Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Unitatea de învăţare nr. 13

FORMAREA PREŢURILOR ÎN CONDIŢII DE CONCURENŢĂ

Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 13 244
13.1 Piaţa cu concurenţǎ perfectǎ şi formarea preţului de echilibru 244
13.2 Echilibrul firmei în condiţii de concurenţǎ perfectǎ 249
13.3 Monopolul ; cererea cǎtre firmǎ şi curba veniturilor 253
13.4 Echilibrul producǎtorului monopolist 257
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 13 264
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 267
Bibliografie unitate de învăţare nr. 13 272

243
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 13

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 13 sunt:
 Înţelegerea mecanismului prin care se formeazǎ preţul de echilibru pe o
piaţǎ cu concurenţǎ perfectǎ
 Analiza condiţiilor de realizare a echilibrului firmei pe termen lung şi scurt

13.1. Piaţa cu concurenţǎ perfectǎ şi formarea preţului de echilibru

Pe o piaţǎ cu concurenţǎ perfectǎ, preţul se formeazǎ la nivelul punctului de
echilibru dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantitǎţile cerute sunt
egale cu cele oferite. In condiţiile unei asemenea pieţe, producǎtorul este un
“primitor de preţ” el neputând infuenţa preţul; orice producǎtor îşi poate vinde
toate mǎrfurile la preţul iniţial al pieţei întrucât se presupune cǎ cererea este
perfect elasticǎ. De pildǎ, el îşi poate dubla preţul şi sǎ nu vândǎ nimic, sau poate
pǎrǎsi piaţa fǎrǎ ca prin aceasta sǎ influenţeze preţul bunurilor respective.
Considerându-se preţul ca o variabilǎ independentǎ, creşterea sau reducerea lui va
face ca oferta şi cererea sǎ se modifice în sens invers una faţǎ de cealaltǎ.
Indiferent de nivelul concret al preţului, cantitatea vândutǎ dintr-un anumit bun
este, desigur, egalǎ cu cea cumpǎratǎ, ceea ce nu înseamanǎ cǎ se realizeazǎ
echilibrul pieţei bunului respectiv. Egalitatea dintre cantitǎţile cerute cu cele
oferite constituie rezultatul practicǎrii unui anumit nivel al preţului de vânzare în
condiţiile concordanţei parametrilor cererii şi ofertei, ale compatibilitǎţii dorinţelor
cumpǎrǎtorilor şi vânzǎtorilor. Realizarea echilibrului cererii şi ofertei va avea loc,
deci, numai în condiţiile existenţei unei duble ipoteze: a) a contractelor încheiate şi
reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situaţia de echilibru; b) a existenţei
unui “evaluator” care sǎ modifce preţurile şi sǎ autorizeze îndeplinirea
contractelor. Pentru a facilita înţelegerea formǎrii preţului de echilibru prezentǎm
urmǎtorul exemplu ipotetic:
Sǎ presupunem cǎ atât curbele ofertei, cât şi cele ale cererii sunt:
O = 100p – 300 ; D = - 25p + 450.
Sǎ scriem O(p) = D(p), adicǎ: 100p - 300 = - 25p + 450  125p = 750
De unde pE = 6 şi, transferând aceastǎ valoare a lui pE într-una din ecuaţiile
precedente, obţinem cantitǎţile cerute (DE) şi oferite (OE) care se echilibreazǎ,
adicǎ:
DE = OE = 300, ca în fig. 13.1.
Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determinǎ deci un punct de echilibru; ni se
aratǎ cǎ in situaţia de echilibru 300 (kg) dintr-un bun vor fi schimbate cu 6 u.m.
kilogramul. Aceasta este ceea ce se numeşte în mod curent preţul pieţei.
Desigur, totul se petrece cât se poate de bine dacǎ preţul iniţial p0 este de 6 u.m.
(p0 = pE). Oferta sau cererea au atunci acelaşi nivel (300 kg), din moment ce şi

244
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

una şi cealaltǎ depind de preţ. Nu existǎ, însǎ, nici un motiv pentru ca lucrurile sǎ
se desfǎşoare neapǎrat astfel. Sǎ presupunem cǎ preţul iniţial p0 este inferior
sumei de 6 u.m. (de exemplu p0 =4 u.m.); cantitatea cerutǎ este în acest caz
superioarǎ cantitǎţii oferite: (D(4)= 350)>(O(4) = 100). Existǎ în acest caz o
situaţie de exces de cerere, o concurenţǎ între cumpǎrǎtori: se admite în mod
curent cǎ aceastǎ concurenţǎ tinde sǎ facǎ preţurile sǎ creascǎ şi sǎ sporeascǎ oferta
pânǎ în momentul în care se atinge preţul de echilibru de 6 u.m., ceea ce face sǎ
creascǎ oferta şi sǎ scadǎ cererea. Problema este de a şti cum se efectueazǎ în
acest caz ajustarea; acum este momentul în care intervine evaluatorul sau
“comisarul-preţuilor"; intervenţa lui este necesarǎ pentru a asigura unicitatea
preţului. Sǎ reluǎm problema. Cumpǎrǎtorii şi vânzatorii se prezintǎ pe piaţǎ:
cantitǎţile cumpǎrate şi vândute sunt necunoscute, din moment ce oferta şi cererea
depind de preţul bunului care nu este încǎ fixat. Funcţiile de ofertǎ (şi de cerere)
sunt cunoscute, dar nu şi nivelul lor; sǎ remarcǎm cǎ aceasta presupune cǎ
producţia este instantanee, cǎ producǎtorii vin pe piaţǎ farǎ sǎ fi luat deciziile de
producţie.
De îndatǎ ce piaţa se deschide, cumpǎrǎtorii şi vânzǎtorii iau contact, încearcǎ sǎ
încheie contracte care sǎ fie avantajoase. Acestea nu sunt definitive şi pot fi
reziliate de unul sau altul dintre membri, dacǎ apare o propunere mai avantajoasǎ;
posibilitatea de reziliere a contractelor este indispensabilǎ pentru a asigura
unicitatea preţului.
Sǎ presupunem cǎ o primǎ propunere de cumpǎrare este facutǎ la 4 u.m. Pornind
de la ipoteza cǎ piaţa este transparentǎ, cǎ informaţiile sunt perfecte, acest preţ
trebuie adus la cunoştinţǎ tuturor celor implicaţi în schimburile de pe aceastǎ piaţǎ;
existǎ deci o procedurǎ care permite informarea, procedurǎ care poate fi cea a
afişajului, a strigǎrii, a licitaţiei şi care, în mod tradiţional, se numeşte ipoteza
“comisarului-preţuitor". Esenţialǎ este existenţa unui observator imparţial al
procesului de schimb.
P
D=-25p + 450

Oferta excedentara

E O
8

6 O=100p - 300
4
Cererea excedentara
C
100 250 300 350 500 Q

Fig. 13.1. Echilibrul cerere-ofertǎ pe piaţa cu concurenţǎ perfectǎ

La afişarea primului preţ, cumpǎrǎtorii şi vânzǎtorii incearcǎ sǎ încheie contracte.
Dar (ţinând seama de ipoteza care a fost reţinutǎ aici, aceea a unui preţ inferior

