Antrenorul personal: roluri și obligații

Probabil, mulți se întreabă care este rolul antrenorului personal, gândindu-se că a merge la sală și a
te antrena nu presupune cine știe ce cunoștințe. Ei bine, lucrurile stau cu totul altfel: sălile sunt pline de
practicanți, mai vechi sau mai noi, care arată la fel ca în prima zi de sală, deși unii se antrenează de
ceva vreme.
Mai mult decât atât, nu sunt puțini aceia care, în dorința de a tranșa rapid problema slăbirii sau a
masei musculare, se antrenează haotic, se supraantrenează, se accidentează, țin diete fanteziste citite
prin reviste sau internet, fără a se gândi măcar o clipă la esența lucrurilor: fiecare dintre noi este unic și
ca atare, antrenamentul și nutriția trebuie individualizate în funcție de scopul propus (slăbire, menținere
sau acumulare de masă musculară), de vârstă, de sex, de problemele medicale avute, de timpul ce
urmează a fi acordat antrenamentelor, de obiceiurile alimentare deja existente.

Consilier personal pe probleme de antrenament

Antrenorul va alege tipul de antrenament care se potrivește cel mai bine nevoilor și scopului
clientului. Acesta trebuie să se asigure că antrenamentul este plăcut și bine tolerat de către practicant,
va alege intensitatea optimă în funcție de forma fizică, tipul somatic, vârsta și sexul fiecărei persoane și
va organiza ședințele de antrenament astfel încât acestea să fie atractive, eficace și, nu în ultimul rând,
sigure.

Consilier personal pe probleme de nutriție

Acesta va alege împreună cu client planul nutrițional optim îndeplinirii scopului propus, va ține cont
de obiceiurile alimentare existente, de eventualele afecțiuni de care suferă clientul respectiv, va întocmi
dieta și va recomanda suplimentele nutritive care să susțină efortul depus în sala de antrenament, dar
care să și conducă către forma fizică dorită.

Element de stimulare a motivației și a încrederii în sine

De foarte multe ori, cei care merg la sală renunță mai devreme sau mai târziu, din cauza lipsei de
motivație sau a lipsei unor rezultate vizibile, rapide și facile. Rolul antrenorului personal este acela de a
menține un nivel constant al motivației și încrederii în sine a practicantului, precum și de a fi factorul de
stabilitate și obiectivitate în relația acestuia cu dezideratul ales.

Puterea exemplului

Întotdeauna am fost de părere că, în postura de antrenor personal, este greu să pretinzi cuiva să
facă ceea ce tu însuți nu poți face. Sigur, poți fi un foarte bun teoretician, însă atunci când va trebui să te
antrenezi cot la cot cu elevul tău iar acesta nu va găsi în tine elementul de motivație, încrederea acestuia
scade.

De asemenea, este greu să ceri cuiva să țină o dietă pentru a slăbi atât timp cât tu însuți ești obez
sau forma fizică îți trădează lipsa de interes pentru o alimentație sănătoasă și echilibrată.

1
 Cunoștințe temeinice, experiență, pedagogie, educație

Nu orice persoană într-o formă fizică decentă este și antrenor personal.

Antrenorul personal trebuie să fie o persoană calificată și atestată de instituțiile de
profil. Experiența acestuia, fie ca sportiv ori ca teoretician, joacă un rol foarte important în relația cu
practicantul. De aceea, atunci când vă hotărâți să apelați la serviciile unui antrenor personal, este
înțelept să solicitați documente care să îi ateste calitatea, să cereți referințe despre acesta și, nu în
ultimul rând, să stabiliți clar, de la început, condițiile colaborării viitoare.
Cunoștințele de pedagogie, precum și educația, sunt elemente care fac diferența între un antrenor
personal bun și un diletant.

