DESEN DUPĂ MODEL

observație și metodă

Desenul de observație aliază metodă și sensibilitate.

Dacă artistul experimentat tratează modelul cu dezinvoltură, aceasta se datorează faptului că el

stăpânește deja proporțiile.
Pentru debutant, captarea caracteristicilor modelului poate părea un țel greu de atins.
În realitate, cheia este felul în care privim motivul.
Punând modelului întrebările potrivite, primim răspunsurile care permit captarea proporțiilor juste.
Pentru a desena « corect », este importantă deprinderea de a privi corect.

Așa cum ne învață Cézanne, formele din natură se înrudesc cu volumele de bază ale geometriei.
Un măr se înrudește cu sfera, o cupa cu conul, o sticlă combină cilindri și trunchiuri de con. La rândul lor,
elementele anatomiei umane (cap, braț, etc.), în ciuda morfologiei lor complexe, se aseamănă – mai
mult sau mai puțin – cu cilindrul, sfera, conul.
Sesizarea acestor analogii duce la o percepție justă a formelor observate și astfel, la evitarea erorilor.
O viziunea geometrică facilitează evaluarea raporturilor dintre părți.

Înainte de a trece la acțiune, se analizează vizual : caracteristicile formelor, raporturile dintre dimensiuni,
direcțiile dominante.

După evaluarea vizuală :

- se trasează formă globală în care se înscrie motivul
- se trasează axa principală a motivului
- axa se divizează cu repere care delimitează părțile
- pe baza reperelor stabilite astfel, se construiesc formele.

Această abordare facilitează construcția formelor, fără a urmări neapărat un desen geometrizat.
Pentru început, a se testa cu obiecte simetrice (pahar, sticlă, vază, etc.).

Progresiv, chiar și motivele cele mai complexe vor deveni abordabile.

Printr-o practică susținută, desenul poate să câștige în inventivitate și îndrăzneală – atât în fața unui
model, cât și în absența acestuia.
Desenul de observație rămâne un pas important în câștigarea autonomiei creatoare.

« Totul în natură se modelează după sferă, con și cilindru, trebuie să înveți să pictezi după aceste
figuri simple, apoi vom putea face tot ce vom vrea. »
Paul Cézanne
 « Orice lucru pe care-l imităm după natură este o lucrare și această imitație duce la artă. »
Dominique Ingres

« Desenul este probitatea artei. »

Dominique Ingres

premise și recomandări

Fiecare pictor are propria sa abordare. Aceasta se construiește mai ușor plecând de la abordarea
metodică.

O serie de reflexe pot asigura un progres rapid și constant :

A merge de la simplu la complex
- obiectele simple permit identificarea rapidă a corespondențelor cu geometria
A începe cu o formă concisă
- trasarea formei generale sau a axei principale
Utilizarea axelor
- axele stabilesc direcțiile dominante și amplasarea elementelor ; deci, a nu se limita la observarea
contururilor exterioare
A proceda prin diviziune
- axa principală se divizează (cu ajutorul unor repere) pentru a situa părțile
Compararea părților între ele
- a se compara mărimile : un element mai mic se compară cu un element mai mare, sau cu întregul
- comparația se poate face cu ochiul liber, sau cu un instrument (creion, mâner de pensula), de la
distanță (brațul bine întins și un ochi închis)
Evaluarea înclinației oblicelor
- o oblică se compară – după caz – cu orizontala, verticala, 45°
- evaluarea se poate face cu ochiul liber, sau cu ajutorul unui instrument (creion, mâner de pensula) ;
pentru mai multă rigoare, verticala se poate stabili cu tradiționalul fir cu plumb
A ține cont de goluri
- intervalele dintre elemente, distanțele pâna la marginea cadrului, numite și « spații negative », sunt
utile în evaluarea formei « pozitive »
A nu uita că modelul este un întreg
- părțile se evaluează unele în funcție de celelalte, și în coerentă cu ansamblul.

Dialogul permanent cu modelul este baza desenului de observație.

« La orice obiect, primul lucru care trebuie captat pentru a-l reda în desen, este contrastul dintre liniile
principale. »
Eugène Delacroix

« De ce să caut să văd în lume ceea ce nu e, și să desfigurez, prin eforturile imaginației, ceea ce

există ? »
Gustave Courbet

« Nulla dies sine linea » (« Nici o zi fără o linie »)