245
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

preţului de echilibru) toţi consumatorii dornici sǎ cumpere la acest preţ îşi dau
seama cǎ acea cantitate oferitǎ (100 kg) nu este suficientǎ pentru a satisface
cererea la acest preţ (350/kg).
In faţa acestui dezechilibru, “evaluatorul” va propune un preţ mai ridicat (4,50
u.m.); vechile propuneri sunt atunci anulate şi se fac noi propuneri la acest preţ
mai ridicat. Datoritǎ creşterii preţului propus, cantitatea cerutǎ scade âfiecare
consumator cere mai puţin), în timp ce cantitatea oferitǎ de vânzǎtori creşte.
Procesul contractelor incheiate provizoriu, apoi anulate pentru a încheia altele,
continuǎ atâta timp cât preţul anunţat de “comisarul-preţuitor" este inferior preţului
de echilibru, adicǎ atâta timp cât cantitatea cerutǎ este superioarǎ cantitǎţii oferite.
Atunci când preţul de echilibru (6 u.m.) este atins, consumatorii şi producǎtorii nu
mai sunt stimulaţi sǎ încheie alte contracte; licitaţia se încheie. Intreprinzǎtorii
produc şi distribuie instantaneu cantitatea de bunuri pentru care au încheiat
contractul şi schimbul este realizat integral.
Se poate întâmpla, desigur, ca preţul iniţial (po) sǎ fie superior preţului de echilibru
[de exemplu (po = 8) > (pE = 6)]. La acest nivel de preţ existǎ exces de ofertǎ:
(O(8) = 500) > (D(8) = 250). “Comisarul evaluator" scade atunci preţul anunţat;
pentru consumatorii care incheiaserǎ contracte la preţul anterior va fi mai
avantajos sǎ le anuleze pentru a încheia altele. Datoritǎ scǎderii preţului propus,
cantitatea cerutǎ creşte âfiecare consumator cere mai mult), în timp ce cantitatea pe
care producǎtorii îşi propun s-o ofere scade. Procesul contractelor încheiate şi
anulate continuǎ pânǎ la atingerea preţului de echilibru (pE).
Din prezentarea celor douǎ direcţii de echilibrare a forţelor pieţei, rezultǎ cǎ
interacţiunea dintre ofertǎ şi cerere se finalizeazǎ în fixarea unui preţ de echilibru
la care ofertanţii şi cumpǎrǎtorii doresc sau pot vinde şi cumpǎra aceeaşi cantitate
de bunuri. Ei sunr primitori de preţuri şi nu cei care fac preţurile.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care preţul se fixeazǎ deasupra celui de echilbru,
cantitatea cerutǎ este inferioarǎ celei oferite, excedentul de ofertǎ exercitând
presiuni în sensul reducerii preţurilor (în direcţia celui de echilibru). Situaţia este
exact inversǎ dacǎ preţul este mai mic decât cel de echilibru. În acest caz se
creeazǎ un excedent de cerere care va influenţa preţurile în sensul ridicǎrii lor cǎtre
preţul de echilibru.
Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului sunt numeroase, sensurile
modificǎrii preţului de echilibru diferind de la o situaţie la alta âde fiecare datǎ se
pleacǎ de la egalitatea dintre cantitǎţile cerute şi cele oferite) (fig. 13.2. şi 13.3.).

246
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

P C1 O
C
1. Dacǎ se are în vedere doar modificarea
P1 E1
cererii.
+
C1 a) Creşterea cererii de la C la C1
P0 E0 determinǎ sporirea preţului de la P0 la P1
O
C
+
O Q
C0 C1

P C O
C2
P0 E0

-
b) Scǎderea cererii de la C la C 2 pentru
C
P2
bunul în cauzǎ va conduce la reducerea
E2
O
preţului de la P0 la P2 (toate celelalte
C2 condiţii rǎmânând neschimbate
-
O Q
C2 C0

Fig. 13.2. Raportul cerere - preţ

P O2
C
P2 2. Dacǎ se ia în considerare modificarea
O
E2 ofertei.
+
P0 E0 a) Invers, dacǎ oferta scade de la O0 la O2 ,
O2 C cererea rǎmânând neschimbatǎ, atunci
O - preţul creşte de la P0 la P2
O Q
O2 O0

P O
C
P0
O1
- E0 b) La o cerere datǎ, creşterea ofertei de
P1 E1
la O la O1 va avea drept consecinţǎ
reducerea preţului de la P0 la P1.
O C

O1 +
O Q
O0 O1

Fig. 13.3. Raportul ofertǎ - preţ

247
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

3. În realitate, cererea şi oferta se modificǎ concomitent şi în ritmuri diferite. Ca

urmare, evoluţia preţului este diferitǎ în funcţie de influenţele concrete ale forţelor
pieţei, de raporturile de mǎrime dintre influenţele lor:
a) dacǎ oferta şi cererea pentru un bun sporesc în aceeaşi mǎsurǎ, preţul lui
rǎmâne neschimbat;
b) dacǎ oferta creşte într-o mǎsurǎ mai micǎ decât cea a cererii, atunci are loc
scǎderea preţului, formarea preţului de echilibru se realizeazǎ la un nivel mai
scǎzut;
c) dacǎ cererea şi oferta scad în aceeaşi mǎsurǎ, preţul de echilibru nu se
modificǎ ;
d) dacǎ cererea scade într-o mǎsurǎ mai mare decât oferta, atunci preţul de
echilibru se realizeazǎ la un nivel mai înalt.
Rezultǎ, din cele arǎtate mai sus, cǎ trǎsǎturile caracteristice ale preţului de
echilibru sunt:
- apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei, în acel punct în
care se egalizeazǎ cantitǎţile cerute şi oferite din bunul dat;
- formarea preţului de echilibru este legatǎ şi de situaţia pieţelor
interdependente;
- echilibrul pieţei nu înseamnǎ stagnare, respectiv absenţa schimbǎrilor.
Pânǎ la acest nivel al analizei, s-a fǎcut abstracţie de factorul timp. Dar este
unanim recunoscut faptul cǎ formarea preţului de echilibru se realizeazǎ în moduri
diferite, în funcţie de orizontul de timp în care se confruntǎ cererea şi oferta.
Astfel, pe perioade foarte scurte de timp, cererea este cea care se constitutie în
factorul principal al formǎrii preţului. Oferta, care se bazeazǎ doar pe stocurile
existente şi pe factorii de producţie existenţi, se adapteazǎ automat la cerinţele
consumatorului, asigurându-se echilibrul pe piaţa bunurilor de consum sau a
factorilor de producţie la diferitele niveluri de preţ.
Pe perioade scurte, producǎtorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea
volumului factorului muncǎ âei nu pot acţiona asupra capitalului fix). Preţul ce
caracterizeazǎ acest orizont de timp este numit preţ normal. Acesta este acel preţ
ce presupune egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare. La acest nivel de
preţ, producǎtorii pot vinde orice cantitate de bunuri. Poziţia cea mai bunǎ a ofertei
se defineşte prin egalitatea: Cm = Vm = Preţ.
Pe termen lung, oferta reprezintǎ factorul predominant al evoluţiei preţului.
Producǎtorii pot modifica oferta luând în calcul şi schimbarea capitalului fix.
Modificarea dreptei orizontale a ofertei - care, în fapt, reprezintǎ curba costului
mediu al producţiei (CM) - devine forţa principalǎ a evoluţiei preţului. Condiţia
de echilibru este: Cmg = P = CM (minim).
Test de autoevaluare 13.1
1. Preţul de echilibru al unui bun economic este:
a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) cel mai mic preţ de pe piaţă;
c) preţul impus de vânzători;
d) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul cel mai mare de

248
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

vânzări şi cumpărări dintr-un anumit bun;

e) preţul impus de cumpărători.

2. Care din următoarele afirmaţii este corectă:

a) creşterea cererii determină scăderea preţului de echilibru;
b) scăderea cererii determină creşterea preţului de echilibru;
c) creşterea ofertei determină creşterea preţului de echilibru;
d) scăderea ofertei determină scăderea preţului de echilibru;
e) scăderea preţului pieţei determină creşterea cererii.

3. Pentru orice nivel al producţiei, venitul marginal este egal cu:

a) preţul unitar;
b) venitul realizat pe o unitate de produs;
c) venitul total realizat;
d) sporul de venit total generat de creşterea cu o unitate a producţiei;
e) costul marginal.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 267.

13.2 Echilibrul firmei în condiţii de concurenţǎ perfectǎ

1.1. Echilibrul firmei pe termen lung
Pentu abordarea echilibrului pe termen lung pornim de la douǎ ipoteze:
a) condiţii identice de producţie pentru toate firmele din ramurǎ - deci identitate
a curbelor costului;
b) condiţii diferenţiate de producţie – deci condiţii de cost diferenţiate.
a) Ipotezǎ de identitate a curbelor costului
Sǎ presupunem cǎ toate întreprinderile produc în condiţii strict identice; curbele
costului ale fiecǎreia dintre ele au exact aceeaşi formǎ, acelaşi nivel şi putem deci
âfig. 18.4.) sǎ raţionǎm pornind -de la cazul unei firme oarecare, “reprezentativǎ"
pentru toate celelalte.
La un moment dat, echilibrul ofertei (O1) şi al cererii (D) determinǎ un preţ de
“echilibru" (p1) care se impune tuturor producǎtorilor; fiecare dintre aceştia îşi
ajusteazǎ producţia astfel încât sǎ realizeze profitul maxim obţinut pentru nivelul
de producţie (q1), astfel încât sǎ existe egalitate între costul marginal şi preţ.
Numǎrul de producǎtori (nl) este atunci determinat exact de raportul dintre nivelul
global al producţiei industriale (Ql) şi nivelul optim de producţie (ql) al fiecǎruia
(n1 = Q1/q1). Pentru fiecare unitate produsǎ, existǎ un profit superior faţǎ de
situaţia normalǎ, un supraprofit, întrucât preţul este superior costului mediu (care
include, sǎ reamintim, remunerarea normalǎ a tuturor factorilor de producţie).
Toate întreprinderile din ramurǎ realizeazǎ deci profituri superioare “profitului
normal". In consecinţǎ, noi întreprinzǎtori sunt incitaţi sǎ vinǎ pe piaţǎ. Conform
ipotezei de “acces liber", ei pot sǎ o facǎ şi pot produce acelaşi bun (omogen), în
aceleaşi condiţii de cost. Noii producǎtori vor adǎuga oferta lor la oferta deja
existentǎ; (de aici va rezulta o deplasare a curbei ofertei cǎtre, dreapta (din O1, în