Profesionalism, seriozitate și responsabilitate

Sunt convins că, dincolo de cele enumerate mai sus, antrenorul personal trebuie să se remarce prin
seriozitate și responsabilitate. O atitudine dedicată și responsabilă față de practicant și scopul acestuia
este dovada profesionalismului unui antrenor personal.

Relație EFORT-ALIMENTAȚIE-ODIHNĂ

Astea cele 3 factori alcătuiesc baza fitnessului. Oricare să lipsească dintre astea 3 și progresul tău
este împiedicat. Chiar dacă ai un plan alimentar bogat în nutrienți indispensabili și chiar dacă te
antrenezi cu greu și corect, dacă nu îți dai timpul necesar refacerii musculare atunci nu o să ai rezultate
spectaculoase.
Deci dezvoltarea în domeniul fitnessului, fie ăla creșterea în masă musculară, arderea grăsimilor sau
creșterea rezistenței depinde de astea 3 factori.
Haideți să disecăm pe fiecare în parte.

EFORT

Dicționarul explicativ al limbii române – editat în 1975 - definește EFORTUL ca fiind ”încordarea
voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior
celui obișnuit”. Superior celui obișnuit! Deci intensitatea antrenamentului trebuie să depășească o limită
inferioară sub care nu sunt declanșate procesele de acomodare a organismului, astfel fitness-ul
persoanei respective nu va îmbunătăți.
Antrenamentul sistematic produce o serie de modificări structurale și fiziologice. În funcție de
solicitările la care este supus organismul, cuantificate prin volum (cantitate), frecvență și intensitate
(încărcătură de lucru), modificările adaptative pot fi mai mari sau mai mici, iar acestea sunt observabile
prin creșterea dimensiunilor musculare (hipertrofie), se mai pot observa acomodări la nivelul sistemului
nervos central (scăderea timpului de reacție), coordonării neuromusculare, cardiovascular, metabolic și
în ceea ce privește compoziția corpului.
Antrenamentul are valoare doar atâta timp cât obligă corpul să se adapteze la stresul indus. Dacă
organismul este supus unei solicitări mai mari decât cea cu care era obișnuită, el va lupta pentru a se
adapta acestei solicitări devenind mai mare și mai puternic.
Există însă două tipuri de efort, una aerobă și una anaerobă.

2
 Efortul de tip aerob este efortul de lungă durată, de intensitate submaximală, medie și mică, care se
desfășoară în condițiile unui echilibru între cerința și aportul de oxigen la nivel muscular.
Efortul de tip anaerob este efortul de intensitate maximală, de scurtă durată, în care predomină
forța și viteza. Acest tip de efort se desfășoară în datorie de oxigen, deci cerința de oxigen depășește
capacitatea sistemului respirator și cardiovascular de a absorbi și a transporta cantitatea de oxigen,
necesară susținerii efortului respectiv.
Primul minut de alergare este un efort de tip anaerob. Odată stabilit echilibrul între cerința și
aportul de oxigen, efortul se transformă în unul de tip aerob (acest echilibru se realizează după primul
minut).
Atâta timp cât efortul rămâne de intensitate submaximală, medie sau mică, atâta timp cât balanța
între aportul și consumul de oxigen este echilibrată, efortul va fi unul de tip aerob.
Dacă intensitatea efortului crește (exemplul alergătorului care execută la un moment dat un sprint)
este necesar un aport crescut de oxigen. Singura soluție pentru susținerea rapidă a unui astfel de efort
de intensitate maximală este reintrarea în joc a mecanismelor anaerobe.