Plinius cel Batrân
 Figura umană – repere și proporții

Indiferent de complexitatea motivului, justețea desenului decurge din respectarea proporțiilor . Pentru a
desena o pară, o sticlă sau un nud, artistul se bazează pe aceleași principii, pe care le adaptează la
configurația modelului și, bineînțeles, la modul sau de funcționare.
În rezumat, axele ș i reperele transpun pe suport raporturile dintre părți observate pe model.
Dimensiunea fiecărei părți se stabilește în raport cu celelalte ; direcția în spațiu a axelor și a contururilor se
verifică prin comparație cu verticala, orizontala și 45°.
Aceste criterii sunt baza dialogului cu un model (real sau imaginar), care orientează căutarea formei
dorite.
În studiul figurii umane, motiv de o mare complexitate, simțul observației și antrenamentul au un sprijin
suplimentar – canoanele clasice.
Pentru a stabili proporțiile relative ale corpului uman, canoanele se folosesc de reperele anatomice ale
acestuia.
De-a lungul timpului, artiști și teoreticieni au elaborat canoane – ansambluri de reguli ce determină
proporțiile ideale ale corpului uman. În funcție de epocă și de viziunile personale ale celor care le-au
conceput, canoanele de frumusețe au cunoscut numeroase versiuni.

Aceste referințe fundamentale (Vitruvius, Leonardo da Vinci, Albrecht Dürer, Le Corbusier) au avut o
mare influență asupra artei occidentală și continuă să inspire, chiar pe cei care le resping.

Deși idealul de frumusețe este relativ, iar diversitatea morfologică a indivizilor este inepuizabilă, o
serie de convenții, provenind din surse diverse, sunt deosebit de răspândite :
Unitatea de măsură de bază este capul (verticala din vârful craniului pâna la bărbie)
- înălțimea totală măsoară între 7 și 8 capete
- torsul este de aproximativ 2 capete
- lățimea umerilor variază între 1,5 și 2 capete sau 1/4 din înălțimea totală
- lățimea umerilor reprezintă aproximativ un sfert din înălțimea corpului
- talpa piciorului = 1 cap
- antebrațul (de la umăr la cot) = 1,5 cap
- avanbrațul = 1 cap
- coatele ajung la nivelul taliei
- palma are o lungime egală cu a feței
- anvergura brațelor = înălțimea totală a corpului
- pubisul se află la mijlocul înălțimii totale a corpului
- gamba (de la genunchi la sol) = 2 tălpi
- tibia reprezintă 3/4 din lungimea soldului

Aceste repere înlesnesc evaluarea proporțiilor – oricare ar fi modelul.

În practică, pentru postura verticală, se trasează mai întâi o axă verticală, pe care se delimitează
înălțimea totală a siluetei.

Această axa se va diviza la nivelul diferitelor repere anatomice (pubis, talie, umeri, genunchi, bărbie,
glezne) cu axe orizontale :
La jumătatea înălțimii, pentru a situa mijlocul pubisului
Partea superioară se împarte în trei părți egale :
- prima : cap, gât, începutul umerilor
- a doua : bustul până la talie
- la treia : bazinul pâna la pubis
Jumătatea inferioară se împarte în două părți inegale pentru a situa genunchii :
- prima, mai lungă, cuprinde pubis și lungimea coapselor
- a doua parte corespunde gambelor
Pe axele orizontale de delimitează lățimile respective a :
- umerilor, taliei, șoldurilor

Pe baza acestei structuri se mai pot amplasa și alte repere :

- axa gleznelor (maleolele interne si externe)
- coatele – la nivelul taliei
 - buricul – ceva mai jos decât talia
- încheietura mâinii – la nivelul pubisului
- palmele ajung pâna la jumătatea coapsei.

Esențiale în stăpânirea desenului anatomic, aceste măsuri instalează deprinderea de a compara

dimensiunile elementelor ce compun silueta.

Deși constatate frecvent pe modele, proporțiile standard sunt relative și se vor aplica deci cu suplețe.
În realitate, est rar ca un model să prezinte toate aceste raporturi inalterate.

Cu toate acestea, schema de bază rămâne extrem de utilă : abaterile și particularitățile eventuale sunt
mai ușor de constatat.
În plus, armătura pe bază de axe funcționează și la construirea corpului îmbrăcat.

Antrenamentul cu crochiuri imprimă în memorie proporțiile relative, ceea ce înlesnește ajustarea lor pe
baza informațiilor observate pe model.

Diferența morfologică dintre bărbat și femeie posedă un real potențial expresiv.

Caracteristic este raportul dintre lărgimea soldurilor și cea a umerilor ; la femeie șoldurile sunt mai
largi decât umerii, pe când la bărbat este invers.
Masculinitatea se caracterizează prin mușchi mai pronunțați și forme mai unghiulare.
Feminitatea se caracterizează prin forme curbe, rotunjite.
 Proporțiile copilului fiind foarte diferite de cele ale adultului, vârsta poate fi indicată cu ușurința chiar
într-un crochiu sumar.

Craniul copilului este mai mare în raport cu corpul : la nou-născut, capul reprezintă un sfert din înălțime,
iar la 6 ani, 1/6 din înălțimea totală.

Măsurile standard funcționează numai pentru postura care prezintă segmentele corpului în plan frontal.

