Politica lingvistica RM

După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică şi crearea R.S.S. Moldoveneşti, s-a intensificat
procesul de construire a noii identităţi moldoveneşti, al cărei suport trebuia să fie aşa-zisa limbă
moldovenească. În lipsa unei intelectualităţi băştinaşe care ar fi putut opune o cît de mică rezistenţă,
dar care a fost nevoită să se salveze evacuîndu-se peste Prut, regimul sovietic n-a întîmpinat, practic,
nici un fel de greutăţi în „munca” de moldovenizare a basarabenilor ameninţaţi cu deportări şi
exterminări. În anul 1945, în Basarabia a fost „restabilit” alfabetul rusesc, care reprezenta nu doar
„reflectarea în scris a sunetelor limbii”, ci şi noua „orientare politică”. 1 În aceeaşi perioadă a început
şi lupta pentru „purificarea limbii moldoveneşti de influenţele străine” de origine latină, adică
„româno-franceze”. Dar problema cea mai controversată, care a generat numeroase dezbateri în
lingvistica sovietică, era cu privire la originea limbii moldoveneşti. Existau opinii diferite, ce
susţineau atît originea latină, cît şi cea slavă a limbii moldoveneşti, dar teoria promovată de lingviştii
de la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe era cea
a formării limbii moldoveneşti în rezultatul „încrucişării” elementelor latine din vest cu elementele
slave din est. Această teorie a fost contestată, odată cu aparăţia lucrării lui I.V. Stalin Марксизм и
вопросы языкознания, care a supus unei critici aspre concepţia academicianului Nicolai Marr
despre evoluţia limbilor, afirmând că din încrucişarea a două limbi nu poate să se nască o a treia, una
dintre ele trebuie să iasă învingătoare. Astfel problema originii „limbii moldoveneşti” a ajuns să fie
din nou la ordinea zilei, găsindu-şi soluţionarea la sesiunea unită a Institutului de Istorie, Limbă şi
Literatură şi a Institutului de Lingvistică de la Moscova din 1951, cînd a fost acceptată teoria originii
latine a limbii moldoveneşti, accentuîndu-se totuşi caracterul ei de sine stătător, independent de
limba română

După anii 1960 în R.S.S. Moldovenească a început o campanie susţinută de cultivare a limbii
în publicaţii, în emisiuni radiofonice şi televizate, combătîndu-se utilizarea în limba literară a
elementelor dialectale, a rusismelor nemotivate sau greşelile în folosirea neologismelor latino-
occidentale. Adoptîndu-se o atitudine mai tolerantă faţă de aşa-zisele românisme, registrele de
cuvinte ale dicţionarelor moldoveneşti au devenit mult mai cuprinzătoare, ca în cele din urmă să se
identifice cu registrele din dicţionarele apărute în România. Încetul cu încetul normele limbii
române literare îşi croiau drum sigur în scrisul moldovenesc, ceea ce îi îndreptăţea pe lingvişti să
vorbească despre dezvoltarea şi înflorirea aşa-zisei limbi moldoveneşti, deşi se avea în vedere
repunerea în drepturile ei fireşti a limbii române literare.
1
Борщ M. T., Новая орфография молдавского языка, Ученые записки Института истории языка и литературы
Молдавской базы Академии Наук СССР, Chişinău, 1942, p. 235.
 Dezgheţul hruşciovist s-a făcut simţit şi în sudul R.S.S. Moldoveneşti, unde în anul de studii
1957-1958 au fost deschise cîteva şcoli cu predarea în limba găgăuză, pentru care a fost adoptat, în
1957, alfabetul chirilic. Dar aceste şcoli au funcţionat doar timp de trei ani, după care programele de
studii au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Cu toate acestea, în această peioadă şi-au făcut apariţia
primele cărţi în limba găgăuză, deşi numărul lor a fost foarte modest (pe parcursul anilor 1957-1990
au fost publicate doar 33 de cărţi în găgăuză). În anul 1964 a apărut prima culegere de versuri în
limba găgăuză. Au fost efectuate şi cîteva studii de etnografie consacrate acestei populaţii, dar ele au
fost publicate în limba rusă, doar unele dintre ele fiind traduse în găgăuză.

Coexistenţa mai multor limbi în cadrul statului, dar şi al fiecărei republici, necesita elaborarea
unei strategii privind planificarea lingvistică (language planing) a situaţiei existente în societate.
Obiectivul de bază al politicii lingvistice sovietive în perioada „socialismului dezvoltat” a devenit
„utilizarea multilaterală a bilingvismului”, a cărui bază trebuia să devină „tendinţa reprezentanţilor
popoarelor non-ruse spre limba rusă, în calitate de limbă de comunicare inter-naţională”. 2 Astfel
apare fenomenul social al bilingvismului unilateral, căci doar purtătorii limbilor subordonate erau
bilingvi. Rezultatul acestei politici de rusificare este faptul că doar 3% de ruşi cunoşteau, în afară de
rusă, limba unei alte naţiuni din U.R.S.S., majoritatea dintre ei preferînd o limbă străină; în acelaşi
timp, 43% de non-ruşi erau bilingvi, cea de-a doua limbă vorbită de ei fiind rusa.3

Rezultatele recensămîntului din 1970 indică cifra de 33,8 % de moldoveni ce locuiau pe

teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi cunoşteau limba rusă (62,5 % orăşeni şi 27,8 % săteni), dar, în
conformitate cu datele obţinute în urma unei cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al
Academiei de Ştiinţe din R.S.S.M., procentul populaţiei urbane moldoveneşti, în vîrstă de la 18 ani
în sus, ce poseda limba rusă ajungea pînă la 94,0 (%). Dintre aceştia, 29,0 % au afirmat că gîndesc
în limba rusă, iar 37,0 % au declarat că, deşi gîndesc moldoveneşte, vorbesc cu uşurinţă ruseşte, pe
cînd 22,0 % vorbesc în limba rusă cu anumite dificultăţi şi 7,0 % vorbesc foarte greu ruseşte.4

2
Bromlei Y. V., op. cit., p. 305.
3
Lapierre J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris, PUF, 1988.
4
Bromlei Y. V., op. cit., p. 306.