249
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

O2), deci, un nou preţ de echilibru (p2) şi o scǎdere a nivelului producţiei al

fiecǎrei întreprinderi (q2 < q) care va face sǎ aparǎ din nou “supraprofituri". Atâta
timp cât vor fi realizate profituri pozitive “anormale” vor apǎrea pe piaţǎ noi
producǎtori, iar deplasarea curbei ofertei cǎtre dreapta va continua pânǎ când
intersectarea cu curba cererii va determina un preţ pentru care “supraprofiturile" sǎ
fie nule: apariţia noilor producǎtori trebuie sǎ se opreascǎ atunci când dreapta
preţului devine tangentǎ la minimul curbei costului mediu (punct prin care, se ştie,
trece curba costului marginal).
D
P O1 Cm

O2
CM
P1

P2 O3

Pm O4

P4

Q
Q
Q1 Q2 Qm qm q2 q1

a) Intreaga industrie b) Firma reprezentativǎ

Fig. 13.4. Condiţia de identificare a curbelor costului
Dacǎ a intrat pe piaţǎ un numǎr excesiv de producǎtori, intersectarea curbei cererii
şi a noii curbe a ofertei (O4) face sǎ aparǎ un preţ de piaţǎ insuficient, inferior
costului mediu al întreprinderii reprezentative. Toate întreprinderile suportǎ deci
pierderi; unele dintre ele se vor retrage de pe piaţǎ, oferta globalǎ scade, curba
ofertei globale se va deplasa cǎtre stânga pânǎ se va ajunge la un preţ pentru care
pierderile şi supraprofiturile sǎ fie nule.
Pentru ca echilibrul pe termen lung sǎ fie realizat, trebuie ca cererea sǎ fie egalǎ cu
oferta şi ca toate “supraprofiturile” sǎ fie nule.
b) Condiţii de cost diferenţiate
Aceastǎ ipotezǎ este, în mod evident mult mai interesantǎ, cǎci nu existǎ nici un
motiv sǎ presupunem cǎ pentru toate întreprinderile curbele costului sunt identice:
echipamentele pot fi de dimensiuni şi eficacitǎţi diferite, managerii întreprinderilor
nu au toţi, în mod necesar, acelaşi talent, etc.
Pentru a simplifica, sǎ presupunem cǎ nu existǎ decât douǎ tipuri de întreprinderi
iar producǎtorii de tip (2) sunt cei care au cele mai bune condiţii de funcţionare;
curbele costului (pe perioadǎ lungǎ) au atunci forma indicatǎ în fig. 18.5. Preţul
pieţei este determinat de condiţiile de ofertǎ şi de cerere globalǎ şi se impune
fecǎruia dintre producǎtori.

250
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Dacǎ cererea este mare şi preţul pieţei este p1, cele douǎ tipuri de întreprindere vor
avea profituri pozitive; dacǎ aceasta scade (sau,dacǎ noi producǎtori, atraşi de
existenţa profiturilor anormale, pǎtrund în aceastǎ ramurǎ) întreprinderile de tip (1)
nu vor mai avea supraprofituri pentru orice preţ inferior lui pm (pentru care dreapta
preţului este tangentǎ la minimul curbei costului mediu); întreprinderile, de tip (2)
vor fi, deci, singurele care vor funcţiona pentru orice preţ inferior lui pm. Aceasta
înseamnǎ cǎ identitatea dintre curbele costului (şi ansamblul raţionamentului
precedent) nu este o ipotezǎ, ci o consecinţǎ, un rezultat logic al procesului de
eliminare a întreprinderilor celor mai puţin productive.
P Cm2
Cm1

p1
CM1

pm CM2

p2

qm1 q11 q q22 qm2 q12

a) Producǎtori de tip (1) b) Producǎtori de tip (2)

Fig. 13.5 Condiţii de cost diferenţiate
Echilibrul firmei pe termen scurt
Prin ipotezǎ, producǎtorul cautǎ sǎ-şi maximizeze profitul; el nu poate acţiona nici
asupra preţului factorilor, nici asupra preţului de vânzare; singura sa variabilǎ de
acţiune este, deci, nivelul producţiei pe care se presupune cǎ o va putea vinde la un
preţ exogen (producǎtorul este un “consumator de preţuri” atât pentru preţurile
factorilor cât şi pentru preţul de vânzare al produsului sǎu).
Profitul sǎu (P), apare ca diferenţǎ dintre valoarea vânzǎrilor sale (el produce
cantitatea Q necunoscutǎ, vândutǎ la preţul p fix) şi costul total :
CT = CF + CV = CF + f(Q).
Pr = pQ – CT = pQ – [CF+f(Q)] = pQ – CF – f(Q).
Profitul fiind funcţie de Q, calculǎm derivata funcţiei de profit în raport cu
Q:
d Pr d ( pQ) dC F
   f (Q),
dQ dQ dQ
d Pr dC d ( pQ)
 p  f (Q), deoarece F  0 si p
dQ dQ dQ

251
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Pentru ca profitul sǎ fie maxim, trebuie (condiţie de ordinul 1) ca derivata sǎ

se anuleze; profitul va fi, deci, maxim în cazul unui volum de producţie pentru
care costul marginal (f ‘(Q) = Cm) sǎ fie egal cu preţul de vânzare:
p – f‘(Q) = 0 şi  p = f‘(Q) = Cm.
Cm

p CTM
A M
p B
M’ p

p’

0 QA QM QB Q

Fig. 13.6. Determinarea optimului producǎtorului

Fig. 13.6. permite ilustrarea raţionamentului precedent. Curba costului
(total) mediu este o curbǎ în U clasicǎ, intersectatǎ în punctul de minim de curba
costului marginal; preţul, fiind independent de volumul produs, va fi deci
reprezentat de o dreaptǎ paralelǎ cu axa absciselor şi a ordonatei p,
corespunzǎtoare nivelului de preţ fixat. Volumul producţiei corespunzǎtor
profitului maxim este QM abscisa punctului M, punct de intersecţie al curbei Cm şi
al dreptei preţului. Dacǎ Q < QM de exemplu în Q=QA, preţul de vânzare este
superior costului marginal; este evident în grafic, cǎ sporirea producţiei duce la o
creştere a profitului, din moment ce orice vânzare suplimentarǎ raporteazǎ preţul
unitar superior la costul suplimentar de producţie, costul marginal. Mǎrirea
producţiei este în continuare avantajoasǎ atât timp cât Q < QM, dar din ce în ce mai
puţin, din moment ce curba Cm este crescǎtoare. Ar fi absurd pentru producǎtor
sǎ-şi continue expansiunea dincolo de QM; pentru Q > QM, Cm > p, ceea ce
înseamnǎ cǎ producerea unei unitǎţi suplimentare costǎ mai mult decât aduce.
Profitul este deci maxim pentru Q = QM; profitul pe unitate produsǎ sau profitul
unitar se defineşte prin:
Pr pQ  CT C
  p  T  p  CTM .
Q Q Q
Acest profit unitar se citeşte în grafic ca o diferenţǎ a ordonatelor între dreapta de
preţ p şi curba CTM. Rezultǎ de aici cǎ profitul unitar (şi deci profitul global) se
anuleazǎ pentru p=CTM, deci, în grafic, pentru Q=QA şi pentru Q=QB. Orice nivel
de producţie atunci când Q<QA sau Q>QB genereazǎ pierderi (profituri negative).
Profitul este pozitiv pentru orice Q atunci când QA<Q<QB. El este maxim pentru

252
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Q=QM iar nivelul sǎu poate fi reprezentat grafic prin suprafaţa dreptunghiului
haşurat PMM’p’ (suprafaţa dreptunghiului = MM’ PM, adicǎ (p – CTM)Q = P/Q
Q = P)

Test de autoevaluare 13.2.

O firmă ce acţionează în condiţii de concurenţă perfectă îşi realizează produsele cu
costurile fixe şi variabile prezentate în tabelul de mai jos:

Q CF CV CT Cmg Costurile medii

CFM CVM CTM
1 2 3 4 5 6 7 8
0 10 0
1 10 4
2 10 7
3 10 9,8
4 10 13,2
5 10 19
6 10 26
7 10 36
8 10 48
9 10 61
10 10 75
a) Calculaţi CT, Cm şi costurile medii;
b) Reprezentaţi grafic CVM, CTM, CFM, Cm şi interpretaţi graficul;
c) Să se reprezinte pe acelaşi grafic ca la punctul b) venitul marginal ştiind că
preţul mediu este de 7 u.m.;
d) Să se calculeze venitul total, mărimea profitului sau a pierderii şi rata
profitului în funcţie de cost;
e) Să se determine pragul de rentabilitate sau punctul mort al firmei şi să se
evidenţieze grafic acest punct;
f) Să se determine nivelul de producţie ce maximizează profitul;
g) Să se evidenţieze curba ofertei producătorului.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 267.

