Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Evaluarea Mersului
Evaluarea Mersului
1. Introducere
“Steindler defineşte mersul ca “bipedalism alternativ” căci într-adevăr mersul este format
dintr-o alternanţă de mişcari şi poziţii de sprijin ale câte unui membru pelvin, pe care le repetă
apoi identic celalălt membru” (Sbenghe T., 2008, p. 440)
Mersul este specific fiecărui individ în parte. Are o competenţă ereditară.
Evaluarea mersului este o apreciere global-analitică căci poate furniza date importante
atât analitice pe segmente limitate cât şi globale asupra unui complex funcţional neuro-mio-
artrokinetic static şi dinamic ca şi aspecte extrem de importante ale echilibrului. (Sbenghe,
T., 2008)
- În primul rând de pentru că mersul poate reprezenta exteriorizarea unei afecţiuni (de
ex. coxartroza) punând în acest caz chiar diagnosticul.
- Pe de altă parte, analiza mersului reprezintă înregistrarea deficienţelor articulare,
musculare sau de coordonare.
- În al treilea rând mersul reprezintă în sine o metodă excelentă în recuperarea unor
deficite (de ex. pentru aparatul cardiovascular - cura de teren).
Un “ciclu de păşit” ca unitate de măsură a mersului este distanţa între punctele de contact
cu solul al unui picior şi următorul punct de contact al aceluiaşi picior.
“Pasul” este distanţa între punctul de contact al unui picior (stâng) si punctul de contact al
celuilalt picior (drept). Deci “un ciclu de păşit” are doi paşi: unul cu stângul şi celălalt cu dreptul.
Mersul are trei momente funcţionale de bază: sprijin pe ambele picioare, sprijin pe un
picior, balansul sau avansarea unui picior. Deci putem spune că mersul este format din două
perioade distincte: sprijinul şi balansul.
În mers normal, 60% din durata unui ciclu de mers este reprezentată de sprijin şi 40% de
balans.
Analiza kinematică a mersului arată că există şase mişcări determinante ale mersului:
rotaţia pelvisului (4 + 40), înclinarea pelvisului (4 - 50), flexia genunchiului (150), mişcarea
piciorului şi genunchiului, deplasarea lateral a pelvisului (15cm).
Desigur că în mers se produc şi alte mişcări ale trunchiului, capului, balansul braţelor, dar
acestea nu determină kinematica mersului, ci doar o urmează. (Sbenghe, T., 2008)
Parametrii mersului
- Lungimea pasului este cca 38 - 40 cm (între vârful piciorului din spate şi călcâiul
celui din faţă) sau 70-80 cm măsurată între linia de mijloc a piciorului;
- Lungimea unui ciclu este de cca 150-160 cm de la călcâiul primului pas la vârful
celui de al doilea;
- Distanţa între picioare la nivelul solului este 8 cm ± 3,5 cm;
- Ritmul de mers 90-120 paşi/min;
- Unghiul de deviaţie în afară a piciorului faţă de linia dreaptă imaginară dintre picioare
pe direcţia de mers este 6.70-6.80;
- Înălţimea ridicării piciorului faţă de sol în timpul păşirii. Minim 1.5 cm între degete şi
sol sau privind din spate să vedem cca 2/3 din talpă;
- Un ciclu durează 1.05 ± 0.10 sec.;
- Viteza de traversare a unei străzi 1.4 m/sec;
- Consumul energetic în mers este de 0.8 cal/m/kg corp la o viteză de 60-75 m/min sau
4.3 kcal/min considerând 80 m/min mersul cel mai econom.
Psoas iliacus
- intervine la sfârsitul primului dublu sprijin, limitând tendinta de extensie marcata a
soldului prin contractie izotonica excentrica;
- participa la al doilea sprijin unilateral, realizând propulsia coapsei
Croitor (sartorius)
- primul dublu sprijin: împreună cu dreptul intern şi semitendinosul se ocupe
accentuării valgusului fiziologic, stabilizând articulaţiagenunchiului;
- la sfârşitul celui de-al doilea dublu sprijin unilateral: limitează extensia genunciului şi
acţionează sinergic cu muşchiul iliac în flexia şoldului
- este rotator extern al şoldului. Mişcare maximă în momentul atacului cu talonul.
