LINIE ȘI FORMĂ

În trecut, dezbaterea asupra întâietății culorii sau a desenului în pictură a stârnit pasiuni și luări de poziții.
Pentru partizanii desenului, forma este gramatica ce ordonează materia ; pentru coloriști, forma este în slujba
culorii, esență a picturii, și singura capabilă să transmită un mesaj în același timp afectiv și intelectual.
« Rivalitatea » dintre figurativ și abstract prelungește controversa ; eliberat de asemănarea cu realitatea,
nu numai utilitatea în pictură a desenului este repusă în discuție, ci și însăși definirea sa.
Indiferent de răspunsurile ce continuă să alimenteze controversa, rămâne limpede că :
- desenul este o disciplină artistică autonomă : absența culorii nu împiedică expresia plastică
- culoarea este indisociabilă de formă.
În pictură, ponderea desenului ține de necesitățile expresive.

În unele tablouri contemporane desenul pare absent, totuși forma nu este niciodată exclusă :
În minimalistele « monocrome », culoarea unică și plată nu suferă vreo concurență sau alterare cauzate
de juxtapuneri, forma fiind însuși suportul – pânza pictată.

« Pătrat alb pe fond alb » de Kasimir Malevitch pune în relație două pătrate : cel din interiorul cadrului
și cadrul însuși ; la care se adaugă mișcarea tușelor ce modulează culoarea.

Lucio Fontana, practicând incizii sau perforații în pânze perfect uniforme, evocă nu numai forme, ci și
volume.

Pe negrul uniform al pânzelor lui Pierre Soulages, cea care crează forme este lumina – prin diferențele
de strălucire ale diferitelor texturi.

Pentru a da o dimensiune spirituală albastrului său profund, Yves Klein elimină orice tonuri și nuanțe ;
această tentă unică invadează fără bariere întregul cadru, sugerând infinitul.

Robert Rauschenberg compune ansambluri de câte trei pânze egale, de aceeași culoare, ce captează
în mod diferit modulațiile luminii din ambient.

Alexandre Rodtchenko realizează designul compoziției prin asocierea a trei panouri monocrome și
egale, însă de culori diferite.

Ritmul orizontal din color-fields-urile lui Marc Rothko amplifică sentimentul de contemplație degajat de
atmosfera cromatică.

În ciuda aleatoriului ce decurge din aplicarea gestuală a culorii, petele create astfel se supun, totuși,
ritmului ales de către pictor. Astfel, compozițiile lui Jackson Pollok nu sunt simplul rezultat al
hazardului, ci și al intenției sale expresive.

Etalând plaje de culoare minimaliste (color-field) sau făcând apel la aleatoriu (dripping și alte procedee),
o compoziție picturală nu este niciodată amorfă : limitele cadrului, ale zonelor cromatice, eventualele
contexturi, constituie un desen subliminal.

Atunci când nici asemănarea, nici evocarea nu mai sunt imperative, desenul își pierde sensul tradițional,
însă subzistă în pictură ca design, structură, ritm, mișcare.

« Simplitatea nu este scopul în artă, dar ajungem la simplitate fără să vrem, apropiindu-ne de sensul
real al lucrurilor. »
Constantin Brâncuși

« Când culoarea își dă toată bogăția, forma atinge plenitudinea. »

Paul Cézanne

« Desenez pictând și nu cunosc diferența dintre a picta și a desena. »

Willem de Kooning
 linie și geometrie

Cel mai des, creația plastică se materializează prin gestul liber, care traduce ideea și emoția autorului.
Reflectând temperamentul acestuia, desenul nu apelează la instrumente geometrice decât cu titlu
excepțional.

Însă chiar și trasată cu mâna liberă, neuniformă sau laconică, linia nu se poate sustrage raporturilor cu
geometria – prin însăși morfologia și orientarea sa în spațiu.
Rectilinie sau curbă, orizontală, verticală sau oblică, linia generează efecte plastice și semnificații :
- orizontalele creează o impresie de calm, de repaos
- verticalele pot evoca ascensiunea, măreția
- împreună, orizontalele și verticalele creează impresia de echilibru, de stabilitate
- liniile frânte pot sugera agresivitatea
- oblicitatea accelerează mișcarea ochiului și creează impresia de dinamism
- oblicele ascendente sugerează evoluția, creșterea, optimismul
- oblicele descendente pot sugera descreșterea, pierderea de viteză
- oblicele întretăiate pot sugera opoziția, conflictul
- curbele evocă blândețea, dar și mobilitatea
- curbele închise concentrează atenția
- curbele deschise, sinuoase, dirijează privirea spre exterior.

