Pagini culturale 1

Ipostaze ale diarismului românesc

Dr. Monica D. CÂNDEA

Baia Mare

Literatura română, în calitatea ei de literatură tânără, a suferit, mai ales în ultimele două sec-
ole, de un complex al marginalităţii, compensat printr-o accentuată voinţă de sincronizare şi mod-
ernizare. Această tendinţă nu este străină nici genului diaristic, care începe să se manifeste tot mai
îndrăzneţ începând cu secolul al XIX-lea. Jurnalele sunt scrise în mare parte de profesionişti ai
scrisului, dar ele pot aparţine şi altor personalităţi preocupate de conservarea istoriei personale, fără
a se îngriji neapărat de valenţele estetice ale textelor. Într-o cultură a pudorii, jurnalul se va focaliza,
mai ales la început, pe faptele exterioare, urmând ca mai apoi, sfios, să se deschidă spre zonele in-
timităţii. Pentru început, semnele scriiturii diaristice pot fi remarcate în proximitatea notaţiei cron-
icăreşti, pe marginea cărţilor de cult, sau, mai evident, ca oglindire a unor călătorii, aşa cum este cea
a lui Nicolae Milescu Spătarul, în secolul al XVII-lea, sau cea a lui Dinicu Golescu, la începutul
secolului al XIX-lea.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, o dată cu consolidarea conştiinţei individuale, alături de
notaţiile concretului se strecoară neliniştile şi doleanţele eului. Notaţiile de tip diaristic sunt de obi-
cei concentrate în jurul unor evenimente majore din plan personal, adică a unor crize existenţiale,
care, o dată consumate, suspendă şi însemnările. Romanticul Alecu Russo, exilat politic la Soveja,
scrie, în limba franceză, primul jurnal de criză autentic de la noi, intitulat simplu, Soveja. Introvertit
şi melancolic, el descoperă farmecul lumii ţărăneşti în primitivismul ei şi plăcerea singurătăţii, care-
i permite să se concentreze asupra lui însuşi.
Un alt contemporan al lui Russo, C.A. Rosetti, a realizat, prin Jurnalul meu, opera vieţii
sale, un veritabil jurnal de criză: „Rosetti ia tocul în mână numai atunci când crede că are de comu-
nicat ceva excepţional. Banalul diurn trebuie pus între paranteze. Gloria notaţiei aparţine evenimen-
tului”1. Chiar Vasile Alecsandri, spirit mai puţin înclinat spre confesiune, ţine un scurt jurnal în care
consemnează iubirea tragică pentru Elena Negri.
Petre Ispirescu, rămas în conştiinţa literară prin culegerea sa de basme, începe un jurnal in-
tim la un an după dispariţia mamei sale – aflat deci într-un moment de criză a identităţii –, pe care îl
încheie cinci ani mai târziu. „Evenimentele relatate sunt o sumă de banalităţi, dar semnificaţia jur-
nalului se va revela abia la sfârşit. Sub pretextul însemnărilor zilnice, Ispirescu ţinea neapărat să-şi
facă autobiografia”2. Tot un jurnal al crizei va redacta şi Iacob Negruzzi, de data aceasta în limba
germană, pentru a consemna aventurile sale de student la Berlin, dar şi pentru a-şi promite şi a
încerca să se schimbe. Întors acasă, Negruzzi va abandona jurnalul, care consemnează astfel o
paranteză existenţială de maximă intensitate, consumată printre străini.
Cazul cel mai cunoscut al secolului al XIX-lea românesc este însă jurnalul lui Titu
Maiorescu, Însemnări zilnice, în care criticul notează, începând cu vârsta de 15 ani, tot ceea ce este
semnificativ pentru evoluţia sa intelectuală. Jurnal de formare, sobru şi olimpian, Însemnările lasă
uneori să se întrevadă şi nefericirile, suferinţa de dincolo de efortul zilnic al autorului de a părea im-
pecabil. „Maiorescu notează totul cu tristeţe şi cu infinită melancolie, descoperind Golul îndărătul
fiecărei fericiri de moment, al fiecărui succes. [...] Dacă Maiorescu nu a trăit pentru a scrie un jur-
nal, el şi-a ritmat totuşi existenţa după jurnal, transpunând în paginile acestuia insesizabila mişcare a
vieţii”3.
Anii Primului Război Mondial favorizează proliferarea jurnalelor feminine, datorită condiţi-
ilor istorice de criză, care determină o reevaluare a sinelui şi a raporturilor cu lumea. Multe dintre
1
Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 154.
2
Ibidem, p. 157.
3
Ibidem, pp. 165-166.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXIX • nr. 1 (56) • 2021

