Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Piața funciară
13.1. Piaţa factorilor de producţie: piaţă funciară.
13.2. Renta. Teoriile rentei funciare.
Oferta sunt resursele monetare pe care deţinătorii de venit sunt dispuşi să le ofere într-o anumită
perioadă de timp. Deţinătorii de venit vor fi dispuşi să ofere partea de venit neconsumată doar în acel caz,
cînd venitul obţinut împrumutului respectiv va fi mai mare decît avantajul propriei utilizări.
Graficul ofertei de capital se prezintă astfel:
2. Metoda compusă
Dc = Sn – K
Sn = k *(1+ dI)n, Sn - valoarea achitată.
În prezent în practica şi teoria economică cunoaştem următoarele tipuri de dobîndă:
1. Fixă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului rămîne neschimbată. Debitorul riscă să
plătească o rată a dobînzii mai mare în caz de micşorare a ratei dobînzii aferentă creditelor pe piaţa
financiară.
2. Flotantă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului poate fi modificată. Dacă debitorul ne e
de acord cu modificările, atunci el este obligat să ramburseze suma creditelor cu toate plăţile aferente.
Dacă debitorul e de acord, atunci se semnează un acord adiţional şi rata nouă a dobînzii negociată întră în
vigoare.
3. Reală – rata dobînzii real existentă pe piaţă la un moment dat.
4. Nominală – se determină ca sumă dintre rata dobînzii reale şi rata inflaţiei.
Deci, în practică rata dobînzii are următoarele implicaţii practice:
a. determină nivelul economiilor în ţară – dacă rata creşte economiile cresc – relaţie directă;
b. poate încuraja sau descuraja activitatea economică – dacă rata dobînzii se reduce, atunci activitatea
economică se încurajează şi invers – relaţie indirectă;
c. influenţează rata de schimb a monedei naţionale;
d. este preţul capitalului împrumutat, îndeplinind funcţia de redistribuire a capitalului către diverse
ramuri ale economiei naţionale.
Partea II Macroeconomia
Menaje Menaje
Creditor Debitor
Întreprinderi Întreprinderi
Cererea monetară prezintă dorinţa debitorilor de a avea o anumită cantitate de monedă lichidă,
într-o anumită perioadă de timp.
Astfel, cererea monetară este compusă din 2 categorii de cerere monetară:
1. Cerere monetară de tranzacţii este cantitatea de monedă pe care debitorul doreşte să o deţină pentru
efectuarea unor tranzacţii de cumpărarea a bunurilor şi serviciilor. Ea nu depinde de nivelul ratei dobînzii,
dar este influenţată direct de cantitatea şi de valoarea bunurilor care sunt cumpărate. Grafic se prezintă
astfel:
2. Cerere monetară pentru cîştig, care este acea cantitate de monedă pe care debitorul doreşte să o
deţină în scopul efectuării unor investiţii şi obţinerea unui cîştig, astfel aflîndu-se într-o relaţie indirectă
cu nivelul ratei dobînzii. Grafic se prezintă astfel:
Astfel cererea monetară totală este formată din cererea monetară de tranzacţii şi cererea monetară
pentru cîştig, iar grafic se prezintă astfel:
2. Rata (înclinaţia) marginală spre consum (c') – arată cu cît se modifică consumul la o modificare cu
o unitate a venitului disponibil sau partea din venitul disponibil suplimentar, care se adaugă la consum
într-o anumită perioadă de timp şi într-un spaţiu determinat. Este o mărime pozitivă şi subunitară ce se
determină ca raport dintre variaţia consumului efectiv realizat şi variaţia venitului disponibil.
c' = ∆C / ∆Yd
c' = dC / dYd , d – derivata, care se utilizează în cazul funcţiilor.
3. Rata de echipare cu un bun ( rechipare) - arată cîte persoane din totalul populaţiei deţine şi consumă un
bun oarecare. Se determină ca raport dintre numărul persoanelor ce posedă bunul şi numărul total al
populaţiei.
rechipare = (Nr. pers (A) / Nr. total al pers.) x 100%
4. Coeficientul bugetar al menajelor (Kb) – arată ce parte din totalul cheltuielilor de consum sunt
alocate pentru consumul unui bun şi se determină ca raport dintre cheltuielile efectuate pentru un bun la
totalul cheltuielilor de consum.