Într-o imagine, indiferent dacă este figurativă sau abstractă, traiectoriile dominante reflectă intenția
expresivă a artistului și influențează interpretarea dată de către spectator.

Implicată în construcția formei, linia îi impregnează acesteia propriile atribute și expresivități :

- cercul, expresie a mobilității (astrele, roata), este perceput și ca simbol al perfecțiunii, al infinitului

- pătratul pune în echilibru orizontalele și verticalele, a căror stabilitate o moștenește ;

înclinat, el basculează în dinamismul oblicelor

- dreptunghiul cu latura mare orizontală est forma cea mai stabilă ; impresie ce slăbește când e așezat
pe latura mică (dreptunghi vertical). Acest efect este proporțional cu raportul dintre laturi.
Oblic, dreptunghiul dă impresia de instabilitate

- triunghiul accelerează privirea, dar este relativ stabil când are baza orizontală ;
când toate laturile sunt oblice, sugerează instabilitate, mobilitate, agresivitate.
În funcție de orientarea vârfului, semnificațiile triunghiul sunt diferite : cu vârful în sus evocă
spiritualitatea, cu vârful în jos dă o impresie de insecuritate.

Date de către inconștient, aceste interpretări nu se referă numai la elementele care compun o imagine.
Forma cadrului și liniile de forță care ghidează privirea vor influența efectul general al compoziției.
 « Linia dreaptă nu există nicăieri în natură. »
Eugène Delacroix

« Din mâna pictorului nu trebuie să iasă nici o linie care să nu fi fost dinainte formată de spiritul
acestuia. »
Nicolas Poussin

« Desenați cu linii simple, dar ample. »

J. A. Dominique Ingres

« Trebuie să tratezi natura prin cilindru, sferă și con. »

Paul Cézanne

linia și efectele ei plastice

În natură, linia nu există ; percepem limita formelor, însă conturul este mai degrabă o abstracție
intelectuală, un concept.
Nici în pictură – limbaj dedicat prin excelență culorii – zonele cromatice nu sunt neapărat delimitate de un
contur, iar folosirea liniei ține numai de alegerea artistului.

Îndeplinind cel mai des o funcție provizorie (crochiu, schiță) sau discretă (axe, linii de forță), linia își
rezervă totuși un loc privilegiat la unii pictori.

Destul de rar utilizată, linia uniformă, continuă, vizează concizia și sublimează contururile.

Lipsa de uniformitate a liniei produce efecte plastice și semnificative : modulațiile de grosime pot
evocă densitatea materiei, efectele de lumină sau distanță.
La fel de grăitoare, revenirile, discontinuitățile sau omisiunile lasă imaginației libertatea de a întregi
formele și de a le interpreta.
Dacă trasarea liniei fără ezitare, dintr-un singur gest, revelă virtuozitatea, o notare fragmentată sau
fragmentară, încărcată de sugestii și subînțelesuri, dezvăluie încă mai mult temperamentul și intenția
artistului.
Aportul expresiv al liniei conferă picturii un stil grafic particular, care poate fi uneori distinctiv pentru
ansamblul operei unui artist.
Rafael – contur discret, resorbit în culoare – rafinament
Botticelli – curbe subțiri – blândețe, grație
Ingres – contur invizibil, însă definitoriu – claritate, iluzia realității
Toulouse-Lautrec – linie rapidă, incisivă – vivacitate, dinamism
Picasso – trăsătură simplificată și afirmată ; hașura – forță, concizie, inventivitate
Modigliani – curbe epurate, alungite – eleganță, melancolie
Dufy – vie, modulată, decalată – sugestie de mișcare și de spațiu
Munch – tușa ondulată, modulată, repetitivă – obsesivă
Dubuffet – serpentine alambicate, groase, hașuri – ritm turmentat, ludic, efect decorativ
Bernard Buffet – rectilinie, repetitivă, constructivă – austeritate, rigoare perspectivă
Mathieu – caligrafii spontane – energie, lirism
Alechinsky – trăsături discontinui, agitate – fantezie, fulguranță
Hans Hartung – trăsături dintr-un singur gest – pasiune, emoție, dinamism
Keith Haring – contur uniform, egal – sinteză, semn