2 Pagini culturale

ele s-au pierdut fără a fi tipărite, altele au fost păstrate şi redescoperite târziu, apoi au început să fie
publicate – Maria Cantacuzino-Enescu, Jeana Foforeanu, regina Maria, Martha Bibescu, Yvonne
Blondel, Elisabeta Odobescu-Goga, Lucia Ţenovici, Pia Alimăneşteanu, Arabella Yarka, Neli
Cornea.
Autoarele de jurnal intim de la începutul secolului al XX-lea sunt femei din mediul intelec-
tual şi aristocratic, însemnările lor zilnice fiind scrise cu precădere în una dintre limbile de circulaţie
de atunci: franceza, germana sau engleza. În limba română se scrie sporadic, două exemple în acest
sens fiind Lucia Ţenovici şi Elena Margareta Ionescu, soţia profesorului Nae Ionescu. De asemenea,
există şi jurnale nepublicate ale unor scriitoare din epocă, păstrate însă în manuscris „în arhivele
personale din ţară şi din străinătate, precum şi în fondurile arhivistice ale Bibliotecii Naţionale sau
ale Bibliotecii Academiei”4. Câteva exemple de astfel de jurnale „cu o deosebită valoare literară şi
artistică”5 sunt cele ale Marthei Bibescu, Simonei Lahovary, Zoei Bengescu sau Hortensiei Papadat-
Bengescu, din care s-au publicat fragmente în 1962, în cartea lui Camil Baltazar, Contemporan cu
ei: amintiri şi portrete.
În anii ’30, când jurnalul deja începuse să capete legitimitate în literatura europeană, la noi
încep să-şi redacteze jurnalele intime intelectuale precum Jeni Acterian, Alice Botez, Alice
Voinescu, Mariana Şora, Ştefania Cristescu-Golopenţia 6, Smaranda Brăescu sau Cornelia Blaga-
Brediceanu7, urmărind o serie de coordonate tematice precum războiul, corporalitatea, erosul, dia-
logul cu divinitatea, toposurile emblematice ale României interbelice. Epoca devine favorabilă jur-
nalului şi datorită abordării în literatură a unei viziuni autenticiste, subiective, în paralel cu cea din
filosofie sau din psihologie. Confesiunea devine forma cea mai adecvată de exprimare a acestei
generaţii infuzate de existenţialism, afirmând trăirismul şi avându-l ca model pe profesorul Nae
Ionescu.
În ciuda detractorilor de seama lui G. Călinescu, toţi marii scriitori ai epocii ţin jurnale, mai
mult sau mai puţin interesante/valoroase din punct de vedere literar. Intelectualii reflexivi, nespe-
cializaţi în arta scrisului, practică şi ei acest tip de scriitură, bineînţeles, sub pecetea tainei. Treptat,
începe să se nască la noi şi o poetică a jurnalului intim. Printre autorii cei mai cunoscuţii ai acestei
perioade îi amintim pe Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Liviu Re-
breanu, Octav Şuluţiu, E. Lovinescu, Gala Galaction, Octavian Goga, Geo Bogza, Jeni Acterian,
Alice Voinescu sau Arşavir Acterian.
La fel ca Julien Green sau André Gide,
Mircea Eliade îşi dublează opera ştiinţifică şi liter-
ară cu însemnările de tip confesiv. Nu doar Jur-
nalul, cu cele două volume îngrijite de Mircea Han-
doca şi publicate în 1993 la Editura Humanitas,
completate apoi în 2006 de paginile inedite ale Jur-
nalului portughez, alcătuiesc opera memorialistică a
acestui scriitor complex, ci şi volumele de Memorii,
Romanul adolescentului miop sau convorbirile cu
Claude Henri-Rocquet, din volumul Încercarea
labirintului. Jurnalul eliadesc nu este scris cu scopul
de a exhiba secrete ale vieţii intime, ci consem-
nează, ca un martor apropiat, probleme referitoare la creaţie, la parcursul intelectual al scriitorului,
la timpul pe care l-a trăit. Aşa cum semnala Eugen Simion, Eliade este un diarist preocupat de
forma notaţiilor sale, cărora le suprimă spontaneitatea prin rescriere şi prin cizelarea însemnărilor
iniţiale, făcute la cald. Eliade este, de asemenea, preocupat de poetica jurnalului intim, de funcţionali-
tatea şi finalităţile acestuia, mărturisindu-şi de multe ori concepţiile tocmai în cadrul paginilor de jur-
nal.
4
Elena-Claudia Anca, Incursiuni în femininul interbelic, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p. 126.
5
Ibidem.
6
Ştefania Cristescu-Golopenţia, Sporul vieţii: jurnal, studii şi corespondenţă, Editura Paideia, Bucureşti, 2007.
7
Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale: 1919; 1936-1939; 1939-1940; 1959-1960, ediţie de Dorli Blaga, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXIX • nr. 1 (56) • 2021

