Boala von Willebrand

Factorul von Willebrand (FvW) este o glicoproteină multimerică implicată

în aderarea trombocitelor în etapa plachetară a hemostazei. El este produs de
celulele endoteliale (în care este și stocat sub forma corpusculilor Weiber-
Palade), precum și de megacariocite, fiind depozitat în plachetele sanguine și în
matricea subendotelială . Ca rol, el mediază atașarea trombocitelor de fibrele de
colagen expuse în leziunile vasculare.
În mod normal, FvW plasmati este inactiv pâ nă ce are loc contactul cu
fibra de colagen subendotelială . În momentul în care factorul se atașează
colgenului prin intermediul unui situs specific, conformația sa secundară se
modifică , facilitâ nd cuplacrea cu plachetele sanguine.
Lezarea peretelui vascular determină eliberarea FvW în plasmă , atașarea
moleculelor de fibrele de colagen expuse și legarea factorului de un receptor
membranar al trombocitului, numit glicoproteina Ib (GPIb). Atâ t afecțiunile
factorului von Willebrand, cat și ale glicoproeinei Ib duc la tubură ri de coagulare
de severitate variabilă . Defectele specifice FvW, precum și efectele cauzate de
acestea, se reunesc sub numele de Boala von Willebrand.
Majoritatea bolilor von Willebrand sunt autosomal dominante, gena
factorului fiind situată pe cromosomul 12; însă există și o variantă rară
dobâ ndită cu efecte auto-imune. A se remarca distincția față de hemofilia A, care
este X-linkată recesivă și afectează etapa plasmatică a hemostazei. Timpul de
sâ ngerare este o metodă eficientă de a deosebi cele două afecțiuni, cum în
hemofilie acesta este normal.
Boala von Willebrand este împă rțită în trei categorii, în funcție de
caracteristici: tipul I are o deficiență cantitativă parțială , tipul II are patru
subtipuri, toate fiind deficiențe calitative, iar tipul III prezintă o absență totală a
factorului.
Forma cea mai ră spâ ndită a bolii este tipul I, fiind prezentă la circa 60-
80% dintre cei afectați. Deficiența cantitativă este ușoara spre moderată ,
nivelurile plasmatice de FvW oscilâ nd ître 50-80% din cele normale. De cele mai
multe ori, acest tip este diagnosticat incidental.
Tipul IIA este cea mai frecventă formă de tulburare calitativă . Afinitatea
pentru GPIb este mult redusă , astfel încâ t aderarea plachetelor este afectată .
Totodată , s-a descris o carență în multimerii cu greutate moleculară mare și
medie ai factorului.
Tipul IIB, pre de altă parte, este caracterizat de un câ știg de funcție,
determinată fie de mutații punctiforme, fie de pierderea altor multimeri mari,
diferiți de cei din tipul IIA. Capacitatea de legare a trombocitelor este intens
augmentată , avâ nd loc spontan, chiar și în lipsa contactului cu fibra de colagen.
Denumit după provincia de origine a primelor familii diagnosticate cu
aceasta formă , tipul IIN (sau Normandy) prezintă o capacitate de legare scazută
cu factorul de coagulare antihemofilic (FVIII). Testele antigenice demonstrează
niveluri normale de FVIII, avâ nd mari implicații în diagnosticul diferențial cu
Hemofilia A.
 Tipul IIM, deși este denumit după multimeri, se referă la capacitatea
redusă de culare cu GPIb, în pofida prezenței multimerilor cu greutte moleculară
mae în sâ nge.
Absența totală a FvW este specifică tipului III, mult mai rar, însă profitâ nd
de o severitate mult mai mare. Aparent, este autozomal recesiv, necesitâ nd
defecte ereditare ale cromosomului 12 de la ambii pă rinți. De altfel este
considerată a fi starea homozigotă a tipului I.
În condiții normale, FvW are și implicații în protejarea FVIII față de
enzimele proteolitice. Așadar, carența totală a factorului duce la niveluri extrem
de reduse ale FVIII, iar bolnavii prezintă multe din semnele hemofiliei A.
Forma auto-imună este o excepție de la regulă . Inițial, FvW este prezent și
își pă strează funcționalitatea chiar și pe durata bolii. Cu toate acestea, se
formează anticorpi anti-FvW, formand complexe antigen-anticorp care sunt
rapid îndepă rtate din circulație, împiedicâ nd astfel îndeplinirea funcțiilor
factorului. Câ teva din cauzele apariției acestei boli sunt stenoza valvei mitrale,
hipotiroidismul, trombocitemia (datorită sechestră rii factorului) și tumora lui
Wilms sau nefroblastomul.
Este esențială testarea bolii von Willebrand prin timpul de sâ ngerare
pentru a face un diagnostic diferențial cu hemofilia A, hemofilia B (deficitul
factorului IX), hemofilia C (autosomal recesivă caracterizată de deficitul
factorului XI) sau chiar si deficitul factorului X. De asemene testarea se poate
efectua prin infuzia de plasmă .
Tratamentul medicamentos al bolii von Willebrand se poate face fie prin
compuși netransfuzibili, prin antifibrinolitice cum ar fi desmopresina,
antihemoragice ca acidul aminocaproic, pâ nă și estrogen pentru a reduce o
eventuală hipermenoree, fie prin tranfuzia plachetelor sanguine cu precă dere în
tipul III de boală . Recomandarea este a se evita compușii transfuzibili pe câ t
posibil.
În concluzie, FvW este un factor important în hemostaza primară a că rui
defecte sau carență duc la tulbură ri hemoragice de severitate variabilă .
Tratamentul în acest caz încearcă sa îmbunată țeasca efectele calitative sau
cantitative după caz, sau chiar suplinirea factorului însuși.

Bibliografie

o Pollak ES; von Willebrand Disease; Medscape, citat în oct. 2012

o McCance KL, Huether SE, Brashers VL, Rote NS; Pathophysiology, The
Biologic Basis for Disease In Adults and Children; ediția a șasea; edit.
Mosby, 2010
o Silbernagl S, Lanf F; Color Atlas of Pathophysiology; ediția a doua, edit.
Thieme, 2010
o Ross MH, Pawlina W; Histology, A Text And Atlas, sixth edition; editura
LWW, 2011