UMF Carol Davila – Bucureşti

Facultatea de Medicină
Disciplina Psihologie Medicală

SUPORT DE CURS 9

Comunicarea medicală (3)

Comunicarea funcţie de vârstă, gen, status social, apartenenţă culturală. Modalităţi de comunicare a
veștilor rele către pacient.

1. Comunicarea medicală funcţie de vârstă

1.1. Comunicarea cu pacienţii-copii

Este diferenţiată, funcţie de vârsta copilului:

- până la 2-3 ani anamneza se efectuează discutȃnd cu părinţii copilului (oferă
informaţii și aplică planul de tratament);
- copiii de vârstă preşcolară pot fi implicaţi în interviul clinic, folosind cuvinte pe
ȋnţelesul copilului / tehnici indirecte ;
- la copiii de vȃrstă școlară:
- interviul se poate realiza ȋn prezenţa părinţilor, dar și ȋn absenţa
acestora (posibil ambele: Psihiatrie).
- oferirea de informaţii poate fi efectuată diferit de către:
- părinţi (care raportează simptome observate);
- copii (care descriu ceea ce simt, gȃndurile și emoţiile lor).
Avantajul comunicării directe cu copilul: stabilirea unei relaţii terapeutice ȋn cadrul căreia
acesta se simte ȋn siguranţă să discute despre problemele sale.
Relaţia de comunicare trebuie să fie pozitivă, empatică şi bazată pe ȋncredere,
atȃt cu copilul cȃt și cu părinţii acestuia.
Elemente importante pentru o comunicare eficientă cu pacienţii-copii:
• Comunicare atât cu părinţii, cât și cu copilul.
• Acordare de atenţie copilului, comunicare directă cu el, evitarea ignorării
acestuia.
• Utilizarea unui limbaj cȃt mai simplu.
• Ȋmprietenirea cu copilul.
• Observarea comportamentului non-verbal al copilului.
• Observarea interacţiunilor dintre copil și părinţi.

1.2. Comunicarea cu pacienţii adolescenţi

Interviul sistematizat pentru adolescenţi HEEADSSS 3.0

Componentă Informaţii despre:

Home (Cămin, familie)
Education / Employment
(Educaţie / loc de muncă)
Eating / Exercise
(Mȃncare / Exerciţii fizice)
Activities
and peer relationships
(activitatea și relaţiile cu
semenii)
- structura și stabilitatea familiei, relaţiile intrafamiliale;
- posibile conflicte şi modalităţi de rezolvare a acestora;
- violenţa domestică;
- existenţa unor membri de familie cu boli cronice.
- nivelul de dezvoltare cognitivă;
- potenţialul vocaţional;
- prezenţa unor dificultăţi de învăţare (ex. ADHD);
- modificări ale performanței;
- sentimentul de apartenență la școală / serviciu;
- relațiile cu profesorii / colegii.
- comportamentul alimentar;
- imaginea corporală, comportamentul de autoȋngrijire;
- tiparul de somn.
- interacţiunile sociale;
- stima de sine;
- apartenenţa la grup;
- tipurile de activităţi preferate;
- comportamentul de asumare a riscurilor;
- atitudinile față de sine.
 Drugs
(Consumul de droguri,
alcool, tutun, alte
substanțe)
Sexuality
(Comportamentul sexual)
Suicide / self-harm /
depression / bad mood
(Idei suicidare /
autovătămare/ depresie /
dispoziție negativă)
Safety (Siguranţă)
- consumul de substanţe (frecvenţă, severitate);
- originea consumului (modelul parental, presiunea grupului,
stima de sine scăzută, depresia).
- frecvenţa, numărul de parteneri sexuali;
- cunoştinţele privind metodele de contracepţie şi de protecţie
împotriva bolilor cu transmitere sexuală;
- comportamentul de asumare a riscului;
- orientarea sexuală;
- abuzul sexual.
- probleme de sănătate mintală;
- ideaţie și comportamente suicidare;
- labilitate emoţională;
- depresie;
- retragere socială;
- strategii de coping;
- suport social primit şi accesul la acesta.
- expunere la violenţă sau practicare a acesteia;
- comportamente riscante.