Linia este doar una dintre componentele stilului unui pictor, și poate chiar să difere de la o lucrare la alta.
Configurația particulară a trăsăturii – continuă sau discontinuă, uniformă sau modulată, impetuoasă sau
minuțioasă, energică sau ezitantă, nervoasă sau relaxată, sacadată sau suplă – este dată în primul rând de
emoția care inspiră gestul.
 « Desenele mele nu definesc, ci inspiră. »
Odilon Redon

« Desenul pur este o abstracție. Desenul și culoarea nu se disting, totul în natură fiind colorat. »
Paul Cézanne

« La Renoir (...) : nu căutați linia, ea nu există ; ca prin magie, o frumoasă pată de culoare, o lumină
mângâietoare spun totul. »
Paul Gauguin

« Când cunoști un lucru în profunzime, îl poți defini printr-un contur care-l exprimă întru totul. »
Henri Matisse

crochiu, schiță, studiu

A construi direct în culoare nu înseamnă neapărat a lăsa chiar totul în seama inspirației de moment.
În spatele acestei abordări se ascunde adesea o lungă căutare prealabilă, ce poate aduce un plus de
siguranță în realizarea lucrării.
Crochiul este schița sumară, care indică numai trăsăturile esențiale ale unui motiv sau ale unei
imagini mentale.
Crochiurile de compoziție identifică piste de organizare a viitorului tablou.
Figurative sau abstracte, aceste crochiuri prefigurează schematic diferite variante ; ele îndeplinesc
un rol efemer, nefiind destinate să fie păstrate sau expuse.

Studiul este o versiune mai avansată a crochiului. Eventual de dimensiuni mai mari, studiul aduce
precizări, adesea folosind valori sau chiar culori ; anumite elemente care îl compun pot fi reluate separat și
aprofundate.
Neglijente și efemere la unii, sau adevărate tururi de forță la alții (Leonardo, Rafael, Rubens), desenele
prealabile testează, dezvoltă și ameliorează intenția expresivă inițială.
Schița pe pânză transpune liniile esențiale ale compoziției. Câteva repere trasate în prealabil – atât pe
crochiu, cât și pe pânză – ajută la situarea diferitelor elemente.
În practică, pentru a regăsi amplasamentul prevăzut al formelor, a se referi la diviziunile evidente ale
spațiului plastic : medianele, diagonalele, treimile, secțiunea de aur (sau la o altă diviziune relevantă).
Reproducerea unei imagini prin împărțirea în pătrate nu permite o reevaluare creativă și permanentă a
compoziției, drept care este considerată o practică diletantă. Adoptarea acestui procedeu este justificată
în cazuri speciale, care cer o punere exactă la scară.
Transpunerea schiței pe suportul definitv este o etapă creativă : uneori poate fi necesară adaptarea unor
raporturi dintre elemente.

« Desenați îndelung înainte de a va gândi să pictați. Atunci când scrii pe o bază solidă, poți dormi
liniștit. »
J. A. Dominique Ingres

« Să faci schițe înseamnă să plantezi semințe din care să crească tablourile. »

Vincent Van Gogh

« Când am o idee, fac un mic crochiu pe orice, oriunde. Și cu timpul, asta lucrează în mintea mea, iar
într-o bună zi, devine o pânză. »
Joan Miro

« Acest desen mi-a luat cinci minute, dar mi-a luat șaizeci de ani pentru a ajunge la asta. »
Auguste Renoir
 linie sau pată ?

Când pictezi, în același timp desenezi – asumând simultan formă, culoare și textură : pensula depune
culoarea sub formă de tușe, pete, linii.
Linia trasată de pensulă se limitează rar la contur. Jocul liniilor structurează, texturează, hașurează,
ritmează, îmbină plinul cu golul și sugerează spațiul.

Rar folosită pentru o scriere uniformă, monocordă, linia își arată potențialul expresiv tocmai prin
variațiile sale.
Ea moștenește de la instrument finețea sau grosimea, suplețea sau rigiditatea, însă ceea ce-i poate
conferi sensibilitate, elegantă, frenezie sau forță este gestul.
Elegant la Matisse sau afirmat la Picasso, conturul favorizează concizia.
Minimalistă, linia lui Keith Haring este siluetă, lanț uman și labirint.
Omniprezente și alambicate, contururile și hașurile lui Jean Dubuffet creează efecte grafice
impresionante.
Geometrice și arhitecturale, la Bernard Buffet liniile domină asupra culorii.
Vie, caligrafică și adesea autonomă, linia lui Raoul Dufy dinamizează formele.
Caligrafie suplă și dezinvoltă la Mathieu, sau capricioasă și năvalnică la Alechinsky, linia capătă și mai
multă independența : ea nu mai însoțește formele, ci dialoghează cu ele.