Primul pas spre reprezentarea siluetei în mișcare este studierea contrapostului, unde greutatea
corpului se sprijină pe un singur picior.
În acest caz, axele orizontale (a capului, a umerilor, a soldurilor, a genunchilor) devin oblice care se
opun și se echilibrează.

Axa verticală este de cea mai mare importanță în echilibrarea posturii în picioare : când coloana se
curbează, ceafa și călcâiul pe care se sprijină greutatea corpului ramân aliniate vertical.

Și aici, gesturile de neocolit sunt :

- a se începe cu înălțimea totală (axa verticală)
- a se proceda prin diviziune (fracționarea axei verticale) – numai că axele la nivelul reperelor esențiale
ale corpului vor fi oblice care se opun)
- a se compara mărimile (un segment mai mic cu unul mai mare).
 Construcția schematică contribuie la înțelegerea structurii interne care determină aspectul siluetei.

O dată ce a intrat în memoria implicită, schema de bază permite vizualizarea mentală a axelor, care nici
nu vor mai trebui neapărat trasate.
 Vizualizând în mod distinct părțile corpului, raporturile dintre ele (proporții, orientarea lor în spațiu) vor fi
evidente.
În lipsă de model viu, pentru antrenamentul prin crochiuri pot servi fotografii sau reproduceri de artă.
 Pentru observarea si analizarea posturilor în mișcare sub diferite unghiuri de vedere se pot folosi resurse
video (sport, dans) si capturi de ecran.

Adesea, postura imprimă segmentelor corpului orientări în spațiu care modifică vizual proporțiile reale.
 Orientarea în adâncime a unor axe influențează percepția formelor.
În funcție de unghiul de vedere, unele elemente ale corpului pot apărea « deformate » și
« disproporționate » vizual.
Este vorba de efectul de perspectivă – racursiul.
Racursiul este pentru desenator o încercare redutabilă, deoarece proporțiile standard nu mai sunt
aplicabile.

Racursiul poate anula orice regulă sau canon ; părțile corpului pot apărea tasate, diminuate sau mărite :
un braț întins înapoi (în axa privirii noastre) va părea mult mai scurt ; un picior care avansează va părea enorm
față de restul corpului.
 Axele ramân însă utile pentru stabilirea orientării segmentelor care compun corpul ; raportul între
diferitele lungimi se evaluează pe bază de comparații.

Un ochi exersat detectează imediat liniile de forță ale posturii, veghind în același timp la coerența
anatomiei. În ciuda aparentei alterații a unor raporturi, măsurile constatate pe model sunt validate de logica
perspectivei.
Pentru a reprezenta corpul în perspectivă, este important acordul dintre ceea ce vedem cu ceea ce
știm.

Antrenamentul ochiului și al mâinii duc la restituirea mai rapidă a informațiilor reținute de retină – sau
provenind din imaginație.
 Spontaneitatea astfel câștigată este în același timp o premisă a libertății de interpretare.

Stăpânirea proporțiilor permite exploatarea expresivității limbajului corporal și favorizează îndrăzneala

abordării picturale.

« Cine poate copia poate face ce vrea. »

Leonardo da Vinci

« Caut acum să exagerez esențialul, să las în vag intenționat banalul... »

Vincent Van Gogh

« Desenul și culoarea corectă nu pot fi esențialul care trebuie căutat, pentru că reflectarea realității
într-o oglindă, (...) nu ar deveni mai mult decât o fotografie. »
Vincent Van Gogh

« Nu vă temeți să atingeți perfecțiunea, oricum nu veți reuși niciodată. »

Salvador Dali
 Portretul

Mai mult decât în orice alt subiect, portretul este prin excelență un compromis între ceea ce este în
mod obiectiv caracteristic modelului și percepția subiectivă a artistului.

Pe de altă parte, capul unui model este un motiv ca oricare altul ; structura sa simetrică permite cu
ușurință stabilirea proporțiilor prin referirea la o schemă de bază.
Plecând de la o formă ovală și de la de axa verticală, este suficientă divizarea orizontala în 4 parti
egale pentru a obține situarea standard a trăsăturilor feței.

În practică (pentru vederea din față) :

- se trasează ovalul care stabilește dimensiunea craniului (evaluând raportul dintre înălțime și lărgime)
- se trasează axa verticală
- axa verticală se divizează în 4 părți egale
- la jumătate este linia ochilor
- sfertul de sus este distanța de la vârful craniului la linia părului
- al doilea sfert este ocupat de frunte
- al treilea sfert determină lungimea nasului
- sfertul de jos : distanța nas – bărbie

Alte repere relative :

- distanța dinre ochi este egală cu un ochi
- urechile sunt aliniate orizontal cu nasul
- linia gurii se situează aproximativ la treimea superioară a distanței nas-bărbie
- colțurile gurii sunt aliniate vertical cu pupilele

Raportul dintre înălțimea și lățimea ovalului se evaluează în funcție de model.