 Pagini culturale 3

Mihail Sebastian este un alt reprezentant interbelic al scriiturii diaristice. Jurnalul său (1935-
1944) este considerat de Gheorghe Glodeanu drept „documentul autentic al unui destin şi al unei
epoci de răscruce din istoria românească”8, având două componente majore, cea intimă (care atinge
şi o temă la modă: condiţia evreului) şi cea de laborator al creaţiei. Prin cantitatea masivă de viaţă şi
experienţă, jurnalul lui Mihail Sebastian poate fi citit ca un roman indirect, ca un roman subiectiv,
al autenticităţii: „Impunând un autentic pact autobiografic, Jurnalul lui Mihail Sebastian este un ro-
man având drept personaje principale scriitorii români ai perioadei interbelice. Este vorba de un ro-
man trăit, ce respectă în totalitate estetica autenticităţii, al cărui autor este personajul-martor impli-
cat în mod dramatic în desfăşurarea evenimentelor”9.
Deşi după al Doilea Război Mondial s-a produs o ruptură gravă în evoluţia literaturii noas-
tre, jurnalul a rezistat onorabil. Un exemplu în acest sens este opera diaristică a lui Radu Petrescu
(Ocheanul întors, Părul Berenicei, A treia dimensiune), publicată în perioada comunistă, tocmai da-
torită faptului că nu consemnează evenimente, ci „microcosmosuri culturale variate, ce par a se con-
stitui toate în jurul unei singure obsesii nemărturisite – aceea de a stabili cu orice preţ continuitatea
cu generaţia precedentă, de a construi universuri atemporale, soluţii de traversare a deşertului” 10.
Alte jurnale postbelice, cu certă valoare de mărturie tragică a destinului intelectualilor vremii,
aparţin lui N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, D. Ţepeneag, Mircea Zaciu, Ion Ioanid, Petre Pandrea, Nico-
lae Balotă sau unor voci ale exilului precum Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Paul Goma şi Du-
mitru Ţepeneag.
Jurnalul fericirii, respectiv Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sunt două exemple atipice de
scriitură diaristică, pentru că nu respectă convenţiile de poeticitate ale acesteia. Punctul de întâlnire
dintre cele două scrieri memorialistice este referinţa lor retrospectivă la experienţa carcerală totali-
tară, precum şi raportarea la aceeaşi soluţie salvatoare: credinţa. N. Steinhardt îşi construieşte confe-
siunea prin retrăirea faptelor semnificative într-o cronologie reconstituită, semnalată prin datarea
evenimentelor cu destul de mare acurateţe. Fragmentarismul notaţiilor este guvernat de memoria in-
voluntară, de fluxul iraţional al amintirilor şi imaginilor care se oferă conştiinţei. Scriitura memori-
alistică este punctată de pasaje de tip eseistic, punând în evidenţă erudiţia scriitorului care îi răpeşte
confesiunii caracterul prin excelenţă spontan. Mesajul central al cărţii vizează asumarea suferinţei
ca mijloc de purificare şi de apropiere de Hristos.
Conţinând notaţii scrise între anii 1983 şi 1988, Jurnalul lui Ion D. Sîrbu este alcătuit dintr-o