Tensor al fasciei lata
- primul dublu sprijin: participă la acţiunea stabilizatoare a bazinului, mai ales în raport
cu tibia, deoarece este biarticular;
- primul sprijin unilateral: asigură echilibrul lateral al bazinului,împreună cu fesierii
mic şi mijlociu
- al doilea sprijin unilateral: asigură echilibrul lateral al coapsei, fiind
antagonistul adductorilor; menţine coapsa în echilibru
- În absenţa acţiunii sale predomină intervenţia rotatorilor externi în momentul atacului
cu talonul
Fesier mijlociu
- primul dublu sprijin: stabilizează lateral bazinul, împiedicând prin contracţie
izotonică excentrică înclinarea bazinului de partea opus
- primul sprijin unilateral: asigură împreună cu muşchiul tensor al fasciei lata
echilibrului lateral al bazinului
Fesier mic
- Primul dublu sprijin: se contractă în tot acest timp şi iniţiază rotaţia externă a
bazinului participând la stabilizirea laterală a acestuia;
- Primul sprijin unilateral oscilat: se contractă în tot acest timp, producând rotaţia
bazinului în raport cu femurul (relativ fix).
- Se relaxează înainte ca membrul inferior opus să realizeze atacul cu talonul.
Adductorii
- Primul sprijin unilateral: momentul verticalei intră în acţiune la sfârşitul acestei faze,
când încetează activitatea abductorilor;
- Al doilea sprijin unilateral: şoldul, fiind antagonistul tensorului fasciei lata. La
sfârşitul fazei de oscilaţie, reglează unghiul de atac la sol, evitând rotaţiea externă.
Dreptul femural
- Primul dublu sprijin: stabilizează genunchiul, opunându-se accentuării valgusului
fiziologic;
- Al doilea dublu sprijin: iniţiază rotaţia internă a bazinului şi flexia şoldului;
- Al doilea sprijin unilateral: se contractă împreună cu croitorul
Rotatorii externi
Mersul normal 1-3 ani este total diferit de mersul copilului mare sau al adultului. Copilul
merge având o bază de sprijin largă, cu genunchii şi şoldurile ân usoară flexie, cu fază de sprijin
bipedă.
În jurul vârstei de 4 ani copilul are un mers suficient de bine dezvoltat, cu viteză normală;
la vârsta de 7 ani se poate spune că mersul este acela al adultului. În general, la această vârstă
copilul “nu minte”, în sensul că este foarte interesat de joacă, astfel încat orice simptom descris
de acesta, care îl determină să se oprească din joc, ar trebui luat în serios pana la 10 ani.
La vârsta de 11-15 ani mersul s-a maturizat, ajungând la faza adultă.
Fazele mersului
Ciclul complet al unui pas este format din două faze fundamentale: sprijinul şi balansul.
În cadrul acestor faze avem o serie de subdiviziuni: (Sbenghe, T., 1987)
a. atacul cu talonul;
b. poziţia medie;
c. desprinderea;
d. balansarea.
5. Evaluarea mersului
Evaluarea mersului se face în principal prin observaţia testatorului care consideră tipul de
mers al pacientului.
Subiectului i se solicită să execute variate modalităţi de mers: (Sbenghe, T., 2008)
- mers normal;
- mers rapid;
- mers în lateral;
- mers în tandem;
- mers peste mici obstacole;
- urcat-coborât scări.
- echilibru;
- simetria;
- poziţia piciorului;
- comportarea lanţului kinematic al membrului inferior;
- parametrii măsurabili ai mersului;
- mişcările bazinului;
- mişcările trunchiului;
- mişcările membrelor superioare.
B. Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care
se poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. La acest test, gradele de
apreciere pot fi 0-1 sau 0-1-2.
Se analizează: iniţierea mersului, lungimea pasului, înălţimea pasului, simetria
pasului, continuitatea pasului, devierea traseului mersului, mişcarea trunchiului, distanţa între
călcâie în mers.
C. Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers
Tinetti, căci se introduc o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor membrelor
inferioare şi ale membrelor superioare. Scala de grade de apreciere este 0-1-2-3 în care însă
0 este normalitatea şi 3 aspectul cel mai grav.
Scala cuprinde: iniţierea mersului, lungimea pasului, simetria pasului, continuitatea pasului,
devierea traseului mersului, mişcarea trunchiului, clătinarea atacul cu calcâiul, mişcarea coxofemurală în
mers, mişcarea genunchiului în mers, extensia cotului în mers, extensia umărului în mers, abducţia
umărului în mers, sincronizarea atac calcâi-braţ, înaintarea capului în mers, menținerea ridicată a
umerilor, flectarea trunchiului în mers.
Evaluarea se realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea pericolului de căderi.
