Universitatea Politehnica București

Facultatea de Știința și Ingineria Materialelor

Departamentul de Știinta Materialelor Metalice,Metalurgie Fizică

IMPLANT DE UMĂR

STUDENTI:

Nișcoveanu Cosmin

Popa Georgian-Victor

Stan Lucian-Constantin

PROFESOR: Suditu Andreea-Alexandra

S.L.dr.ing. Dan Batalu

1
Cuprins

1.Introducere………………………………………………………………………..…1

2. Evoluţia conceptului de proteză şi de protezare……………………………………8

2.1.

Istoric...........................................................................................................8

2.2. Principii şi metode de protezare………………………………………………9

2.3 Biomateriale utilizate la realizarea implanturilor…………………………10

3. Solutii tehnice pentru eliminarea partiala sau totala a starii de handicap…………12

3.1 Reabilitarea sistemului motor................................................................... 12

3.2 Inlocuirea articulatiei umarului(artroplastia de umar).............................18

4. Proteza inversată de umăr (PIU)…………………………………………………22

4.1 Principiu de functionare……………………………………………………….22

4.2 Tehnica operatorie……………………………………………………………..23

5.Concluzii…………………………………………………………………………..30

6.Bibliografie………………………………………………………………………..31

2
1.Introducere

Ingineria materialelor este direct implicata in domenii de activitate a caror diversitate

suporta o permanenta expansiune. Alaturi de domeniile traditionale apar tot mai multe
aplicatii in medicina, informatica, tehnica spatiala, electronica. Aplicatiile din domeniul
medical sunt generate atat de cerintele deosebite impuse de practica cat si de continua
evolutie a medicinei ca stiinta. Astfel, prin aparitia conceptului de biocompatibilitate este
necesara folosirea unor materiale de sinteza compatibile cu corpul uman (biomateriale) cu un
spectru larg de proprietati si area lor in dispozitive medicale care sa corespunda unor
parametrii functionali strict impusi.
La randul lor, tehnicile medicale care presupun folosirea biomaterialelor, compatibile
cu corpul uman, precum si metodele de interventii si investigatii clinice au devenit extrem de
sofisticate. Daca in trecut tehnicile medicale erau bazate pe principiul refacerii biologice
naturale, acum sunt utilizate tehnicile medicale care presupun folosirea dispozitivelor
realizate din biomateriale pentru refacerea mai rapida a tesuturilor sau a functiilor umane,
deoarece se reduce perioada de inactivitate a pacientilor.
Aplicatiile care utilizeaza biomateriale sunt diverse: de la implanturi bioresorbabile la
proteze articulare, de la scaunele cu rotile pana la organele artificiale, de la modelarea terapiei
de dializa pana la modelarea sistemului cardiovascular, ajungand chiar la asigurarea
tehnologiei managementului in spitale si urmarirea starii de sanatate a populatiei.
Protezele si dispozitivele de sprijin, destinate sa inlocuiasca parti deficiente ale
organismului, sau sa remedieze disfunctionarea lor, au fost realizate cu ajutorul polimerilor
(poliesteri, siliconi, polimetacrilamida de metil, polietilena), al aliajelor metalice (oteluri
inoxidabile, aliaj pe baza de crom, cobalt si molibden, titan si aliaje pe baza de titan), al
ceramicilor (alumina densa, vitroceramici), al materialelor combinate (carbon-carbon,
polimeri-fibre de grafit sau de sticla). La contactul cu aceste materiale diverse se produc
reactii ale tesuturilor care fac necesara inlaturarea protezei. Pentru a evita aceste reactii sau
pentru a le atenua considerabil a fost creata a noua categorie de materiale,biomaterialele.
Este vorba de materialele biocompatibile, destinate “sa lucreze sub constrangere biologica”.
In domeniul chirurgiei cardiovasculare, cercetarile asupra biomaterialelor se
orienteaza catre descoperirea de noi mijloace pentru obtinerea unor suprafete de polimeri
anticoagulante, de exemplu: poliesterul, polietilena, polizaharidele, pentru realizarea unor
inlocuitori avand proprietatile anticoagualante ale heparinei. Obtinandu-se in felul acesta
tuburi de diametru foarte mic, ele vor putea fi utilizate ca punti coronariene pentru tratarea cu
mai mult succes a infarctului de miocard.
Folosirea aliajelor metalice in protezele articulatiilor creeaza probleme, deoarece
proprietatile lor mecanice si cele ale osului sunt foarte diferite. Ceramicile, mai ale aluminele
arse poseda, in schimb, o biocompatibilitate excelenta, o mare rezistenta la uzura, dar
fragilitatea lor la soc este ridicata. Biomateriale cu structura chimica invecinata celei a osului,
derivate din fosfati de calciu, hidroxiapatitele, ofera avantajul ca pot fi colonizate de celule

3
osoase din cauza structurii lor poroase si a analogiei chimice cu tesutul osos. Din 1974, au
inceput sa se fabrice compusi, pe baza de hidroxiapatite, de fosfoaluminati de calciu si de
fluoroapatite Fibrele pe baza compusilor carbon-carbon, epoxi-carbon, polimeri
biodegradabili-fibre de carbon sunt chemate sa joace un rol important in elaborarea protezelor
de tendoane si ligamente. Utilizarea polimerilor biodegradabili (copolimeri ai acidului lactic)
ar prezenta avantajul evitarii reinterventiei chirurgicale necesare pentru scoaterea placilor de
imobilizare puse la o prima interventie.
Tot biomateriale noi au facut posibila producerea lentilelor de contact fine, flexibile si
suple; este vorba de geluri macromoleculare, al caror continut de apa depaseste 80%, ceea ce
asigura o buna difuziune a oxigenului si anhidrida carbonice. In S.U.A., Europa si Asia se
intreprind cercetari active asupra inlocuitorilor sangelui: elaborarea unor “celule artificiale”
constituite din hemoglobina microincapsulate in polimeri sintetici; transportori de oxigen pe
baza de fluorocarboni; gelatine si dextrani utilizate ca substituit al plasmei sangvine. Dar
acesti produsi nu sunt intotdeauna bine tolerati si, de aceea, se intentioneaza sa se sintetizeze
polimeri solubili usor biodegradabili, dupa exemplul copolimerilor de acid glicolic si de acid
lactic, utilizati pentru efectuarea unor suturi profunde care pot fi bioresorbite in locul
catgului.
Toate aceste cercetari asupra biomaterialelor necesita colaborarea specialistilor si
tehnicienilor care apartin unor discipline diferite; tehnicile de recombinare genetica si unele
procedee biotehnologice pot modifica intr-un mod determinant acest domeniu important prin
consecintele lui economice, sociale si umane. Aceste cercetari sunt legate de ansamblul
cercetarilor si realizarilor care au dat nastere ingineriei biologice si medicale, suport
tehnologic indispensabil progreselor medicinei.
Aceste diverse aplicatii contribuie la profunda schimbare a medicinei, care nu mai
este “arta” de a depista si de a vindeca o boala, ci care se orienteaza din ce in ce mai mult
catre prevenirea acesteia, beneficiind de rezultatele cercetarilor biologice legate de aparitia si
dezvoltarea unor anomalii.
In acest fel descoperirile relative la existenta in organismul uman insusi a unui arsenal
terapeutic de o mare diversitate si de o extraordinara precizie - cuprinzand anxioliticele,
endorfinele, hormonii si sistemul imunitar - orienteaza terapeutica pe calea “naturala” care
consta in compensarea cu ajutorul acestor substante de origine umana a deficientelor de
producere sau de receptare ce explica multe stari patologice. O astfel de farmacologie
naturala se deosebeste de cea care recurge la produse de origine vegetala, dintre care unele
sunt, la urma urmelor, foarte toxice. Ea consta intr-adevar in administrarea, stimularea sau,
dimpotriva, inhibarea hormonilor, enzimelor, mediatorilor chimici, care sunt indispensabile
functionarii organismului si ale caror defecte ori dezechilibre sunt raspunzatoare de starile
fiziologice deviante si de incidenta unui mare numar de maladii. In acest domeniu,
contributia tehnicilor de recombinare genetica este importanta in masura in care ele fac
posibila sintetizarea acestor hormoni, acestor mediatori sau acestor factori responsabili ai
apararii naturale a organismului, cu ajutorul microbilor sau culturilor de celule, evitandu-se
astfel sa se faca apel la sinteze chimice complexe si costisitoare.
O multitudine de cerinte sunt impuse materialelor biocompatibile folosite la
fabricarea implanturilor,utilizate la randul lor pentru a ajuta sau inlocui functiile tesuturilor
sau a organelor umane.

4
 Aceste cerinte depind de: scopul implantului,compozitia si proprietatile acestuia,
aspecte economice.
Proprietatile de suprafata ale materialului joaca un rol deosebit de important: reactiile
biologice ale organismului cu materialele straine au loc la suprafata cel putin in perioada
imediat urmatoare implantarii si sunt responsabilii principali in decizia organismului de a
accepta sau respinge implantul.Implanturile pot fi confectionate dintr-un singur material, dar
foarte adesea dispozitivele sunt combinatii cu aceste materiale.

