Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Mihai Eminescu
II.SEMNIFICAȚIA TITLULUI
Poezia FLOARE ALBASTRĂ a fost scrisă de MIHAI EMINESCU în anul 1872,urmând să fie publicată un an mai târziu
(1873) în revista CONVORBIRI LITERARE a societății cultural-literare Junimea
Poezia este considerată nucleul romantisumului eminescean, titlul însuși fiind un motiv literar specific acestui curent
literar
EMINESCU preia acest motiv litearar de la alți scriitori reprezentativi ai romantismului : germanul NOVALIS și
italianul LEOPARDI – pentu ambii FLOAREA ALBASTRĂ reprezintă idealul de fericire și de iubire pură
De asemnea , FLOAREA ALBASTĂ poate fi ascoiată și cu floarea-de-nu-mă-uita, care în mitologia populară
românească reprezintă amintirea unei iubiri care nu moare niciodată , atâta timp cât e păstrată în suflet
altă semnificație posibilă a titlului,care poate servi drept cheie de lectură se referă la interpretările celor două
cuvinte care alcătuiesc titlul:
1.FLOARE = substantivul comun reprezintă un simbol vegetal al vieții și al frumosului, reprezentând ipostza feminină, .
. care dorește împlinirea prin iubire
2.ALBASTRĂ = adjectivul care determină substantivul FLOARE reprezintă un simbol cromatic al absolutului , al idealului
. pe care omul de geniu , ipostaza masculină urmărește să îl atingă prin cunoaștere
III.TEME VALORIFICATE
Poezia face legătura între etapa de tinerețe a creației eminesciene și etapa de maturitate , prin temele și motivele
literare valorificate
Astfel,sunt prezente două teme: IUBIREA ȘI NATURA , iar motivul literar central anticipează marile creații de
maturitate a poetului,acesta fiind motivul literar al omului de geniu
Alte motive literare prezente în textul poetic sunt: FLOAREA ALBASTRĂ, CODRUL, IZVOARELE, NOAPTEA ,LUNA
VI.TIPUL DE LIRISM
TUDOR VIANU este criticul literar care desoperă în poezia eminesceană un lirism al măștilor : cele două
ipostaze,feminină și masculină,vor fi măști pe care le va îmbrăca,pe rând,eul liric
Cele două ipostaze lirice corespund celor 2 tipuri aflate în antiteză,ale căror trăsături EMINESCU le va creiona
inspirându-se din lucrarea „ LUMEA CA VOINȚĂ ȘI REPREZENTARE ” a filozofului german ARTHUR SCHOPENHAUER
1.IPOSTAZA FEMININĂ = omul comun,caracterizat prin mediocritate și subiectivitate,limitare în cunoaștere,având .
. posibilitatea împlinirii prin iubire,trăire dionisiacă (trăirea din plin a vieții)
2.IPOSTAZA MASCULINĂ = omul de geniu,caracterizat prin:superioritate,obiectivitate,orizont al cunoașterii aproape
. nelimitate,imposibilitate împlinirii prin iubire,detașarea apolinică (detașarea de preocupările
. materiale ale existenței)
Faptul că ipostaza feminină și ipostaza masculină aparțin unor lumi aflate în antiteză,lumea oamenilor comuni și
lumea omului de geniu,conduce la incompatibilitatea omlui de geniu cu ”mititica„
V.SPECII LIRICE
Romantismul ca și curent literar,permite amestecul unor specii lirice diverse în aceeași creație – astfel în FLOARE
ALBASTRĂ vor fi prezentate :
1.IDILA = specie lirică în care sunt valorificate temele naturii și tema iubirii
2.EGLOGA = idilă cu dialog
3.MEDITAȚIA = poezia este o amplă meditație asupra condiției omului de geniu,situat în antiteză cu omul comun
4.ELEGIA = poezia transmite un sentiment profund de tristețe,concretizat și în discursul liric: ”Totuși ... este trist în lume„
deoarece soarta omului superior este una nefericită
VI.COMPOZIȚIA ȘI STRUCTURA
COMPOZIȚIONAL remarcăm prezența a patru secvențe lirice,dispuse astfel:
a) SECVENȚA I = IPOSTAZA FEMININĂ : omul comun îi reproșează omului superior dezinteresul pentru iubire și îl
avertizează asupra importanței acesteia în existența umană
b) SECVENȚA II = IPOSTAZA MASCULINĂ : omul de geniu rememoreză povestea iubirii și ajunge la concluzia că trebuie să
privească cu seriozitate posibilitatea împlinirii prin iubire
c) SECVENȚA III = IPOSTAZA FEMININĂ : „mititica” lansează omului de geniu o invitație în „ codrul cu verdeță ”, pentru a
putea găsi în natură împlinirea prin iubire
