Sănătatea:

- fizică
- psihică
- emoțională
- intelectuală
- socială
- spirituală
Modelul bio-psiho-social. Sănătatea este un rezultat al funcționării fizice, psihice și sociale.
Determinanţii stării de sănătate (factori şi condiţii cu efect măsurabil asupra sănătăţii) ţin de
individ (comportament, personalitate) şi de mediul în care trăieşte (condiții, situații,
evenimente).

• determinanți biologici (imunologici, genetici, biochimici);

• determinanți de mediu
o fizic (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali);
o socio-cultural (mediul familial, social, economic, politic, cultural, de muncă, resurse
socio-economice;
o serviciile de sănătate (îngrijirea medicală şi politicile sanitare).
• determinanți psiho-comportamentali
o psihologici (cogniţii, emoţii, personalitatea, percepţia şi răspunsul la stres);
o comportamentali = stilul de viaţă (comportamentul de consum, activitatea -
fizică, psihică- în muncă, timp liber, viața sexuală, etc.)
Indicatorii generali ai sănătăţii sunt:

• biologici: indicatori fiziologici în limite optime, rezistenţa fizică şi fiziologică, absenţa

bolii, disfuncţiei/ dizabilităţii;
• psihologici: stare subiectivă de bine, funcționare cognitivă-emoțională- motivațională-
volitivă-comportamentală optimă, autoreglarea psiho-comportamentală, capacitatea de
a decide și trăi autonom, atitudinea pozitivă faţă sine, viaţă și lume (acceptarea de sine,
a percepe scopul şi semnificaţia vieţii), autoeficacitatea, performanța, etc.
• sociali: controlul propriei vieţi în societate/lume, capacitatea de a depune efort pentru a
obține independență și identitate socială și economică, relaţionare socială pozitivă,
responsabilitate în rolurile sociale, conformare socială optimă, etc.
Relația dintre emoții și starea de sănătate

• anxietatea este un predictor pentru bolile cardiovasculare la femei

• ostilitatea ar prezice apariţia acestor boli la bărbaţi.
• Furia a fost corelată şi cu tensiunea arterială.
• ruminaţia este un moderator critic în relaţia dintre furie şi tensiune arterială.
• credinţa într-o lume dreaptă ca protector împotriva furiei
O altă gamă de emoţii negative, precum frica şi tristeţea pot afecta starea de sănătate, în mod
direct, prin mecanismul de funcţionare al axei hipofiză-suprarenale, prin secreţia de adrenalină
şi cortizol, dar mai ales indirect, prin alegerile făcute de indivizi cu privire la stilul de viaţă,
percepţie şi alte alegeri care pot influenţa calitatea vieţii şi prevenirea sau declanşarea unor
posibile boli.
Modelul stării de bine elaborat de Ryff are şase dimensiuni:
- acceptarea de sine : atitudine pozitivă faţă de sine, mulţumirea/ acceptarea faţă
de aspecte ale eului, calităţi sau defecte, percepţie pozitivă faţă de viaţa trăită;
- relaţii pozitive cu ceilalţi: relaţii satisfăcătoare, de încredere cu alţii, bazate pe
empatie, afecţiune, intimitate;
- autonomie: autodeteminare, independenţă, abilitatea de a rezista la presiunea
de conformare, de a regla şi evalua pe ceilalţi într-o manieră stabilă, consistentă
cu standardele personale;
- controlul mediului: sensul în competenţa de a se descurca cu mediul altuia,
abilitatea de a controla o varietate de activităţi externe, de a utiliza resurse şi
oportunităţi disponibile, abilitatea de a negocia pentru a creea convergenţa
dintre mediu şi nevoile personale;
- scop în viaţă: direcţia personală, sensul existenţial, gândirea scopurilor de viaţă;
- creşterea personală: sentimentul dezvoltării continue, al expansiunii personale,
Abordări ale SB

• abordarea „hedonistă”: asociază bunăstarea cu sentimentele pozitive (stări şi emoţii) şi

factori precum satisfacţia generală a vieţii.
• abordarea “eudaimonică”: pune accent pe importanţa existenţei unui scop al fiecărei
experienţe de viaţă.
Dezvoltarea bunăstării psihologice depinde de doi factori cheie:

