Norma juridică şi norma morală

(The 6th International Conference of PhD students, University of Miskolc, Hungary, 12-18
august 2007, Published by University of Miskolc, Inovation and Thechnology transfer centre,
ISBN 978-963-661-783-7 Ö ISBN 978-963-661-782-0 )

Lect. Univ. dr. Trandafirescu Bogdan

Universitatea Ovidius Constanţa
(Facultatea de Drept şi Ştiinţe administrative

Abstarct
Distincţia dintre norma morala si norma juridică este una din vechile probleme ale
filosofiei dreptului, ramasă încă în discuţie - fără o soluţie definitivă, un adevărat „Cap Horn
al ştiinţei juridice” (Rudolf von Jhering). În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm acestă
veche problemă în căutarea unui posibil răspuns.

1. Ordinea socială şi normele sociale

Comunităţile umane, indiferent de perioada istorică şi gradul de dezvoltare, resimt
necesitatea ordinii sociale, ordine ce este pusă în operă prin formularea normelor sociale.
Aşadar, normele sociale sunt o necesitate naturală pentru orice comunitate umană.
Ordinea normativă poate fi înţeleasă doar în raport cu noţiunea generală de cultură a
unei societăţi. Ordinea normativă a oricărei societăţi, ca parte integrantă a ordinii sociale
stabilite, impune membrilor săi să exercite numai acele acţiuni şi să manifeste numai acele
conduite compatibile cu codurile sale culturale, morale şi legale. Este legitim şi normal ceea
ce apare compatibil cu standardele de raţionalitate ale grupului, ale societăţii în ansamblul
său, cu sistemele de roluri sociale, cu principiile morale, prescripţiile juridice, normele,
valorile şi definiţiile culturale existente.
Normele sociale sunt instrumentul prin care comunitatea reglementează acţiunea
membrilor săi, astfel încât comportamentele acestora să corespundă valorilor culturii
respective. Implicând doar ceea ce este dezirabil, valorile nu sunt asociate sancţiunilor, ca în
cazul normelor. Ele se pot concretiza, însă, prin norme şi credinţe specifice unui anumit tip
de cultură.1
Norma, în genere, poate fi definită ca „model, regulă, prescripţie care reglementează
comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor” 2 . Ordinea socială este
rezultatul conformării comportamentului uman faţă de norme. Ceea ce determină această
conformitate, deci eficacitatea normei, este sancţiunea, element comun tuturor normelor,
indiferent de natura acestora (morale, juridice, religioase etc.).
Sancţiunea ţine de esenţa normei ; dacă acest lucru este evident în cazul normei
juridice, în ceea ce norma morală Hans Kelsen a demonstrat imposibilitatea de a concepe o
ordine morală lipsită de sancţiuni. Pentru a judeca posibilitatea unei ordini morale lipsite de
sancţiuni, arăta teoteticianul amintit, trebuie să luăm în considerare faptul că, dacă o ordine

1
Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi
presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1994, p. 42 – 50.
2
Dicţionar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, 1998.

1
morală pretinde un anumit comportament, ea pretinde în acelaşi timp ca acel comportament
al unui subiect să fie aprobat de ceilalţi, în timp ce contrariul acestui comportament să fie
respins. Cine dezaprobă comportamentul pretins sau aprobă contrariul acestuia se comportă
imoral şi trebuie el însuşi dezaprobat din punct de vedere moral. Aprobarea şi dezaprobarea
de către membrii comunităţii sunt resimţite ele însele ca recompensă şi pedeapsă şi pot, prin
urmare, să fie interpretate ca sancţiuni3. Prin această demonstraţie este eliminată definitiv
una din distinctiile între norma juridică si cea morală înaintate în filosofia dreptului, distincţie
ce se baza pe ipoteza inexistenţei unei sancţiuni a normei morale.
Înainte de orice distincţie între aceste două categorii de norme sociale, trebuie să le
determinăm definiţia şi caracteristicile principale. Norma juridică este în genere definită ca
regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea
socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a
statului. 4 Cât priveşte norma etică (morală), nu se poate oferi o definiţie universal acceptată;
diferitele definiţii date de filosofi corespund sistemelor acestora de gândire. Dicţionarele de
filosofie definesc morala ca „ştiinţa binelui şi a regulilor acţiunii ”, ca standard de evaluare a
conduitei umane 5.