d) SECVENȚA IV = IPOSTAZA MASCULINĂ : omul de geniu regretă ,când e prea tărziu, că a ratat șansa împlinirii prin
iubire,conștietizându-și în același timp soarta lui tristă
STRUCTURA INCLUDE:
a) RELAȚII DE SIMETRIE obținute prin succesiunea celor 4 secvențe lirice,care alternează ipostazele lirice astfel: feminin –
masculin - feminin - masculin
b)RELAȚII DE COMPOZIȚIE conturate în jurul opoziției centrale om comun – om de geniu , din care derivă și celălalte
antiteze: trăirea dionisiacă - detașarea apolimică, aproape – departe , feminin – masculin , cunoaștere – iubire
VII.ANALIZA TEXTULUI
SECVENȚA I
Prima secvență cuprinde primele 3 strofe și este reprezentată de cuvintele folosite de ipostaza feminină în adresarea
directă către omul de geniu
Incipitul secvenței surprinde reproșul omului comun referitor la comportamentul distant al omului de geniu ,această
atitudine dezinteresată față de iubire fiind una repetitivă – fapt motivat prin adverbul „iar” , sinonim cu „din nou”
„mititica” îi reproșează omului de geniu exagerata dorință de cunoaștere,doarece doar prin această valoare umană,
bărbatul se poate înălța spiritual
Această înălțare spirituală pe care omul de geniu ar putea să o dobandească prin cunoaștere este sugerată prin
cuvinte și structuri cu valoare metaforică, care amintesc de spațiul cosmic subliniind ascensiunea de la terestru spre
ceresc: „stele”; „nori”; „ceruri nalte ” ; „râuri în soare”
Nevoia de cunoaștere a omului superior, la care face trimitere directă substantivul „gândire” include 3 mari domenii
de interes:
1.„Câmpii asire” = istoria și cultura umanității
2.„Întunecata mare” = misterele genezei univesului
3.„Piramidele-nvechite” = apariția și evoluția civilizației
Cele 3 secvențe citate sunt metafore cu valoare simbol
Secvența se încheie cu avertismentul ipostazei feminine ,adresate omului de geniu ,căruia îi atrage atenția că
niciodată nu va ajunge la cunoaștere absolută,acaeasta va fii mereu „în depărtare” iar fericirea ar putea să o
găsească doar în iubire
Structurile în vocativ folosite ca adresare directă : „sufletul vieții mele” și „iubite” sunt o confesare a sentimentelor
de iubire a ipostazei feminine
SECVENȚA II
Este alcătuită din a patra strofă a poeziei și reprezintă rememorarea poveștii de iubire,din perspectiva omului de
geniu
Ipostaza masculină regretă neîmplinirea prin iubire când e prea târziu, iar interjecția „ah” sublinează părerea de rău
cauzată de neînțelegerea la timp a adevărului fundamental pe care „mititica” îl știa deja: „iubirea este pentru om
singura cale spre împlinire”
Când povestea de dragoste mai era posibilă,omul de geniu a tratat iubirea ca pe un joc , fapt subliniat prin
diminutivul „mititica” și verbul la indicativ „am râs”
SECVENȚA III
Reprezintă chemarea ipostazei feminine adresate omului de geniu,pe care îl invită „în codrul cu verdeață” pentru a
se împlini prin iubire în mijlocul naturii
Este cea mai amplă secvență și cuprinde strofele 5-12
Primele 2 strofe ale secvenței conturează imaginea unei naturi armonioase,care împrumută ceva din perfecțiunea și
eternitatea ei și a cuplului de îndrăgostiți pe care și-l imaginează „mititica”
Natura reface perfecțiunea universului de tip platonician, a cărui echilibru este asigurat de AXIS MUNDI,axa verticală
a lumilor – în această poezie AXIS MUNDI ETRESTIA
AXIS MUNDI are următorele semnificați regăsite în toate ideiile din perioada de tinerețe a lirici eminesciene:
1.Marchează un centru simbolic al universului,unde va fii imaginată întâlnirea îndrăgostiților – acest fapt,alături de
sugestia elementului acvatic (izvoare,baltă),sublinează ideea refacerii prin iubire a perfecțiunii cuplului
primondial ,adamic,deoarece apa este considerată matrice a vieții
2.Pe de altă parte,verticalitatea acestui AXIS MUNDI simbolizează ideea unei înălțări spirituale,posibilă pentru om doar
prin iubire,deoarece putem vorbi despre o unire simbolică a terestrului cu spațiul cosmic
Imaginea naturii este compusă din imagini vizuale:epitetul „balta cea senină” completate de imagini auditive,
personificarea „izvoarele plâng”