Materialele biocompatibile trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte:

 sa nu transmita toxine, cum ar fi Co-Cr, care pot duce la aparitia cancerului
 riscul posibilitatii asocierii cu coroziunea a aliajelor de implant in interiorul
organismului sa fie redus
 duritate buna, rezistenta la coroziune (materiale pentru bisturie, articulatii sferice si
valve)
 stabilitate termica, rezistenta la temperaturi ridicate, performante bune, comportare
buna la sudare, prelucrare usoara
 continut scazut de impuritati, rezistenta la oboseala
 proprietati mecanice bune, superioare, usor de modelat
 gust neutru pentru aliajele folosite in domeniul ingineriei dentare
 rezistenta la rupere
 caracter nealergic si netoxic
 greutate redusa
 sa formeze un strat aderent si pasiv la suprafata, care se caracterizeaza prin proprietati
bune la coroziune
 rezistenta la rupere si la tractiune cand necesita durata lunga de viata
 inerte in fluidele din organism (ex. Ceramica)
 rezistenta mare la compresiune
 stabilitate a dimensiunilor
 sa corespunda estetic pentru o serie de aplicatii (ex. Ceramica in materiale dentare)
 usor de fabricat atat la dimensiuni reduse cat si la dimensiuni mari
 coeficient de frecare redus
 biocompatibilitate ridicata – formeaza legaturi directe cu tesutul, actioneaza ca un
ghid al scheletului in cresterea oaselor (hidroxiapatita)

Concret,pentru piesele ce alcatuiesc mecanismele protezelor se pot folosi,in

general,materiale intalnite in constructiile mecanice uzuale cu precadere cele folosite in
mecanica fina.Pentru a obtine parametri cat mai buni pentru aceste mecanisme se recomanda
insa, materialele cu greutate specifica mica si cu proprietati mecanice bune sau foarte bune.Se
va tine cont ca ponderea pieselor realizate din aceste materiale sa fie astfel aleasa, incat pretul
de cost sa nu fie exagerat.Ca urmare, materialele folosite pot fi atat cele clasice cum sunt

5
otelurile si aliajele de aluminiu, cat si materialele mai speciale ca aliajele de titan,diverse
materiale plastice simple sau materiale compozite.
Trebuie subliniat ca datorita rolurilor functionale diferite ale pieselor ce compun un
mecanism de proteza, se impune utilizarea concomitenta a mai multor materiale de natura
diferita.De exemplu materiale metalice pentru carcase,piese de baza, pentru piese mobile
(roti,parghii), materiale plastice pentru piese de legatura (bucse), cauciuc sau materiale
asemanatoare pentru zonele degetelor de contact cu obiectul prehensat.
Un aspect deosebit de important este alegerea materialelor din perspectiva
posibilitatilor de protejare,eventual prin tratamente termochimice sau alte procedee.
Aceasta protejare este foarte necesara deoarece multe parti ale protezei intra in
contact cu tesuturile vii ale corpului uman, in special cu pielea.De aceea, trebuie indepartate
toate posibilitatile ca prin degradare, materialele sa devina periculoase,cum ar fi prin ruginire.
Ca urmare, piesele trebuie sa permita un grad de finisare mare sau foarte mare,ca sa
poate fi acoperite cu straturi de protectie, de obicei inoxidabile(prin cromare). In acest
context se recomanda evitarea intrarii in contact a protezei cu medii corozive(chiar apa) si
indepartarea cat mai atenta a urmarilor unor contacte accidentale de acest fel.
Exista trei tipuri de biomateriale ce se disting dupa interactiunea lor cu mediul biologic:
 materiale bioinerte
 materiale bioabsorbante
 materiale bioactive
Materialele bioinerte cum ar fi titanul,tantalul, polietilena şi alumina, expun o foarte
mică interacţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot adera la suprafaţa acestor
materiale inerte fie prin creşterea acestora în microneregularităţile suprafeţei (osteointegrare)
fie prin folosirea de adeziv special (acrilat). Pe termen lung, acesta din urmă nu este modul
ideal de fixare a implanturilor, de regulă cele ortopedice şi stomatologice. Cu toate acestea,
multe din implanturile polimerice sunt considerate a fi sigure şi eficace pe o perioadă
cuprinsă între câteva luni şi câţiva ani. Reacţia biologică este inevitabilă, dar este compensată
de modul de proiectare a implanturilor.
Materialele bioabsorbante cum ar fi fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic-
poliglicolic, chiar şi unele metale, sunt astfel concepute încât acestea să poată fi uşor
absorbite de organism şi înlocuite de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau pielea). Acest tip
de materiale sunt folosite în cazul transportului de medicamente sau în cazul structurilor
implantabile biodegradabile cum ar fi aţa chirurgicală.
Din categoria materialele bioactive fac parte materialele sticloase, ceramicele,
combinaţiile ale materialelor sticloase cu ceramicele şi hidroxiapatita care conţine oxizi de
silicon (SiO2), sodiu (NaO2), calciu (CaO), fosfor (P2O5) şi alţi constituenţi de materiale
care ajută la formarea de legături chimice cu ţesutul osos. Aceste materiale sunt bioactive
datorită legăturilor pe care acestea le realizează în timp cu ţesutul osos şi în unele cazuri cu
ţesutul moale. În particular, are loc o reacţie de schimb de ioni între materialul bioactiv şi
lichidele corpului, prin care particule de material difuză în lichid şi viceversa, rezultând în
timp, un strat biologic activ de fosfat de calciu, care este chimic şi cristalografic echivalent cu
structura osoasă. De asemenea, materialele bioactive par să fie răspunsul ideal în cazul fixării

6
oaselor în urma fracturilor, dar nu sunt potrivite în cazul implanturilor de articulaţii, acolo
unde gradul de frecare dintre materialele în contact este foarte mare.
Relatia om-aparat este complexa,cu aspecte multiple,nu intotdeauna confortabila
pentru om.Implica interactiunea directa intre organismul uman si un aparat,prin urmare
trebuie tratata cu atentie deosebita.
In general relatia om-aparat se poate materialize prin acceptarea sau respingerea
aparatului de catre om.Motivul fundamental de respingere a aparatului de catre o persoana cu
handicap este convingerea ca avantajele aduse de utilizarea aparatului nu compenseaza
dezagreabilitatea utilizarii sale.
Realizarea unui aparat este o sarcina extreme de dificila sin u poate fi dusa la bun
sfarsit decat prin colaborarea interdisciplinara intre:medicinisti, ingineri si ergoterapeuti.
Aparatul ideal este acela care face ca persoana cu handicap care-l utilizeaza sa se
considere o persoana absolut normala, atat in raport cu situatia anterioara aparitiei
handicapului, cat si cu celelalte persoane.
Proiectarea şi realizarea implanturilor este strâns legată de opţiunile medicale privind
soluţionarea cazurilor, dar şi de gama de materiale existente. Astfel, în trecut, în lipsa unor
materiale biocompatibile accesibile şi a unor tehnici chirurgicale complexe singura soluţie era
îndepărtarea ţesutului afectat, amputarea şi înlocuirea, acolo unde era cazul, cu o proteză
exterioară. În prezent, exceptând cazul amputării, sunt utilizate doua variante chirurgicale:
transplantarea şi implantarea.
Procedeul a evoluat ca şi consecinţă a numeroaselor îmbunătăţiri ale design-ului
componentelor protezei, a caracteristicilor mecanice ale materialelor utilizate, a procedeelor
noi de producere a protezelor, a creşterii biocompatibilităţii dintre proteză şi ţesuturile
biologice şi, nu în ultimul rând, ca urmare a unei mai bune cunoaşteri a biomecanicii
articulaţiei şoldului.
Tehnologia şi biomaterialele folosite la realizarea componentelor protetice s-au
îmbunătăţit foarte mult în ultimele decenii. Dacă componentele au fost bine poziţionate şi
fixate, limitele de supravieţuire ale protezelor moderne sunt legate doar de aspectele
tribologice (frecare, uzură şi lubrifiere). De aceea considerăm că tema abordată este de
actualitate şi va reprezenta un pas înainte în domeniul artroplastiilor totale de şold, în ceea ce
priveşte optimizarea design-ului şi alegerea materialelor folosite la confecţionarea
implanturilor prin contribuţiile aduse la studiul comportării lor în exploatare.

7
2. Evoluţia conceptului de proteză şi de protezare

2.1. Istoric

Cele mai vechi documente privitoare la folosirea membrelor artificiale provin

de la Herodot şi Aristophanes ce datează din secolul V î.e.n. Cu toate că vestigiile şi unele
documente dovedesc existenţa unor preocupări pentru construcţia de proteze încă cu mai
multe sute de ani în urmă, un progres real se remarcă abia în secolul al XVI-lea. Armurierii
care se ocupau cu construcţia protezelor realizau, pentru vremurile de atunci, adevărate
capodopere, compuse din mecanisme de prindere şi de răsucire, dotate cu pârghii şi sisteme
dinţate de frânare.
În Franţa, celebrul Ambroise Paré (1517-1590) s-a ocupat de problema protezării,
concepând şi recomandând diferite tipuri de proteze. Perfecţionări ale mâinilor artificiale cu
articulaţii mobile au fost aduse şi de către Părintele Sebastian (1675). Cu 100 de ani mai
târziu, Pierre Dionis descrie construcţia unei proteze de lemn, în care încerca să redea forma
şi funcţionarea unui membru inferior. De asemenea, sunt notabile şi încercările chirurgilor
olandezi Solingen şi Verduin, care au realizat o proteză din lemn în formă de cizmă pentru
gambă şi coapsă, care era prevăzută cu un manşon din lemn pentru coapsă, o articulaţie
pentru genunchi în formă de balama, şine laterale din oţel şi un picior de lemn.
Progresele următoare în construcţia protezelor şi înzestrarea invalizilor cu membre
artificiale sunt de menţionat la începutul sec. XIX- lea. După primul război mondial,
problema protezării a devenit o necesitate stringentă, datorită numărului mare de invalizi,
ceea ce a impus un studiu şi o preocupare majoră pe plan mondial în realizarea unor proteze
eficiente. În această perioadă apar pentru prima dată proteze, care în Anglia erau construite
din aluminiu şi bronz de către meşterii instrumentişti. În Germania şi în alte state evoluţia a
fost canalizată spre construcţia protezelor din piele cu schelet metalic şi articulaţie pentru
genunchi şi gleznă. Începutul secolului al XX-lea aduce în continuare noi îmbunătăţiri în ceea
ce priveşte reducerea greutăţii protezelor.