13.3 Monopolul ; cererea cǎtre firmǎ şi curba veniturilor

Prin definiţie, întreprinderea în situaţie de monopol furnizezǎ totalitatea producţiei
ramurii luate în considerare; mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind
Monopolul situaţia în care un producǎtor unic al unui bun omogen este în prezenţa unei
infinitǎţi de cumpǎrǎtori. De fapt, monopolul pur nu existǎ, dupǎ cum nu existǎ
nici concurenţǎ perfectǎ. Pentru ca sǎ existe monopol “pur”, în sensul definit mai
înainte, trebuie ca întreprinderea sǎ fie singurǎ pe piaţǎ, sǎ nu aibǎ de suportat
concurenţa din partea producǎtorilor naţionali sau strǎini şi e necesar ca produsul
pe care îl realizeazǎ sǎ nu aibǎ un substituent apropiat. Analiza acestui caz limitǎ
este, cu toate acestea, utilǎ, am putea spune chiar indispensabilǎ, pentru înţelegerea
situaţiilor concrete.

253
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Cererea cǎtre firma monopolistǎ şi curba veniturilor. Monopolistul se

Cererea pieţei confruntǎ direct cu cererea pieţei obţinutǎ prin agregarea cererilor individuale.
şi cererea cǎtre Aceasta este diferenţa esenţialǎ faţǎ de situaţia de concurenţǎ perfectǎ, în care
firmǎ trebuie disociatǎ, dupǎ cum s-a vǎzut, cererea cǎtre firmǎ, de cererea pieţei; în timp
ce aceasta din urmǎ este (în general) funcţie descrescǎtoare în raport cu preţul,
cererea cǎtre firmǎ apare ca o dreaptǎ paralelǎ cu axa cantitǎţilor.
O astfel de disociere nu mai poate exista în cazul unui monopol, deoarece firma,
prin definiţie şi prin ipotezǎ, este singura care se confruntǎ cu totalitatea cererilor
individuale; cererea cǎtre firmǎ se confundǎ cu cererea pieţei, ea apare, deci, în
general, ca o funcţie descrescǎţoare de preţ. In timp ce în cazul concurenţei firma
alege numai cantitatea pe care o va produce, monopolistul va determina pe curba
cererii un cuplu cantitate-preţ. Independenţa producǎtorului rezultǎ din faptul cǎ
este liber sǎ aleagǎ preţul pe care il doreşte, preţ care va avea, in mod evident,
repercusiuni asupra nivelului cererii şi, deci, asupra cifrei sale de afaceri.
Cererea cǎtre p p

firmǎ în
condiţii de C(p)

concurenţǎ C(p)

perfectǎ şi
monopol
0 Cantitate 0
Cantitate

a) cazul concurenţei perfecte b) Cazul monopolului

Încasarea Fig. 13.7 Cererea cǎtre firmǎ

totalǎ A. Incasǎri totale, încasǎri medii, încasǎri marginale
In situaţie de concurenţǎ, încasǎrile totale (I) ale firmei se obţin prin înmulţirea
Încasarea cantitǎţii vândute (q) variabilǎ, cu preţul (p) fix, adicǎ I = pq.
medie Incasarea medie sau încasarea pe unitatea de produs vândutǎ este identicǎ cu
preţul: IM = I/q = pq/q = p.
Incasarea marginalǎ (Im), sau încasarea suplimentarǎ care decurge din vânzarea
Încasarea unei unitiǎi suplimentare de produs, este, în ipoteza de concurenţǎ, egalǎ cu preţul
marginalǎ şi, deci, cu suma medie incasatǎ:
dI d ( pq)
Im    p  IM .
dq dq
In cazul existenţei unui monopol, încasarea marginalǎ nu mai este identicǎ cu
încasarea medie.
Presupunem cǎ avem o curbǎ linearǎ de cerere a bunului. In acest caz, dacǎ A şi B
sunt parametri pozitivi, cantitatea cerutǎ (q) din bunul respectiv se scrie astfel: q =
A - Bp, de unde încasarea medie :
IM = p = A/B - q/B = a –bq (unde a = A/B şi b = 1/B).

254
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Curba cererii Curba cererii reprezentatǎ de o dreaptǎ (fig. 13.8), taie axa ordonatelor în punctul p
sau a incasarii = a (pentru q = 0), iar axa absciselor în punctul q = a/b (corespunzǎtor lui p = 0).
medii
Dacǎ încasǎrile totale sunt definite ca I = pq, ţinând seama de expresia de mai sus
a lui p, rezultǎ cǎ: I = pq = (a - bq)q = aq – bq2.
Incasarea marginalǎ Im, care este, sǎ reamintim, suma suplimentarǎ încasatǎ ce
decurge din vânzarea unei unitǎţi suplimentare de produs, se defineşte matematic
ca fiind derivata încasǎrii totale în raport cu producţia q, adicǎ:
dI
Im   a  2bq  IM  p  a  bq.
dq
Ipoteza de linearitate a funcţiei de cerere a bunului, pune în evidenţǎ douǎ
caracteristici suplimentare:
Curba încasǎrii a) curba încasǎrii totale I este o parabolǎ; ea trece printr-un maxim atunci când
totale derivata întâi se anuleazǎ, adicǎ pentru cantitatea q= a/2b; încasarea totalǎ este
nulǎ, aşa cum se observǎ în grafic, pe de-o parte, pentru q= 0 şi, pe de altǎ parte,
pentru q = a/b, deoarece I= q(a - bq);
Curba încasǎrii b) curba încasǎrii marginale este o dreaptǎ care taie axa ordonatelor în punctul de
marginale ordonatǎ a (Im= a pentru q = 0) şi axa absciselor în q = a/2b, care corespunde unui
maxim al încasǎrilor totale (este, desigur, acelaşi lucru dacǎ scriem cǎ încasarea
totalǎ este maximǎ sau cǎ încasarea marginalǎ se anuleazǎ). Incasarea marginalǎ
este, deci, mediana triunghiului format de axele coordonatelor şi de dreapta sumei
medii încasate.
p

IM = p = a-bq

I = pq = aq-bq2
Im = a-2bq

q
0 a/b
a/2b

Fig. 13.8 Monopolul: încasarea totalǎ (I), încasarea medie (IM),

încasarea marginalǎ (Im)
B. Incasarea marginalǎ şi elasticitatea cererii
In situaţie de monopol, încasarea marginalǎ este inferioarǎ preţului, ceea ce se
poate verifica în cazul particular analizat mai sus. Explicaţia este simplǎ: în

255
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

situaţie de concurenţǎ purǎ şi perfectǎ, vânzǎtorul poate mǎri cantitatea vândutǎ

fǎrǎ a provoca o scǎdere a preţului; vânzarea unei unitǎţi suplimentare adaugǎ la
încasǎrile totale preţul de vânzare al unitǎţii respective, iar încasarea marginalǎ
este egalǎ cu preţul de vânzare şi cu încasarea medie. Dimpotrivǎ în situaţia de
monopol vânzarea unei unitǎţi suplimentare determinǎ o scǎdere a preţului care se
rǎsfrânge asupra ansamblului cantitǎţilor vândute şi care face deci sǎ scadǎ
încasarea medie.
Acest lucru poate fi demonstrat matematic; deoarece încasarea medie IM=p este o
funcţie (descrescǎtoare) faţǎ de preţ p = p(q), unde dp/dq < 0, încasarea totalǎ se
scrie: I = qp = qp(q), de unde decurge expresia incasǎrii marginate:
dI dp dp
Im   pq p pentru q  0 si 0
dq dq dq
dq dp
Elasticitatea faţǎ de preţ a cererii e p fiind definitǎ ca: e p  / , rezultǎ şi:
q p

dp  q dp   dp dq 
Im  p  q  p1   p1  / 
dq  p dq   p q 
 1 
Im  p1    p pentru e p  0
 e 
 p 
Pentru bunuri
normale ep fiind negativ pentru toate curbele cererii “normale”, se verificǎ faptul cǎ
încasarea marginalǎ este întotdeauna inferioarǎ preţului.
încasarea
marginalǎ este In afarǎ de aceasta, mǎrimea încasǎrii marginale depinde de elasticitatea cererii
întotdeauna bunului respectiv; ea depinde deci de volumul deja produs, deoarece (cu excepţia
unui caz particular de cerere izoelasticǎ, în care ep = -1 şi, deci, Im =0),
inferioarǎ
elasticitatea cererii este variabilǎ în toate punctele curbei; în cazul special de
preţului. linearitate a curbei încasǎrilor medii (p= a - bq), analizat mai sus, se verificǎ faptul
cǎ ep este inferior lui -1 pentru q<a/2b şi superior acestei valori pentru a/2b<q<a/b.
Incasarea marginalǎ este pozitivǎ atunci când e p este inferior lui -1, se anuleazǎ
pentru ep=-1 şi devine negativǎ dincolo de aceastǎ valoare.