Kb = (Chelt pentru un bun / Chelt. tot. de consum) x 100%
Acest indicator ne permite ca să evidenţiem structura consumului populaţiei, care diferă de la o ţară
la alta şi depinde de nivelul de dezvoltare. Astfel, structura consumului în statele dezvoltate şi
nedezvoltate poate fi prezentată astfel:
Produse State State
dezvoltate nedezvoltate
Kb(%) Kb(%)
Produse alimentare 15 50
Îmbrăcăminte 10 10
Locuinţă 20 25
Odihnă 35 10
Transport 20 5
Total 100 100
Cu cît familia este mai săracă, cu atît Kb este mai mare, adică suportă mult mai greu consumul
bunului respectiv.
5. Elasticitatea consumului faţă de venit (EC/ Yd) – se determină ca raport dintre variaţia consumului la
variaţia venitului.
∆C ∆Yd C1 – C0 Yd1 – Yd0
E(C/Yd) = : = :
C0 Yd C0 Yd0
În dependenţă de elasticitatea bunurilor destinate consumului, ele pot fi bunuri normale şi bunuri
inferioare
Venit Investiţii
Efect accelerat
Efect multiplica-
tor multiplicator
∆Y = k x ∆I
r I = (∑ I / PIB) x 100 %
Dacă rata investiţiilor creşte, creşte şi productivitatea factorilor de producţie, care duce la creşterea
cantităţii de bunuri şi odată cu ea se înregistrează o creştere economică.
b. dimensiunile cererii interne – poate influenţa creşterea economică în 2 modalităţi:
- dacă cererea internă într-o perioadă de timp creşte, iar în economie nu există capacităţi de producţie
suplimentare, atunci în societate va creşte nivelul preţului, ceea ce va avea ca efect creşterea valorii PIB-
ului, astfel, înregistrîndu-se o creştere economică.
- Dacă cererea internă va creşte, iar economia va dispune de capacităţi suplimentare de producţie,
atunci în societate va creşte cantitatea de bunuri şi sercicii şi astfel se va înregistra o creştere economică.
c. comerţul exterior. Pe perioadă scurtă de timp comerţul exterior îndeplineşte o funcţie de stabilizator al
economiei. Astfel, în cazul unei inflaţii importul de bunuri va reduce nivelul preţurilor, iar în cazul unei
crize de supraproducţie exportul va contribui la reducerea stocurilor de mărfuri nevîndute . Pe perioadă
lungă de timp comerţul exterior influenţează competitivitatea bunurilor naţionale. Creşterea
competitivităţii bunurilor are ca efect acapararea de noi pieţe de desfacere, creşterea cantităţii de bunuri
exportate pentru satisfacerea cererii externe, creşterea valorii introduse în ţară şi înregistrarea unei creşteri
economice.
Economiştii francezi în urma unor cercetări au împărţit factorii de influenţă a creşterii economice în
alte 2 categorii:
a. factori de bază: munca, capitalul, natura, cunoştinţele;
b. factori sociali şi instituţionali: spiritul de antreprenoriat, securitatea socială, sindicatele,
organizaţiile profesionale, instituţiile internaţionale.
Ei afirmă că în prezent rolul resurselor naturale în asigurarea înregistrării creşterii economice s-a
redus. Astfel, ţările lipsite de resurse ca: Japonia, Elveţia, Norvegia, ş.a. au atins ritmuri înalte de creştere
economică, în timp ce ţările bogate în resurse ca: Rusia şi Ţările Latine au avut succese neînsemnate în
dezvoltarea economică.
Pentru măsurarea creşterii economice înregistrată într-o perioadă de timp se utilizează rata creşterii
economice:
Aceasta ecuatie poate fi interpretata in felul urmator: cresterea procentuala a venitului national
este egala cu fractiunea din venit investita multiplicata cu productivitatea investitiilor.
Modelul lui Roy F.Harrod. Reprezinta unul dintre primele modele postkeynesiste. De la inceput
trebuie sa subliniem ca Harrod se foloseste in intregul lui demers de trei concepte fundamentale, si anume:
a) rata de facto a cresterii economice, respectiv cea care se realizeaza efectiv intr-o perioada de
timp, de obicei un an;
b) rata justificata (care s-ar justifica) a cresterii economice, pe care Harrod o mai numeste si 'rata
garantata';
c) in fine, asa numita 'rata naturala' a cresterii economice.