• impactul benefic al experienţelor emoţionale pozitive asupra creşterii stării de bine/

bunăstării psihologice.
Experienţa emoţiilor pozitive:
o serveşte la extinderea ariei de atenţiei, proceselor de gândire şi acţiunilor
indivizilor;
o serveşte la construirea resurselor fizice, intelectuale şi sociale ;
o construiește o “spirală pozitivă crescătoare” în care “afectul pozitiv şi susţinerea
unei minţi deschise de consolidează reciproc... iar emoţiile pozitive iniţiază
spirale crescătoare spre atingerea bunăstării emoţionale
• “simţul general al scopului” care asigură direcţia şi semnificaţia acţiunilor indivizilor şi
sporeşte impactul pe care emoţiile pozitive îl pot avea asupra stării de bine.
Determinanții SB sunt:

• situaționali:
Resurse: comunicare, control, autonomie, relaţiile bune, de sprijin cu alți oameni/colegi,
echilibrul viaţă privată–muncă, echilibrul cerințe-solicitare,siguranța/ securitatea/
stabilitatea, existența unor surse de venit şi beneficii, condiţiile de viață și muncă
• de personalitate/dispoziționali: Cei 5 mari factori ai personalităţii: conştiinciozitate,
extraversie, deschidere, agreabilitate, stabilitate emoţională;
Teoriile temperamentale ale personalităţii şi SB s-au bazat în primul rând pe:

• nivelurile de bază ale SB afective şi cognitive - Factorii de personalitatea pot influența

implicarea în situații, percepția/interpretarea situațiilor și starea emoțională
experimentată.
• reactivitatea emoţională - diferenţele medii ale bunăstării se datorează diferenţelor în
reactivitatea emoţională. Extraverţii sunt mai reactivi la stimuli emoţionali plăcuţi decât
introverţii, iar nevroticii sunt mult mai reactivi la stimuli emoţionali neplăcuţi decât sunt
persoanele stabile
• procesarea cognitivă a informaţiilor emoţionale - trasăturile de personalitate
caracteristice extraversiei şi nevrotismului, precum şi trăsăturile afective de lungă
durată şi stările afective de moment sunt legate de diferenţele ce se stabilesc între
indivizi în ceea ce priveşte procesarea conţinutului emoţional.
Efecte ale SB.
Starea de bine are o serie de consecințe pozitive:

• în plan somatic: are repercursiuni asupra sistemului imunitar, endocrin, cu

implicații directe asupra sănătății somatice;
• în plan psihic: susține starea de sănătate psihică, adaptarea la situații
(flexibilitatea comportamentală), creșterea gradului de dezvoltare personală,
abilitatea de rezolvare a problemelor, puterea mentală şi flexibilitatea,
capacitatea de a învăţa mult mai eficient, încrederea, entuziasmul, acceptarea
schimbării.
• în planul activității: antrenarea motivaţiei pentru muncă şi pentru performanţă,
implicarea mai activă pentru a face lucruri de calitate, reducerea riscului de erori.
• în plan atitudinal: creșterea satisfacţiei şi sentimentului de bunăstare,
angajament;
• în planul relațiilor psihosociale: cooperarea eficientă, climat de lucru mai plăcut,
reducerea riscului de conflicte interne.
• în plan social: câștiguri financiare datorate creșterii randamentului, eficienței şi
reducerii costurilor datorate concediilor medicale, a litigiilor, incapacităţii de
muncă, angajării temporare, absenteismului.
Factorii de risc comportamental sunt:

• Dificultăți de autoreglaj
o Consumul alimentar nesănătos (aport exagerat sau redus):
o Consumul de substanțe nocive: alcool în cantități mari, tutun, medicamente, droguri etc.
o Activitatea fizică inadecvată: a) redusă, sedentarism, b) poziții corporale vicioase în
muncă, c) suprasolicitare/epuizare fizică, psihică, emoțională;
o Atitudini/ neasumarea responsabilității:
- netratarea unor probleme de sănătate
- neprotejarea:
• Abateri/erori în executarea unor acțiuni

Percepția riscului, atitudinea față de risc, comportamentul de risc

• Supraestimarea riscului - are diverse consecinţe negative: nivel ridicat al anxietăţii,

control mai scăzut asupra percepţiei riscului concret, depresie şi hiper-vigilenţă excesivă
în practicile de evaluare, erori în efectuarea acțiunilor/procedurilor, evitare (poate
deveni periculoasă);
• Subestimarea riscului – are drept consecință comportamentul nevigilent, neutilizarea
mijlocelor de protecție, necunoașterea regulilor de siguranță, etc.
Atitudini față de risc:

• Atitudinea responsivă - subiectul percepe un risc crescut şi are credinţa eficacităţii,

consideră că posedă abilităţile de a face faţă ameninţării.
• Atitudinea evitantă - subiectul percepe un risc crescut şi are credinţa eficacităţii reduse.
• Atitudinea proactivă - subiectul percepe existența unui risc redus și are credinţa
eficacităţii de sine.
• Atitudinea indiferentă - salariatul percepe riscul scăzut şi are credinţa că eficacitatea
personală este redusă.
Comportamentul de risc se referă la actele de neglijare involuntară sau voluntară a riscurilor și
a măsurilor protective. Determinanți ai comportamentelor de risc:
la nivel individual:
- redusa motivație pentru a avea grijă de sănătate
la nivel de familie:
- lipsa sprijinului; lipsa educației pentru sănătate;
la nivel de organizație:
- tipul de activitate cu riscuri: mediul de muncă cu factori nocivi;
Hans Selye (1950), care descrie aşa-numitul „sindrom general de adaptare” Stresul se produce
ori de câte ori are loc un dezechilibru marcat între solicitări şi posibilităţile de răspuns ale
organismului.

• Faza de alarmă, definită printr-o mobilizare generală a organismului pentru a face faţă
agresiunii. Faza de alarmă cuprinde la rândul ei, o fază de „şoc” (scăderea tensiunii
arteriale şi a temperaturii corpului, depresie a sistemului nervos şi o vătămare sistemică
generală) şi o fază de „contraşoc” (în care încep să se manifeste fenomene de apărare
ale organismului: hiperactivitate a glandelor cortico-suprarenale, involuţia aparatului
timico-limfatic etc.). „Fazei de alarmă” îi corespunde o „etapă de investigare”
caracterizată printr-un conflict între subiect şi ambianţă.

• Faza de rezistenţă, care cuprinde ansamblul reacţiilor sistemice provocate de o acţiune

prelungită la stimuli nocivi faţă de care organismul a elaborat mijloace de adaptare.
Fazei de rezistenţă îi corespunde pe plan psihic o trăire intensă a frustrării şi ameninţării.

• Faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menţinută. Reapar acum semnele
reacţiei de alarmă care, de această dată, sunt ireversibile. Fazei de epuizare îi
corespunde instalarea tuturor consecinţelor negative ale stresului: reacţii agresive,
trăirea anxietăţii, depresiei, a stării de panică, comportamentul nevrotic cu efectele sale
dezadaptative.
Factori de stres și reacțiile la stres:

• Stresul ca stimul (factori determinanți ai stresului): situaţia stresantă care se referă la un

stimul fizic nociv sau la un eveniment cu semnificaţie puternic afectogenă;
• Stresul ca stare: starea organismului, caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o
supraîncordare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale
organismului pentru a face faţă ameninţării.
Efectele stresului

• Efecte subiective: anxietate, agresiune, apatie, plictiseală, depresie, oboseală,

indispoziţie, scăderea încrederii şi stimei de sine, nervozitatea, sentimentul de
singurătate.
• Efecte comportamentale: predispoziţie spre accidente, alcoolism, abuz de cafea,
izbucniri emoţionale, tendinţa de a mânca şi/sau fuma excesiv, comportament impulsiv,
râs nervos.
• Efecte cognitive: scăderea abilităţii de a adopta decizii raţionale, concentrare slabă,
scăderea atenţiei, blocaje mentale, hiper-sensibilitate la critică.
• Efecte fiziologice: creşterea glicemiei, a pulsului, a tensi-unii arteriale, uscăciunea gurii,
transpiraţii reci, dilatarea pupilelor, valuri de căldură şi de frig.
• Efecte organizaţionale: absenteism, demisii, productivita-te scăzută, izolare,
insatisfacţie în muncă, reducerea responsabilităţii şi loialităţii faţă de organizaţie.
Reacția la stres - variabile moderatoare și mediatoare
În mod obişnuit, succesiunea reacţiilor la stres este următoarea:
1. perceperea stimulilor,
2. evaluarea situaţiei,
3. reamintirea unor trăiri similare (memoria afectivă),
4. reevaluarea situaţiei (identificarea ei ca fiind periculoasă),
5. emoţia de stres,
6. acţiunea propriu-zisă

• Strategiile directe se referă la eforturile individului de a se opune stimulului stresant

