, asteptand un dialog. Deci, sa nu fie prea ferm sau prea entuziasmat
formulate, pentru ca o nuanta prea puternica a tonului poate inhiba un copil mai timid. 

NU ofer o recompensa, in schimb ofer sugestii, uneori sub forma intrebarilor: "Si ce ai vrea sa
faci mai departe? (atunci cand vad ca micutul este multumit si pregatit sa incheie acest "capitol")
/ Ce-ar fi sa ii faci o fotografie, sa o putem tine minte si dupa ce se sterge? / Ai vrea sa
impartasesti cu cineva ce ai lucrat tu aici? / Vrei sa le arati colegilor ce ai construit? / Cred ca
s-ar bucura colegii tai sa asculte o astfel de compunere despre toamna..." etc.

Atunci cand este vorba despre un copil ce se descurajeaza usor, speculez orice ocazie pentru a-i
intari increderea in sine: "Mihnea, cum ti se pare ca te-ai descurcat azi la modeaj?" Dupa ce
raspunde - prin cuvinte modeste sau prin tacere, as putea simti ca ii face bine sa ii arat deschis
parerea mea. "Mie mi se pare ca te-ai descurcat foarte bine!" Sau, daca simt ca asta
impovareaza prea mult copilul, ca il destabilizeaza, as putea fi mai discreta: "Ia priveste la
calculele tale! Imi poti arata vreo greseala? Nici una? Asa zic si eu..."Uneori, o apreciere
directa, clara, ca cea de mai sus, ii poate da avant unui copil, care deja sta pe marginea cuibului,
gata sa isi dea drumul, si nu mai are nevoie decat de putina incredere din partea celorlalti.

Insa sunt si copiii cu o incredere in sine suficient de proasta, asa incat orice lauda venita din
exterior se loveste de o armura care se intareste tot mai mult. Acestor copii nu le arat cum mi se
pare mie, ci caut sa ii ajut sa vada singuri probele din experienta lor, asa cum s-a intamplat in
situatia de mai sus. Mai ales in cazul acestor copii, care se considera "prosti", recompensa in
urma unui rezultat pozitiv le va face mult rau. Ei vor gandi imediat ca ii recompensam pentru
ceva ce nu le sta in putere, pentru un rezultat care "mi-a dat din intamplare, eu sunt prost si data
viitoare nu o sa il mai obtin", iar asta ii va descuraja si mai aprig. In plus, vor asocia iubirea si
admiratia adultilor strict cu comportamentul lor, nu cu ei insisi, ca persoane. Astfel, orice
recompensa a noastra, in loc sa fie primita ca un feedback pozitiv la adresa lor, va fi perceputa ca
invalidanta! "EU nu merit, eu sunt prost, parintii mei ma iubesc numai atunci cand fac ceva asa
cum trebuie - iar asta nu imi iese prea des, pentru ca eu personal nu sunt cum trebuie..."
Pe acesti copii, atunci cand stapanesc suficient o activitate oarecare (jocuri, cunoasterea
mediului, desenat, scris etc), ii trimit sa ii ajute, sa ii corecteze sau sa le prezinte acea activitate
copiilor incepatori sau mai mici. Astfel de experiente se dovedesc mai sanatoase decat orice
recompensa, pentru ca increderea in sine si sentimentul competentei isi fac, astfel, loc sa
creasca...

Cîteva întrebări pe care vi l eadresez vouă, părinților

Tu iti recompensezi copilul? Care sunt recompensele pe care le-ai gasit eficiente si cum
anume functioneaza? Cum ai putea folosi mai degraba aprecierea si recunoasterea sincera,
pentru a-l stimula?