ALIMENTAȚIE

Organismele vii se află în strânsă dependență cu mediul înconjurător. Și între organismul uman și
mediu există un continuu schimb de materie, energie și informație, schimb care se află la baza
desfășurării tuturor proceselor biologice. La desfășurarea normală a proceselor biologice concură
factorii de mediu esențiali între care se menționează aerul, apa și alimentele. Importanța alimentelor
constă în aportul de substanțe nutritive necesare desfășurării tuturor proceselor vitale.
Toate alimentele și băuturile pe care le consumăm sunt compuse din trei macronutrienți și două
micronutrienți care sunt esențiali organismului nostru pentru producția de energie, pentru formarea și
creșterea țesuturilor, pentru reglarea proceselor biologice, pentru prevenirea apariției deficiențelor și a
bolilor degenerative.
Glucidele, lipidele și proteinele fac parte din categoria macronutrienților deoarece au valoare
energetică și sunt necesare organismului zilnic într-o cantitate mare.
Vitaminele și mineralele fac parte din categoria micronutrienților pentru că necesarul zilnic se
exprimă în grame și micrograme.
Ca și concluzie, numai prin alimentație putem să introducem nutrienții importanți creșterii masei
musculare.

ODIHNĂ

Mulți sportivi trăiesc cu concepția greșită despre creșterea musculară crezând că aceasta se petrece
în momentul antrenamentului, însa nu este așa, sau că suplimentarea cu nutrienți poate compensa
oarecum lipsa de odihnă. Pomparea este una și creșterea musculară propriu-zisă este alta. La fel de
importantă pentru masă musculară, ca și antrenamentul și alimentația, este odihna și recuperarea. Cum
recunoaștem și care sunt simptomele supra-antrenamentului sau a oboselii acumulate datorită lipsei de
odihnă?
În primul rând odihna insuficientă induce o stare de anxietate, de lipsă a chefului pentru
antrenament, lipsa tonusului, irascibilitate, stres sau chiar stări de greață, lipsa poftei de mâncare sau

3
chiar instalarea insomniilor. Fizic, lipsa somnului sau insuficiența lui se manifestă prin stagnarea
performanțelor, plafonare sau chiar instalarea unui stări catabolice indelungate, deci pierderea în masă
musculară sau îngrășarea nejustificată.
Medicii recomandă somnul de la orele 9 seara și până la 1 noaptea, ca fiind perioada în care
organismul se reface cel mai mult, atât fizic cât și psihic, cele 4 ore fiind aproape suficiente pentru
refacere dar pentru sportivi, perioada de odihnă trebuie să atingă cel puțin 8 ore pe zi. Durata de somn
recomandată variază de la un individ la altul, în funcţie de vârstă. Astfel, nou-născuţii dorm până la 20-
22 de ore, cu trezire doar pentru masă, copiii cu vârsta de un an dorm 16 ore, cei cu vârsta de trei ani -
13 ore, iar adolescenţii de 16 ani - 8 ore. La adulţi somnul oscilează între 7 şi 8 ore.

Poziții, mișcări și tipuri de prize în culturism

Pentru ca să ne înțelegem mai bine culturismul este necesar să ne cunoaștem denumirile pozițiilor,
mișcărilor, prizelor, segmentelor corpului, modului de descriere a exercițiilor în acest sport.

Pozițiile corpului pot fi:

 Inițiale, reprezintă poziţia din care începi o mişcare;
 Finale, este poziţia corpului la terminarea mişcării;
 Fundamentale, reprezintă poziţia corpului stabilită în mod convenţional, după natura
reazemului acestuia faţă de sol sau aparat;
 Derivate, rezultă dintr-o poziţie fundamentală prin modificarea poziţiei segmentelor
corpului unele faţă de altele.

Pozițiile fundamentale sunt: stând, pe genunchi, așezat, culcat, atârnat, sprijinit.

Pozițiile stând pot fi:

 pe ambele picioare:
o apropiate;
o depărtate:
 în plan frontal (lateral);
 în plan sagital (antero-posterior).
o încrucișat:
 cu stângul înainte;
 cu dreptul înainte.
o cu genunchii:
 ușor îndoiți;
 îndoiți;
 mult îndoiți.
o fandat:
 înainte;
 lateral;
 înapoi.