prin modificarea relaţiilor sale cu mediul înconjurător:
- pregătirea pentru a preîntâmpina acţiunea situaţiilor stresante;
- acţiunile agresive - atacarea agentului nociv, adesea însoţită de reacţii emoţionale.
- comportamentele de evitare - fuga de agentul stresor;
- reacţia de apatie sau comportamentul lipsit de speranţă (când subiectul nu mai vede nici
o posibilitate ca situaţia să fie prevenită sau depăşită);
• Strategiile indirecte (numite şi mecanisme de apărare)
- Negarea defensivă (refuzul) înglobează toate procedurile cognitive de contracarare a
formării unei reprezentări interne a traumei.
- Represia desemnează toate procedurile care concură la o reactualizare a informaţiei
neplăcute, traumatice. Aceasta este parţial sau integral blocată.
- Proiecţia este procesul cognitiv de atribuire externă a unei caracteristici neplăcute,
negative proprii sau a cauzei sale.
- Raţionalizarea include toate procedurile de justificare a comportamentului dezadaptativ
pe care un individ l-a avut şi de re-evaluare a situaţiei traumatice astfel încât impactul
său emoţional să fie redus.
- Intelectualizarea/ izolarea desemnează un ansamblu de strategii cognitive care vizează
analiza informaţiei traumatice în condiţiile disocierii (izolării) acesteia de consecinţele ei
emoţionale.
• Prevenţia primară cuprinde acţiuni pentru a modifica sau a elimina sursele de stres inerente
din mediul de lucru, reducând astfel impactul lor negativ asupra individului.
• Prevenţia secundară se ocupă cu detectarea rapidă şi gestionarea stresului resimţit. unii
prosperă şi alţii suferă într-un cadru dat.
• Prevenţia terţiară vizează tratamentul, reabilitarea şi procesul de recuperare a indivizilor
care au suferit sau suferă din cauza unor probleme grave de sănătate pricinuite de stres.
Reziliența și mecanismele de coping
Termenul de reziliență psihologică se referă la abilitatea unei persoane de a se adapta cu succes
la forme de stres acut, cronic sau la evenimente traumatice.
Astfel, reziliența a fost asociată cu:
• aspecte relaționate cu funcționarea intelectuală și flexibilitatea cognitivă (stil
explicativ pozitiv, reinterpretare cognitivă și acceptare)
• atașament social și comportamente sociale precum altruismul
• conceptul / imagine de sine pozitiv/ă și reglare emoțională eficientă
• emoții pozitive, incluzând umor și optimism
• capacitatea de a converti neajutorarea traumatică în ajutorare învățată
• sens și semnificație, incluzând religiozitate și spiritualitate
• suport social, incluzând idoli (acceptarea suportului social)
• stil de coping activ în confruntarea cu stresori (planificare, rezolvare de
probleme), incluzând exerciții fizice
• capacitatea de a privi informațiile noi legate de evenimentul traumatic într-o
manieră pozitivă, respectiv capacitatea de a găsi sens într-un eveniment
traumatic
Conceptul de reziliență poate fi abordat din trei perspective:
• Perspectiva reducerii prejudiciului (mecanismul recuperării) În această abordare,
reziliența este conceptualizată ca recuperarea rapidă și eficientă după un eveniment
stresant.
• Perspectiva protecției Reziliența, în această abordare, este descrisă in termeni de
mecanisme de protecție, care contribuie la menținerea unui anumit nivel de sănătate
mintală în fața aversității.
• Perspectiva promovării (sănătății mintale) Focusul acestei abordări este reprezentată
de dezvoltarea unor resurse adiționale, care pot fi utilizate de mecanismele de
protecție și de reducerea prejudiciului. Emoțiile pozitive reprezintă o astfel de
resursă.

Teoria broaden and build susține că emoțiile pozitive și cele negative au funcții adaptative,
precum și efecte cognitive și fiziologice distincte și complementare. Emoțiile negative reduc
repertoriul de gânduri-acțiuni, pregătind individul să se comporte într-un mod anume (de exemplu
reacția "luptă sau fugi") pe când emoțiile pozitive sporesc acest repertoriu de gânduri și acțiuni,
individul având o plajă mai largă de cogniții și comportamente la dispoziție.
Modelul tranzacțional al stresului și copingului

When faced with a stressor, a person evaluates the potential threat (primary appraisal).

• Primary appraisal is a person’s judgment about the significance of an event as stressful,