2. Cele două mari orientări privind distincţia între norma morală şi cea juridică
Distincţia dintre norma morala si norma juridică este una din vechile probleme ale
filosofiei dreptului, ramasă încă în discuţie - fără un răspuns definitiv. Jhering caracteriza
această relaţie ca pe un „Cap Horn al ştiinţei juridice”, o stâncă periculoasă de care multe
sisteme s-au ciocnit şi au naufragiat.
Deosebirea între drept şi morală s-a delimitat într-un mod destul de lent. În fazele
primitive ale vieţii sociale, exista un obicei indistinct, alcătuit din norme cu caracter mixt, cu
alte cuvinte o forţă obligatorie puţin definită în natura sa morală sau juridică.
Încetul cu încetul, dreptul îşi asumă propriile sale caractere diferenţiale. Cu toate
acestea, după cum arăta şi Denis Lloyd (The Idea of Law, 1964) dreptul mai apare încă
contopit cu morala în civilizaţia Greciei antice.6
În Roma, dreptul s-a dezvoltat în mod pozitiv cu o înfăţişare proprie, deosebită de
morală. Cu toate acestea, nu găsim nici o teorie explicită asupra deosebirilor dintre drept şi
morală.
Pentru a găsi o teorie închegată asupra acestei distincţii, trebuie să venim până într-o
epocă relativ recentă. Meritul de a fi încercat problema distincţiei dreptului de morală în mod
sistematic aparţine lui Christian Thomasius (1655-1728), cu toate că elementele doctrinei
sale se pot găsi la scriitorii anteriori.
Urmând lui Thomasius mulţi alţi teoreticieni au dezvoltat teorii privind distincţia în
discuţie, toate acestea putând fi concentrate, aşa cum se arată in literatura de specialitate 7, în
două mari concepţii : cea care a conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept
şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”).

3
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 44.
4
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 159.
5
Dicţionar de filosofie (Larousse), coord. Didier Julia, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 217.
6
„Less simple was the Greek position, for here there was obviously a very intensly felt sense of the moral
obligation of a man to obay the law of the state even when he believed it to be wrong or immoral” (Denis
Lloyd, The Idea of Law, Ed. Penguin Books, Middlesex, 1964, p. 53).
7
Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 ; Nicolae Popa,
Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.

2
 2.1 Dreptul ca minim de morală
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt
înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca
etică obiectivă. Originea acestei orientări se regăseşte chiar la Thomasius, conform acestuia
etica se referă în mod exclusiv la conştiinţa subiectului, tinde să găsească pacea internă.
Dreptul, în schimb, reglementează relaţiile cu alţii, stabileşte prin urmare un regim de
coexistenţă şi are ca principiu fundamental obligaţiunea de a nu vătăma pe altul. Din aceasta,
Thomasius trage drept consecinţă că datoriile morale se referă numai la intenţie, la forul
intern, în timp ce dreptul, fiindcă tinde la pacea externă, priveşte numai acţiunile externe
(„forum externum”), căutând să împiedice conflictele care se pot naşte în viaţa socială. Din
aceasta ar mai urma, după Thomasius, că datoriile juridice se pot impune prin forţă. Tot ceea
ce se dezvoltă în sfera conştiinţei scapă constrângerii, pentru că nimeni nu poate să
întrebuinţeze violenţa chiar împotriva sa. Nu există, prin urmare, datorii juridice faţă de sine,
nici faţă de acţiunile interne, în acest câmp domină doar legislaţia morală. Statul nu poate,
deci, să pătrundă în conştiinţe, nici să impună vreo credinţă. În schimb, datoriile juridice sunt
coercibile, deoarece coerciţia e posibilă faţă de alţii când e vorba de acţiuni externe.
Thomasius numeşte datorii perfecte pe cele juridice şi imperfecte pe cele morale, pentru că
nu sunt coercibile.
Doctrina lui Thomasius a fost apoi urmată de mulţi alţi autori şi chiar de către Kant,
despre care nu se poate spune că i-ar fi adus vreo modificare fundamentală. După Kant,
dreptul ar privi numai aspectul fizic al acţiunii, adică ar trebui să ia în considerare numai
îndeplinirea sau neîndeplinirea unei acţiuni, făcând abstracţie de motivele care au determinat
actul sau abţinerea.
Giorgio Del Vecchio este la rându-i un continuator al acestei direcţii, susţinând ideea
că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun
(principiul etic). Conduita umană fiind unică, urmează că regulile care o determină trebuie să
fie între ele coerente, să nu se contrazică. Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică
diversă a celor două categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune
cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la
subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei
între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul constituie Etică
obiectivă, iar morala Etică subiectivă”. 8
Mircea Djuvara ( un teoretician român neokantian ) susţinea şi el că „la baza
dreptului şi a moralei stă acelaşi fundament, ideea de obligaţie” şi că „morala are ca obiect
reglementarea faptelor interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor materiale
externe ale noastre, la lumina intenţiilor”. În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este
punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura
activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă
libertăţile celorlalţi. Se acreditează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în
armonizarea acestuia cu morala9.