4
  pe un picior:
o celălalt întins:
 înainte;
 lateral;
 înapoi.
o celălalt sprijinit:
 înainte;
 lateral;
 înapoi.
o celălalt îndoit:
 înainte;
 lateral;
 înapoi.
 pe vârfuri:
o apropiate;
o depărtate:
 în plan frontal (lateral);
 în plan sagital (antero-posterior).
o încrucișat:
 cu stângul înainte;
 cu dreptul înainte.
o cu genunchii:
 ușor îndoiți;
 îndoiți;
 mult îndoiți.
o ghemuit:
 cu sprijin;
 fără sprijin.

Pozițiile pe genunchi pot fi:

 cu genunchii apropiați:
o cu călcâiele apropiate;
o cu călcâiele depărtate.
 depărtat:
o cu călcâiele apropiate;
o cu călcâiele depărtate.
 așezat pe călcâie:
o cu călcâiele apropiate;
o cu călcâiele depărtate.
 pe un genunchi:
o cu piciorul celălalt sprijinit, întins sau îndoit.

5
Poziția așezat poate fi:
 Picioarele apropiate:
o cu picioarele întinse;
o cu picioarele îndoite.
 Picioarele depărtate:
o cu picioarele întinse;
o cu picioarele îndoite.
Poziția culcat poate fi:
 dorsal:
o cu picioarele apropiate;
o cu picioarele depărtate.
 facial sau ventral:
o cu picioarele apropiate;
o cu picioarele depărtate.
 Costal sau lateral:
o stânga;
o dreapta.

Poziția atârnat poate fi:

o pe verticală:
 cu brațele intinse;
 cu brațele îndoite;
 echer.
o de o altă parte a corpului:
 de genunchi;
 de vârfuri.

Poziția sprijinit poate fi:

o cu corpul pe verticală:
 cu brațele întinse;
 cu brațele îndoite;
 dorsal.
o cu corpul pe orizontală:
 planșă facială;
 planșă dorsală.

Care sunt principalele poziții ale segmentelor corpului în culturism?

6
 În efectuarea mișcărilor un rol important îl au pozițiile segmentelor corpului pentru acționarea unei
grupe musculare, respectiv de la nivelul unor regiuni ale corpului, de la cap, brațe, trunchi, mâini,
picioare.

Capul pot fi:

 aplecată:
o lateral:
 spre dreapta;
 spre stânga.
o Înainte (flexie);
o Înapoi (extensie).
 răsucită:
o spre stânga;
o spre dreapta.

Brațele pot fi:

 întinse:
o pe direcții principale:
 sus (flexie de 180o din articulația umărului);
 jos (poziția neutră);
 înainte (flexie de 90o din articulația umărului);
 lateral (abducție de 90o din articulația umărului);
 înapoi (extensie din articulația umărului).
 îndoite:
o îndoite complet:
 cu mâinile pe creștetul capului;
 cu mâinile la ceafă
 cu mâinile la piept;
 cu mâinile pe umeri;
 cu mâinile pe șolduri.
Mâinile pot fi:
 cu palmele în jos;
 cu palmele în sus;
 cu palmele înapoi;
 cu palmele înainte;
 cu pumnii strânși;
 cu palmele apropiate.

Trunchiul poate fi:

 aplecat:
o spatele drept și aplecat înainte la un unghi de 45-90 grade.
 răsucit:

7
 o spre stânga;
o spre dreapta.
 îndoit:
o înainte (peste 90o);
o lateral:
 spre dreapta;
 spre stânga;
o extensie înapoi.

Picioarele pot fi:

 întinse:
o încrucișate;
o apropiate;
o depărtate.
 fandate:
o lateral;
o înapoi;
o înainte.
 îndoite:
o jumătate;
o complet.

Care sunt principalele mișcări în culturism?