Pentru a pune in evidenta primul concept, Harrod noteaza cu G rata de crestere a produsului total,
adica a venitului national Y, exprimata ca raport intre sporul absolut Y si produsul total al perioadei
precedente Y, astfel ca:
In continuare, Harrod noteaza cu C coeficientul capitalului privit in forma sa marginala, adica I/ Y, iar
cu 's' fractiunea din venit care se economiseste, adica tocmai rata acumularii, egala cu I/Y. Din elementele
de mai sus, Harrod construieste prima ecuatie fundamentala, si anume: GC = s (1)
Pentru ca I/Y = S/Y, atunci I = S. Odata fixati acesti termeni, Harrod recurge la doua ipoteze de
lucru. In primul rand, el presupune ca avem de-a face cu un progres tehnic neutru. Aceasta inseamna ca
investitiile sunt neutre, adica nu afecteaza cu nimic coeficientul capitalului. De fapt, conceptul de
neutralitate este privit ca o medie, presupunandu-se ca, in perioada de timp considerata,
efectul investitiilor ce solicita mai mult capital (labour saving - economisitoare de munca) per unitate de
produs este contrabalansat de efectul opus al investitiilor care reduc coeficientul capitalului (capital
saving). In al doilea rand, el considera rata dobanzii ca fiind constanta, ceea ce este greu de presupus intr-
o economie de piata.
Ecuatia (1) este definita de insusi Harrod ca fiind o rata truism, adica de facto, putand fi constatata
ex post, cu alte cuvinte, la finele perioadei analizate. Deoarece nu este deloc sigur ca investitiile vor fi
egale cu economiile, aceasta rata poate sa fie satisfacatoare sau nu pentru intreprinzatori. Daca rata de
crestere economica se dovedeste a fi prea mica, ea s-ar putea sa nemultumeasca pe o buna parte din
investitori, acestia vazandu-si periclitate profiturile anticipate.
Sa trecem acum la analiza celui de al doilea concept propus de Harrod, si anume, cel al 'ratei
justificate' de crestere economica. De data aceasta, el constata ca intreprinzatorii nu au nevoie de orice
rata de crestere economica, ci de o rata care sa le garanteze profiturile. Daca in ecuatia (1) simbolul C
reprezinta un coeficient de facto al capitalului, realizat ex post, de data aceasta pentru a obtine o rata
dorita Gw, care sa garanteze profiturile asteptate, este nevoie de un avans 'ferm' de capital, adica de un
coeficient necesar al capitalului, notat cu Cr. In felul acesta, se ajunge la cea de a doua ecuatie
fundamentala de forma:
Gw Cr = S (2)
Harrod compara, apoi, cele doua ecuatii intre ele.
Daca G ≠ Gw inseamna ca, in economie, actioneaza forte centrifuge care provoaca indepartarea
sistemului economic de la linia de crestere necesara. Ar fi un adevarat noroc - afirma Harrod - daca G ar
nimeri exact pe valoarea lui Gw, considerata ca rata de echilibru.
Intr-adevar, in conditii de echilibru, rata de crestere economica efectiva ar trebui sa fie egala cu rata de
crestere economica dorita de intreprinzatori: G = Gw
Daca aceasta egalitate se verifica, atunci economiile efective coincid cu economiile planificate. Aceeasi
coincidenta se va constata si intre coeficientul efectiv al capitalului si cel prevazut ex ante. In acest caz,
cei ce economisesc, pe de o parte, si intreprinzatorii, pe de alta parte, isi vad realizate propriile proiecte,
iar pozitia de echilibru a cresterii se perpetueaza. Desigur, inregistrarea unei asemenea egalitati ar
echivala cu o situatie ideala. Dar, ea este departe de a se realiza, pentru ca, asa cum mentionam mai sus,
in permanenta se vor ivi forte care ne indeparteaza de situatia de echilibru.
Prin urmare, cresterea populatiei si progresul tehnic impun anumite limite posibilitatii de crestere a
capitalului investit. Dincolo de aceste limite, noile investitii n-ar putea fi utilizate, chiar daca ar exista
disponibilitatile de capital necesare. In consecinta, rata maxima de crestere a venitului national permisa de
sporirea populatiei si progresului tehnic Harrod o numeste rata naturala a cresterii economice, pe care o
noteaza cu Gn. Aceasta rata este cel de-al treilea concept fundamental folosit in modelul sau.
Cu alte cuvinte, ea este considerata ca naturala pentru ca va fi intotdeauna determinata de cresterea
naturala a forte de munca si de cresterea naturala - in sensul unei variabile exogene - a progresului tehnic,
respectiv a productivitatii muncii. Din acest punct de vedere, rata naturala ar coincide cu ritmul de
expansiune economica necesara pentru a satisface cresterea populatiei si progresului tehnic, care, de data
aceasta, nu mai are un caracter neutru.