2.2. Principii şi metode de protezare

Cuvântul „proteză” provine de la cuvintele greceşti: „pro” - în loc, şi „tilhemi” -
aşezare, indicând prin urmare un aparat care să înlocuiască lipsa unui organ în întregime sau
numai a unui segment al corpului. Denumirea de proteză este de multe ori folosită greşit în
limbajul comun, fapt ce dă naştere la confuzii atunci când este vorba de un aparat ortopedic,
care are ca scop îndreptarea unei atitudini vicioase sau să permită reglarea unei funcţii.

8
 Principiul de protezare constă în folosirea de părţi artificiale (proteze) pentru îmbunătăţirea
funcţiei vitale şi a modului de viaţă a persoanelor cu deficienţe motorii şi nu numai. Este ştiut
că pierderea unui segment unilateral sau bilateral, precum si diferite leziuni ce afectează o
funcţie fiziologică sau creează o atitudine vicioasă a aparatului locomotor, dau naştere unui
traumatism psihic cu reacţii profunde asupra individului [Cristea 06]. Completarea unui
membru amputat este unul din scopurile cele mai importante din domeniul protetic şi este şi
parte de sine stătătoare a biomecanicii şi terapeuticii. Protezele sunt foarte complexe, pot
varia în funcţie de aplicabilitatea lor şi pot fi clasificate în funcţie de criterii foarte diverse.

Tabelul 2.1
endoproteze, folosite pentru protezarea totală a unei structuri
anatomice complet compromisă (endoprotezele de şold, genunchi,
gleznă, valvele artificiale ale inimii, etc.);
Modul

de

aplicare plăci
proteze interne dispozitive de tije intra-medulare
dispozitive interne de
osteosinteză, şuruburi de fixare
osteosinteză
parea
CLASIFICAR
E

folosite pentru dispozitive spinale de fixare

Criteriul

de

clasificare
fixarea fire şi ace ortopedice
fracturilor dispozitive externe de fixarea de fracturi
osteosinteză alungirea oaselor
exoproteze pentru membrele superioare, care ajută la activităţile
zilnice (protezele pentru braţ)

proteze externe exoproteze pentru membrele inferioare, care ajută la stabilitatea

corpului, la funcţia mersului, la absorbţia de şocuri precum şi la o mai
bună imagine a corpului uman (proteza de şold, proteza de coapsă,
proteza de gambă, proteza post-piciorului şi a zonei medio-tarsiene).

proteze estetice, al căror singur scop este acela de a reda forma structurii anatomice
(proteza de umăr, proteza mâinii, proteza de ochi, etc)
proteze funcţionale, care se modificarea volumului muscular prin contracţii

proteze funcţionale cu sursă de energie din corp

Rolul (mişcarea obţinută prin mişcări musculare,

folosesc la protezarea membrelor izometrice, etc.);

superioare şi urmăresc animarea
membrului
amputat proteze funcţionale cu sursă de energie
extracorporală (energie electrică, gaze sub presiune,
pompe hidraulice, etc).

9
 2.3 Biomateriale utilizate la realizarea implanturilor

Materialele biocompatibile (biomaterialele) sunt utilizate pentru realizarea

implanturilor cu rolul de a înlocui, fixa, susţine sau îmbunătăţi performanţele unor părţi din
organismul gazdă sau pentru realizarea unor dispozitive care prin contact cu organismul viu
sa nu aibă efecte secundare negative. Alegerea materialului pentru realizarea implantului
depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: funcţionalitatea implantului, tipul de interacţiune cu
organismul gazdă şi durata de implantare [Batalu 07]. Unul din criteriile pentru alegerea
biomaterialului este compatibilitatea proprietăţilor mecanice. Astfel, în general, dintr-o gamă
largă de biomateriale se vor alege acele materiale care au proprietăţi mecanice cât mai
apropiate de cele ale ţesutului cu care urmează să interacţioneze. În cazul oaselor lungi
(femur, tibie, humerus, radius, cubitus), funcţie de proprietăţile mecanice se disting două
tipuri de ţesuturi osoase: dure şi moi (spongios). Rolul ţesutului dur este de a prelua eforturile
de încovoiere, în timp ce rolul ţesutului moale este de preluare a eforturile de compresiune.
Pentru implanturile care vor înlocui ţesutul osos dur, aliajul Ti-6Al-4V corespunde cel mai
bine condiţiilor de compatibilitate mecanică, raportat la celelalte materiale metalice (aliaje
Co-Cr, oteluri inoxidabile, figura 2.1).
Proprietăţi mai bune le au însă materialele ceramice compozite (materiale considerate
din a doua generaţie), cum ar fi Biosticla 45S5 sau materialul compozit biosticlă-siliciu poros.
O gamă largă de polimeri se folosesc în aplicaţiile medicale, aceasta datorându-se faptului că
aceştia se găsesc sub diferite forme complexe şi compoziţii (solide, fibre, fabricate, filme,
geluri.

Fig. 2.1. Modulul de elasticitate şi rezistenţa la tracţiune pentru diferite biomateriale

10
 Biomateriale metalice. Proprietăţile materialelor sunt guvernate direct chiar de
structura lor. La nivel atomic, metalele sunt formate din ioni pozitivi, aflaţi în interiorul
norului de electroni liberi. Acest nivel atomic este responsabil pentru caracteristicile şi
proprietăţile distincte ale metalelor. Legăturile metalice permit atomilor să se auto-aranjeze
într-o anumită ordine, să se repete şi să se organizeze într-un model cristalin tridimensional.
Proprietăţile chimice ale metalelor depind tot de natura legăturilor lor atomice. Cu cât
legăturile dintre atomi sunt mai puternice şi greu de rupt, cu atât materialul este mai inactiv.
Deoarece interacţiunea dintre ţesutul uman şi biomaterial are loc la nivelul interfeţei dintre
cele două componente, proprietăţile suprafeţei materialului implantat sunt de mare
importanţă.
Biomateriale polimerice. Polimerii sunt cele mai folosite materiale în cadrul
aplicaţiilor medicale (tabelul 2.2). Aceste materiale pot fi folosite în realizarea de dispozitive
cardiovasculare (grefe vasculare, valve artificiale ale inimii), implanturi mamare, lentile de
contact, lentile intraoculare, învelişuri pentru medicamente, aţe chirurgicale, adezivi şi
substituenţi pentru sânge.

Tabel 2.2. Exemple de aplicaţii medicale ale polimerilor

Aplicaţii Polimeri
Polietilena, polivinil, policlorhidră, poliester, cauciuc siliconal,
Implanturi cardiovasculare
polietilenă, politetrafluoretilenă
Implanturi ortopedice Polietilenă, polimetil, polimetacrilat,

Farmaceutică
(medicamente) Polilactite, policoglicoide

Ţesuturi artificiale Acid polilactic, acid poliglicoloc, polilactidă, policoglicoide

Biomateriale ceramice. Ceramicele sunt materiale în compoziţia cărora intră

materialele metalice şi nemetalice, legate între ele prin legături ionice sau covalente. Ca şi în
cazul metalelor, legăturile inter-atomice din materialele ceramice sau format în urma
cristalizării tridimensionale a structurii. Ceramicele sunt izolatoare din punct de vedere
electric şi termic. Legăturile ionice sau covalente fac din ceramică un material cu o duritate
mare şi fragilitate ridicată. Aceste materiale sunt însă sensibile la apariţia fisurilor sau a altor
defecte. Legăturile covalente ale materialelor ceramice au o mare influenţă în cazul
comportării chimice a acestora.
Biomateriale compozite. Compozitele sunt acele materiale care au în componenţă
două sau mai multe faze constituente, de obicei o matrice polimerică şi o componentă de
armare, la o scară mai mare decât cea atomică. De obicei, elementele componente ale unui
material compozit sunt separate între ele prin interfeţe ce pot fi identificate fizic. Din punct de
vedere structural, materialele biocompozite sunt materiale anizotrope, adică proprietăţile lor
mecanice diferă pe toate direcţiile.
Prin biocompatibilitatea intrinsecă se înţelege faptul că suprafaţa implantului trebuie
să fie compatibilă cu ţesutul gazdă din punct de vedere chimic, biologic şi fizic (incluzând
morfologia suprafeţei). În ceea ce priveşte biocompatibilitatea extrinsecă, acesta se referă la
proprietăţile mecanice ale materialului, cum ar fi modulul de elasticitate, caracteristicile de
11
deformaţie şi transmiterea optimă a solicitărilor la interfaţa dintre implant şi ţesut.
Condiţionarea optimă dintre biomaterial şi ţesutul viu este atinsă atunci când compatibilitatea
suprafeţei şi cea structurală sunt îndeplinite.

3. Solutii tehnice pentru eliminarea partiala sau totala a starii de handicap

3.1 Reabilitarea sistemului motor

Biosistemul motor (locomotor) reprezinta un cadru,care pe de o parte contine toate

componentele organismului.iar pe de alta parte asigura miscarile necesare si amploarea
acestora.
Acest biosistem este in primul rand vizat de activitatile de protezare,datorita
deiferitelor deteriorari pe care le poate suferi deoarece suprafata sa exterioara este granita
dintre mediul interior si cel exterior.
 Proteze,orteze si teleteze pentru membrele superioare
Membrul superior uman este cea mai complexa parte cinematica a subsistemului
motor,cu o pondere a utilitatii vitale foarte mare si, ca urmare, au existat si continua sa existe
incercari variate pentru reducerea eventualelor grade de handicap ale acestuia.
Pentru reducerea partiala a gradului de handicap al membrului superior in prezent, se
cunosc trei solutii: prin protezare,cu orteze sau cu teleteze.
Protezele rezolva partial cazurile de handicap in situatia absentei unei parti a
membrului superior,iar ortezele si teletezele cazurile in care disfunctionalitatea membrului
superior apare fara afectare a integritatii fizice (numai nervii corespunzatori nu mai
functioneaza). Protezele depind de starile de handicap corespunzatoare.
Starea de handicap, avuta in vedere, consta in lipsa unei parti a membrului superior
sau a acestuia in toatalitate.Datorita complexitatii structurale exista multiple stari distincte de
handicap: la nivelul degetelor,antebratului si bratului.
Orice solutie de protezare are ca puncte de plecare modelul biomecanic al membrului
superior,starea concreta de handicap si modelul general de modelare mecanica a membrului
superior.Prin modelarea mecanica se urmareste gasirea celei mai potrivite variante tehnice
care sa asigure un nivel suficient al similitudinii cu modelul natural atat structural,functional
cat si privind aspectul exterior
 Clasificarea si sistematizarea protezelor pentru mana
Ca sistem mecanic,proteza mecanica pentru mana este practic un mecanism.Ca
urmare, pentru clasificarea acestor proteze se folosesc criteriile generale de clasificare a
mecanismelor si unele criterii specifice.
Pricipalele criterii de clasificare sunt:
 Gradul de utilitate al protezei
 Tipul elementelor constructive folosite