2.2 Dreptul ca ordine normativă amorală

8
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p 202-205.
9
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.

3
 În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el este o
construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori binecunoscuţi (M.
Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze afirmate şi demonstrate în
filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele de drept au o existenţă, o valabilitate
în sine, dincolo de orice raport s-ar putea stabili cu morala.
Kelsen respinge explicit teoria conform căreia dreptul ar reprezenta prin natura sa un
minim moral, căci aceasta presupune existenţa unei morale absolute sau cel puţin un
conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive. Valorile morale absolute nu pot fi
concepute decât „pe baza unei credinţe religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a
unei existenţe divine”, însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice” 10 asemenea valori
morale nu pot fi acceptate. În ceea ce priveşte valoarea comună tuturor sistemelor morale,
Kelsen afirmă că aceasta este de negăsit, din moment ce în perioade diferite si la popoare
diferite, sau chiar la acelaşi popor ( în cadrul diferitelor clase sociale ) se regăsesc sisteme
morale diferite şi uneori chiar contradictorii. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor
sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme care
statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl consideră
obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde normei”. 11 Normele
morale sunt, deci, doar o categorie norme sociale cu valoare relativă, cu nimic superioare
normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte morala şi
să nu o contrazică în nici o parte a ei.

3. Concluzii
După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de morală”
şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema raportului între drept şi
morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi subcapitolul anterior), relaţia între cele
două sisteme normative este concepută în funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei
are două extreme: morala ca principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat
(volitiv) de om, şi morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societatea,
timpul istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe
variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura
moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma juridică să poată
fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală absolută şi unică. Dimpotrivă,
dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma juridică nu va mai putea fi judecată din
perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo
ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra
raportului între morală şi drept.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate, oferind
în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că nu putem aduce,
însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un punct terminus care să eludeze
detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă victorie cognitivă. Dorim să menţinem
pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar ataşat naturii conceptelor diseminate.

Bibliografie

10
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
11
Hans Kelsen , op.cit. p. 89.

4
 Clement,Elisabeth, Demonque,Chantal, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahan
Dicţionar enciclopedic de filosofie. Filosofia de la A la Z, Bucureşti, ALL
EDUCAŢIONAL, 1999 .
 Craiovan, Ion , Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti : ALL BECK 1998.
 Didier,Julia ( coord ), Dicţionar de filosofie ( Larousse ), Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1999.
 Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996.
 Djuvara,Mircea , Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995.
 Hart,H.L.A, Conceptul de drept, Chişinǎu, Sigma, 1999.
 Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor,
Bucureşti, IRI, 1995.
 Kelsen, Hans, Teoria purǎ a dreptului, Bucureşti, Humanitas, 2000.
 Lloyd, Denis, The Idea of Law, Ed. Penguin Books, Middlesex, 1964.
 Macintyre, Alasdar, Tratat de moralǎ. Dupǎ virtute, Bucureşti: Humanitas,1998.
 Mihai,Gheorghe C., Motica, Radu I. , Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia,
Bucureşti, ALL 1997.
 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.