In aceste conditii, devine absolut clar ca, prin definitie, rata efectiva de crestere Gnu va putea
depasi niciodata rata de crestere naturala Gn care reprezinta, dupa cum am vazut, rata maxima permisa de
sistemul economic.
Asadar, putem nota ca: Gn Cr = s (3)
Obtinerea acestei rate naturale de crestere economica, privita ca ritm maxim si, totodata, optim de crestere
a venitului national ar satisface si interesele societatii, pentru ca ar exclude somajul. Iata de ce egalitatile:
G = Gw = Gn
sunt considerate ca ideale, economia aflandu-se intr-o situatie de echilibru perfecta. Astfel, ritmurile de
crestere realizate sunt cele maxime permise de disponibilitatile de factori de productie si de cunostintele
stiintifice.
Din pacate, faptele economice nu evolueaza asa cum am dori. De regula, rata de crestere efectiva
(G) tinde sa fie inferioara celei dorite (Gw). In acest caz, economiile nu vor fi folosite in totalitatea lor.
Invers, daca rata naturala este superioara ratei de crestere dorita (Gn > Gw), atunci ne vom afla intr-o
situatie in care cresterea populatiei si progresul tehnic ofera posibilitati noi de investitii, dar ele nu pot fi
fructificate integral din lipsa unor economii spontane. Daca, totusi, volumul investitiilor ar depasi nivelul
economiilor, economia s-ar inscrie pe o linie inflationista, pentru ca ele ar fi facute pe seama maririi
deficitului bugetar.
In concluzie, echilibrul prezentat este un echilibru instabil. Consideratiile cu privire la nepotrivirile
dintre cele trei ritmuri imbraca forma unei incercari de explicare a fluctuatiilor ciclului economic. Vom
avea de-a face cu un proces de crestere economica ideal numai cand:
G = Gw = Gn
Daca s-ar inregistra o asemenea situatie, rata de crestere efectiva nu numai ca ar indreptati
asteptarile tuturor intreprinzatorilor, dar ar absorbi complet si forta de munca disponibila.
Modelul lui E.D.Domar. In linii mari, acest model de crestere economica nu difera prea mult de
cel al lui Harrod. El pune, in schimb, in evidenta cateva aspecte particulare destul de interesante. Domar
porneste de la observatia ca modelul keynesian, in timp ce contine o analiza detaliata a cererii si a
consecintelor pe care investitiile o au asupra ei, ignora intru totul efectele pe care aceleasi investitii le au
asupra ofertei. Investitiile care apar in modelul lui Keynes, observa Domar, produc in mod straniu efecte
multiplicative asupra cererii, dar nici un efect de expansiune asupra capacitatii productive, considerate ca
fiind constante in timp. Punctul fundamental al cresterii economice, mai arata Domar, consta in faptul ca
actul investitional produce intotdeauna un dublu efect: pe de o parte, el sporeste cererea globala, iar pe de
alta parte, el conduce la cresterea capacitatii de productie, deci, a ofertei reale. Echilibrul cresterii este
posibil numai atunci cand cele doua efecte sunt din punct de vedere cantitativ egale, adica numai atunci
cand cresterea cererii este egala cu oferta reala.
Elaborarea modelului sau, Domar porneste de la anumite ipoteze de lucru. Dintre acestea retinem
cel putin doua, si anume: a) economiile si investitiile se refera la venitul din aceeasi perioada; b) sunt
luate in considerare numai investitiile nete, ceea ce inseamna ca se au in vedere numai cele care maresc
capacitatile de productie existente si nu si cele care inlocuiesc capitalul fix consumat. Avand in vedere
aspectele mentionate, modelul lui E.Domar se compune, in esenta, din trei ecuatii fundamentale. Acestea
sunt urmatoarele:
Xt - Xt-1 = a It-1 (1)
de unde rezulta
(5)
In termeni formali, aceasta inseamna ca putem avea o crestere economica bazata pe o utilizare
deplina a fortei de munca numai daca investitiile cresc intr-un ritm egal cu produsul dintre inclinatia spre
economii si productivitatea marginala a investitiilor.
Dupa cum am vazut, fiecare tara cauta sa combine cat mai bine principalii factori ai cresterii in scopul
obtinerii unor ritmuri mai inalte ale cresterii economice. Pe aceasta baza urmeaza a fi ridicat standardul de
trai al populatiei si sa fie imbunatatita calitatea vietii. Performantele economice, insa, difera foarte mult.