Test de autoevaluare 13.3

1. Cererea către o firmă ce deţine monopolul pe piaţa unui bun este dată de funcţia
q = 1000 – 10 p. Să se completeze tabelul următor şi să se precizeze ce venit
marginal obţine firma ca urmare a producerii a 500 de bucăţi din bunul respectiv.

Cantitate Preţ Venit total Venit marginal

0
100
200
300
400

256
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

500
a) 90 u.m.;
b) 50 u.m.;
c) 70 u.m.;
d) 10 u.m.;
e) 30 u.m..
2. Cererea către o firmă ce deţine monopolul pe piaţa unui bun este dată de funcţia
q = 1000 – 10 p. Să se determine venitul total obţinut de firmă atunci când produce
500 de bucăţi din bunul respectiv.
a) 9 000 u.m.;
b) 16 000 u.m.;
c) 21 000 u.m.;
d) 24 000 u.m.;
e) 25 000 u.m..
Răspunsul la test se găseşte la pagina 269.

13.4 Echilibrul producǎtorului monopolist

Producǎtorul monopolist este considerat în situaţie de echilibru atunci când nu are
interesul sǎ modifice preţul şi cantitatea bunului produs. Aceastǎ poziţie de
echilibru depinde însǎ de criteriul reţinut, de modul de gestiune preferat de
întreprinderea respectivǎ. În multe cazuri, se poate crede cǎ producǎtorul cautǎ sǎ
obţinǎ profitul cel mai mare cu putinţǎ; existǎ şi moduri alternative de gestiune
care trebuie, de asemenea, examinate; în fine, cazul în care monopolul poate face
“discriminǎri” în interiorul clientelei sale meritǎ sǎ fie tratat separat.
A. Maximizarea profitului
Profitul total al întreprinderii (P) reprezintǎ prin definiţie diferenţa între încasarea
totalǎ (I) şi costul total de producţie (CT); având în vedere cǎ I şi CT variazǎ, în
mod evident, o datǎ cu nivelul producţiei, trebuie deci gǎsit acel nivel mediu al
producţiei care sǎ permitǎ obţinerea celui mai mare profit cu putinţǎ; avem deci:
P = I(q) – CT(q)
Profitul total, care apare ca funcţie de nivelul de producţie, este maxim atunci când
derivata în raport cu nivelul de producţie se anuleazǎ, adicǎ:
Condiţia de dP dI dCT
maximizare a  0 si deci  Im   Cm
dq dq dq
profitului
Profitul va fi, deci, maxim atunci când suplimentul de încasǎri provenind din
vânzarea unei unitǎţi suplimentare este egal cu suplimentul de cost generat de
producerea acestei unitǎţi de produs suplimentar, adicǎ la acel nivel de producţie la
care existǎ egalitate între încasarea marginalǎ şi costul marginal. În fig. 16.9. au
fost reprezentate curbele costului (total) mediu, ale costului marginal şi ale
încasǎrii medii şi marginale (pentru simplificare s-a presupus cǎ acestea din urmǎ
sunt lineare).
Abscisa OQ a punctului de întâlnire M dintre curba costului marginal şi dreapta

257
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

încasǎrii marginale defineşte nivelul producţie la care se asigurǎ echilibrul

producǎtorului; sporirea producţieie dincolo de Q ar face sǎ scadǎ profitul total al
întreprinderii ( deoarece dincolo de acest nivel al producţiei costul marginal este
superior încasǎrii marginale; unitatea de produs suplimentarǎ costǎ mai mult decât
încasarea pe care ea o asigurǎ); în sens invers, dacǎ producţia este inferioarǎ lui Q,
producǎtorul are interes sǎ-şi intensifice activitatea, deoarece (la stânga lui M)
încasarea marginalǎ este superioarǎ costului marginal.
În acest sens, nivelul de producţie Q este, desigur, optim; acesta este nivelul care
permite profitul cel mai ridicat cu putinţǎ. Aceastǎ producţie Q este obţinutǎ la un
cost unitar mediu QN = 0N’ (ţinând seama de traiectoria curbei costului mediu
care este intersectatǎ în punctul sǎu de minim de curba costului marginal) şi este
vândutǎ la un preţ unitar Qp = 0p’ (dreapta încasǎrii medii a întreprinderii se
confundǎ cu curba cererii bunului).
Fiecare unitate vândutǎ aduce producǎtorului un profit sau un beneficiu determinat
de diferenţa între preţ (sau încasarea medie) şi costul mediu, adicǎ: N’p’ = Np =
Qp-QN = IM – CM; profitul total (produsul dintre profitul mediu NP şi numǎrul de
unitǎţi de produs vândut N’N = OQ) este reprezentat grafic de suprafaţa haşuratǎ
din dreptunghiul N’Npp’.

p’ p Cm

Optimul
producǎtorului CM
N’ N
monopolist
IM
M

Im
O Q
q

Fig. 13.9 Monopolul şi maximizarea profitului

p
IM = Im

CM

Cm

0 q

258
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Fig. 13.10 Concurenţa perfectǎ şi maximizarea profitului

Acest supraprofit este durabil şi reprezintǎ cea mai clarǎ situaţie opusǎ faţǎ de
concurenţa purǎ şi perfectǎ: şi în cazul concurenţei nivelul producţiei la care se
realizeazǎ echilibrul producǎtorului este cel pentru care existǎ, sǎ reamintitm, o
egalitate între costul marginal şi încasarea marginalǎ (identicǎ cu încasarea medie),
aşa cum se aratǎ în fig. 13.10 Supraprofitul care apare în aceste împrejurǎri
provine, ca şi în cazul monopolului, din diferenţa dintre preţ şi costul mediu; dacǎ
ţinem însǎ seama de ipoteza de concurenţǎ, de accesul liber în domeniu,
supraprofitul modelului de concurenţǎ perfectǎ este efemer.

B. Câteva modalitǎţii alternative de gestiune în condiţii de monopol

Trei alte modalitǎţi pot fi luate în considerare:
1. Maximizarea cifrei de afaceri. În anumite cazuri, monopolistul poate avea
drept obiectiv obţinerea celei mai mari încasǎri posibile, realizarea celei mai
Maximizarea
ridicate cifre de afaceri; acest lucru se poate petrece mai ales atunci când încearcǎ
cifrei de sǎ evite apariţia unor concurenţi; el preferǎ, în aceastǎ situaţie, sǎ aibǎ profituri
afaceri imediate, mai puţin ridicate, şi uneori chiar sǎ rişte pierderi pentru a-şi proteja
poziţia de monopolist şi a putea lua mǎsuri de precauţie împotriva apariţiei unor
eventuali concurenţi.
S-a menţionat deja faptul cǎ încasarea totalǎ este maximǎ atunci când încasarea
marginalǎ se anuleazǎ; în fig. 13.11, producţia corespunzǎtoare acestei situaţii este
notatǎ Q1 şi este vândutǎ la preţul p1 ; în raport cu obiectivul tradiţional de
maximizare a profitului care ar duce, în acest grafic, la cuplul (p. Q), are loc o
creştere a cantǎţilor vândute, o scǎdere a preţului de vânzare şi a profitului.
Trebuie sǎ adǎugǎm cǎ, dacǎ în cazul analizat în grafic profitul total rǎmâne
pozitiv (deşi scade), nu este exclus ca, pentru alte configuraţii, maximizarea cifrei
de afaceri sǎ ducǎ la pierderi (ar fi suficient pentru aceasta ca, pentru nivelul
producţiei respective, costul mediu de producţie sǎ fie superior încasǎrii medii).
Din acest motiv, monopolistul poate prefera o gestiune care sǎ-i garanteze
echilibrul.
2. Gestiunea în stare de echilibru (astfel încât profitul global sǎ fie nul) poate fi
luatǎ în considerare de un producǎtor dornic sǎ-şi sporeascǎ producţia pentru a se
Gestiunea în proteja împotriva apariţiei unor eventuali concurenţi, dar care urmǎreşte, în acelaşi
stare de timp, sǎ evite, riscul unor pierderi. Acesta poate fi, în egalǎ mǎsurǎ, un criteriu de
echilibru gestiune interesant pentru o întreprindere în poziţie de monopol, administratǎ de
puterea publicǎ şi care doreşte sǎ suprime supraprofiturile şi sǎ evite pierderile
care ar urma sǎ fie suportate de contribuabili.
Dacǎ acest criteriu este utilizat pentru aceleaşi curbe ale încasǎrii şi costurilor,
nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este Q2, proiecţia pe axa
cantitǎţilor a punctului de intersecţie dintre curbele costului mediu şi încasǎrii
medii; aceastǎ cantitate Q2 este atunci vândutǎ la preţul unitar p2 care acoperǎ
exact costurile şi asigurǎ deci un profit nul.