12
  Modul de actionare al falangelor articulate
 Gradul de mobilitate al mecanismului folosit,implicit gradul de functionalitate
 Modul de actionare global al protezei
 Gradul de control al protezei
In functie de gradul de utilitate protezele se impart in:proteze cosmetice,proteze utilitare
si proteze functionale.
Proteza cosmetica este numai o copie fidela,dar rigida a mainii intr-o anumita
pozitie si este fixata ca atare pe restul bratului.
Protezele utilitare au la baza un mecanism simplu si pot fi folosite pentru realizarea
uneia sau catorva operatii similare cu cele ale mainii,de regula prin prindere-desprindere si au
forma unui „cleste”.
Protezele functionale au de asemenea la baza un mecanism, care insa permite
realizarea unei game mult mai largi dintre miscarile mainii si ca forma sunt asemanatoare cu
mana.
 Proteze pentru brat si umar

Bratul este format dintr-

un singur os si proteze speciale
pentru acesta nu se folosesc(in
afara endoprotezelor pentru
consolidare).
Ca si la antebrat, in cazul
protezarii unei parti a bratului,
pana in vecinatatea umarului,
aceasta se realizeaza prin
prelungirea protezei
antebratului, care contine
inclusiv proteza cotului.In acest
caz, biocurentii de comanda pot
fi inca captati din zona umarului
si comanda protezei se paote
realiza in conditii bune.De
asemenea, folosirea comenzii
prin fir este posibila deoarece
Fig.3.1 Inchiderea si deschiderea protezei pentru mana
restul bratului poate fi miscat si cu ajutorul miscarii trunchiului, firul special amplasat poate
comanda atat miscarea antebratului cat si inchiderea si deschiderea protezei pentru mana.
Problema cea mai dificila la protezarea bratului este protezarea umarului,respectiv
articulatiei umarului.Aceasta problema o consideram in cazul dislocarii humerusului din
articulatia scapulo-humerala, caz in care structura osoasa dinspre trunchi nu este afectata.
Pana in prezent nu exista solutii de protezare uzuala a umarului,in afara de cele pur
estetice.O prima varianta este amplasarea unui „capac” care sa stimuleze umarul.Adoua

13
varianta este folosirea unei proteze estetice pentru tot membrul superior, care sa se fixeze pe
trunchi.
Folosirea unei astfel de proteze nu este lipsita de importanta, deoarece reechilibreaza
structura superioara a corpului prin completare si evita instalarea scoliozei.

 Proteze pentru memebrele inferioare

Membrele inferioare ale corpului uman (picioarele) sunt specializate in sustinerea
partii superioare a corpului si asigurarea deplasarii bipede.
Chiar daca la o prima analiza complexitatea structurala a membrelor inferioare pare
mai redusa comparativ cu cea a membrelor superioare problemele generate de diferite cazuri
de handicap nu sunt mai putin complexe.Totusi, deoarece intr-o prima instanta trebuie
asigurata posibilitatea deplasarii la nivelul minim de functionalitate, structurile mecanice
utilizate pot fi oarecum simple.
Dificultatea majora a rezolvarii cazurilor de handicap ale membrelor inferioare rezulta
din necesitatea suportarii majoritatii greutatii corpului, atat static cat si dinamic. Pana in
prezent se cunosc doua solutii principale de rezolvare a handicapului membrelor inferioare:
cu proteze sau cu orteze.
Protezele,ca si in cazul membrelorsuperioare, rezolva diferitele cazuri de handicap
concretizate prin lipsa unei parti a membrului inferior.Protezele sunt structuri artificiale
similare cu partile naturale pe care le substituie.
I n mare parte din aceleasi cauze precizate la membrele superioare rezulta diferitele
stari de handicap ale membrelor inferioare,concretizate prin lipsa partiala sau totala a acestora
sau numai a unuia dintre ele.Pana in prezent prin protezare sut rezolvate acceptabil numai
cazurile ce afecteaza un singur picior, celalalt fiind functional natural.

 Proteze pentru talpa piciorului

Talpa piciorului are un rol foarte important atat la sprijinul static al intregului
organism cat si la preluarea reactiunii solului in timpul deplasarii.
Cu toate ca exista situatii cand lipsesc parti incepand cu zona oaselor
metatarsiene,solutiile tehnice de protezare se refera la talpa in intregul sau,inclusiv articulatia
gleznei.Pentru afectarea talpii la nivelul oaselor metatarsiene sau dincolo de acestea spre
falange, protezele sunt sub forma unei incaltaminti speciale.
Desi structura talpii este foarte complexa, functionalitatea acesteia este asigurata de
modelele mecanice simple, la care articulatia gleznei este inlocuita cu o cupla de rotatie, iar
blocul articulatiilor metatarsofalangiene cu o alta cupla de rotatie.Problemele deificile apar in
stabilirea materialelor si a diverselor componente care trebuie sa asigure deservirea in timp a
persoanei cu o functionalitatea corespunzatoare.

 Proteze pentru gamba

Cazurile de handicap la nivelul gambei sunt cele mai numeroase.Dificultatea

principala a protezarii deriva din dimensiunile bontului si pregatirea acestuia pentru atasarea

14
protezei.Pregatirea bontului presupune activitati complexe care in principal trebuie sa
asigure: refacerea cat mai buna si utila a structurilor la nivelul bontului, determinarea
punctelor sensibile ale bontului la presiune (capul si gatul peroneului,creasta si extremitatea
tibiei, grupele de tendoane mediale si laterale si oasele responsabile de suportarea presiunii),
stabilirea pe fata anterioara si fata laterala a proiectiei centrului de greutate a corpului,
confectionarea mulajului bontului.
Protezarea se face in trei etape, prin utilizarea succesiva a protezei de spital (proteza
precoce), protezei provizorii si protezei definitive.
Proteza de spital este simpla constructiv, asigura modelarea rapida a bontului si
permite deplasarea.
Proteza provizorie este mai complexa si permite reglarea lungimii protezei si rotatia
piciorului fata de axa mediana.
Proteza definitiva este forma finala a solutiei de protezare.
Protezele de gamba constructiv sunt niste prelungiri ale protezelor de talpa pentru
compensarea corespunzatoare a portiunii lipsa.Structural nu au particularitati speciale pentru
ca nu au mobilitati suplimentare. Principalul criteriu dupa care pot fi diferentiate protezele
pentru gamba este lungimea bontului.In functie de acest criteriu exista proteze de gamba:
pentru bont lung (bontul lung are avantaje statice si dinamice deoarece exista un brat de
parghie mai mare, care poate dezvolta o forta mai mare pentru flexie, iar pe de alta parte,
permite o manseta mai scurta de coapsa), mediu, scurt in extensie si pentru bont scurt flexat.

 Proteze pentru genunchi

Protezarea genunchiului este o problema dificila datorita structurii si miscarilor

complexe in aceasta articulatie.Proteza de genunchi trebuie sa asigure ca miscarea din cupla
mecanica sa fie cat mai asemanatoare cu cea din articulatia naturala.
Sub aspect functional articulatia protezei de genunchi este cvasilibera in sensul ca:
flexia se face prin apsare,iar extensia cu ajutorul unor elemente elastice.Protezarea
genunchiului presupune prelungirea protezei de gamba prin inglobarea articulatiei mecanice
ce substituie genunchiul si fixarea pe coapsa.

 Proteze pentru coapsa si sold

Protezele pentru coapsa incearca sa rezolve probleme de afectare intr-o anumita
masura a coapsei, respectiv a femurului.Constructiv aceste proteze rezulta prin prelungirea
protezelor pentru ansamblul genunchi-gamba-talpa.
Pincipalele parti componente ale unei proteze de coapsa sunt: mansonul de coapsa,
mansonul de gamba, elementele mecanice de consolidare a gleznei si elementele de fixare ale
protezei

 Protezarea cutiei toracice

15
 Cutia toracica, pe langa rolul de protectie a unor organe vitale (plamanii,inima)
asigura prin miscari ritmice inspiratia si expiratia.In cazul unor afectiuni se pot folosi proteze
sub forma unor corsete speciale pentru consolidare care pot deveni si active pentru a controla
respiratia.
Anumite afectiuni ale coloanei vertebrale se pot rezolva prin folosirea unor structuri
reglabile formate din axe si carlige.Structura coloanei vertebrale este utila si din perspectiva
realizarii unor roboti madicali vertebroizi care sa poata realiza traiectorii complicate, care pot
fi necesare in anumite situatii medicale (exemple: inspectii endoscopice, operatii estetice
complexe