Diferentele intre ritmurile de crestere economica inregistrate de diferite state au condus, in cele din urma,
la decalaje economice si tehnologice. In plus, tocmai in aceste tari unele obstacole ivite in calea
dezvoltarii provoaca alte greutati greu de depasit. Este cunoscut in aceasta privinta asa-numitul 'cerc
vicios al saraciei', remarcat de Nurske. Un produs intern brut redus conduce la un volum redus de
economii si investitii. La randul lor, acestea ingreuneaza procesul de acumulare a capitalului. Insuficienta
acumularii de capital atrage dupa sine imposibilitatea introducerii masinilor moderne, ceea ce, pe plan
practic, inseamna ritmuri foarte mici ale productivitatii. In fine, o productivitate redusa determina un
P.I.B. mic. In felul acesta, cercul vicios se inchide, antrenand si alte elemente ale saraciei, care, de obicei,
sunt acompaniate de niveluri foarte reduse ale calificarii si instruirii. Or, cu o masa de analfabeti sau de
necalificati nu pot fi imbunatatite nici macar tehnologiile existente, darmite adoptarea altora noi. In aceste
conditii, ruperea acestui cerc presupune eforturi pe mai multe fronturi, greu de realizat, daca avem in
vedere insuficienta fondurilor de investitii, explozia demografica si serviciul datoriei externe, care, de
multe ori, intrece volumul anual al comertului exterior.
Un alt punct de vedere privind cresterea economica vizeaza contextul international al dezvoltarii.
Potrivit acestei teorii, statele care se gasesc astazi intr-o situatie economica mai nefavorabila au totusi un
anumit avantaj fata de primii pioneri care au pasit pe drumul industrializarii. Intr-adevar, ele pot apela la
capitalul, experienta si tehnologia statelor dezvoltate. Datorita acestui fapt, tarile aflate in curs de
dezvoltare pot sa se dezvolte mult mai repede decat a reusit s-o faca Europa Occidentala in perioada
1780-1850. De aceea, Alexander Gerschnkron, de la Universitatea Harvard din S.U.A (cel ce a avansat
aceasta ipoteza de lucru), vorbeste in lucrarile sale despre oinapoiere economica relativa a acestor tari.
Cunoscutul om de stiinta american Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a
avansat intr-un studiu al sau conceptul de crestere economica echilibrata. El a examinat istoria economica
a 13 state dezvoltate de-a lungul unei lungi perioade de timp, incepand cu anul 1800. In urma analizei
rezultatelor obtinute, el a ajuns la concluzia ca modelul cresterii moderate si echilibrate este cel mai
consistent pentru aceste tari, in sensul ca nu trebuie sa se inregistreze nici cresteri prea bruste si inalte,
nici caderi ale productiei prea spectaculoase. Nu pot fi elaborate teorii comprehensive care sa ofere
explicatii universal valabile istoriei economice a umanitatii. De aceea, fiecare tara trebuie sa fie analizata
ca un caz individual, particular, cu resursele si trebuintele sale specifice, fara a i se aplica prescriptii de
ordin general.
Datorita antrenarii pe o scara din ce in ce mai larga in comertul mondial, o serie de tari au cautat sa-
si elaboreze unele strategii de actiune. In aceasta ordine de idei, au aparut cel putin doua cai de urmat, si
anume: fie sa-si dezvolte productia interna incorporandu-i mai mult import de completare, cale cunoscuta
si sub denumireastrategiei importurilor de substitutie, fie sa actioneze de la inceput in directia
imbunatatirii eficientei si competitivitatii, orientand productia spre export.
Strategia importurilor de substitutie a fost destul de populara intr-o serie de state ale Americii
Latine. In mod frecvent, aceasta politica s-a materializat in ridicarea unor puternice bariere tarifare in
calea produselor manufacturate straine, astfel incat firmele locale sa poata produce si sa poata vinde
marfuri care, altfel, ar fi trebuit sa fie importate. Desigur, o astfel de strategie nu a fost scutita de unele
critici. Astfel, importurile de substitutie limiteaza concurenta, obstructioneaza inventiile si inovatiile,
mentinand venitul national la cote destul de reduse.
Spre deosebire de strategia mentionata mai sus, orientarea productiei spre exterior se bazeaza pe
adoptarea unor stimulente pentru export si mai putin pe instituirea unor obstacole tarifare. Important, in
acest caz, este mentinerea unui curs de schimb competitiv, pentru a incuraja firmele sa produca pentru
export. O astfel de strategie au adoptat unele state din Asia de Est, unde a cunoscut un succes deosebit.