Elemente importante pentru o comunicare eficientă cu pacienţii adolescenţi

• A trata adolescentul cu respect, nu cu superioritate. A nu critica și nu

judeca.
• Adaptarea discuţiei la vȃrsta și nivelul de dezvoltare cognitivă a
adolescentului.
• A preciza și asigura adolescentul că discuţia este confidenţială.
• A cere permisiunea de a pune ȋntrebări sensibile. A aborda cu tact și
delicateţe subiectele sensibile.
• A fi flexibil și a apela, atunci cȃnd este cazul, la simţul umorului.
 • A oferi recomandări privind educația pentru sănătate sau schimbarea
comportamentelor cu risc, fără a fi autoritar sau imperativ.

1.3. Comunicarea cu pacienţii de vârstă medie

Aspecte de luat ȋn considerare:

- adulții de vârstă mijlocie:
- se confruntă în grade variate cu schimbări derivate din îmbătrânire;
- au modalităţi diferite de a le face faţă;
- stilul de viață nesănătos se transformă în obiceiuri stabile, dificil de modificat
- implicarea activă ȋn rolurile profesionale și familiale, acumularea responsabilităţilor,
lipsa de timp pot avea drept consecinţe neglijarea propriei stări de sănătate,
ignorarea unor semne și simptome și amȃnarea prezentării la medic;
- dificultatea de acceptare a suferinţei și dependenţa (+/- de personalul medical);
- prevalenţa crescută a unor boli cronice necesită promovarea unor măsuri de
prevenţie și depistare precoce, cu necesitatea efectuării periodice de examene de tip
screening.

1.4. Comunicarea cu pacienţii vârstnici

Elemente importante pentru o comunicare eficientă cu pacienţii vârstnici:

• A ȋntreba pacientul cum preferă să i te adresezi.
• A Implica și discuta și cu familia pacientului, dacă acesta dorește.
• A arată respect și compasiune.
• A vorbi clar, rar, fără a striga, a repeta dacă este necesar.
• A asculta cu răbdare pacientul, fără a ȋl ȋntrerupe,
• A evita prejudecăţile și stereotipurile legate de vȃrstă și ȋmbătrȃnire.
• A adapta modul de comunicare la particularităţile pacientului.
• A asigura pacientului dreptul la demnitate.
• A recunoaște emoţiile pacientului și a le accepta cu ȋnţelegere și empatie.
2. Comunicarea medicală, funcţie de gen

Există diferențe de gen între bărbați și femei în ceea ce privește stilurile de

comunicare.
Comunicarea verbală – stil:
- decisiv, direct, rațional, autoritar, logic, agresiv și impersonal (bărbați);
- precaut, receptiv, indirect, emoțional, conciliant, subiectiv și politicos (femei);
Comunicarea nonverbală:
- mai evidentă / prezentă la femei (ascultare activă, mai mult contact vizual);
- bărbații zâmbesc mai puțin decât femeile;
- bărbații folosesc mai mult atingerea pentru a-și confirma dominarea (mângâie
pe spate sau pe umăr), în timp ce femeile o fac pentru conectare (ating brațul
sau oferă o îmbrățișare).
Ȋn comunicarea medicală, diferenţele de gen (pacienți și medici):
- trebuie luate ȋn considerare, avȃnd ȋn vedere impactul pe care acestea îl pot avea
asupra întâlnirii medicale;
- corespund, în principal, cu diferențele de gen privind comunicarea la populația
generală (în mediul non-medical).