Principalele caracteristici ale mișcărilor în acest sport sunt: direcția (deplasarea segmentelor
corpului, înainte, înapoi, lateral, oblic, sus, jos, lateral-jos, lateral-sus, diagonal, înainte-sus, înainte-jos),
traiectoria (drumul parcurs de segmentele corpului sau chiar de întregul corp), amplitudinea (mărimea
deplasării segmentelor corpului, în unități de măsură, grade), tehnica (structura mișcării), planurile
(frontal, sagital, transversal), ritmul (viteza mai mică sau mai mare), dozare (repetări într-o serie sau
repetări într-un exercițiu).
Segmentele corpului sunt: cap, trunchi, membre superioare (braț, antebraț, mână), membre
inferioare (coapsă, gambă, picior).

Mișcările capului sunt:

 aplecare:
o flexie înainte;
o extensie înapoi;
o flexii laterale stânga-dreapta.
 răsuciri:
o spre dreapta;
o spre stânga.
 rotare: mișcarea circulară.

8
Mișcările brațelor sunt:
 din articulația umărului (gleno-humerală):
o flexie-extensie (în plan sagital și în jurul axului transversal);
o abducție-adducție (în plan frontal și în jurul axului sagital);
o rotație internă și externă (în plan transversal și în jurul axului longitudinal);
o rotire (mișcarea circulară realizată din articulația scapulo-humerală), este combinația
mișcărilor de flexie-extensie, abducție-adducție și de rotație internă și externă.
 din articulația cotului:
o flexia-extensia antebrațului pe braț (în plan sagital și în jurul axului transversal).
 din încheietura mâinii (articulația radio-carpiană):
o flexie-extensie (în plan sagital și în jurul axului transversal);
o abducție (flexie laterală)-adducție (flexie medială) (în plan frontal și în jurul axului
sagital);
o rotire (mișcarea circulară realizată din articulația radio-carpiană), este combinația
mișcărilor de flexie-extensie și abducție-adducție.

La trunchi mișcarea poate fi:

 îndoire (înainte (peste 90o), extensie înapoi, lateral stânga-dreapta);
 aplecare (flexia executată la nivelul articulației coxofemurale, se ține spatele drept și unghiul
este de 45-90 grade);
 răsucire (se face rotația segmentului în jurul axului longitudinal);
 rotire (mișcare circulară a trunchiului, alcătuită din aplecări, răsuciri, extensii).

La picioare mișcările pot fi:

 din articulația șoldului (articulația coxo-femurală):
o flexie-extensie;
o abducție-adducie;
o rotație internă și rotație externă.
 din articulația genunchiului:
o flexie-extensie.
 din articulația gleznei:
o flexie plantară și flexie dorsală (în planul sagital și în jurul axului transversal).

Prizele în culturism

Sportivul apucă aparatul, bara, mânerul, gantera și astfel realizează o priză, un contact cu acestea.
Prizele trebuie să se facă corect pentru a se evita accidentările. În funcție de poziția prizelor sunt
acționate anumite grupe musculare în timpul mișcării.

În funcție de poziția palmelor pe aparat, prizele sunt:

9
  de sus (pronație);
 de jos (supinație);
 mixte.
Ținând cont de distanța dintre mâini, prizele se clasifică în:
 apropiate;
 lipite;
 depărtate.
De asemenea priza poate fi:
 simplă: cu degetul mare de o parte a barei și cu celelalte degete de partea opusă a barei;
 în lacăt: cu degetul mare acoperit de degetul arătător și mijlociu;
 unilaterală: cu toate degetele de aceeași parte a barei.

Tipuri de pârghii

Pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct fix numit punct de sprijin și asupra
căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă, numită forță rezistentă și forța cu ajutorul căreia
este învinsă forța rezistentă, numită forță activă. Pârghia servește, în general, la amplificarea efectului
forței.
Brațul forței reprezintă lungimea perpendicularei dusă din punctul de sprijin (polul de rotație) pe
linia vectorială a forței. Cu cât mai lung este brațul forței rezistive, cu atât este mai mare rezistența care
trebuie învinsă de forța activă.
Fiecare forță are o mărime și o direcție. Forța are o rezistență maximală dacă direcția lui este
perpendiculară pe bara rigidă a pârghiei.