2. Ciclu economic de durată medie (decenal, de afaceri, comercial, conjunctural), numit în cinstea
economistului francez Cl. Juglar, care pentru prima dată a efectuat analiza lui. El se repetă cu o
regularitate de 8 – 12 ani, are un caracter general ce afectează toate domeniile de activitate şi este compus
din 2 etape principale:
a. recesiunea economică, care cuprinde:
- criza – punctul de la care încetează creşterea economică şi începe recesiunea;
- depresiunea – etapa în care indicatorii macroeconomici au tendinţă continuă de reducere, atingînd la un
anumit moment cele mai mici valori.
b. relansarea economică, care e formată din 2 etape:
- înviorarea – etapa în care în baza reînnoirii capitalului fix şi a aplicării noilor tehnologii se înregistrează
o creştere a cantităţii de bunuri şi servicii în societate;
- expansiunea – are loc o creştere cu ritmuri din ce în ce mai mari a indicatorilor macroeconomici,
atingînd într-o perioadă de timp dată cele mai mari valori, situaţie ce poartă denumirea de „boom
economic”.
al creşterii procesului investiţional, creşte cantitatea de bunuri ce poate fi produsă de agenţii economici,
ca rezultat al creşterii cantităţii de bunuri produse creşte cantitatea de braţe de muncă angajate, are loc
creşterea venitului disponibil al populaţiei, care are ca efect creşterea consumului de bunuri şi servicii.
Creşterea consumului de bunuri şi servicii duce la creşterea ofertei de bunuri prezente prezente pe piaţă
într-o anumită perioadă de timp. Creşterea ofertei de bunuri de consum şi servicii duce la o situaţie cînd
oferta depăşeşte cererea, ca rezultat în societate apar nişte stocuri de bunuri nevîndute, ca rezultat al
apariţiei stocurilor se înregistrează o reducere a preţurilor la bunuri şi servicii. În societate odată cu
reducerea preţurilor la bunuri şi servicii, începe etapa de recesiune economică.
↑I →↑Qb → ↑SL → ↑Yd → ↑C → ↑P → ↑Sb, ceea ce are ca rezultat Sb > Db → St → ↓Pb
Recesiunea. Ca rezultat a reducerii preţurilor la bunuri şi servicii are loc reducerea profitului
agenţilor economici, ca rezultat al reducerii profitului agenţilor economici se reduce preţul titlurilor de
valoare şi are loc creşterea ratei dobînzii, ca rezultat al reducerii titlurilor de valoare şi creşterii ratei
dobînzii se reduc investiţiile în societate. În urma reducerii investiţiilor în societate se reduce capacitatea
de producţie a bunurilor, ca rezultat al reducerii cantităţii de forţă de muncă angajată are lor reducerea
venitului disponibil al populaţiei, cea ce are ca rezultat reducerea consumului în societate, avînd ca efect
reducerea preţurilor, ceea ce duce la reducerea ofertei de bunuri.
Reducerea ofertei de bunuri are ca efect dispariţia stocurilor de bunuri nevîndute, care duce la
apariţia unei situaţii de echilibru, cînd cererea şi oferta în societatea sunt egale, adică preţurile rămîn la un
nivel constant. Existenţa stabilităţii economice permite agenţilor economici să-şi planifice activitatea şi să
găsească noi metode de reducerea a costului de producţie pentru creşterea profitului activităţii. Odată cu
creşterea profitului şi reducerea ratei dobînzii, care are ca efect creşterea procesului investiţional din
societate, odată cu creşterea investiţiilor începe o nouă etapă de relansare economică.
↓Pb →↓Pr → ↓P(TV) →↓I →↓Db/Qb→↓SL→↓C→↓Pb→↓Sb→↓St→ F(Db=Sb) →Stabilitate economică
(P=constant) →↓CP →↑Pr→↓d'→ ↑I
Tema 23: Fluctuaţiile economice: Şomajul.
23.1. Şomajul: concept, indicatori
23.2. Politici antişomaj, specificul lor în Moldova
Deoarece curba cererii agregate depinde de masa monetară şi viteza de circulaţie a banilor în
societate, rezultă că odată cu creşterea preţului rezervele reale de monedă se reduc, ceea ce determină
reducerea bunurilor şi serviciilor cerute în societate.
Astfel, variaţia generală a preţurilor are ca rezultat fie contracţia fie extinderea curbei cererii
agregate.