 Aplicatii:
În România, toţi cetăţenii au dreptul la endoproteze(endoprotezele se implanteaza in
organism) gratuit, prin intermediul Programului Naţional de Endoprotezare, derulat de
Ministerul Sănătăţii.57 de spitale şi de clinici de ortopedie implantează proteze şi 47 dintre
ele pot să înlocuiască şi proteza primară, prin acest program.
Opţiunea pentru o proteză performantă sau pentru una mai puţin performantă aparţine
spitalului. Decizia este luată în funcţie de banii de care dispune instituţia, de indicaţia
endoprotezei, dar şi de vârsta pacientului, pentru că un tânăr, spre deosebire de un vârstnic,
are nevoie de o endoproteză mai performantă, care să-i asigure o viaţă cât mai activă şi care
să aibă o durabilitate cât mai mare.
Discurile intervertebrale distruse în urma unor traumatisme pot fi înlocuite cu proteze
speciale. Discul artificial este indicat şi persoanelor cu hernie de disc sau cu dureri de spate
severe, care au indicaţie de operaţie.
Dispozitivul este format din două piese din oţel inoxidabil, care se articulează una pe cealaltă
prin intermediul unei bile, asigurând astfel mobilitatea coloanei.
Specialiştii din întreaga lume încearcă să creeze proteze de şold sau de genunchi care să se
apropie cât mai mult de mobilitatea articulaţiei naturale. În ciuda eforturilor, ei nu au reuşit
încă să aducă o proteză la performanţa unei articulaţii naturale.
Cu cele existente în prezent, pacientul poate duce o viaţă normală, poate face activităţi
fizice de intensitate moderată, însă nu şi sporturi de performanţă. De asemenea, nici protezele
şi nici endoprotezele nu sunt pe viaţă.
Întotdeauna trebuie înlocuite total sau parţial după un anumit număr de ani (de la 8 la cel mult
20 de ani), pentru că se uzează. De-a lungul timpului, specialiştii au testat diferite metale şi
materiale plastice, dar multe dintre ele s-au dovedit fie prea puţin durabile, fie prea rigide
pentru a reda mobilitatea.
Endoprotezele necesită o pregătire prealabilă a musculaturii satelite articulaţiei
respective. Prin urmare, se vor lucra muşchii care consolidează genunchiul, şoldul, respectiv
coloana vertebrală, pentru ca proteza să poată fi întreţinută funcţional cu uşurinţă.
Recuperarea postprotezare durează minimum şase luni, dar întreţinerea funcţională a protezei
durează toată viaţa pacientului. Avem în vedere faptul că o articulaţie disfuncţională, care
necesită înlocuirea ei cu o proteză, a ajuns în acest stadiu, de cele mai multe ori, ca urmare a
degradării sale în timp.
Devine astfel logică integrarea pacientului într-un program de recuperare medicală şi
de întreţinere funcţională. În caz contrar, există riscul ca afectarea articulaţiei să se răsfrângă

16
asupra protezei, ceea ce duce la deteriorarea materialului din care este fabricată şi la
compromiterea actului operator.Programele de recuperare trebuie însuşite corect, într-un
centru specializat, sub îndrumarea specialistului în recuperare medicală, care va urmări
pacientul în dinamică şi va face un bilanţ funcţional periodic.
Cele mai multe proteze implantate în România şi în întreaga lume sunt de şold.
Protezele de sold sunt folosite cel mai frecvent datorita artrozei progresive severe de la
nivelul soldului. Acest tip de artroza este prezent in general in procesul de imbatranire, in
cazul unei articulatii anormale congenital sau in cazul unui traumatism al soldului. Alte
situatii care duc la inlaturarea totala a soldului includ fracturile de sold, artrita reumatoida si
necroza aseptica a capului femural. Necroza capului femural poate fi cauzata de fractura
soldului, medicamente si substante chimice(alcoolul) si situatii medicale ( transplantul de
rinichi ).
Pentru şold există două tipuri de proteze: cimentate şi necimentate. Cele necimentate
se fixează direct pe os, iar cele cimentate sunt fixate cu ajutorul unui ciment. Acestea din
urmă sunt indicate vârstnicilor, deoarece calitatea osului este mai slabă la ei şi nu permite
fixarea directă.Dezavantajul protezei cimentate este că se schimbă (revizuieşte) foarte greu
după ce se uzează, de aceea nu se recomandă tinerilor, care trebuie să înlocuiască de mai
multe ori proteza pe parcursul vieţii.
O proteză de şold este formată dintr-o piesă care se fixează pe bazin, numită cupă, şi o
altă piesă care se fixează pe femur şi se numeşte coadă. De obicei, coada este fabricată din
metal (aliaje), iar cupa dintr-o polietilenă specială. Acest material se uzează în timp, având o
durabilitate medie de 12-16 ani.Mai performante decat acestea sunt endoprotezele construite
în totalitate din metal (aliaje). Ele au o durabilitate mai mare (de până la 25 de ani, susţin
producătorii), dar totodată au şi o stabilitate mai mare, riscul de luxaţie fiind mai mic faţă de
protezele cimentate şi necimentate.
Proteze de gleznă se pun în România, însă atât la noi, cât şi în străinătate, rezultatele
postoperatorii sunt modeste. Aceasta pentru că, pe de o parte, glezna suportă întreaga greutate
a corpului, iar o proteză nu poate avea o durabilitate mare din acest motiv, iar pe de altă parte,
pentru că tehnologia nu este foarte performantă deocamdată.Cu atât mai mult la o persoană
supraponderală sau obeză, ea nu este rezistentă. În prezent, cea mai mare durabilitate a unei
proteze de gleznă este de circa şase ani. În locul protezei se preferă desfiinţarea acestei
articulaţii (intervenţie numită artrodeză) atunci când durerea artrozică devine insuportabilă.

Operaţiile de protezare a genunchiului erau o raritate în România în urmă cu câţiva

ani. Acum, tot mai multe clinici de ortopedie fac această intervenţie, care este extrem de
laborioasă. Proteza este şi ea complexă, pentru că articulaţia genunchiului are o structură
complicată, greu de reprodus. Cercetarea în domeniul protezării genunchiului este în urma
celei a şoldului
Dispozitivele existente în prezent pot înlocui parţial sau total articulaţia genunchiului,
în funcţie de indicaţie. Cele mai performante proteze sunt fabricate din titan, iar cartilajele,
dintr-o polietilenă specială. Durabilitatea lor este de 16-20 de ani la o persoană cu o greutate
normală şi care face activităţi fizice moderateProtezarea cotului este posibilă în România de
puţin timp, numărul intervenţiilor realizate până acum nefiind foarte mare. Protezele sunt

17
necesare în situaţiile în care articulaţia cotului este distrusă de fracturi, de poliartrită
reumatoidă sau de tumori.
Cea mai performantă proteză de cot poate reda aproape în totalitate funcţionalitatea
acestei articulaţii, permiţând mişcări de flexie şi de extensie. Ea este fabricată dintr-un aliaj
special, iar elementele de îmbinare sunt realizate dintr-o polietilenă specială.

3.2 Inlocuirea articulatiei umarului(artroplastia de umar)

Artroplastia reprezinta inlocuirea articulatiilor ireversibil deteriorate utilizand

endoproteze confectionate din diferite materiale. Este o problema de mare interes medical si
social.
Inlocuirea articulatiei umarului (artroplastia de umar) este mai rara dar este la fel de
eficienta in alinarea durerilor articulare. Operatia de inlocuire a umarului a fost facuta pentru
prima data in Statele Unite in anii 1950. A fost folosita ca tratament pentru fracturile grave
lae umarului. De-a lungul anilor, aceasta procedura ajuns sa fie folosita pentru multe alte
afectiuni dureroase ale umarului. Aceste includ:
 artroza umarului
 artrita reumatoida (poliartrita reumatoida)
 artroza posttraumatica
 artropatie dupa ruptura coifului rotatorilor (combinatie intre artroza severa si ruptura
masiva nereparabila a tendoanelor coifului rotatorilor)
 necroza avasculara (osteonecroza)
 alte operatii precedente de inlocuire a umarului esuate
In prezent, multi chirurgi ortopezi folosesc practica operatia de inlocuire a umarului.
Aproximativ 23000 de oameni fac aceasta operatie in fiecare an in Statele Unite, in
comparatie cu peste 700000 de pacienti care sunt supusi unei inlocuiri de sold sau genunchi.
Umarul este o articulatie de tip bila-cavitate care permite sa ridicati, rotiti si sa indoiti
bratul, sa-l ridicati inainte, inapoi si in lateral. Intr-un umar normal partea de sus, rotunda a
osului bratului (capul humeral) aluneca pe locasul mic in forma de farfurie (glena) al
scapulei (omoplat).Aceste suprafete articulare sunt acoperite, in mod normal, de cartilagiu
neted, permitand umarului sa se miste amplu decat orice alta articulatie din corp.
Muschii si tendoanele inconjuratoare asigura stabilitate si sprijin. Din pacate, boli
precum cele mentionate mai sus duc la distrugerea cartilagiului si deteriorare mecanica a
articulatiei umarului. Rezultatul este de multe ori ori durerea, de asemena umarul intepeneste
producand cracmente la miscare, aparand pierderea fortei si a miscarii si o functinalitate
foarte proasta. a umarului.
Radiografiile de umar arata urmatoarele:
 disparitia sau micsorareaspatiului articular
 aplatizare sau neregularizarea capetelor osoase,
 ciocuri osoase

18
  bucati libere de os sau cartilagiu plutind in interiorul articulatiei
In cazuri severe, artroza avansata (frecare os pe os) duce la eroziune osoasa.

 Factori de risc

Artroza este unul din motivele frecvente pentru care se face operatia de inlocuire a
umarului. Afecteaza persoane in toate etapele vietii. De-a lungul timpului articulatia umarului
devine rigida si dureroasa. Din pacate, nu exista nici o modalitate de a preveni aparitia
artrozei.
O fractura grava a umarului este al motiv obisnuit al artroplastiei de umar. Cand
umarul este lezat printr- o cadere sau intr-un accident de masina, poate fi foarte dificil pentru
medic sa refaca oasele. Cand capatul de sus al osului bratului (humerus) este sfaramitat,
alimentarea cu sange a bucatilor de os este intrerupta. In acest caz, chirurgul poate recomanda
inlocuirea umarului. Pacientii in varsta, cu osteoporoza sunt supusi unui risc mai mare pentru
o fractura grava.
Pacientii cu ruptura masiva a coifului rotatorilor pot dezvolta artropatie. In aceasta
afectiune modificarile din articulatia umarului cauzate de ruptura coifului rotatorilor poate
duce la artroza si distrugerea cartilagiului articular.
Necroza avasculara este o boala in care osul de la nivelul capului humeral moare din
cauza lipsei aportului de sange. Utilizare cronica a tratamentului cu steroizilor, scufundare la
adancimi mari, fracturi grave ale umarului, anemia falciforma (siclemie) si alcoolismul cronic
sunt factori de risc pentru necroza avasculara.