Descrierea naturii se realizează pe două dimensiuni:
DIMENSIUNEA TERESTRĂ – codrul
DIMENSIUNE COSMICĂ – luna
Cele două dimensiuni se vor uni simbolic prin AXIS MUNDI
LUNA este un motiv literar,semnificația motivului se regăsește în „dicționarul de simboluri” unde înseamă trecerea
de la viață la moarte si de la moarte la viață , iar în ideiile eminesciene acest motiv literar va avea o semnificație în
plus,aceea de protector al cuplului de îndrăgostiți
Dacă în descrierea naturii vor fi folosite verbe la indicativ prezent în imaginea întâlnirii sunt folosite verbe la indicativ
viitor, pentru a sublinia ideea că acestă întâlnire a îndrăgostiților nu este una reală,este doar un vis de iubire al
ipostazei feminine
Întâlnirea propriu –zisă este imaginată de „mititica” prin gesturi tandre și naturale,sugerând împlinirea spirituală pe
care iubire împărtășită ar putea să o aducă celor 2 îndrăgostiți
Portretul ipostazei feminine este conturat prin figuri de stil sugestive,care dezvăluie atât frumusețea fizică, căt și
starea de spirit a femeiii îndrăgostite :
1.„roșie ca mărul” = comparația accentuează emoția celei care își imaginează întâlnirea care i-ar putea aduce împlinirea
sufletească ;
2.„de aur părul” = epitetul metaforic în inversiune sublineză frumusețea desăvârșită a „mititicii” , ea reprezentând
idealul de frumusețe feminină pe care îl regăsim și în celeălalte ideile eminesciene
Desfacerea părului semnifică abandonul în voia sentimentelor , pe care ipostaza feminină le-ar trăi din plin , într-o
iubire împărtășită
În invitația adresată , ipostaza feminină folosește un limbaj simplu și natural , familiar cu accente popular-
regionale ,pe măsura autenticității și purității sentimenutului de dragoste ,pe care îl confeseză direct ipostazei
masculine
Intimitatea îndrăgostiților este asigurată ,pe lângă lună, și de „noaptea cea de vară”, care sugerează un cadru
nocturn,iar încheierea visului de iubire și trecerea către lumea reală este ilustrată prin contațiile porții , lângă al cărei
prag se sfârșește întâlnirea imaginată de „mititica” ,exprimată în acestă invitație , „în codrul cu verdeață ”
SECVENȚA VI
Corespunde ipostazei masculine și prezintă perspectiva omului de geniu din prezent ,asupra poveștii de dragoste pe
care o rememorează după ce „ a murit iubirea noastră”
Sentimentul erotic este prezentat gradat ,în evoluție deoarece omul superior înțelege prea târziu importanța acestui
sentiment ,astfel:
1.La început iubirea apare ca un joc ,omul de geniu fiind detașat și dezinteresat
2.Mai apoi ,iubirea-pasiune este asumată prin enumerația „Ce frumoasă,ce nebună”
3.Iubirea devine miracol al existenței ,fapt subliniat prin metafora „ Dulce minune”
4.Iubirea este sentimentul absolut ,idealul de fericire pură, semnificație preluată de EMINESCU de la
LEOPARDI și NOVALIS și subliniată prin repetiția „Floare –albastră! Floarea –albastră!”
Versul final al poeziei reprezintă concluzia discursului liric „Totuși....este trist în lume!”
Acest vers subliniază condiția nefericită a omului de geniu,datorită faptului că împlinirea prin iubire îi este interzisă ,
iar cunoașterea absolută îi este inaccesibilăm – așadar ,omul de geniu nu poate cunoaște împlinirea și nu își poate
găsii locul nici în lumea limitată a oamenilor comuni, dar nici nu se poate înălța spiritual prin cunoaștere ,pentru a
devenii egalul demiurgului
În opinia mea , în această poezie este accentuată antiteza dintre 2 tipuri umane incompatibile , omul comun
reprezentat de ipostaza feminină și omul de geniu , superior , Eminescu sugerând condiția nefericită a celuia din
urmă , condamnat la singurătate , împlinirea prin iubire fiindu-i imposibilă .
Așadar , poezia „Floare Albastră ” este apreciată drept nucleul romantismului eminescean , deoarece îmbină 2 teme
de referință ale acestui curent literar , iubirea și natura , cu motivul literar al omului de geniu , în poezie regăsindu-se
un amestec de specii lirice, iar antiteza ca procedeu specific romantic poate fii exemplificată prin trăsăturile opuse
ale omului comun și ale omului de geniu.