Luceafărul – de Mihai Eminescu

-tema și viziunea despre lume-

Definit ca poem al contrariilor reunite sub semnul universalității (Tudor Vianu),

Luceafărul este creația eminesciană emblematică, rod al efortului poetic susținut în cei peste
douăzeci de ani de elaborare în care a cunoscut numeroase variante de lucru. Operă nutrită din
valorile romantismului înalt (high romanticism), singurul dintre amplele proiecte de tinerețe
(„Povestea magului călător în stele”, „Memento mori”, „Gemenii”) publicat în volumul antum
„Poesii” (1883), „Luceafărul”este o sinteză a viziunii, temelor și esteticii lui Mihai Eminescu.

Poemul este o alegorie pe tema romantică a geniului, a relației acestuia cu lumea, și a

căilor imperfecte spre desăvârșire, o meditație despre originea, substanța și ordinea cosmică, o
elegie care evoluează tragic dinspre aspirația genuină spre fericire, către izolarea trufașă,
damnare și blestem. Tot în substanța Luceafărului se armonizează oda închinată frumuseții
nepereche, idila paradiziacă a tinerilor care își trăiesc inocent fericirea, satira la adresa
societății imperfecte și gregare.

Această complexitate de teme și registre poetice este susținută atât de un suport ideatic
care permite geneza poemului, cât și de o structură epico-dramatică puternică. Astfel,
povestea de dragoste nefericită în care Luceafărul seduce și este sedus de singuratica și
visătoarea fată de împărat, pentru a o pierde prin voința de neînduplecat a Demiurgului și prin
hazardul jocului pasiunilor omenești este integrată într-un cadru mitologic (zburătorul,
demonul, îngerul, cosmogonia), filosofic (viziunea idealistă a unor gânditori precum Kant,
Hegel, Schopenhauer sau concepția mistică despre relația uman – cosmic a lui Swedenborg) și
general uman, al propriilor experiențe de viață, încărcate cu valoare simbolică.

Dispus în patru unități compoziționale, textul poetic se manifestă pe două planuri

aflate în antiteză: uman – terestru și universal – cosmic, planuri care tind să se apropie și să
se delimiteze, într-un tragic elan unificator.

Partea I surprinde, într-un decor romantic medieval, abstractizat după șlefuiri

nenumărate, înfiriparea poveștii de iubire dintre fata de împărat, unică, simbol al perfecțiunii
omenești și al aspirației spre absolut și Luceafăr, entitate cosmică eternă, călăuză și protector
al omenirii. Întâlnirea se realizează în universul fantastic al visului, mediată de obiectele
purificatoare și transfiguratoare, fereastra în arcadă și oglinda. Corolarul unirii în vis este
lumina, comunicarea este eterală, murmurată. Coborârea în lumea terestră a Luceafărului
îndrăgostit implică și corporalizarea sa, în două încarnări succesive și complementare, acesta
luând aparența unui voievod al apelor, angelic și a unui stăpân demonic al haosului și focului.
Fiecare întrupare revelează incompatibilitatea dintre muritoare și nemuritor, iar Luceafărul își
asumă calea sacrificiului, a renunțării la nemurire pentru iubire.

În partea a II-a, tablou exclusiv terestru, poetul recurge la eglogă, idila cu dialog,
pentru a descrie treptele inițierii erotice în lumea dorinței, a muritorilor. Tentația ia, pentru
fata de împărat numită acum de poet Cătălina, forma unui tânăr paj, vesel și nonșalant, care o
convinge să se elibereze de visul și aspirația către Luceafăr și să fugă în lume, adorată de
seamănul ei care simbolic și compatibil ei poartă numele de Cătălin.

Cea de-a treia parte, în registru grav, meditativ, poematic, dovedind forța titanică a
înaltului romantism, se constituie într-un tablou cosmogonic al călătoriei spațio-temporale
spre increat și într-un dialog gnomic, filosofic al lui Hyperion cu Demiurgul. Ordinea cosmică
nu poate fi schimbată, nu poate fi negată legea care îl condamnă pe Luceafăr la nemurire, dar
bunul Demiurg îi oferă, din iubire, alternative care constau în ipostaze ale geniului în lumea
terestră: conducătorul, artistul, luptătorul excepțional. Tabloul se încheie cu percepția amară și
pesimistă a inutilității cauzei pentru care pleda Luceafărul, iubirea cu o muritoare scăpând atât
voinței lui, cât și voinței acesteia.

Luceafărul se întoarce, în a patra parte a poemului, refuză să binecuvânteze perechea

terestră atât de armonioasă, care evoluase prin împărtășirea sentimentelor, se retrage trufaș în
sfera sa și lansează un profetic blestem împotriva pământenilor: „Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece!”

Forța poemului se hrănește atât din complexul joc al măștilor lirice, fiecare dintre
personajele „Luceafărului” fiind, probabil, o fațetă a personalității umane care oscilează,
tragic, între limitări și aspirații, cât și din inepuizabila imaginație creatoare romantică, puse în
joc de o expresie novatoare care va influența limba română în devenirea ei până azi.