 Simptome

Pacientii cu artroza descriu de obicei o durere profunda in umar. Initial, durerea se

agraveaza odata cu miscarea si se reduce repaus. Pe masura ce artroza avanseaza, durerea
poate aparea chiar si in repaus. Pana la momentul in care pacientul consulta un medic, adesea
acesta va ajunge la stadiul in care are dureri in timpul noptii. Aceste dureri pot fi destul de
grave incat sa tina pacientul treaz noaptea.
Umarul poate produce scartaituri, scrasnituri sau clancuri sau poate da senzatii de
agatare sau de blocare. Odata cu trecere timpului, pacintul va observa pierderea miscarilorsi
slabiciune in umarul afectat. Activitatile zilnice simple, precum ridicarea unei cani, spalatul
subsuorii opuse, imbracatul vor deveni tot mai dificile.

 Optiuni de tratament

 Tratamentul nechirurgical

Tratamentul artrozei de umar incepe cu repaus, gimnastica si administrarea de

medicamente specifice. Odihnirea umarului si aplicarea de calduara umeda (comprese calde)
poate calma durerea usoara. Dupa o activitate fizica mai intensa aplicarea unei pungi cu
gheata este mai eficienta in reducerea durerii si tumefactiei (umflaturii).

19
 Gimnastica medicala (kinetoterapia) poate fi de ajutor cand boala e in primele stadii.
Ajuta la mentinerea mobilitatii umarului si intareste muschii de la acest nivel. Kinetoterapia
este foarte putin eficienta in artroza avansata cand se freaca os pe os, putan chiar agrava
durerile.
Medicamentele pentru artroza numite antiinflamatorii nonsteroidienepot controla
durerea. Injectii periodice in articulatia umarului cu medicamente cortizonice pot duce la
ameliorarea sau eliminarea durerilor, totusi injectiile prea dese pot avea efecte adverse
importante.
 Tratament chirurgical

Daca tratamentul nechirurgical devine ineficient, atunci artroplastia umarului

(inlocuirea umarului cu o proteza artificiala) este indicata.
Exista mai multe tipuri de artroplastii ale umarului. Artroplastia totala obisnuita
implica inlocuirea suprafetelor uzate cu o bila de metal foarte neteda atasata la o tija si o
cavitate din plastic special.
Componentele au marimi diverse. Daca osul este de buna caliate atunci se poate folosi
o componenta humerala necimentata fixata prin press-fit. Daca osul este moale coomponenta
humerala poate fi fixata cu ciment de os. In cele mai multe cazuri se foloseste o componenta
glenoida formata in totalitate din plastic special (polietilena) fixata cu ciment.
Nu se recomanda impalntarea unei componente glenoide daca:
 glena are cartilagiu de buna calitate
 osul de la nivelul glenei este puternic distrus
 tendoanele coifului rotatorilor sunt rupte dincolo de posibilitatea de reparatie
Pacientii cu artoza avansata (frecare os pe os) si coif al rotatorilor integru sunt buni
candidati pentru artroplastia totala de umar conventionala.In functie de starea umarului,
chirurgul poate alege sa va inlocuiasca doar bila (capul humeral). Uneori decizia este luata
chiar in sala de operatie. Poate fi inlocuit doar capul humeral cand acesta este grav fracturat si
cavitatea (glena) este normala.
Un alt tip de inlocuirea umarului este artroplastia totala inversata. Aceasta procedura a
fost dezvoltata in Europa in anii 80’ si aprobata in Statele Unite abia in 2004.
Artroplastia totala inversata este folosita in urmatoarele cazuri:
 coif al rotatorilor complet rupt
 artrita severa ( artropatie dupa ruptura coifului rotatorilor)
 o inlocuire a umarului care a esuat
In cazurile mentionate mai sus, dupa o inlocuire totala conventionala a umarului
pacientul va ramane probabil cu dureri si nu va putea ridica bratul dincolo de
orizontala.Imposibilitatea de a indeparta bratul de corp poate fi foarte incapacitant pentru o
persoana. In artroplastia totala inversata bila si cavitatea sunt inversate, adica o bila metalica
este atasata de omoplata, in locul glenei, si o cavitate din plastic de partea de sus a osului
bratului. Acest lucru permite pacientului sa-si foloseasca muschiul deltoid pentru ridicarea
bratului, in locul coifului rotatorilor distrus.
Operatia de inlocuire a umarului este o procedura ce necesitao tehnica foarte buna si de
aceea trewbuie facuta de catre o echipa chirurgicala experimentata. Fiecare caz are specificul

20
lui. Chirurgul ortoped va evalua atent situatia dumneavoastra inainte de a lua o decizie. Nu
ezitati sa intrebati ce implant va fi folosit in cazul dumneavoastra si de ce acesta e alegerea
cea mai buna.
Inainte de operatie pacientul va fi consultata de un medic internist pentru o evaluare
medicala. Pacientii cu boli cardiace ar trebui sa fie vazuti si de medicul cardiolog.
Cu doua saptamani inainte de operatie ar trebui sa opriti cu urmatoarele medicamente care
subtiaza sangele si pot duce la sangerare excesiva in timpul operatiei:
 antiinflamatorii nonsteroidiene (aspirina, ibuprofen, etc)
 majoritatea medicamentelor pentru artroza.
Aceasta interventie se efectueaza dupa internarea pacientului iar externarea se face de
obicei la 2-3 zile dupa operatie.

 Recuperarea

O recuperare atenta, corecta si bine palnificata este esentiala pentru pentru succesul
inlocurii articulatiei umarului. De obicei se incepe gimnastica usoara din prim a zi dupa
operatie. Veti purta o esarfa in care va atarna bratul in primele saptamani. Nopate veti
mentine esarfa 4-6 saptamani. Majoritatea pacientilor pot face activitati simple precum
mancat, imbracat, realizarea igienei personale cam in 2 saptamani dupa operatie. Condusul
ste interzis 6 saptamani de la operatie.
Aici aveti cateva activitati permise sau interzise odata ce ajungeti acasa:
 este interzis sa va folositi bratul pentru a va ridica din pat sau de pe un scaun deoarece
acest lucru necesita contractii musculare fortate.
 este obligatoriu sa urmati programul de gimnastica recomndat; e posibil sa trebuiasca
sa faceti exercitii de 4-5 ori pe zi pentru o luna sau mai mult.
 Este interzis sa va suprasolicitati. Daca durerea ao fost mare inainte de operatie atunci
senzatia de lipsa a dureriide dupa operatie va poate pacali in a crede ca puteti face mai
mult decat va este recomandat. Suprasolicitarea timpurie a umarului poate duce la
limtari grave ale miscarilor din umar.
 Este interzis sa ridicati ceva mai greu decat un pahar cu apa in primele 6 saptamani
dupa operatie.
 Cereti ajutor daca e cazul. Medicul va poate recomnda o agentie care sa va ajute la
domiciliu dac e necesar.
 Este interzis sa faceti sporturi de contact sau sa faceti rimiscari repetitive de ridicare de
greutati.
 Este interzis sa va duceti bratul in pozitii extreme ( intins puternic in lateral sau in
spate, dus la spate) timp de 6 saptamani dupa operatie.
Zeci de mii de pacienti si-au imbunatatit calitatea vietii dupa operatia de inlocuire a
articulatiei umarului, experimentand mult mai putina durere, cresterea fortei si amplitudinii
miscarilor si o functionalitate mult mai buna.

21
4. Proteza inversată de umăr (PIU)

4.1 Principiu de functionare

Proteza inversată de umăr (PIU) este un concept introdus de Grammont în anii ’80, ca
o soluție pentru artropatiile de umăr cu leziuni masive de coafă, la care folosirea protezei
anatomice era urmată de evoluție nesatisfăcătoare pe plan funcțional. Extinderea indicației
protezei inversate la pacienții vârstnici cu fracturi de extremitate proximală de humerus şi
leziuni de coafă a fost făcută chiar de inventatorul acestei proteze (22 de cazuri în perioada
1989-1993), dar rezultatele nu au fost publicate. Design-ul acestei proteze inversate se
bazează pe schimbarea suprafeței de contact dintre glenă şi humerus, din concavă în convexă
spre extern, efectuând în același timp o medializare şi o coborâre a centrului de rota ție gleno-
humeral(conceptul Grammont).
Această neo-poziție a centrului de rotație permite o creștere a momentului forței
mușchiului deltoid pe humerus în abducţie, situație ce compensează lipsa coafei rotatorilor.
Acest concept a fost modificat de Bigliani şi Boileau în vederea diminuării complicațiilor,
deloc neglijabile, ce au apărut ca urmare a acestei poziționări, precum fenomenele de
osteoliză şi uzură la polul inferior glenoidian, cu formarea unei ancoşe şi chiar degradarea
componentelor protetice. Pentru rezolvarea acestor deficienţe, Bigliani şi Boileau au
modificat acest concept considerând că o lateralizare a centrului de rotație glenohumeral
printr-o metaglenă mai înaltă sau prin grefon spongios păstrând, totuși coborârea centrului de
rotație, ar obține rezultatele pe termen mediu şi lung mult ameliorate, fără o scădere
semnificativă a funcției.
Rezultatele artroplastiei cu proteza inversată de umăr pentru artropatia cu leziuni de
coafă şi după rezecții tumorale au demonstrat că design-ul special al acestei proteze
reabilitează mobilitatea umărului, în ciuda unei impotenţe funcționale a coafei rotatorilor.
Rezultatele publicate pentru pacienții cu fractură de extremitate proximală de
humerus, al căror tratament a constat în hemiartroplastie, au demonstrat o eficacitate scăzută
a acestei proteze, din cauza ineficienţei coafei, afectată fie prin migrarea fragmentelor
fracturare de metafiză după intervenție, fie prin pseudartroza metafizară. Mai mult, în cazul
reviziei eșecului unei hemiartroplastii, proteza inversată îmbunătăţeşte funcția umărului.