259
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

3. Stabilirea preţului la nivelul costului marginal este o modalitate frecvent

întâlnitǎ atunci când monopolul este administrat de puterea publicǎ. Gestiunea în
Stabilirea condiţii de echilibru nu rezolvǎ toate problemele; ea suprimǎ, desigur,
preţului la supraprofiturile caracteristice gestiunii capitaliste, evitând, de asemenea, povara
nivelul unor taxe abuzive asupra finanţelor publice, dar este în acelaşi timp generatoare de
costului risipǎ, nu financiarǎ, ci economicǎ, în sensul cǎ determinǎ o utilizare deficientǎ a
resurselor.
marginal
Se poate remarca, din fig. 13.11 cǎ atunci când se produce Q2, preţul de vânzare p2
acoperǎ integral şi exact costul mediu, dar este cu mult inferior costului marginal;
acesta din urmǎ reprezintǎ, sǎ reamintim, costul suplimentar (pentru întreprindere,
dar şi pentru colectivitate) de obţinere a unei unitǎţi de produs suplimentare, care
este, dimpotrivǎ vândutǎ, cedatǎ la un preţ mult inferior; este absurd ca preţurile sǎ
nu semnaleze raritatea, dificultatea realǎ a obţinerii bunurilor; gestiunea în situaţia
de echilibru determinǎ astfel o utilizare deficientǎ a resurselor, deoarece preţul
afişat, prea scǎzut, încurajeazǎ consumul, utilizarea unui bun al cǎrui cost marginal
este mult superior.

Maximizarea profitului: Q=Q, p=p

p
Cm Maximizarea cifrei de afaceri:
Q-Q1 , p=p1
Modalitǎţi p P
alternative de Gestiune in stare de echilibru:
p3 P3
gestiune Q=Q2 , p=p2

P1 CM
p1

p2 P2
N2
N1
IM
N3
N Pret identic cu
costul marginal:
Im Q=Q3 , p=p3
q
0 Q Q3 Q1 Q2

Fig.13.11 Monopolul: moduri alternative de gestiune

O gestiune care tinde spre utilizarea raţionalǎ a ansamblului resurselor de cǎtre o
colectivitate va trebui deci sǎ punǎ în evidenţǎ costul real de obţinere a tuturor
bunurilor pentru colectivitate; regula unei gestiuni raţionale constǎ în a vinde, a
pune preţul la nivelul costului marginal pentru bunurile şi serviciile furnizate de
monopolurile publice. (Reîntâlnim astfel anumite aspecte ale modelului de
concurenţǎ purǎ şi perfectǎ în care vânzarea la preţul de cost marginal are loc

260
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

efectiv, totalitatea firmelor hotǎrând sǎ producǎ atât încât sǎ existe egalitate între
preţ (exogen) şi cost marginal).
In cazul monopolului, este vorba de determinarea simultanǎ a cuplului (preţ,
cantitate), astfel încât, preţul de vânzare (adicǎ încasarea medie) sǎ fie egal cu
costul marginal; cuplul (p3Q3) va fi determinat de intersecţia dintre curba costului
marginal Cm şi curba (în cazul de faţǎ dreapta) încasǎrii medii IM; stabilirea
preţului pe baza costului marginal determinǎ producerea cantitǎţii Q 3 care va fi
vândutǎ la preţul p3, adicǎ la mǎrimea costului marginal (fig. 13.11).
Apar multe dificultǎţi în punerea în aplicare a acestui mod de gestiune. În primul
rând el dǎ naştere unui deficit: acesta apare atunci când (fig. 13.12.) punctul de
intersecţie între costul marginal şi încasarea medie este situat sub curba costului
mediu; în acest caz deficitul exploatǎrii publice trebuie în mod evident sǎ fie
acoperit de stat; acest deficit nu este însǎ datorat unei proaste gestiuni, el decurge –
iar paradoxul nu este decât aparent – din gestiunea cea mai raţionalǎ care poate
exista (nu trebuie sǎ tragem concluzia pripitǎ cǎ orice deficit decurge, în mod
obligatoriu, din aceastǎ modalitate de gestiune).
Cm
p
N’3 CM
Deficit

P’3
P’3

IM

O q
Q’3

Fig. 13.12 Stabilirea preţului la nivelul costului marginal şi deficitul monopolului

Cu toate dificultǎţile de aplicare şi complicaţiile care apar în practicǎ, modalitatea
de gestiune cu preţuri la nivelul costului marginal apare ca o modalitate raţionalǎ,
care permite o mai bunǎ alocare a resurselor.

C. Monopolul discriminatoriu
Se practicǎ o discriminare prin preţ, dacǎ monopolistul vinde acelaşi produs la
preţuri diferite. Interesul discriminǎrii apare de îndatǎ ce sunt luate în considerare
consecinţele asupra încasǎrilor totale provenite din creşterea vânzǎrilor. S-a arǎtat
înainte cǎ sporirea cantitǎţilor vândute necesitǎ o reducere de preţuri; reducere a
preţului de vânzare care se aplicǎ totalitǎţii unitǎţilor de produs vândut, celor (q)
vândute întâi, ca şi noii unitǎţi.
Or, deoarece respectivele q unitǎţi erau deja vândute la un preţ anterior, mai

261
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

ridicat, aceastǎ scǎdere de preţ nu este necesarǎ decât pentru a vinde ultima unitate.
Vânzǎtorii ar profita de pe urma posibilitǎţii de a vinde ultima unitate la preţul cel
mai scǎzut, fǎrǎ a reduce preţul primelor q unitǎţi; altfel spus, discriminarea este
avantajoasǎ. Aceasta trebuie însǎ sǎ fie şi posibilǎ; pentru acesta trebuie ca
produsul sǎ fie vândut pe pieţe separate, pe pieţe care nu comunicǎ între ele (sau
comunicǎ foarte puţin).
Separarea pieţelor poate fi de ordin temporal: tarifele reduse de “sezon slab” sau
de “extrasezon” ale unitǎţilor turistice de pe litoral, permit producǎtorului
Separarea repsectiv sǎ-şi sporeascǎ vânzǎrile şi profitul.
pieţelor poate
Separarea pieţelor poate fi de origine geograficǎ; comunicarea între pieţele
fi de ordin
naţionale este imperfectǎ (dificultǎţi de schimb şi de transport, taxe vamale, etc.).
temporal O întreprindere poate folosi aceastǎ imperfecţiune pentru a practica preţuri diferite,
între piaţa naţionalǎ şi pieţele strǎine putând, de altfel, exista deosebiri de preţuri,
Separarea fie într-un sens fie in celǎlalt, în funcţie de caz; întreprinderea fie profitǎ de
pieţelor poate reputaţia sa în strǎinǎtate pentru a vinde acolo la preţuri mai ridicate, fie profitǎ de
fi de origine situaţia sa, foarte puternicǎ şi foarte protejatǎ pe piaţa internǎ, pentru a practica aici
geograficǎ un preţ ridicat şi pentru a vinde o parte din producţia sa la un preţ mai scǎzut şi
eventual, în pierdere (ceea ce se numeşte dumping) pe pieţele exterioare;
Separarea pieţelor poate fi de ordin socio-economic, pe piaţǎ se prezintǎ diferite
categorii de cumpǎrǎtori cu comportamente şi cu elasticitǎţi faţǎ de preţ diferite.
Existǎ tarife reduse la anumite spectacole pentru şcolari, studenţi, şomeri, etc.
Separarea Putem studia, deasemenea, cazurile monopolurilor care efectueazǎ servicii de
pieţelor poate transport la preţuri diferite, dupǎ cum este vorba despre cǎrbune sau despre
diamant, sau cazul în care electricitatea se factureazǎ diferit, dupǎ cum este vorba
fi de ordin despre o utilizare industrialǎ sau casnicǎ.
socio-
Dacǎ elasticitǎţile faţǎ de preţ (pentru acelaşi bun) sunt diferite pe diverse pieţe,
economic
întreprinderea îşi poate spori profitul operând o discriminare. Sǎ luǎm în
considerare cazul cel mai simplu, în care întreprinderea vinde acelaşi produs pe
douǎ pieţe separate pe care este de fiecare datǎ în situaţie de monopol. Fie q1 şi q2
cantitǎţile vândute (care trebuie determinate) pe fiecare piaţǎ; I 1 (q1) şi I2(q2)
funcţiile de încasǎri totale din vânzarea bunului pe fiecare dintre pieţe. Costul total
de producţie depinde de ansamblul cantitǎţilor produse, adicǎ C = C(q1+q2).
Profitul total al întreprinderii este definit de diferenţa între încasǎrile totale şi
costul total:
P = I1(q1) + I2(q2) – C(q1 +q2).
Maximul se obţine anulând derivatele parţiale:
P/dq1 = I1/dq1 - C/q1 = 0 , de unde I1/q1 = C/q1
P/dq2 = I2/dq2 - C/q2 = 0 , de unde I2/q2 = C/q2.
Întrucât întreaga producţie este furnizatǎ de o singurǎ întreprindere, avem:
C/q1 = C/q2 = Cm.
Pentru ca profitul monopolistului sǎ fie maxim, trebuie deci ca încasarea marginalǎ