Când linia are un rol important într-o pictură, îi va imprima un stil grafic.
Dacă opera multor pictori datorează enorm liniei, în pictură rolul esențial îl are culoarea. Iar culoarea,
pentru a se exprima pe deplin, vizează bineînțeles un efect de suprafață.
Transformarea insesizabilă a liniei în tușă, și a tușei în pată de culoare este fundamentală stilului
pictural.
Multiplicate, lărgite, suprapuse, petele formează zone cromatice, ce nu au neapărat nevoie de linii pentru
a evoca volumul, spațiul sau mișcarea.

« Mulți dintre pictorii ce evită cu strictețe tușa, sub pretext ca ea nu există în natură, exagerează
conturul, care nici el nu există. »
Eugène Delacroix

« Cu cât liniile și formele sunt mai simple, cu atât sunt mai mari frumusețea și forța.
Când divizați formele, le slăbiți. »
J. A. Dominique Ingres

« Fiecare linie semnifică ceva. »

Jean-Michel Basquiat

« Știați că Soutine nu a făcut niciodată vreun desen ? Nici El Greco. El desena cu pensula în culoare ! »
Willem de Kooning

detaliat sau stilizat ?

În fața unui motiv real (sau fotografic), numeroasele detalii care solicită privirea par să oblige la un desen
complicat. Pentru unii este chiar mai ușor să capteze toate informațiile, decât să le decanteze.
Recuperarea meticuloasă a tuturor detaliilor conferă motivului o asemănare care poate ajunge până la
hiperrealism sau iluzionism (trompe l'oeil).
În sine, minuțiozitatea nu prezintă un interes deosebit (aparatul de fotografiat e mai performant) ; însă
aceasta este întru totul justificată când depășește simpla provocare tehnică, pentru a vehicula un conținut
conceptual.
Totuși, cel mai des, forța evocatoare a reprezentării vine din concizie.
Trierea și reformularea datelor furnizate de motiv conduc la forma stilizată.
 Pictând, chiar și pictorii atașați de asemănare stilizează, mai mult sau mai puțin ; fără a-și propune
neapărat aceasta, ei recuperează mai ales informațiile ce se impun înainte de orice sensibilității proprii.

Stilul de interpretare al unui artist se distinge prin aspectele pe care el le privilegiază.

Condensând potențialul expresiv al motivului, stilizarea poartă amprenta subiectivității.

În funcție de prioritățile expresive și estetice ale artistului, unul și aceeași motiv împrumutat din realitate
poate fi stilizat în diferite moduri.
Forma stilizată poate privilegia sau modifica anumite caracteristici, ca proporțiile, morfologia conturului,
geometria motivului sau cromatica acestuia.
Epurată de ceea ce este accidental sau neglijabil, stilizarea păstrează legătura cu motivul inițial prin
ceea ce este mai revelator.
A exprima mult cu mijloace puține este o necesitate fundamentală a creației.

Adesea, sensibilitatea are totuși tendința să rămână prea atașată de detalii ; ochiul exersat și mâna abilă
tind să înregistreze totul – obicei care împiedică intuiția să trieze și să sintetizeze informațiile. Pentru a
capta esențialul, e necesară accentuarea unor aspecte, dar și abandonarea altora.
Prin renunțarea la superfluu, forma devine mai lizibilă și produce un impact mai puternic asupra
privitorului.
A stiliza implică punerea în valoare a unor trăsături caracteristice prin eliminarea detaliilor inutile.

Simplificarea este numai o parte din acest demers ; stilizarea presupune și reformularea personală a
datelor păstrate.
În aparență accesibilă, stilizarea cere spirit de pătrundere și inventivitate.

Stăpânirea desenului nu i-a limitat pe artiști ca Modigliani, Matisse, Picasso (printre alții) la o abordare
convențională ; deschiderea de spirit și intuiția i-au dus la stilizarea formelor cu o mare libertate.
Deși se îndepărtează de reprezentarea fidelă, forma stilizată propune o versiune a motivului care îi
accentuează identitatea, expresivitatea sau semnificația.

« Simplitatea este sofisticarea supremă. »

Leonardo da Vinci

« Desenul este arta de a elimina. »

Liebermann

« Toată pictura constă în sacrificii și alegeri. »

Francisco de Goya

« Tot ce nu e util într-un tablou este prin urmare dăunător. »

Henri Matisse
« Detaliile sunt niște mici încrezuți pe care trebuie să-i pui la respect. »
Dominique Ingres
 « Simplitatea este complexitatea rezolvată »
Constantin Brâncuși

emisfera dreaptă, sau emisfera stângă ?