Femeile medici, de obicei:

- sunt mai expresive din punct de vedere emoțional;
- tind să aibă comportamente non-verbale mai pozitive și mai implicate;
- sunt mai egalitare în relațiile interpersonale;
- sunt mai puțin imperative;
- creează un mediu terapeutic mai prietenos;
- efectele pozitive asupra pacientului sunt mai frecvente / durabile.

Medicii de gen masculin folosesc mai mult comunicarea de tip imperativ

Femeile medici:
- se angajează în mai multe conversații pozitive, construiesc parteneriate, cer și
oferă mai multe informații;
- petrec mai mult timp discutând despre familia pacientului și contextul social;
- acordă importanţă aspectelor emoționale, consilierii psihologice;
- bărbații medici petrec mai mult timp cu anamneza.

Pot exista diferențe în unele modele de comunicare între medicii de diferite

specialități (medicii generaliști / de familie folosesc un stil de comunicare mai centrat
pe pacient).

Medicii:
- comunică diferit cu pacienții bărbați și femei;
- comunică mai mult, oferă mai multe informații, construiesc mai multe parteneriate,
sunt mai preocupați de aspectele emoționale, au mai multe discuții pozitive cu pacienții
de sex feminin.

Modul de comunicare al pacienților este influențat de:

- caracteristicile personale ale pacientului (vârsta, gen, etnia sau educația);
- stilul de comunicare al medicului (modul de adresare a întrebărilor, relația de
parteneriat, comunicarea de tip suportiv);
- contextul clinic (starea de sănătate, specialitatea medicală).

Pacienții:
- vorbesc mai mult și oferă mai multe informații biomedicale și psihosociale
femeilor medic;
- promovează mai mult o relație de parteneriat cu femeile medic;
- au discuții pozitive și sunt mai frecvent de acord cu femeile medic;
- direcționează mai multă furie sau iritare către medicii de sex masculin;
- oferă mai multe informații referitoare la aspectele psihosociale femeilor medic;
- pot oferi mai multe informații biomedicale medicilor de sex feminin, pentru că
obișnuiesc să pună mai multe întrebări sau pentru că fac mai multe eforturi pentru a
construi un parteneriat;
- se simt mai confortabil, angajați, mai comunicativi și mai asertivi atunci când vorbesc
cu o femeie medic.

Există diferențe nesemnificative privind:

- numărul de întrebări pe care pacientul le pune în funcție de genul medicului;
- conversația socială (“chitchat” non-medical);
- discuții negative ale pacientului (inclusiv dezacord);
- discurs emoțional (îngrijorare, preocupare, sentimente personale);
- tendința pacientilor de a manifesta afecte pozitive (de a fi prietenos, cald, amabil) sau
anxietate, atunci cȃnd vorbesc cu medicii.

3. Comunicarea medicală, funcţie de statusul socioeconomic (SES)

Trebuie să ia ȋn considerare aspectele ce ţin stratificarea socială:

- accesul la resursele medicale, limitat sau absent, cu creșterea susceptibilităţii la boli
și cu lipsa strategiilor de prevenţie;
- asumarea unor comportamente sănătoase / predispozante pentru boală, cu
accent pe prevalenţa crescută a comportamnetelor nocive la persoanele aflate la baza
ierarhiei sociale;
- expunerea diferenţiată la agenţi stresori (factori de risc multipli – poluare, zgomot,
alimentaţie deficitară din punct de vedere nutriţional);
- ignorarea bolii care poate fi considerată ca “normală” (din cauza prevalenţei
crescute a acesteia) ȋn anumite grupuri / comunităţi.

Pacienții cu SES ridicat / mai educați:

- comunică mai activ (pun mai multe întrebări, au mai multe opinii);
- manifestă expresivitate crescută;
- obțin mai multe informații de la medicul lor;
- au mai puține dificultăți în interacțiunea cu medicul (pacienții cu studii superioare
au un background similar cu medicii, iar diferențele culturale sunt mai mici).