10
 Există trei tipuri de pârghii:
Pârghia de gradul I.:

Punctul de sprijin se află între punctele de aplicație ale celor două forțe (forța rezistentă și forța
activă).
În organismul uman se află la nivelul articulației atlanto-occipitale, unde articulația atlanto-occipitală
este punctul de sprijin, greutatea capului e forța rezistivă, și forța mușchilor pe partea posterioara a
coloanei cervicale reprezintă forța activă.

11
 Pârghia de gradul II.:

Punctul de aplicație al forței rezistive se află între punctul de sprijin și cel al forței active.
În organismul uman se află la nivelul gleznei la mișcarea de flexie plantară (ridicări pe vârfuri), unde
punctul de sprijin este capul oaselor metatarsiene, forța rezistivă este greutatea corpului care este
susținută de articulația gleznei, și forța activă este reprezentată de forța mușchiului triceps sural care se
inseră pe tuberozitatea calcaneului care este situat posterior față de articulația gleznei.

12
 Pârghia de gradul III.:

Punctul de aplicație al forței active este situat între cel al forței rezistive și punctul de sprijin.
La organismul uman se află la nivelul cotului unde punctul de sprijin este cotul, forța activă este
forța mușchiului biceps brahial, și forța rezistivă este greutatea antebrațului și al mâinii, bineînțeles, și
greutatea ținută în mână.

13
Agoniști, antagoniști și sinergiști

Sistemul locomotor este alcătuit dintr-o serie de elemente rigide (pasive), oasele, care sunt atașate
unele de celalte prin intermediul structurilor articulare. Mușchii sunt elementele dinamice, elastice și
contractile (active) care generează forța necesară deplasării oaselor unele față de celelalte. Cei
aproximativ 500 de mușchi ai organismului uman au diferite dimensiuni, forme și acțiuni. Ei nu
acționează independent, ci coordonat, îndeplinind, în funcție de acțiunea pe care urmează să o
efectueze, roluri principale sau secundare.
Agoniștii sunt mușchii principali care generează mișcarea. În "echipă" cu ei se află mușchii sinergiști,
care îi asistă în timpul mișcării.
Antagoniștii sunt mușchii opuși agoniștilor. Spre exemplu, atunci când faceți flexia antebrațului pe
braț cu gantera, bicepsul brahial este agonist, brahioradialul este sinergist, iar tricepsul brahial este
antagonist.
Mușchii antagoniști trebuie să se relaxeze în timpul acțiunii agoniștilor, pentru ca mișcarea să se
realizeze cu ușurință. Acest aspect este coordonat de către sistemul nervos central prin intermediul

14
reflexului de inhibiție reciprocă. Antagoniștii au și un rol protector, ei modulând forța contracției
agoniștilor. Când bicepsul se contractă foarte puternic, tricepsul se contractă și el într-o oarecare măsură
pentru a preveni smulgerea tendonului bicepsului și pentru a controla mișcarea.

Există mai multe tipuri de contracții musculare:

Contracția izotonică - este cea mai obișnuită contracție musculară. Se produce cu modificarea
lungimii mușchiului, determină mișcare articulară, de aceea este considerată o contracție dinamică. Pe
tot parcursul mișcării, tensiunea de contracție ramâne teoretic aceeași.
Contracția izotonica simplă, fără încărcare (deci fără greutate suplimentară) nu determina creșterea
forței musculare și nici a masei musculare. Există 2 tipuri de contracție izotonică: concentrică și
excentrică.
Contracția izotonică concentrică presupune scurtarea în lungime a mușchiului și este posibilă
doar dacă încărcătura este mai mică decât potențialul maxim al individului. (Exemplu: flexia antebrațului
pe braț). Cu alte cuvinte, nu veți putea face niciodată o contracție izotonică completă cu o greutate mai
mare decât cea cu care puteți face o repetare maximală.
Contracția izotonică excentrică (sau negativă) este inversul unei contracții concentrice și
readuce mușchiul la poziția de start (exemplu: coborârea halterei după o flexie a antebrațului pe braț).
Deși mușchii se alungesc, ei tot generează forță. Contracția excentrică este cea mai eficientă din punct
de vedere al câștigului de forță musculară, pentru că poate fi utilizată încărcătură mai mare decât
potențialul maxim al sportivului (raportat la o contracție concentrică).
Contracția izometrică - în timpul acestui tip de contracție musculară, tensiunea în mușchi crește, dar
fibrele musculare nu își modifică lungimea, de aceea se mai numesc și statice. Unghiul articulațiilor nu se
modifică.
Spre exemplu, atunci când împingeți un perete sau încercați să ridicați un obiect deosebit de greu,
mușchii sunt implicați în contracție izometrică. Tensiunea care se dezvoltă în mușchi în aceste contracții
este mai mare decât în cele izotonice. În timpul contracțiilor izometrice, mușchiul intră în "datorie de
oxigen" datorită faptului că circulația sanguina intra-musculară este parțial întreruptă și se acumulează
metaboliți. Aceste fenomene declanșează un fenomen de rebound în momentul când mușchiul se
relaxează, ceea ce înseamnă că circulația sanguină intra-musculară este reluată și crescută cu 40% față
de cea din repaus, metabolismul este stimulat, iar sinteza proteică este accelerată, ceea ce conduce la
hipertrofie musculară (contrar opiniilor mai vechi, conform cărora contracțiile izometrice nu produc
hipertrofie). Antrenamentul izometric prezintă ca principal dezavantaj suprasolicitarea cardiacă (cu
creșterea travaliului ventriculului stâng, a frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale.)
Contractia izokinetică - este un tip de contracție dinamică în care mușchii se contractă la capacitate
maximă la o viteză constantă pe întreaga amplitudine de mișcare. Bănuiesc că ați observat că atunci
când vă antrenați bicepsul cu haltera, greutatea pare diferită în diversele puncte ale traiectoriei sale.
Fenomenul respectiv este dat din cauza că direcția forței rezistive, la antrenamentul cu greutăți
libere, este întotdeauna gravitațională, deci verticală. Am mai zis că rezistența maximală este atinsă în
poziția în care direcția forței rezistive este perpendiculară pe bara rigidă, care acuma e antebrațul. Asta
se întâmplă când antebrațul este paralelă cu solul. Și brațul forței are lungime maximală în poziția
respectivă (perpendiculara dusă din punctul de sprijin pe linia vectorială a forței rezistive).

15
 La o contracție izokinetică direcția forței rezistive este întotdeauna perpendiculară pe bara rigidă,
astfel nu se schimbă mărimea brațului forței rezistive, astfel rezistența care trebuie învinsă este egală pe
tot parcursul mișcării și viteza de contracție rămâne același.
Folosind echipament special (spre exemplu aparatele cu scripeți din sala de forță, dar nu toate!!)
viteza de execuție și solocitarea mușchilor de către încărcătură va rămâne constantă pe tot parcursul
mișcării. Rezistența pe care o generează aparatul va fi egală atât în faza concentrică, cât și în cea
excentrică a mișcării. Beneficiul principal este dat de faptul că acest tip de antrenament permite
mușchiului să lucreze maximal pe tot parcursul mișcării. Se elimină acel punct slab existent în toate
mișcările.
Contracția auxotonică – este un tip de contracție la care se schimbă și mărimea și tensiunea
mușchiului respectiv cu o viteză variabilă pe parcursul mișcării.

16