Teoria celor două emisfere ale creierului uman care ar avea vocații diferite – cea stângă fiind sediul
limbajului, al logicii, iar cea dreaptă sediul emoției, a reprezentării spațiului – oferă un unghi de vedere
suplimentar în abordarea desenului.
Deși numai parțial confirmată de către știința deceniilor următoare, această reprezentare bipolară a
sedus publicul din anii '70, și continuă să inspire reflexia privind activitățile creative și dezvoltarea personală.

Cunoscuta carte « Drawing on the right side of the brain » (Desenează cu partea dreapta a creierului) de
Betty Edwards demitizează « talentul » pentru desen și explorează capacitățile creative ale intuiției
atunci când nu este inhibată de judecata critică. Tehnicile pe care le indică pentru a progresa rapid și-au
dovedit eficacitatea.
Exercițiile practice propuse de autoarea acestui best-seller se bazează pe « educarea » privirii, pe
tratarea și transpunerea informațiilor vizuale cu rapiditate pentru a capta esențialul.
Rezultatele imediate sunt surprinzătoare – o adevărată încurajare pentru debutantul convins că « nu știe
să deseneze ».

Lateralitatea funcțiilor creierului nu este lipsită de consecințe în practicarea desenului, care solicită un
tratament vizuo-spațial, analogic, global.
Pe când majoritatea celorlalte activități favorizează mai degrabă gândirea analitică și logică – a căror
interferență intempestivă riscă să sufoce intuiția.

Deci, în desen, o anumită deconectare de latura rațională este eliberatoare și stimulantă.

Această disociere temporară a observației directe de înțelegerea logică pare a facilita accesul la
percepția intuitivă, de obicei insuficient exploatată.
Concentrarea pe ceea ce primește retina ține la distanță imaginile mentale stereotipe și lasă loc unei mai
bune percepții spațiale. Observarea formei răsturnată, invers, sau a spațiilor negative, a formei umbrelor,
a raporturilor de mărime dintre părți, dintre parte și întreg, permite tratarea informațiilor vizuale
independent de semnificația lor.
Orice tehnică de dezvoltare a competențelor de percepție poate fi utilă în desenul de observație. Printr-o
practică susținută, asemenea exerciții ameliorează și capacitățile de reprezentare a formelor imaginate sau de
organizare complexă a spațiului.

Numai că studiile științifice mai recente constată o cartografie a creierului mult mai complexă, și mai
ales, rolul capital al conexiunilor.
În realitate, cele două emisfere ale sale nu sunt niciodată deconectate, ele conlucrează permanent, iar
calitatea rezultatului depinde de bogăția conexiunilor care se stabilesc între ele. Ceea ce conduce la ipoteza
că cheia nu stă în a privilegia pe una în defavoarea celeilalte, ci mai degrabă în favorizarea interacțiunilor
dintre ele și în orchestrarea lor.

În această optică, se poate presupune că folosirea alternativă a specificităților celor două emisfere
stimulează schimbul lor de informații în mod mai susținut și mai alert.
Dacă într-un crochiu succint sunt solicitate aproape exclusiv retina și mâna, la un studiu complex
execuția este inevitabil punctată de evaluări. Scurtarea momentelor de evaluare va împiedica latura
intelectuală să domine această alternanță.

În cadrul oricărui demers real, autodepășirea creativă survine grație unei comunicări intense și flexibile
între intuiție și spiritul critic. Modul particular în care fiecare artist conciliază aceste aspecte complementare îi
reflectă personalitatea și concepțiile despre artă.
 Teoria celor două emisfere rămâne mai degrabă o metaforă a căutării artistice și un filon de inspirație.
Îi datorăm conștientizarea dualității modului nostru de funcționare și a nevoii de a da mai mult frâu liber
laturii emoționale, iraționale, oarecum neglijată de învățământul convențional.

« În artă, ca și în dragoste, instictul este de ajuns. »

Anatole France

« Talentul, nu există așa ceva. Talentul este dorința de a crea ceva. »

Jacques Brel

« Artistul nu percepe direct toate raporturile ; le simte. »

Paul Cézanne

« Falsitatea este să decupezi o bucată din natură și să o copiezi. »

Pierre Bonnard

« Cu un ochi să a vezi, cu celălat să simți. »

Paul Klee