Pacienții cu SES scăzut / mai puțin educați:

- primesc consultații mai directive și mai puțin participative;
- comunicarea se caracterizează printr-un procent mai mare de discuții de natură
biomedicală și mai multe întrebări ale medicilor (mai puține informații de diagnostic
și tratament, mai multă examinare fizică);
- au un control scăzut asupra comunicării;
- au o mai implicare mai redusă în deciziile de tratament;
- medicii, în timpul consultațiilor:
- le oferă mai puține informații (presupun că acești pacienți nu sunt deosebit de
interesați de sănătatea lor sau nu înțeleg aceste informații);
- își exprimă îngrijorarea față de interesul sau capacitatea pacienților de a
participa la îngrijire;
Pe ansamblu, acești pacienți sunt dublu dezavantajați, din cauza:
- stilului lor comunicativ mai pasiv;
- percepției greșite de către medici asupra dorinței și nevoii lor de informare.

4. Comunicarea medicală, funcţie de apartenenţa culturală

Aspecte de luat ȋn considerare:

- boala este o experienţă individuală și o experienţă socială (care se ȋnvaţă pe
parcursul procesului de socializare);
- modelarea socio-culturală influenţează:
- manifestările asociate diverselor simptome;
- interesul acordat unor părţi ale corpului;
- criteriile care stau la baza evaluării stării de sănătate / boală sau a
disfuncţiilor datorate unei boli.
Trebuie identificate atitudinile pacientului și ale grupului de apartenenţă faţă de
boală, investigaţii, tratament.
5. Modalităţi de comunicare a veștilor rele către pacient

Protocolul SPIKES
- util pentru furnizarea informațiilor nefavorabile („vești proaste”) pacienților cu cancer;
- constă din 6 pași;
- permite medicului să îndeplinească cele mai importante obiective ale interviului:
- colectarea de informații de la pacient,
- transmiterea informațiilor medicale,
- oferirea de sprijin pacientului,
- atragerea colaborării pacientului în dezvoltarea unei strategii / a unui plan de
tratament.

S: setting = cadrul de comunicare:

- prepararea cadrului ȋn care va avea loc ȋntȃlnirea;
-“setting mental” (interior) al medicului.
P: perception = percepţia pacientului asupra situaţiei sale medicale
- utilizarea de ȋntrebări deschise, cu ajutorul cărora vom afla cum se raportează
pacientul la boală sau / și la simptomele curente sau la evoluţia acestora;
- este o fază utilă pentru a a depista pacienţii aflaţi ȋn stare de negare, wishful
thinking, refulare, speranţe nerealiste.
I: invitation - cât de multe informaţii vor fi oferite pacientului
- se respectă dreptul pacientului să ştie / să nu ştie.
K: knowledge = funizarea de informaţii
- prevenirea pacientului că urmează vești mai puţin bune;
- veștile trebuie comunicate pe ȋnţelesul pacientului;
- informaţiile trebuie date ȋn doze mici, urmate de așteptarea reacţiei pacientului;
- mesajele radicale trebuie evitate
E: emotions / empathy = identificarea emoţiilor, atitudine empatică
- medicul trebuie să fie conștient că reacţiile emoţionale pot fi foarte variate
(tăcere, neȋncredere, plȃns, furie, negare, etc.)
- medicul trebuie să observe emoţia resimţiţa de pacient, să ȋi lase spaţiul de a o
 trăi, eventual exprima, și numai ulterior să dea semnale verbale și
nonverbale de tip empatic.
S: summary / strategy = rezumare a informaţiei medicale și stabilire de strategii
viitoare pentru pacient şi familie:
- nu se va trece la această fază înainte de încheierea tuturor celorlalte
anterioare!
Mesaje-cheie ce vor fi date pacientului:
- pacientul nu va fi abandonat;
- controlul simptomelor importante pentru pacient este / va rămâne o prioritate
pentru medic;
- dorinţele sale îi vor fi respectate.