D. Testul „urcatul şi coborâtul scãrilor”
Prezentare: subiectul este pus să urce un anumit număr de trepte, până când apare
oboseala sau incapacitatea de a mai urca. În acel moment, testul este oprit şi se notează numărul
de trepte pe care a reuşit să le urce. Pentru coborâre se procedeazã la fel. Testul se poate realiza
cu ajutor din partea kinetoterapeutului sau fără dacă este cazul.
Prezentare: acest test este o scră de măsură, care permite cuantificarea în cifre a
observaţiilor cu privire la mers şi urmărirea progresului unei reeducări – util pentru a evalua
capacitatea de a trăi singur.
Criterii de includere: persoanele în vârstă care prezintă abateri de la normal, cu
posibilitatea de corectare.
Criterii de excludere: persoanele care prezintă o patologie diagnosticală.
Criterii asociatove: redori sau dureri articulare
Pentru evaluare se va folosi următoarea cotaţie:
0 – normal;
1 – deviaţie moderată;
3 – anormal.
Evaluarea generală:
Prezentare: acest test permite evaluarea vitezei maxime de mers, căt şi endurata
subiectului.
Criterii de includere: lombagii in stadiul critic. Greşeli de mers de origine ortopedică,
unde recuperarea este oprită.
Criterii de excludere: patologii de origine neurologica şi probleme grave reumatismale.
Criterii asociative: sistem cardio – vascular fragil, diabet, BPOC.
Evoluţia scorului: trebuie măsurată distanţa parcursă la diferite viteze.
- Primul minul: 30 m;
- Al II-lea minut: 40 m;
- Al III-lea minut: 50 m;
- Al IV-lea minut: 60 m;
- Al V-lea minut: 70 m;
- Al VI-lea minut: 80 m;
- Al VII-lea minut: 90 m.
De aici încolo se va continua doar dacă rezistenţa subiectului o permite. Se va efectua un
repaos de un minut între fiecare probă. La fiecare probă, distanţa parcursă trebuie mărită cu 10
m. Proba se închide atuni când subiectul afirmă că nu poate merge mai repede. Înregistrările
succesive, permit evaluatorului să contorizeze progresul.
O persoană sănătoasă poate acoperi 140 m.
G. Testul de 6 minute şi de 2 minute pentru mers
Prezentare: test foarte simplu privind distanţa mersului sin cu perimetrul acestuia, în
care kinetoterapeutul se deplasează împreună cu subiectul pe un teren plat.
Testul se poate face în 3 feluri, depinzând de andurata subiectului:
- 6 minute de mers: acoperirea unei distanţe maxime în 6 minute. Kinetoterapeutul
trebuie să semnaleze subiectului când ajunge la minutul 2 şi când ajunge la al 4-lea
minut. De asemenea la fiecare 40 de secunde subiectul va fi încurajat verbal.
- 2 minute de mers: aceaşi descriere ca la testul anterior, însă cu durată redusă-
- Testul submaximal de 200 m de mers: scopul este de a parcurge cei 200 de metrii în
cel mai scurt timp posibil. Subiectul nu trebuie să fugă şi va trebui încurajat la fiecare
30 de secunde.
Criterii de includere: toate patologiile ce antrenează o pierdere a condiţiei fizice
generale (boli vasculare, imobilizare prelungită la pa, decondiţionări de toate tipurile).
Criterii de excludere: patologii neurologice.
Criterii asociative: probleme cardiace sau respiratori asociate cu o disfuncţie musculo
scheletică.
Evoluţia scorului: nu există scor, însă valorile însele permit o încadrare a subiectului
într-o anumită clasă.
În cazul în care subiectil prezintă suflu cardiac, acest bilanţ va fi completat de câtre scara
de evaluare a tipului fiyic, propusă de NZHA (New York Hearth Association).
Scor Apreciere
6
Foarte, foarte uşor
7
8
Foarte uşor
9
10
Destul de uşor
11
12
Puţin greu
13
14
Greu
15
16
Foarte greu
17
18
19 Foarte, foarte greu
20
Mersul este o componena foarte importanta in viata unui om, deoarece ajuta sa
interactioneze cu mediul inconjurator. Mersul estetic ne obliga sa pastram tot timpul controlul
asupra pozitiei corpului, a miscarii bratelor, a lungimii pasului, a felului cum rulam talpa.
Din cele mentionate mai sus observam ca sunt necesare si cunostintele de evaluare pentru
profilaxie si recuperare.