positive, controllable, challenging or irrelevant.
• Facing a stressor, the second appraisal follows, which is an assessment of people’s
coping resources and options. Secondary appraisals address what one can do about the
situation.
• Actual coping efforts aimed at regulation of the problem give rise to outcomes of the
coping process.
14 strategii de coping non-religios
1. Reinterpretarea pozitivă şi creşterea: valorificarea situaţiei prin interpretarea ei
ca o creştere spirituală sau ca pe un eveniment care are şi beneficii.
2. Acceptarea: aceptarea faptului că evenimentul neplăcut s-a produs şi este real.
3. Planificarea: reflectarea asupra modalităţii de confruntare cu stresorul şi
planificarea eforturilor de coping activ.
4. Coping-ul activ: acţiuni şi efort în direcţia eliminării sau transformării stresorului.
5. Căutarea suportului social din motive emoţionale: compasiune şi suport
emoţional.
6. Căutarea suportului social din motive instrumentale: consultanţă, informare
sau sfaturi despre ce este de făcut.
7. Supresia activităţilor divergente: ignorarea altor activităţi pentru a putea aloca
mai multe resurse atenţionale pentru managementul stresorului.
8. Coping-ul frenator: coping pasiv reprezentat de înfrânarea, amânarea
încercărilor de coping până când pot fi folosite adecvat.
 9. Dezangajarea mentală: depărtarea de scopul cu care interferează stresorul prin
reverie, hipersomnie sau strategii de distragere.
10. Centrarea pe emoţii şi ventilare emoţională: centrarea pe distresul emoţional şi,
totodată, tendinţa de a ”scăpa” de acele emoţii intense prin exprimare/ventilare
emoţională.
11. Dezangajarea comportamentală: a renunţa sau a nu mai depune efort pentru a
atinge scopul cu care interferă stresorul.
12. Negarea: încercarea de a respinge existenţa evenimentului stresant.
13. Apelul la consum de alcool şi droguri: ca modalitate de a se depărta de stresor.
14. Apelul la religie: implicarea intensă în activităţi religioase.

Nouă strategii de coping religios

I. Evaluarea benefică: redefinirea stresorului ca având potenţiale beneficii.
II. Evaluarea în termeni de pedeapsă: redefinirea stresorului ca pedeapsă
dată de către Dumnezeu.
III. Coping-ul religios colaborativ: căutarea controlului printr-un parteneriat
cu Dumnezeu.
IV. Aşteparea religioasă: aşteptarea ca Dumnezeu să preia controlul asupra
situaţiei.
V. Coping religios auto-directiv: căutarea controlului prin acţiuni proprii, nu
prin ajutor de la Dumnezeu, dar având sentimentul de protecţie
spirituală.
VI. Căutarea suportului spiritual: căutarea confortului şi a reasigurărilor în
dragostea şi grija lui Dumnezeu.
VII. Nemulţumirea spirituală: exprimarea confuziei şi a insatisfacţiei cu
privire la relaţia cu Dumnezeu.
VIII. Căutarea suportului de la reprezentanţii bisericii şi membrii comunităţii
religioase.
IX. Nemulţumirea religioasă interpersonală: exprimarea confuziei şi a
insatisfacţiei cu privire la relaţia cu reprezentanţii bisericii sau cu membrii
comunităţii religioase.
Alte mecanisme de coping: atribuirea responsabilității sau vinei altora, umorul/euforia,
ignorarea situației, altruismul (tendința de a ajuta pe alții poate rezulta uneori din tensiunea
proprie).
Caracteristicile personalităţii pozitive
• Sentimentul subiectiv de confort interior sau starea de bine interioară (well-being) -
se referă la ceea ce oamenii gândesc şi la ceea ce ei simt faţă de vieţile lor;
• Optimismul – este o trăsătură dispoziţională care mediază relaţia dintre
evenimentele exterioare şi interpretarea lor subiectivă.
• Autodeterminarea – este susţinută de satisfacerea unor nevoi cum ar fi: nevoia de
competenţă, nevoia de ataşament; nevoia de autonomie.
• Înţelepciunea ca o capacitate de organizare cognitivă şi motivaţională a informaţiilor
şi experienţelor cu scopul de a atrage şi încuraja obţinerea succesului
• Creativitate şi talentul - sunt trăsături ce asigură obţinerea excelenţei, a unor
performanţe deosebite în activităţile întreprinse.
• Apărările mature - sunt axate pe găsirea şi practicarea soluţiilor proactive, creatoare
care îl propulsează pe om spre o viaţă fericită şi de succes.
O încercare de ierarhizare din punctul de vedere al adaptabilităţii-dezadaptabilităţii
personalităţii operează distincţia între mai multe tipuri/ nivele:

• personalităţi mature din punct de vedere psihologic şi psihosocial (complexitate

structural-funcţională, adaptare suplă la situaţii, eficienţă în activităţi şi relaţii)
• personalităţi imature din punct de vedere psihologic şi psihosocial (simplitate
structural-funcţională, lipsa corelaţiei între componente; funcţionalitate inegală,
imprevizibilă, situaţională, neeficientă, slabe capacităţi adaptative în circumstanţe
comune şi noi),
• personalităţi accentuate (au caracteristici care ies din comun, comparativ cu media
populaţiei, manifestă tendinţa de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, fapt
care le afectează serios capacităţile adaptative)
• personalităţi cu dificultăți de autoreglaj sau cu acte inadecvate (cu devieri),
• personalităţi cu tulburări - prezintă un pattern durabil psihologic-comportamental care
deviază considerabil de la cerinţele culturii;
Alterări ale personalităţii
Printre criteriile cele mai relevante ale stabilirii anormalităţii în sistemul de personalitate se
numără:

• starea de disconfort psihic de un grad înalt şi de durată –

• ineficienţa cognitivă – incapacitatea de a gândi clar;
• tulburări în funcţionarea organismului;
• devianţa comportamentului de la normle sociale
• Modelul tipurilor de personalitate

• Tipul A: simț al urgenței, nerăbdător, exagerează, permanent în alergare, independenți,

competitivi, asumă riscuri, pragmatici, cu inițiativă (risc cardio-vascular).
• Tipul B: relaxați, neinteresați de competiții, atenți la detalii, flexibili, caută relații sociale,
se concentrează mai ușor, mai puțin organizați.
• Tipul C: coopetant, nesigur, evitant, adaptare socială rapidă, conformist, nu își exprimă
emoțiile (risc de cancer).
• Tipul D: tradiționalist, nu agreează schimbările, nu își asumă responsabilități sau riscuri,
intabili emoționali, iritabili, dependenți, statornici (risc de depresie, anxietate, boli
cardiace).

Tipuri de tulburări ale personalităţii

• Tulburarea paranoidă a personalităţii se caracterizează prin suspiciozitate

exagerată,neîncredere generalizată, interpretativitate, reţinere/ distanţare.
• Tulburarea schizoidă a personalităţii are drept caracteristice următoarele trăsături:
sociofobie, nonimplicare, rezonanţă afectivă redusă, slabă disponibilitate de a trăi
eşecul, solitudine, înclinaţia către introspecţie, indiferenţă faţă de laudă sau critica
celorlalţi, nonconformism.
• Tulburarea schizotipală are următoarele trăsături: anxietate de fundal cu conţinut
predominant social, convingeri ciudate, gândire magică, convingerea că posedă însuşiri
rare, excentricitate.
• Tulburarea dissocială/ antisocială este cu siguranţă cea mai evidentă tulburare a
personalităţii prin sfidarea normelor morale, sociale, a regulilor, obligaţiilor, conduita
arogantă, dispreţuitoare, lipsa de regret.
• Tulburarea bordeline sunt specifice: versatilitatea relaţiilor interpersonale, binomul
dispoziţional în raportul interpersonal, reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime,
intoleranţa solitudinii, sentimentul de vid interior, reactivitatea/ instabilitatea
dispoziţiei, comportament imprevizibil, acreditare afectivă exclusivă, acte
autodistructive repetitive.
• Tabloul tulburării histrionice se prezintă astfel: polarizarea atenţiei celorlalţi, labilitate/
versatilitate dispoziţională, comportament seducător, provocator, conduită erotizată,
impresionabilitate/ sugestibilitate/ permeabilitate dispoziţională, catarsis afectiv facil.
• Tulburarea narcisică are ca note specifice trăsături precum: autoevaluare exagerată/
nerealistă, idealizarea propriei persoane, expectaţii disproporţionate la însuşirile
exagerate ale sinelui, conduită distantă, arogantă.
• Tulburarea anxioasă-evitantă are un profil cu caracteristici precum: sociofobie şi
evitarea activităţilor care implică relaţii sociale, prudenţă/ rigoare la relaţiile
interpersonale, teama de a fi ridiculizat/ rejectat, teama de a fi criticat/ umilit în public.
 • Tulburarea dependentă a personalităţii se caracterizează prin: autostimă redusă,
subestinarea calităţilor/ disponibilităţilor personale, nevoie de aprobare/ acceptare/
suport.
• Tulburarea anancastă/ obsesivă are trăsături caracteristice: valorizarea regulilor,
ordinelor, concentrare pe detalii, perfectionism.
• Tulburarea de personalitate organică - alterarea modelelor comportamentale,
afectarea a expresiei emoţionale, trebuinţelor şi impulsurilor, emoţionalitate labilă,
neadecvată, mânie, agresiune, apatie, dezinhibare.
• Sindromul postencefalic – indispoziţie generală, apatie, dificultăţi de învăţare, tulburări
de somn şi alimentaţie, schimbări în comportamentul sexual şi social, disfuncţii
neurologice reziduale (paralizie, surditate, afazie, apraxie constructuvă, acalculie);
• Sindromul post-contuzional (sindrom organic cerebral post-traumatic) – cefalee,
ameţeală, oboseală, iritabilitate, dificultăţi de concentrare, scăderea performanţei
intelectuale, insomnie, intoleranţă la stres, emotivitate, pierderea stimei de sine.
• Alte tulburări de personalitate şi comportament datorate bolii, leziunii şi disfuncţiei
cerebrale – tulburări cognitive (care nu au intensitatea demenţelor din bolile
Sindromul frontal este o entitate patologică specifică. Se caracterizează prin:
1. Lipsa de iniţiativă şi de spontaneitate
- diminuarea limbajului şi activităţii motorii (apatie, akinezie, abulie),
- absenţa motivaţiei şi a reacţiilor emoţionale, neglijarea activităţilor cotidiene,
2. Modificarea personalităţii:
- dezinteres pentru consecinţele unor acte, dezinhibiţie socială,
- comportament pueril cu jocuri de cuvinte stupide, impulsivitate, iritabilitate,
- instabilitate afectivă, scăderea reacţiilor de alarmare, a stărilor de depresie şi anxietate,
3. Diminuarea capacităţilor intelectuale şi activităţii:
- deficit de concentrare/ atenţie,
- tulburări ale organizării perceptive în domeniile activismului, orientării, selectivităţii,
explorării, identificării stimulilor după anumite insuşiri,
- deficit de memorie (memorare, reamintire),
4. Alterarea mersului şi echilibrului static (staţiunii, în stadii grave ale sindromului):
- lărgirea poligonului de susţinere,
- incontinenţă sfincteriană
Autoreglarea (reglarea de sine) comportamentului de sănătate
Prin autoreglare înţelegem proprietatea sistemului de a controla efectele acţiunilor sale şi de a
folosi informaţia despre aceste efecte pentru perfecţionarea şi optimizarea acţiunilor
următoare. Se disting două forme: pe bază de feed-back şi pe bază de feed-before.