suită de glosse, gnome sau microeseuri, adevărate exerciţii de luciditate şi de libertate interioară.
Reflecţiile sale, infuzate de o concepţie morală asupra vieţii, sunt o modalitate de a radiografia
epoca comunistă, relaţiile de putere care au constituit-o, acţiunea sa distructivă asupra intelectu-
alilor. Jurnal al exilului interior, textul lui Ion D. Sîrbu este şi „un jurnal de lectură, de experienţe
intelectuale”11, deci un spaţiu simbolic al evaziunii şi al revoltei. Surprinzând lumea în care trăieşte,
diaristul o redă prin forţa limbajului, prin originalitatea asocierilor culturale, construindu-şi în acest
mod autoportretul spiritual. Viziunea sa este una dramatică, meditaţiile lucide convertindu-se într-
un mijloc de apărare împotriva barbariei ameninţătoare a lumii comuniste.
Printre jurnalele care au fost publicate după 1990 şi care denunţă atrocităţile regimului co-
munist, merită să amintim şi Caietul albastru al lui Nicolae Balotă, Un român la Paris al lui Du-
mitru Ţepeneag, sau seria de jurnale ale lui Paul Goma – Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare şi
Jurnal de noapte lungă, precum şi numeroasele volume de Jurnal ale Monicăi Lovinescu. În ciuda
circumstanţelor istorice, jurnalele continuă să fie scrise în clandestinitate, să se limiteze la statutul
de literatură de sertar.
Apariţiile editoriale de după 1990 scot la iveală o întreagă istorie subterană, concentrată în
paginile confesive. Publicul este avid de astfel de texte, de a cunoaşte realitatea netrucată a ultimei
jumătăţi a secolului al XX-lea. Aprecierea lui Dan C. Mihăilescu rămâne emblematică: „Memorial-
istica a fost la noi suprema revelaţie culturală de după 1990. Mai întâi a fost recuperarea trecutului

8
Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 218.
9
Ibidem, p. 231.
10
Mihai Zamfir, op. cit., p. 182.
11
Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 239.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXIX • nr. 1 (56) • 2021

4 Pagini culturale

cenzurat: fie interzis de-a binelea, fie trunchiat, malformat. Apoi a fost foamea noastră teribilă de
biografii mai mult sau mai puţin exemplare, foamea de destine – ratate sau împlinite – situate în
centrul, la periferia sau printre pliurile tainice ale istoriei”12.
Literatura îşi dovedeşte, prin această lungă serie de texte confesive, rădăcinile adânc înfipte
în viaţă, în istorie. Jurnalele se transformă în nişte cronici subiective şi dobândesc valoare pil-
duitoare pentru succesori, la fel ca scrierile Vechiului Testament.

12
Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. Vol. I Memorialistica sau trecutul ca reumanizare, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, p. 10.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXIX • nr. 1 (56) • 2021

 5

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXIX • nr. 1 (56) • 2021