22
Folosirea protezei inversate în cazuri selecționate de pacienți vârstnici a fost raportată în serii
mici, cu un nivel de evidenţă clinică scăzut.

4.2 Tehnica operatorie

Fig.4.1. Componentele unei proteze inversate de umăr

 Abordul

Există 3 aborduri posibile pentru implantarea unei proteze inversate de umăr: supero-
lateral, delto-pectoral şi transacromial. Analiza avantajelor şi inconvenientelor fiecărui abord,
pledează pentru abordul supero-lateral. În artroplastia inversată pentru fractura de humerus
proximal există un risc potențial de instabilitate cauzată de hematomul postoperator, sau de
deplasarea secundară a trohiterului pe fondul unui os porotic.Abordul deltopectoral este
indicat în cazul în care traiectul de fractură implică şi diafiza humerală, când, un abord extins
este necesar. Abordul transacromial este utilizat excepțional.

23
 Fig. 4.2. Abord longitudinal cu pacientul plasat în poziţie chaise longue

Pacientul este plasat în poziţie de chaise longue. Un abord longitudinal, pornind

de la articulaţia acromioclaviculară până la 4 cm distal de marginea acromionului (figura nr.
4.2). Se pătrunde între deltoidul anterior şi mijlociu. Un depărtător este plasat subacromial.
Se evacuează hematomul fracturar. O sutură de siguran ță este aplicată la polul inferior al
plăgii operatorii, pe muşchiul deltoid, pentru a preîntâmpina o leziune de nerv axillar prin
tensionarea fibrelor deltoidului. În anumite cazuri, incizia poate fi prelungită distal, dar cu
izolarea prealabilă a nervului circumflex. Se practică dezinserția de pe acromion a deltoidului
anterior şi a ligamentului coracoacromial. Bursa subacromială este înlăturată.

Fig.4.3. Expunerea fracturii

Primul pas este identificarea fragmentelor fracturare. Intervalul rotatorilor este

deschis, între subscapular şi supraspinos. O individualizare a tendonului supraspinosului şi
infraspinosului va fi efectuată în continuare. Tendonul supraspinosului este apoi rezecat la
nivelul marginii superioare a glenei (figura nr.4. 3). Apoi, tendonul lung al bicepsului este
rezecat, iar fragmentele de cap humeral sunt extrase. Trohiterul este mobilizat posterior şi 4
fire de sutură de aşteptare sunt plasate, două pe tendonul infraspinosului şi două pe tendonul

24
rotundului mic, la joncțiunea os-tendon (figura nr. 4.4). Trohinul este mobilizat anterior, iar
pe tendonul subscapularului, tot la joncțiunea os-tendon, sunt plasate două fire de așteptare.

Fig. 4.4 Mobilizarea posterioară a trohiterului şi plasarea a patru fire de sutură de aşteptare

Fig.4.5 Poziţionarea ghidului glenoidian

 Pregătirea glenei

Glena este pregătită prima, iar metaglena este fixate fără ciment. O bună expunere a
glenei este necesară. Pentru aceasta, o capsulotomie circumferențiară completă în jurul
cavității glenoidiene este indispensabilă pentru a permite depărtarea humerusului proximal
spre distal. Alegerea depărtătoarelor depinde de condițiile anatomice ale pacientului. Excizia
cartilajului rezidual se efectuează cu ajutorul unei răzuşe sau chiurete glenoidiene. Se
poziționează apoi ghidul glenoidian aliniindu-l cu marginea inferioară a glenei (figura nr.
4.5).

25
Fig.4.6 Poziţionarea ghidului glenoidian

Fig.4.7 Fixarea bazei glenoidei

Meridianul şi ecuatorul glenei sunt marcate cu electrocauterul pentru a stabili pozi ția
ghidului şi a frezelor. O broşă de ghidaj de diametru 2,5mm este introdusă în orificiul central
acestui ghid, orientând-o spre inferior la 10-15 grade faţă de orizontală. Este esențial ca
glenosfera să fie aliniată la marginea inferioară a glenei şi să fie ușor înclinată spre inferior,
pentru a minimaliza riscul de conflict cu omoplatul şi riscul de anco șă în aducţie completă.
Cu un burghiu canelat se va fora pe broşa de ghidaj o gaură cu diametrul de 6mm.
Această gaură este folosită ca ghid pentru freza glenoidiană. Se frezează până se obține o
suprafață perfect plană, pentru a poziționa şi a fixa baza glenoidei (figura nr.4.7). În măsura
în care este posibil, osul subcondral se va păstra pentru a asigura un ancoraj fiabil.
Datorită înclinării de 10-15 º a frezei, se va elimina mai mult os în partea inferioară a glenei.
Se forează gaura de ancorare plotului central de diametru 7,5mm. Implantarea metaglenei se

26
va face după metoda descrisă de Hatzidakis (figura nr. 4.7). Este imperative să se obţină un
contact perfect uniform între faţa inferioară a metaglenei şi suprafața frezată. Două
șuruburi de zăvorâre cu unghiuri variabile sunt apoi inserate în orificiul inferior şi superior al
metaglenei. Șurubul inferior de diametru 4,5mm este introdus primul şi este direcționat înspre
pilierul omoplatului; șurubul superior este introdus după cel inferior şi direcționat înspre baza
coracoidei. Șuruburile sunt strânse progresiv, alternativ cu scopul de a evita decoactarea
metaglenei.
Glenosfera şi insertul de polietilenă de probă sunt montate şi o reducere de probă este
efectuată cu scopul evaluării amplitudinilor articulare şi confirmarea tensiunii în
deltoid,precum şi în coracobrahial. Stabilitatea articulației este testată în particular în pozi ția
de adducţie, extensie şi rotație externă, poziție în care riscul de instabilitate este cel mai
ridicat. Dacă reducerea de probă nu este satisfăcătoare, atunci se vor testa alte inserturi de
polietilenă cu scopul de a corecta instabilitatea articulară sau tensiunea deltoidiană.
Atunci când reducerea de probă este corectă glenosfera cu conul de morsă 36mm sau
40mm este impactată pe metaglenă. Acest timp operator necesită o excelentă expunerea
glenei, căci glenosfera trebuie să fie perfect poziționată.

 Pregătirea şi implantarea tijei humerale

Fig.4.8 Calibrarea humerusului cu instrumente de ghidaj

Humerusul proximal este translatat în lateral, iar trohiterul şi trohibul, cu

inserțiile tendinoase aferente, sunt ecartăţi posterior şi respectiv anterior de humerus.
Rape progresive sunt utilizate pentru calibrarea humerusului, utilizând instrumentele
de ghidaj aferente trusei, astfel încât să obținem o retroversie a tijei humerale de 20
de grade (figura nr. 4.8).

27
 Gradul de înfundare al tijei humerale poate fi orientat de ghidul cortical ce ia
în calcul defectul metafizar. În practică, acest ghidaj este doar orientativ căci o
abatere de câţiva mm este acceptată, corecția făcându-se prin insertul de polietilenă la
testele de luxație şi de tensiune în deltoid cu componentele de probă. Proteza de
probă trebuie să fie stabilă pe seama unei tensiuni corecte în deltoid, înainte de
reinserţia tuberozităţilor. În cazul afectării diafizare, o tijă lungă humerală va fi
folosită.
Înainte de a implanta tija humerală se vor introduce două sau trei fire de sutură
în orificiile special destinate de pe partea metafizară a tijei. Acestea vor servi pentru
atașarea tendoanelor subscapularului şi rotundului mic pe partea metafizară a
protezei.Tija humerală poate fi cimentată sau necimentată. În cazul unei tije
cimentate nu se va folosi ciment în partea metafizară a protezei, deoarece
fragmentele osoase cu inserțiile subscapularului şi rotundului mic vor consolida
printr-un process de osteointegrare favorizat de materialul şi design-ul protezei.
Odată fixată tija humerală, se fixează şi insertul de polietilenă (figura nr. 4.9). Pentru
reducerea finală se va practica o tracțiune axial pe membrul superior aplicându-se în
același timp o presiune pe humerus în direcția posterioară. O lejeră flexie anterioară
poate diminua tensiunile din deltoid şi favoriza manevra de reducere.

 Repararea/reinserţia părţilor moi

Fig. 4.9 Suturi transosoase pentru poziţionarea trohiterului şi a trohinului

Stabilitatea articulației şi amplitudinile mişcărilor articulare fiind satisfăcătoare,

urmează poziționarea trohiterului şi trohinului în jurul porțiunii metafizare a componentei
humerale, cu structurile tendinoase aferente, utilizând suturile transosoase cu fir neresorbabil
5.0, puse în etapele operatorii precedente (figura nr. 4.9). O întărire a acestora este efectuată
prin sutura tendon-tendon. De menționat că tendonul supraspinosului trebuie rezecat la
joncțiunea musculo-tendinoasă, inutilitatea lui în funcționarea protezei inversate de umăr,
fiind demonstrată. Pe de altă parte, inserțiile subscapularului şi rotundului mic trebuie
păstrate, acestea asigurând o mare parte din rotația externă şi internă. Infraspinosul, poate fi
conservat atunci când este indemn.
Tehnica de sutură a tuberozităților în jurul metafizei protezei se va face după
schema celor 6 suturi descrisă de Bolieau pentru hemiartroplastia în fracturile de humerus

28
proximal (figura nr. 4.10).Datorită medializării, nu există tensiune în coafa rotatorilor. După
reinserţia tuberozităților se va testa mobilitatea umărului şi se va decide programul de
recuperare postoperatorie.O hemostază minuțioasă este necesară şi un drenaj aspirativ este
instalat pentru a diminua riscul de hematom postoperator. Se va reinsera transosos deltoidul
anterior, denzinserat în momentul abordului de pe marginea anterioară a acromionului.