• În primul caz, informaţia corectoare este furnizată de rezultatele (efectele) imediate ale
acţiunii (comportamentului).
• În al doilea caz, informaţia corectoare este extrasă din rezultatul anticipat. Mecanismele
de feedback sunt responsabile de natura transformărilor introduse în starea sistemului,
intervenind în procesele de autoreglare:
a) feed-back-ul negativ asigură autoreglarea homeostatică, acţionând în direcţia diminuării
amplitudinii oscilaţiilor unor coordonate de definiţie ale sistemului de la valorile etalon
prestabilite.
Feedback-ul pozitiv asigură deplasarea sistemului de la starea inițială în una din două direcții:
o în sens opus entropiei (fenomenelor de disipare, dezagregare, dereglare,
dezorganizare) = feedback pozitiv antientropic (care conduce la creștere
somatică sau psihică, însănătoșire),
o în sensul entropiei = feedback pozitiv entropic (de ex. îmbolnăvirea sau
îmbătrânirea, organismul începe să se uzeze fiind marcat de feedbackul pozitiv
entropic)
b) feed-before contribuie la pregătirea, programarea acţiunilor prin prisma analizei anticipate a
rezultatelor posibile, stând la baza autoreglării de optimizare şi autoreglării de dezvoltare.
Teoria Controlului Cibernetic a fost utilizată pentru a explica procesele autoreglatorii pe baza
mecanismului de feedback. Modelul cibernetic explică foarte bine ultima fază a actului
voluntar, faza de verificare.
În acest model, procesul dinamic al feedback-ului este cuprins în ciclul Test – Operaţiune – Test
– Ieşire (TOTE, Miller et al., 1960):

• Etapa 1: stimulul-input este evaluat/ comparat cu o valoare/ standard de referinţă

(Test).
• Etapa 2: urmează acţiunea care aduce situaţia/ persoana la acelaşi nivel cu standardul
(Operaţiunea).
• Etapa 3: la momentul output sistemul retestează (prin feedback) dacă standardul a fost
atins (Test).
• Etapa 4: procesul de control se încheie cu ajustările necesare (Ieşire).
Mecanismul de feedback negativ reduce discrepanţa dintre comportament şi standard (dintre
starea actuală a individului şi scopul avut).
Feedbackul negativ explică comportamentul de apropiere: când o persoană încearcă să atingă un
scop valoros sau să se conformeze unui standard (creşterea activităţii fizice sau consumul de
fructe) reducând distanţa faţă de scop. Ciclul de feedback pozitiv măreşte discrepanţa şi este
implicat în acte de evitare (evitarea consumului de alimente cu un conţinut caloric ridicat sau
reducerea cantităţii de alcool ingerat).