Egalitatea celor 4 sferturi este valabilă și pentru față înclinata în plan frontal, cât și pentru vederile din
profil sau semiprofil.

Bineînțeles, de la un model la altul, distanța dintre axele orizontale poate varia.

Cele 4 sferturi ajută totuși la evaluarea acestor variații.

În funcție de vârsta subiectului, diferențele morfologice sunt încă mai pronunțate.

La copil, axa ochilor se situează mult mai jos decât la adult.

 La femeie, forma capului și trăsăturile feței sunt mai rotunjite decât la bărbat.

Ca și oricare alt volum, capul se supune perspectivei.

În funcție de orientarea sa în spațiu, axele care ghidează amplasarea trăsăturilor feței vor urma volumul
craniului.
Asemeni meridianelor și paralelelor globului geografic, axele se curbează și urmează volumul craniului.
Astfel, trăsăturile feței pot fi situate în mod logic.

Oblicitatea curbelor se evaluează prin comparație cu verticala, orizontala sau cu 45°.

În consecință, amplasarea trăsăturilor se va adapta acestor curbe.

Valabile pentru vedere în plan frontal, proporțiile reale ale feței se adaptează unghiului de vedere, ceea
ce produce efectul de racursiu.
Chiar și când racursiul sau expresiile faciale alterează proporțiile, referirea la proporțiile standard ajută la
evaluarea raporturilor.
 Fruntea înclinată în jos lasă să se vadă o mai mare parte din craniu, ceea ce diminuează partea
inferioara a feței.

Bărbia ridicată lasă să se vadă dedesubtul bărbiei, ceea ce diminuează fruntea.

Mărimea diferitelor fracțiuni ale schemei de bază se evaluează comparându-le între ele – cu ochiul liber
ochi sau măsurând.

O ucenicie metodică nu împiedică explorarea formelor cu o privire personală.

Construcția schematică a portretului nu numai că ajută la detectarea particularităţilor modelului, dar

poate orienta si inventarea de fizionomii imaginare.

Stăpânirea desenului permite spontaneitate în mânuirea pensulei, lărgind astfel registrul expresiv al
abordării picturale.

« Trebuie sa ai în ochi și în suflet întreaga figură pe care o reprezinți, iar execuția să nu fie decât
realizarea acestei imagini deja înțelese și concepute. »
Dominique Ingres

« Mă credeți sau nu, eu chiar știu sa desenez. »

Jean-Michel Basquiat

« Desenul este baza. »

Alberto Giacometti
 corect sau expresiv ?

Cel mai des, artiștii nu se lasă seduși de standarde și se îndepărtează de locurile comune. În căutarea
viziunii care le corespunde, ei inventează propriile canoane.
Tratarea cu libertate a proporțiilor convenționale sau reale face parte din demersul creator.

Fidelitatea față de canoanele clasice duce la o reprezentare idealizată.

Respectul proporțiilor constatate pe model permite atingerea asemănării ; rezultă o reprezentare
obiectivă, neutră.
Accentuarea proporțiilor caracteristice ale modelului pune în evidență expresivitatea fizionomiei
respective.
Modificarea proporțiilor modelului în sensul resimțit de artist duce la o reprezentare subiectivă.
Exagerarea disproporțiilor duce la caricatural.

Schema de bază poate servi chiar și pentru a imagina fizionomii bizare, prin modificarea parametrilor :
- forma generală a craniului
- raportul înălțime/ lățime
- distanța dintre axele orizontale.

Variațiile acestora vor da o idee de aspectul general chiar înainte de a plasa trăsăturile feței.

Schemele orientează, iar modelele reale inspiră ; în funcție de scopul expresiv, normele se pot aplica
cu suplețe – sau chiar ignora total în cazul figurației libere.

Studiul figurii umane, ca și al oricărui alt motiv, revelă aspirațiile estetice și intelectuale ale artistului,
temperamentul acestuia.
Explorând cei doi poli – asemănarea ș i deformarea expresivă – el avansează pe calea
autodescoperirii și a originalității.

« Niciodată nu am lucrat cu modele. Pentru mine, un model ar constitui o limitare a libertății mele în
desen sau în pictură. »
Fernando Botero

« Dacă nu ar exista decât un singur adevăr, nu s-ar putea picta sute de tablouri cu același subiect. »
Pablo Picasso

« Cel care se exprimă pe sine este un artist. »

Egon Schiele

« Când faci un portret, la un moment dat trebuie să te oprești la un fel de caricatură. »

Pablo Picasso

« Arta e o minciună prin care putem dezvălui adevărul. »

Pablo Picasso

« În artă, nu există efect fără abatere de la adevăr. »

Georges Braque