262
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

pe fiecare piaţǎ sǎ fie egalǎ cu costul marginal (al producţiei totale), adicǎ Im1 =
Im2 = Cm. Trebuie subliniat cǎ egalitatea încasǎrilor marginale nu implicǎ
egalitatea preţurilor, dimpotrivǎ, diferenţierea, discriminarea preţurilor. A fost
demonstratǎ mai înainte relaţia dintre încasarea marginalǎ a monopolistului şi
elasticitatea cererii în raport cu preţul Im = p(1+ 1/e p). În cazul analizat aici, în
care monopolistul îşi vinde produsul pe douǎ pieţe caracterizate prin douǎ
elasticitǎţi faţǎ de preţ diferite ep1 şi ep2, condiţia de egalitate a încasǎrilor
marginale se scrie, deci:
p1(1+1/ep1) = p2(1+1/ep2) =Cm
p1 1  1 / e p 2
şi 
p 2 1  1 / e p1
Se poate arǎta cǎ preţul fixat de un monopolist pe o piaţǎ datǎ este cu atât mai
ridicat, cu cât valoarea absolutǎ a elasticitǎţii faţǎ de preţ a cererii în punctul de
echilibru este mai scǎzutǎ; aceasta înseamnǎ cǎ cererea este puţin elasticǎ (nu
trebuie sǎ uitǎm, desigur, cǎ elasticitǎţile faţǎ de preţ sunt negative pentru curbele
cererii “normale”). Avem într-adevǎr:

p1 1  1 / e p 2
  1  e p 2  e p1  e p1  e p 2 .
p 2 1  1 / e p1

Acest rezultat este absolut general şi se aplicǎ oricare ar fi numǎrul de pieţe

separate pe care producǎtorul îşi oferǎ producţia. Profitul total va fi, de altfel, cu
atât mai mare cu cât existǎ mai multe pieţe; cazul limitǎ (care nu poate fi luat în
considerare decât în ceea ce priveşte anumite servicii personale: medic, activitate
de îndrumare, etc) este cel al discriminǎrii perfecte, în care preţul ar fi ajustat exact
la nivelul accesibil pentru fiecare client. În mǎsura în care elasticitatea faţǎ de preţ
este, în general, cu atât mai scǎzutǎ cu cât potenţialii cumpǎrǎtori au venituri mai
ridicate, este de înţeles, importanţa şi interesul discriminǎrii; aceasta este şi mai
avantajoasǎ în cazul (foarte special) în care acţioneazǎ” efectul de snobism”:
cererea variazǎ atunci în acelaşi sens cu preţul; aceastǎ curbǎ a cererii anormalǎ
(care a fost deja pusǎ în evidenţǎ, la celǎlalt capǎt al scalei, pentru bunurile
“inferioare”) nu este valabilǎ decât pentru bunuri şi pentru cumpǎrǎtori foarte puţin
numeroşi, ceea ce demonstreazǎ interesul sporit pe care îl prezintǎ discriminarea.

Test de autoevaluare 13.4

Fie o firmă monopolistă care se confruntă cu o cerere a pieţei de forma: Q = 8 – P.
Costul total la care firma poate realiza diferite niveluri ale producţiei se determină
1
pe baza relaţiei: CT = · Q3 – Q2 + 4 · Q + 3
3
Să se determine numeric şi grafic cuplul cantitate-preţ potrivit fiecărei modalităţi
de gestiune ce poate fi aleasă de monopolist, respectiv:
a) maximizarea profitului;

263
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

b) maximizarea cifrei de afaceri;

c) gestiunea în stare de echilibru;
d) stabilirea preţului la nivelul costului marginal.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 270.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 13.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 13 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 13

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 13.

1. Nu reprezintă caracteristici ale pieţei cu concurenţă perfectă:

a) transparenţa perfectă a pieţei;
b) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
c) atomicitatea cererii şi ofertei;
d) diferenţierea produselor;
e) libera intrare pe piaţă a producătorilor.

2. Condiţia de echilibru pentru o firmă ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă

perfectă este:
a) preţ = venit marginal;
b) preţ = încasare medie;
c) încasare marginală = cost total mediu;
d) preţ = cost total mediu;
e) preţ = cost marginal.

3. Pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă acţionează 100 de firme având costuri de

producţie identice, date de funcţia costului total: CT = 40 + q2. Să se determine
funcţia de ofertă a fiecărei firme âoferta individuală) şi funcţia ofertei globale astfel
încât fiecare firmă să obţină profit maxim.
a) p / 2; 50 p;
b) p ; 100 p;
c) 2 p ; 200 – 50 p;
d) p / 2; 200 – 50 p;
e) p ; 50 p.

4. Fie funcţiile cererii şi ofertei totale pe o piaţă cu concurenţă perfectă : Câp) = 100
– 10 p şi Oâp) = 50 + 15 p . Să se determine preţul şi cantitatea de echilibru.
a) p = 80; q = 2;

264
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

b) p = 2; q = 80;
c) p = 1; q = 90;
d) p = 3; q = 70;
e) p = 4; q = 60.

5. Să se determine mărimea maximă a profitului obţinut de o firmă ce acţionează pe

o piaţă cu concurenţă perfectă, dacă preţul de echilibru, la un moment dat, este egal
cu 20 u.m. iar cheltuielile de producţie totale ale firmei sunt date de funcţia: CT = 10
+ q2 .
a) 65 u.m.;
b) 90 u.m.;
c) 10 u.m.;
d) 110 u.m.;
e) 200 u.m..

6. Cererea pieţei coincide cu cererea către firmă în situaţia:

a) concurenţei perfecte;
b) monopolului;
c) oligopolului tip firmă dominantă;
d) oligopolului tip cooperant;
e) concurenţei monopolistice.

7. Care din următoarele caracteristici sunt specifice pieţei de monopol?

a) producătorul determină nivelul preţurilor;
b) oferta este concentrată în mâna mai multor producători;
c) preţul de vânzare este cel mai scăzut preţ;
d) asigură maximum de satisfacţie consumatorului;
e) consumatorul poate influenţa nivelul preţului.

8. Puterea de control asupra preţurilor este maximă în situaţia:

a) pieţei cu concurenţă perfectă;
b) pieţei cu concurenţă monopolistică;
c) oligopolului;
d) monopolului;
e) oligopsonului.

9. Nu caracterizează monopolul:
a) excluderea oricărui concurent;
b) un singur vânzător pentru un anumit bun;
c) atomicitatea ofertei;
d) producătorul controlează piaţa;
e) atomicitatea cererii.

10. Faţă de preţurile existente pe celelalte pieţe, preţurile de monopol sunt:

a) mult mai mici;
b) fixate de stat;

265
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

c) mai mari;
d) aproximativ aceleaşi;
e) stabilite de comun acord cu cumpărătorii.
11. Analizaţi echilibrul firmei pe termen lung în condiţii de concurenţǎ perfectǎ.