Atribuirile reprezintă procese de explicare cauzală folosite pentru a înţelege situaţia. Helman
(2001) a sugerat că oamenii atribuie cauzele bolilor:
• factorilor intraindividuali precum obiceiuri nesănătoase sau stări emoţionale negative;
• factorilor din mediul natural (poluarea sau microbii);
• factorilor asociaţi celorlalţi indivizi sau lumii sociale (stresul interpersonal, facilităţile
medicale sau acţiunile celorlalţi);
• factorilor supranaturali ce includ zeităţi, destinul sau credinţe indigene precum
vrăjitoria.
Teoria atribuirii responsabilităţii postulează că indivizii încearcă să găsească explicaţii pentru
cauzele evenimentelor importante de viaţă, pentru starea de sănătate şi boală.
Aşteptările/ expectaţiile
Expectaţiile pot lua trei forme:
a) prima categorie include plăcerea fizică şi efectele fizice adverse pe care comportamentul le
produce;
b) a doua clasă de rezultate e reprezentată de aprobarea sau dezaprobarea socială a
comportamentului, ţinând cont de faptul că acesta este în mare parte reglat de reacţiile sociale
pe care le evocă;
c) a treia clasă de efecte se referă la reacţiile auto-evaluative pozitive şi negative ca urmare a
propriului comportament. Oamenii adoptă standarde personale şi îşi reglează comportamentul
în funcţie de propriile reacţii. Ei se angajează în activităţi care le oferă sentimente de satisfacţie
de sine şi autovalorizare şi evită căile care i-ar putea conduce la insatisfacţie de sine.
Teoria autodeterminării afirmă că reglarea comportamentului se poate face în două moduri:
▪ în mod controlat (din exterior),
▪ în mod autonom (din interior)
Nevoile fundamentale pentru autodeterminare
- Autonomia este definită ca libertatea de alegere. Se referă la sentimentul de alegere
personală liberă a comportamentelor care au sens pentru sine, în contrast cu
comportamentele realizate sub presiune şi lipsite de sens personal.
- Nevoia de relaţionare se manifestă prin căutarea apartenenţei şi conexiunii cu ceilalţi.
Relaţionarea presupune sentimentul de armonie şi conexiune cu ceilalţi în contrast cu
alienarea şi marginalizarea.
- Nevoia de competenţă este îndeplinită atunci când persoana se simte capabilă,
eficientă, când primeşte feedback favorabil şi informaţional adecvat.

Stadiile adicţiei
Adicţia este considerată o boală progresivă a cărei evoluţie a fost împărţită în trei stadii: stadiul
timpuriu, stadiul de mijloc şi stadiul târziu sau cronic.
- În stadiul timpuriu persoana dependentă va pierde doar ocazional controlul, pot apărea
însă conflicte cu prietenii sau partenerul din cauza consumului respectivei substanţe.
- În stadiul de mijloc se constată o tolernaţă metabolică crescută, conflictele cu cei din jur
sunt mult mai dese, de asemenea şi lapsusurile
- În stadiul cronic al dependenţei apar numeroase probleme medicale afectând în special
ficatul şi pancreasul. la droguri.
Formele tulburărilor de alimentație:

- Pica: nevoia persistentă de a consuma produse non-alimentare;

- Ruminație: regurgitație repetată a mâncării. Mâncarea regurgitată poate fi re-
mestecată, re-înghițită sau scuipată;
- Consum de mâncare restrictiv/evitant: interesul scăzut în a mânca și a alimentelor;
evitarea mâncării bazată pe caracteristicile senzoriale ale mâncării; îngrijorarea
asupra consecințelor adversative ale mâncării;
- Anorexia nervosa: temerea de a lua în greutate; percepție distorsionată asupra
imaginii corporale.
- Bulimia nervosa: episoade recurente de hiperfagie (binge-eating)
- Hiperfagie (binge-eating): mâncatul mult mai rapid decât în mod obișnuit; mâncatul
până în punctul în care individul se simte plin într-un mod inconfortabil; consumul
de cantități mari de mâncare atunci când individul nu simte foame din punct de
vedere fizic; mâncatul solitar din pricina rușinii asupra cantității de mâncare
ingerate.
- Alte tulburări de alimentație specificate:
- Anorexia nervosa atipică: aceeași simptomatologie ca în cazul anorexiei nervosa mai
puțin faptul că greutatea individului nu depășește cu mult limita normală;
- Bulimia nervosa (frecvență redusă sau limitată);
- Hiperfagie (binge-eating) (frecvență redusă sau limitată);
- Purgare: în absența hiperfagiei (binge-eating) se manifestă prin controlul voluntar
asupra regurgitațiilor, utilizarea nepotrivită a laxativelor și alte medicații;
- Sindromul de mâncat noaptea.