 Recuperarea

Nu există o evidenţă a unui metode superioare de reabilitare. Majoritatea autorilor

recomandă imobilizarea pentru 4 săptămâni în abducție şi rotație neutră (figura nr. 4.10) cu
mobilizare pasivă precoce, pe când alții recomandă o simplă imobilizare brahiotoracică.
Există un consens asupra limitării pentru o perioadă de 6 săptămâni a rota țiilor active la
nivelul umărului, pentru a favoriza consolidarea tuberozităților şi a împiedica o deplasare
secundară a lor.
A B

Fig.4.10 Hemiartroplastie A. Proteza inversată B

Rezultatele studiilor în artoplastia de umăr pe fractura de humerus proximal au arătat

o diferență de 25 de grade în amplitudinea abducției active, în favoarea protezei inversate în

29
raport cu hemiartroplastia. Rezultatele protezei inversate pe fractura recentă sunt ușor
inferioare celor pe artropatie cu leziune de coafă (cuff tear arthropaty).
Cazeneuve şi Cristofari au publicat un studiu pe 23 de cazuri şi au arătat că jumătate
din protezele inversate pe fractură au necesitat revizie la 5 ani, vârsta medie a pacien ților
fiind de 75 ani (limite 58-90 ani). Protezele au fost în majoritate necimentate. Sutura
tuberozităților nu a fost sistematică, doar la 5 cazuri efectuându-se o sutură transosoasă
periprotetică. Printre complicații au fost: luxația 1 caz, infecția 1 caz (ambele revizuite) şi
algodistrofia în 2 cazuri. Scorul Constant mediu adaptat a fost de 60 de puncte la 6 luni
postoperator, cu o abducție de 120 de grade în majoritatea cazurilor. Rota ția externă a fost
mai bine recuperate la pacienții cu sutura tuberozităților. Principala cauză de revizie la
distanţă a fost fenomenul de noching sau ancoşa sub glenoidiana.
Bufquin a raportat o serie mai largă de proteze inversate pe fractură (43 de cazuri cu
o vârsta medie de 78 ani).Abordurile folosite fiind deltopectoral la jumătate dintre pacien ți şi
superolateral la cealaltă jumătate. Tuberozitățile au fost fixate sistematic la toate cazurile.
Majoritatea componentelor humerale au fost necimentate (37 de cazuri).
Autorii recomandă implantarea componentei humerale în poziție neutră, dar nu au
demonstrat o influenţă statistică a rotației pe rezultatele studiului. O treime din cazuri a
prezentat complicații (12 cazuri): 1 fractură glenoidiană, 5 pacienți cu deficit tranzitor
neurologic, 1 fractură de acromion, o luxație, o ruptură secundară de deltoid, 3 cazuri de
algodistrofie. Cu o durata de urmărire de 2 ani, pacienții au prezentat o abductee medie de 97
de grade. Scorul Constant adaptat, la 6 luni a fost 44 de puncte, iar rotația externă de 30 de
grade. Nu au fost diferențe semnificative în funcție de calea de abord, rezultatele clinice fiind
mai slabe la pacienții de peste 75 de ani, iar rotația externă activă a fost mai amplă la
pacienții ce au prezentat o consolidare a tuberozităților.
Radiografiile de control seriate au arătat o rată de deplasare secundară a
tuberozităților în jumătate din cazuri iar 90% dintre pacienți au prezentat osificări
periprotetice la ultima evaluare.
Alte studii comparative între proteza inversată şi hemiartroplastie au demonstrat
superioritatea protezei inversate pe mobilitate, cu un scor Constant mai mare cu 10 puncte în
favoarea protezei inversate. Evoluţia scorului Constant a fost corelată cu gradul de
consolidare a tuberozităților, în ambele loturi de pacienți. Proteza inversată de umăr trebuie
considerate ca o alternativă la hemiartroplastie la pacienții vârstnici şi permite o evoluție
ameliorată a abducției chiar şi în cazul neconsolidării tuberozităților. Pe de altă parte,
consolidarea tuberozităților este necesară pentru rotația externă.
În ceea ce privește rata de supraviețuire a protezei inversate de umăr, Guery a arătat ca
rata de supraviețuire este mai bună în cazul protezei pe artropatie cu deficienţă de coafă,
decât în alte patologii (reumatismale, traumatice sau revizii). Indicația protezei inversate în
fractura recentă trebuie să se bazeze pe perspectiva neconsolidării tuberozităților, în cazul în
care s-ar practica o hemiartroplastie.
Decizia alegerii protezei inversate în faţa hemiartoplasiei trebuie să se bazeze pe
evaluarea raportului risc/beneficiu la acești pacienți vârstnici.

5.Concluzii

30
 Fiecare proteza isi are avantajele si dezavantajele ei. Problema este de a alege tipul de
proteza care se poate substitui mai bine biomecanicii complexe a articulatiei umarului si care
se poate adapta mai bine particularitatilor morfofunctionale ale cazului in speta.
O proteza trebuie sa realizeze urmatoarele deziderate:
 rezistenta adecvata pentru a suporta solicitarile repetate ale greutatii corpului pe toata
durata functionarii, fara fracturi de oboseala ale componentelor ei;
 frecare redusa intre suprafetele articulare;
 rezistenta mare la uzura;
 fixare solida si durabila la nivelul osului;
 rezistenta la coroziune sau degrdare in mediul ostil al corpului uman;
 compatibilitate biologica buna;
 tehnologie de fabricatie simpla si ieftina.
Tehnicile operatorii s-au perfectionat continuu, permitand umarului sa realizeze
alinierea neoarticulatiei si un echilibru mai bun al partilor.Interventiile miniinvazive, mai
putin agresive, aspect deosebit de important pentru pacientii in varsta, cu eventuale afectiuni
cronice, permit o recuperare functionala mult mai rapida. Reducerea riscului chirurgical si
anestezic este foarte important mai ales ca varsta pacientilor carora li se monteaza proteze s-a
diminuat continuu, in ultimele decenii.

Montarea protezelor, cu o durata de viata scurta, presupune protezarea repetata, la

intervale de cativa ani. Varsta tot mai inaintata devine un impediment pentru pacienti, datorita
riscurilor anestezice si operatorii din ce in ce mai mari si dificultatilor tot mai mari de
recuperare.
In conditiile cresterii considerabile a sperantei de viata, interventiile de inlocuire a
protezelor uzate devin mai frecvente realizandu-se proteze cu o durabilitate de peste 15 – 20
de ani. Astfel, pot exista interventii de revizii chiar la persoane de peste 70 de ani. Succesele
realizarii protezelor au fost dublate de progresele chirurgiei ortopedice.
In Romania exista preocupari atat in domeniul vizualizarii si modelarii datelor
imagistice medicale cat si in domeniul biomecanic.
Pe plan mondial sunt preocupari de realizare a implantelor atat prin tehnologii clasice
cat si prin tehnologii noi de sinterizare cu laser a pulberilor. Realizatorii de masini de
prelucrare cu laser au trecut la sinterizarea pulberilor de titan compatibile cu dispozitivele
medicale.
Progresul tehnologic continuu din ultimele decenii si mai ales din ultimii ani a avut si
are un impact incontestabil asupra medicinii. Protocoalele managementului medical s-au
modificat mult in majoritatea afectiunilor in raport cu tehnicile diagnostice si terapeutice
moderne, bazate pe o aparatura din ce in ce mai complexa, pe o variata gama de proteze si
implanturi, produsi biotehnologici, grefe de organ. Numeroase acte diagnostice sau
terapeutice pot fi digitalizate, telecomandate. Aparitia patologiei cuplului pacient-proteza,
pacient – implant, pacient –grefa tisulara, afectiunile clasice si-au schimbat nu numai
standardele de ingrijire ci si tabloul clinic obisniut.

31
6.Bibliografie

1. Sirveaux F, Favard L, Oudet D, et al.

Grammont inverted total shoulder arthroplasty in the treatment of glenohumeralosteoarthritis
with massive rupture of the cuff. Results of amulticentre study of 80 shoulders. J Bone Joint
Surg Br. 2004;86:388Y395
2. De Wilde L, Sys G, Julien Y, et al. The reversed Delta shoulder prosthesis in
reconstruction of the proximal humerus after tumour resection. Acta Orthop Belg.
2003;69:495Y500.
3. De Wilde L, Mombert M, Van Petegem P, et al. Revisionof shoulder replacement
with a reversed shoulder prosthesis(Delta III): report of five cases. Acta Orthop Belg.
2001;67:348Y353.
4. Paladini P, Collu A, Campi E, et al. The inverse prosthesis as a revision prosthesis
in failures of shoulder hemiarthroplasty.Chir Organi Mov. 2005;90:11Y21.
5. Jouve F, Wall B, Walch G. Revision of shoulderhemiarthroplasty with reverse
prosthesis. In: Walch G,Boileau P, Mole D, eds. Reverse Shoulder Arthroplasty, Clinical
Results V Complications V Revision. Montpellier:Sauramps Medical; 2006:217Y227.
6. Gohlke F, Rolf O. Revision of failed fracture hemiarthroplasties to reverse total
shoulder prosthesis through the transhumeral approach: method incorporating a
pectoralismajorYpedicled bone window. Oper Orthop Traumatol. 2007;19:185Y208.
7. Bufquin T, Hersan A, Hubert L, et al. Reverse shoulder arthroplasty for the
treatment of three- and four-part fractures of the proximal humerus in the elderly: a
prospective review of 43 cases with short term follow-up. J Bone Joint Surg Br.
2007;89:516Y520.
8. Cazeneuve JF, Cristofari DJ. Grammont reversed prosthesis for acute complex
fracture of the proximal humerus in an elderly population with 5 to 12 years followup. Rev
Chir Orthop Reparatrice Appar Mot. 2006;92:543Y548.
9. http://www.ortopedmariusbar.ro
10. http://www.ortopedumar.ro

32