12. Analizaţi echilibrul firmei pe termen scurt în condiţii de concurenţǎ perfectǎ.

13. Echilibrul producǎtorului monopolist; maximizarea profitului.

14. Modalitǎţi alternative de gestiune în condiţii de monopol.

266
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 13.1
1. d
2. e
3. d

Răspuns 13.2
a)
Q CF CV CT Cm Costurile medii
CFM CVM CTM
1 2 3 4 5 6 7 8
0 10 0 10 - - - -
1 10 4 14 4 10 4 14
2 10 7 17 3 5 3,5 8,5
3 10 9,8 19,8 2,8 3,33 3,26 6,6
4 10 13,2 23,2 3,4 2,5 3,3 5,8
5 10 19 29 5,8 2 3,8 5,8
6 10 26 36 7 1,66 4,33 6
7 10 36 46 10 1,42 5,14 6,5
8 10 48 58 12 1,25 6 7,2
9 10 61 71 13 1,11 6,77 7,9
10 10 75 85 14 1 7,5 8,5

b)
CTM, CVM
CFM, Cm, p

Cm

CTM
A E B CVM p = Îm

H
K
CFM Q

QA QE QB
Pe măsura creşterii volumului producţiei cresc costurile variabile şi, drept urmare,

267
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

costurile totale. Costurile fixe rămân constante. Costul marginal înregistrează la

început o scădere, după care are tendinţă de creştere. Această evoluţie este
determinată de acţiunea legii randamentelor neproporţionale.
Costurile fixe medii scad pe măsură ce creşte volumul producţiei.
Costurile variabile medii şi costurile totale medii scad până la anumite niveluri ale
producţiei, după care cresc. Nivelurile respective de producţie sunt cele la care:
- curba costului variabil mediu este intersectată de curba Cm (CVM = Cm);
- curba costului total mediu este intersectată de curba Cm (CTM = Cm).

c) Venitul marginal reprezintă venitul suplimentar obţinut din vânzarea unei unităţi
adiţionale dintr-un produs.
În condiţiile concurenţei perfecte venitul marginal este egal cu preţul unitar al
produsului.
d)
Q CT VT Profit/Pierdere p’CT(%)
1 2 3 4 5
0 10 0 - 10 - 100
1 14 7 -7 - 50
2 17 14 -3 - 17,6
3 19,8 21 1,2 6,06
4 23,2 28 4,8 20,7
5 29 35 6 20,7
6 36 42 6 16,7
7 46 49 3 6,5
8 58 56 -2 - 3,5
9 71 63 -8 - 11,3
10 85 70 - 15 - 17,6

e) Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei la care încasările totale din
vânzarea producţiei sunt egale cu costurile de producţie iar profiturile sunt nule.
Reprezintă acel nivel minimal al producţiei dincolo de care firma începe să obţină
profit.
CA = CT
CA CT

Q Q
Preţ mediu = CTM
Deci, pragul de rentabilitate este dat de acel punct la care preţul mediu (în situaţia
noastră 7 u.m.) este egal cu CTM. Pe grafic este pus în evidenţă de punctul A -
punct de intersecţie a curbei costului total mediu cu dreapta preţului - a cărui
proiecţie pe abscisă (axa cantităţilor produse) este situată între 2 şi 3.

f) În situaţia în care firma produce o cantitate de produse mai mică decât Q A rezultă
pierderi.
Pentru a obţine profit nivelul de producţie trebuie să fie mai mare decât Q A, preţul
fiind superior costului mediu se obţine profit.

268
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Dar, Pmediu = CTM şi în punctul B ce corespunde părţii ascendente a curbei CTM,

proiecţia acestui punct pe abscisǎ fiind QB. În aplicaţia noastră, QB se situează între
7 şi 8 unităţi fizice de produs.
Aşadar, producţia ce se poate obţine cu profit este cuprinsă între Q A şi QB.
QA < Q < QB
dacã Q  Q A 
  pierderi
sau Q  Q B 
QA = pragul de rentabilitate inferior
QB = pragul de rentabilitate superior
Profit = CA – CT
Profit = P · Q – CT
CT = CF + CV = CF + f (Q)
Profit = P · Q – CF – f (Q)
Pentru a maximiza profitul se calculează derivata acestuia în funcţie de nivelul
producţiei, şi se anulează:
d Pr d (P  Q) d CF d CF d f (Q)
   f' (Q)  0 ;  0;  f' (Q)  C m
dQ dQ dQ dQ dQ
d Pr
 P  f' (Q)  0  P = f’ (Q)  P = Cm
dQ
Profitul unui producător este maxim pentru acel volum de producţie pentru care
preţul de vânzare este egal cu costul marginal.
În aplicaţia noastră, punctul de optim sau de echilibru notat cu E corespunde
nivelului de producţie QE cuprins între 5 şi 6 unităţi de produs.

g) Oferta unui producător este o parte din curba costului marginal cuprinsă între
locul în care aceasta întâlneşte punctul minim al curbei costului total mediu şi
locul în care aceeaşi curbă se întâlneşte cu linia preţului de vânzare (porţiunea H –
E din grafic).
În cazuri de excepţie, când preţurile scad mult, curba ofertei poate fi şi porţiunea
curbei costului marginal (K – H) ce se află sub curba CTM, dar deasupra CVM.

Răspuns 13.3
1000  q
1. p =
10
Cantitate Preţ Venit total Venit marginal
0 100 0 0
100 90 9000 90
200 80 16000 70
300 70 21000 50
400 60 24000 30
500 50 25000 10

Pentru Q = 500 buc., Vm este de 10 u.m.

269
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

2. e

Răspuns 13.4
a) Profitul se defineşte ca diferenţă între încasarea totală şi costul total:
Pr = ÎT – CT
Pornind de la funcţia cererii, putem pune în evidenţă, pe rând, încasarea
medie, încasarea totală şi cea marginală.
Q=8–P
P = ÎM = 8 – Q
ÎT = P · Q = ÎM · Q = 8 · Q – Q2
dIT
Îm = =8–2·Q
dQ
Reţinem aceste expresii şi studiem în continuare, condiţia de maximizare a
profitului: derivata de ordinul I al funcţiei profitului în raport cu producţia trebuie
să se anuleze:
dPr dIT dCT dIT dCT
0  0   Îm = Cm
dQ dQ dQ dQ dQ
Determinăm expresia Cm:
1
CT = · Q3 – Q2 + 4 · Q + 3
3
dCT
Cm = = Q2 – 2 · Q + 4 = (Q - 2)2
dQ
Îm = Cm  8 – 2 · Q = Q2 – 2 · Q + 4  Q2 – 4 = 0  (Q - 2)(Q + 2) = 0
Q = 2 (Q = - 2 nu are semnificaţie economică)
Deci, producţia pentru care firma monopolistă obţine profit maxim este Q =
2 iar preţul de vânzare al produselor sale este:
P = 8 – Q = 6 u.m. (Q0 = 2; P0 = 6)

b) Dacă monopolistul urmăreşte să îşi maximizeze cifra de afaceri sau

încasarea totală, va alege acel cuplu cantitate – preţ care îndeplineşte condiţia:
dIT
Îm = = 0  8 – 2 · Q = 0 => Q = 4  P = 8 – Q => P = 4 u.m. (Q1 =
dQ
4; P1 = 4)

c) Gestiunea în stare de echilibru presupune identificarea acelui cuplu

cantitate – preţ pentru care ÎM = CTM.
ÎM = P = 8 – Q
CT 1 2 3
CTM =  Q Q4
Q 3 Q
1 3
8 – Q = Q2  Q  4  │· 3
3 Q
9
24 – 3 Q = Q2 – 3 Q + 12 + │· Q
Q

270
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

24 Q – 3 Q2 = Q3 – 3 Q2 + 12 Q + 9
Q3 – 12 Q + 9 = 0
(Q – 3)(Q2 + 3 Q – 3) = 0
Q = 3 ; Q2 + 3 Q – 3 = 0
 3  21  3  21
Δ = 9 + 4 · 3 = 21 => Q =  0,8 ; Q = 0
2 2
Aşadar, Q = 0,8 reprezintă pragul de rentabilitate inferior şi Q = 3 pragul de
rentabilitate superior.
P1 = 8 – 3 = 5 (Q2 = 3; P2 = 5)
P2 = 8 – 0,8 = 7,2 (Q3 = 0,8; P3 = 7,2)

d) Atunci când monopolistul urmăreşte să recupereze prin preţ, integral şi

exact, costul suplimentar de obţinere a unei unităţi de produs în plus, trebuie dă
determine acel cuplu cantitate – preţ pentru care:
P = Cm
8 – Q = Q2 – 2 Q + 4  Q2 – Q – 4 = 0
1  17
Δ = 1 + 4 · 4 = 17 ; Q =  2,56
2
P = 8 – 2,56 = 5,44 u.m. (Q4 = 2,56; P4 = 5,44)

P, Îm Cm
CTM, Cm
P3 = 7,2 CTM
7
P0 = 6
P4 = 5,44
P2 = 5
P1 = 4

3
2
1 ÎM

0 0,8 1 2 2,56 3 4 5 6 Q
Q3 Q0 Q4 Q2 Q1 Îm
Q 1 2 3 4
Cm 3 4 7 12
CTM 6,33 4,833 5 6,083
ÎM 7 6 5 4
Îm 6 4 2 0

Bibliografie unitate de învăţare nr. 13

271
 Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.

Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Mic, oeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ âMicroeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.

272