Dacă nivelul general al preţurilor este stabil, atunci cererea agregată creşte sau descreşte sub
acţiunea unor factori, numiţi condiţiile cererii agregate:
1. Schimbarea nivelului de trai al populaţiei;
2. Anticiparea consumurilor şi investiţiilor;
3. Politica fiscală (impozite, taxe);
4. politica bugetară (subvenţii, ajutoare);
5. Creşterea gradului de inovare şi tehnologizare;
6. Fluctuaţii în sistemul politic şi social;
7. Schimbări ale pieţei externe.
Analiza componentelor cererii agregate cuprinde:
a. Cererea pentru consumul personal (consumurile);
b. Cererea pentru investiţii (investiţiile);
c. Achiziţiile guvernamentale, care cuprinde:
- consumul sectorului public (ex. salariile);
- investiţiile publice (ex. drumuri, porturi, poduri, construcţii cu destinaţie publică);
- transferurile sectorului privat;
- dobînzi pentru plata datoriilor publice.
Aşa după cum sugerează şi denumirea sa, modelul oglindeşte echilibrul macroeconomic prin
intermediul a două diagrame:
1) Curba IS reflectă echilibrul pe piaţa bunurilor, unde I reprezintă investiţiile iar S economiile.
2) Curba LM reflectă echilibrul pe piaţa monetară, unde L reprezintă cererea de monedă iar M
oferta de monedă.
Premisele modelului:
1. Investiţiile sunt o funcţie descrescătoare în raport cu rata dobânzii
2. Economiile sunt o funcţie crescătoare în raport cu venitul
3. Cererea de bani depinde de venit şi de rata dobânzii
4. Oferta de bani este un factor exogen
5. Preţurile sunt fixe pe termen scurt
La un an după ce J. M. Keynes a publicat lucrarea sa „Teoria generală a ocupării forţei de muncă,
dobânzii şi banilor” un alt economist britanic, profesorul John Hicks a ilustrat esenţa ideilor lui Keynes
într-o diagramă. Mai mult de 30 de ani această diagramă a predominat gândirea macroeconomiei. Cu
toate că şi-a pierdut din interes recent, multe din noile îmbunătăţiri în economie au fost gândite să poată fi
explicate în termenii diagramelor lui Hicks, care nu sunt altceva decât curba IS şi curba LM.
Curba IS (echilibrul pe piaţa bunurilor): , unde I – sunt investiţiile iar S – economiile. Curba IS
poate fi elaborată cu ajutorul diagramelor lui Hicks:
d
IS
Funcţia investiţiilor Curba IS
d1
A G
B d2 H
I I2 I1 Y1 Y2 Y
45o
I1=S1 S1< Y1
I2=S2 C S1 E S2<Y2
Identitatea Funcţia
econ.- invest. Consumului
DS2F
Curba IS, în acest caz , caracterizează relaţia dintre venit (Y) şi rata dobânzii (d'), în momentul
când piaţa bunurilor se află în echilibru, adică investiţiile sunt egale cu economiile. Cu cât rata dobânzii
este mai mică cu atât şi venitul va fi mai mare.
Dacă prin intermediul politicii bugetar – fiscale au loc: - creşterea cheltuielilor guvernamentale (G)
şi reducerea ratelor de impozitare, atunci curba IS se deplasează în dreapta sus, în direcţia creşterii
venitului. Panta curbei IS depinde de sensibilitatea investiţiilor faţă de rata dobânzii, astfel dacă,
investiţiile sunt elastice atunci la o mică variaţie a ratei dobânzii, venitul va creşte mult mai repede. Panta
de înclinaţie a curbei IS este mai mică (curba ia o poziţie orizontală).
Curba LM (echilibrul pe piaţa monetară): ,unde L – este cererea de resurse monetare iar M –
oferta de resurse monetare.
În modelul IS-LM, mărimea ofertei monetare (M) este determinată de banca centrală, prin
intermediul politicii monetar creditare (modificarea ratei de refinanţare;modificarea ratei rezervelor
obligatorii; cumpărarea sau vinderea de obligaţiuni) şi este o mărime fixă, grafic fiind reprezentată de o
dreaptă perpendiculară pe axa OX.
d
Cererea speculativă Curba LM
de bani
d2
H F
G d1 E
DM DMS1 DMS2 Y1 Y2 Y
S
A DMt1 C
DM
t
d SM 1 SM 0 SM 2
d1 = d0 =
d2
Scade Creşte
M/
P
d IS L
M
d>de, L<M,
I<S
cadran I
cadran IV
de E cadran II
d<de,L>M,
cadranIIII>S Y
Ye
Cererea Producţia
agregată
Politica
fiscală
Ţinând cont că, cheltuielile guvernamentale (G), sunt o parte a cheltuielilor autonome (A) şi că
multiplicatorul (m) depinde de rata impozitului pe venit, se poate de afirmat că atât cheltuielile
guvernamentale cât şi rata impozitului pe venit, vor influenţa dreapta IS după cum urmează în figura 6.
