Curs educatiei NR.

5
Cercetarea în psihologia educaţiei
Metode şi instrumente de cunoaştere psihologică a elevilor

Cercetarea în psihologia educaţiei

Specialiştii din domeniul psihologiei educaţiei investighează, prin metode obiective, factorii
implicaţi în învăţare, identificând principii şi formulând teorii.
În practică, este necesar ca profesorii să cunoască şi să aplice rezultatele cercetărilor din
domeniul psihologiei educaţiei astfel încât să ia decizii care să optimizeze procesul de învăţare.
Cercetările oferă informaţii cu privire la eficienţa unor programe, practici de predare, metode, strategii
etc.
În psihologia educaţiei se realizează următoarele tipuri de cercetare: experimentale,
corelaţionale şi descriptive.
Metoda experimentului
În cadrul unui experiment se doreşte identificarea efectelor produse de un program sau un
tratament. În acest sens, cercetătorul trebuie să se asigure că rezultatele studiului sunt efectul variabilei
pe care o manipulează şi nu al altor variabile. De aceea, o atenţie deosebită se acordă modului în care
subiecţii sunt repartizaţi în grupurile experimentale şi grupurile de control, astfel încât să se asigure
echivalenţa grupurilor, iar condiţiile în cele două grupuri trebuie să fie identice, singura variabilă fiind
reprezentată de tratamentul aplicat.
Experimentul de laborator – se desfăşoară într-un mediu înalt structurat;
Avantaje: - cercetătorul poate controla toate variabilele studiului;
- are o validitate internă înaltă, şi anume putem afirma că diferenţele apărute
între grupuri sunt cauzate de programul aplicat.
Limită: - caracterul artificial al experimentului de laborator face dificilă generalizarea
rezultatelor sale la situaţiile reale de viaţă.
Experimentele de teren – se desfăşoară în medii reale (de exemplu, în clasa de elevi), pe o
perioadă mai lungă de timp.
Avantaj: - are o validitate externă înaltă, şi anume rezultatele studiului pot fi generalizate
şi în alte situaţii.
Limită: - cercetătorul nu poate controla riguros toate variabilele.
Experimentul cu un singur caz – cazul poate fi reprezentat de un singur elev, o clasă sau o
şcoală.
De exemplu, se observă comportamentul unui elev înainte, în timpul şi după programul aplicat.
Dacă în timpul programului comportamentul elevului se schimbă, iar această schimbare dispare în
urma încetării aplicării programului, se poate concluziona că programul a avut un efect.
Limită: - poate fi utilizat doar în cazul în care comportamentul urmărit poate fi măsurat
frecvent.
Studiile corelaţionale – sunt utilizate frecvent în psihologia educaţiei. În acest tip de studii
cercetătorul urmăreşte existenţa unei relaţii între variabile. Această corelaţie poate fi pozitivă, negativă
sau poate să nu existe o relaţie.
Avantaj: nu este nevoie ca cercetătorul să creeze situaţii artificiale pentru a studia
variabilele.
 Dezavantaj: nu identifică relaţii cauzale.
Studiile descriptive – urmăresc descrierea în detaliu a unui fenomen de interes pentru
psihologia educaţională.
Cercetări descriptive: interviul, chestionarul, metoda etnografică.
Avantaj: - oferă o paletă bogată de detalii şi interpretări.
Limită: - nu prezintă obiectivitatea ştiinţifică a celorlalte două metode de cercetare.

Metode şi instrumente de cunoaştere psihologică a elevilor

Cunoaşterea elevilor este importantă atunci când profesorii proiectează strategiile de instruire,
deoarece fiecare elev posedă caracteristici şi manifestă nevoi care îl diferenţiază de ceilalţi.
Profesorul (atunci când are competenţa necesară) sau psihologul îi poate cunoaşte pe elevi în
diferitele activităţi din cadrul şcolii şi are la dispoziţie o serie de metode şi instrumente de cunoaştere
psihologică a elevilor: observaţia, convorbirea, anamneza, testele etc.
Metoda observaţiei
Presupune înregistrarea metodică, organizată a comportamentului individului, pentru a
evidenţia aspectele sale caracteristice.
Obiectivitatea şi eficienţa observaţiei depind de o serie de condiţii:
- stabilirea scopului observaţiei;
- construirea unei grile de observaţie cu ajutorul căreia să se înregistreze
comportamentele urmărite;
- realizarea unui număr mare de observaţii, în diferite situaţii;
- înregistrarea cât mai exactă a comportamentelor;
- interpretarea datelor colectate.
Convorbirea este o metodă prin care se obţin informaţii cu privire la o persoană prin discuţia
cu aceasta. Convorbirea trebuie să fie ghidată de un scop clar şi să respecte anumite reguli.
Convorbirea se poate desfăşura într-o formă nestructurată (fără un set prestabilit de întrebări)
sau standardizată (întrebările sunt prestabilite) şi poate viza aspecte precum: motivaţia şi interesele
elevilor, emoţiile, opiniile, conflictele, trăsăturile de personalitate etc.
Este recomandabil ca, atunci când se doreşte să se colecteze informaţii utilizând această
metodă, profesorul sau psihologul să creeze un mediu securizant, care să-l stimuleze pe elev să ofere
răspunsuri sincere, relevante. Se poate înregistra şi comportamentul elevului din timpul conversaţiei.
Spre deosebire de metoda anchetei pe bază de interviu, în cadrul convorbirii este posibil ca
informaţiile să circule din ambele sensuri.
Anamneza sau metoda biografică presupune colectarea datelor cu privire la evenimentele pe
care le-a trăit persoana de-a lungul existenţei sale, identificarea relaţiilor dintre acestea şi semnificaţia
lor. Informaţiile pot fi obţinute de la elev, de la familie sau persoane apropiate.
Metoda analizei produselor activităţii: caiete, desene, produsele diferitelor activităţi în care
este implicat elevul.
Metoda anchetei psihologice presupune două forme: ancheta pe bază de chestionar şi
ancheta pe bază de interviu.
Metoda experimentului
Metoda psihometrică (metoda testelor)
Testele se utilizează de către specialişti pentru a evidenţia anumite caracteristici, particularităţi
psihologice ale subiecţilor, permiţându-ne să formulăm un psihodiagnostic şi să trasăm direcţii de
intervenţie; testele ne permit identificarea diferenţelor între indivizi sau, pentru acelaşi individ,
diferenţele în comportament în situaţii diferite.
Se pot distinge: teste de inteligenţă şi aptitudini cognitive, teste de dezvoltare mentală, teste de
personalitate, emoţii, interese, teste de cunoştinţe.
 Autorii recomandă ca, în context şcolar, să se pună accent şi pe evaluarea potenţialului de
învăţare al elevului. Aceasta presupune elaborarea unor sarcini în care se înregistrează evoluţia
subiecţilor în realizarea lor şi câştigul obţinut.
Fişa psihopedagogică – este un instrument care permite sintetizarea informaţiilor privind
personalitatea unui elev, prin centralizarea datelor obţinute prin intermediul metodelor de cunoaştere a
elevilor. Aceasta cuprinde aspecte precum: date personale, date despre familie şi mediul familial, date
despre starea de sănătate, informaţii despre traseul şcolar, particularităţi ale structurii de personalitate
etc.

Bibliografie:
Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.) (2005) Psihologie şcolară. Iaşi: Polirom.
Slavin, Robert E. (2006) Educational Psychology Theory and Practice (8thed.). Boston: Pearson
Education, Inc.
Zlate, M. (2000) Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.