O creştere a cheltuielilor guvernamentale cât şi ratei impozitului pe venit duce la deplasarea curbei
IS spre dreapta, iar o reducere a acestora va deplasa curba IS spre stânga. Când are loc deplasarea spre
dreapta, în punctul E1 apare o cerere suplimentară de bunuri şi servicii.
Ca urmare producţia va creşte, va creşte şi venitul, va creşte cererea de bani şi în final, va creşte
rata dobânzii de la d0 la d1, realizându-se astfel un nou punct de echilibru (E'). În acest nou punct de
echilibru, ratele mai mari ale dobânzii duc la reducerea cheltuielilor de investiţii, lucru ce va determina ca
creşterea venitului (Y1' – Y0) să fi mai mică decât creşterea indicată de multiplicator (Y1 – Y0).
d
LM
E'
d1
E E1
d0
E2
d2 IS1
IS0
IS2
Y2 Y0Y1'Y1 Y
E1 LM1
d1
E0
d0 IS1
d2 E2
IS0
*
Y Y Y
Fig. 7. Efectele politicii expansioniste mixte
0
în modelul IS – LM.
Important pentru stat este să determine care sunt efectele fiecăreia dintre ele asupra diverselor
sectoare ale economiei şi structurii producţiei, deoarece pot exista mai multe alternative de politică
economică:
a) să se reducă impozitele în perioada de recesiune, iar în perioadele de avânt să se reducă
cheltuielile guvernamentale, realizând o politică stabilizatoare care, după o anumită perioadă de timp va
diminua mult sectorul guvernamental.
b) să crească cheltuielile guvernamentale, în special pentru protecţia socială, învăţământ, sănătate,
recalificarea forţei de muncă etc., realizând a politică expansionistă care, după o anumită perioadă de timp
va spori mult sectorul guvernamental.
c) realizarea unei politici expansioniste, care să ducă la o creştere economică printr-o reducere a
ratei dobânzii.
Oricare din alternativele politice de mai sus pot fi o soluţie pentru asigurarea creşterii şi stabilităţii
economice, în funcţie de condiţiile concrete ale etapei de dezvoltare în care ne aflăm.
Tema 27: Economia mondială şi comerţul exterior.
27.1. Relaţiile Economice Internaţionale.
27.2. Globalizarea şi regionalizare.
1
Termenul utilizat în cadrul OMC este „substantially all trade”.
- reglementări fiscale
- practici anticoncurenţiale: acordarea de drepturi exclusive (situaţii de monopol), tolerarea/ instigarea
formării de carteluri, acordarea de subvenţii (ajutoare de stat).
5. Uniunea economică (şi monetară). Stadiu şi mai avansat de integrare, în care ansamblul politicilor
economice şi o bună parte din politicile sociale sunt fie complet unificate, fie strâns coordonate.
Exemplu: în plan monetar, în funcţie de stringenţa gradului de armonizare avut în vedere, se poate
merge de la simpla coordonare a cursurilor de schimb (prin “legarea” monedelor naţionale de o monedă
de referinţă) până la adoptarea unei monede comune.
6. Globalizarea – o formă superioară de integrare, ce ne arată tendinţele de integrare a pieţei mondiale, şi
se reflectă în organizaţiile internaţionale, ca: ONU, OMT, CECO, OMC, FMI, BM.
La baza dezvoltării procesului integraţionist se află următorii factori genetici:
a. existenţa acordurilor de cooperare între state, care au ca efect reducerea restricţiilor comerciale
dintre ele, păstrînd un comportament restrictiv faţă de ţările terţe;
b. existenţa limitelor pieţei interne, ca urmare a creşterii ofertei de produse a marilor producători;
c. existenţa unor restricţii în calea mişcării forţei de muncă şi a capitalului;
d. existenţa programelor de cercetare ştiinţifică şi proiectare, care au nevoie de un suport financiar şi
de o concentrare a coordonării, ce depăşeşte de cele mai dese ori potenţialul unei singure ţări.