Dr.

Petru Barbu

- ^ * 4 <A '> * < '■ '

Istorioare Bisericesci
O ^ /V

III. Carte de Religiune

pentru

ş c o a l e i e p o p ora l e

A p r o b a tă d e V e n . C o n s is to r ii g r. or. r o m â n e d in A ra d ,
şi O ra d e a M a re

Ediţia II

C a ra n s e b e ş , 1901
9
 Dr. Petru Barbu

0 [ /^ J ţ& L V * * * * ^ ^ s)C

Istorioare Bisericesci ^
III. Carte de Religiune
pentru

ş c o a l e l e poporale

A p r o b a tă d e T e n . C o n s i s t o r i i g r . o r. r o m â n e d in A r a d , C a ra n s e b e ş
ş i O ra d e a M a re

E diţia II

C a ra n s e b e ş , 1901

Ediţia şt Tipariul "Tipografiei şi Librăriei diecesane

)
 I. Lăţirea creştinismului

1. Pogorirea Duhului sânt. înfiinţarea

celei dintâiu comune creştine
După ce s’a înălţat Isus la ceriu, apostolii
s’au întors la Ierusalim şi petreceau în rugă­
ciune cu Maria, mama lui Isus şi cu alţi cre­
dincioşi.
Şi în ziua a cincizecea dela înălţare toţi
apostolii erau adunaţi la un loc.. Şi fără de
veste s’a făcut un sunet din ceriu, ce a umplut
toată casa, unde erau ei, şi. s’au aretat lor limbi
ca de foc, împărţite pe fie-care din ei. Şi s’au
umplut toţi de Duhul sânt; şi au început a vorbi
în alte limbi, pre cum le da lor Duhul a grăi.
Şi erau în Ierusalim Iudei cucernici din
tot neamul, ce este sub ceriu. Deci făcendu-se
sunetul acela, s’a adunat mulţimea şi s’a tul­
burat zicend: „Au nu sunt toţi aceştia, cari
grăesc, Galileeni? Cum de fie care auzim
limba noastră, în carea ne-am născut? Ce să fie
aceasta?"
Iară Petru a respuns lor: „Bărbaţi israil-
teni, ascultaţi cuvintele acestea: Isus Nazari-
neanul, pe care l-aţi omorît, Dumnezeu însă l’a
înviat, înălţându-se la dreapta lui Dumnezeu şi
dela Tatăl luând Duhul sânt cel promis, a tur-
 4 -

nat aceasta, ce voi acuma vedeţi şi auziţi. Deci

să scie toată casa lui Israil, că Domn şi Cristos
a făcut Dumnezeu pe acest Isus, pe care l-aţi
restignit."
Iar auzind ei acestea s’au umilit cu inima şi
au zis lui Petru şi celoralalţi apostoli: „Bărbaţi
fraţi, ce să facem?" Iară Petru a zis lor: „Po-
căiti-ve si să se boteze fie-care din voi în nu-
y y

mele lui Isus Cristos spre ertarea păcatelor."

Si s’au botezat în ziua aceea ca la trei
y

mii de suflete şi aşa s ’ a în fiin ţa t cea d in tâ iu co­

m ună creştină.
Biserică creştină num im totalitatea oamenilor,
cari cred şi vieţueSc după învăţăturile lui Isus Cristos.
Capul bisericii este însuş Domnul nostru Isus Cristos.
El conduce biserica sa în mod nevăzut prin Duhul
sânt, iar în mod văzut prin apostoli şi prin urmaşii
acestora.

2. Crescerea bisericii din Ierusalim

Petru şi Ioan se suiau odată în templu la
rugăciune. Şi era un om ulog din nascere,
care în toate zilele cerea milă dela cei ce întrau
în templu. Acest ulog vezend pe Petru şi pe
Ioan, că voiau să între, a cerut milă. Atunci
i-a zis P etru : „Argint şi aur nu am, dar aceea
ce am îţi d au : în num ele lu t Isu s Cristos, iV a -
zarin ea n u l, scoală ş i um blă /« Şi zicend acestea
l-a apucat de mâna dreaptă şi l-a redicat. Şi
vindecându-se ulogul a întrat în templu lăudând
pe Dumnezeu.
Si ulogul cel vindecat se tînea de Petru
şi de Ioan; şi a alergat la dînşii tot poporul ui-
 — 5

mindu-se. Iar Petru vezend această a zis popo­

ru lu i: „Ce ve miraţi de aceasta, şi ce ve uitaţi
la noi, ca cum cu a noastră putere l-am fi făcut
pe ulog să umble. Dumnezeul părinţilor noştri
a mărit pe Fiul seu Isus, pe care l-aţi omorît,
Dumnezeu însă l-a înviat. Prin credinţa în nu­
mele lui a întărit Dumnezeu pe acesta, pe care
cunoasceţi. Şi acuma, fraţilor, sciu, că din ne-
sciinţă aţi făcut aceea, deci pocăiţi-ve şi ve în­
toarceţi, ca să se ierte păcatele voastre."
Iară mulţi din cei ce au auzit cuventul
acesta au crezu t; şi s’a făcut numărul celor-ce
au crezut ca vr’o cinci mii.
Şi cuvântând apostolii poporului, venit-au
asupra lor preoţii şi căpetenia templului şi sadu-
ceii, părendu-le rău, că apostolii învaţă poporul
şi vestesc învierea lui Isus. Şi i-au prins şi li-au
poruncit, ca să nu grăească, nici să înveţe de
numele lui Isus. Iar Petru şi Ioan li-au z is: „De
este drept a asculta de voi mai mult decât de
Dumnezeu, judecaţi voi. Că nu putem să nu
vorbim cele ce am văzut şi am auzit." Iară aceia
ameninţând pe apostoli, i-au lăsat neaflând cum
să-i pedepsească, căci toţi mâriau pe Dumnezeu
pentru fapta aceea.
Şi prin mânile apostolilor se făceau multe
minuni între popor. Şi tot mai mult crescea
numărul celor ce credeau în Domnul.

„Şi tot ce faceţi, cu cuventul sau cu lucrul,' în

numele Domnului Isus să faceţi, mulţămind lui Dtim-
nezeu Tatălui prin el.“ (Col. 3, 17.)
 — 6 —

3. Diaconul Ştefan
în zilele acelea înmulţindu-se credincioşii
s’au ales şepte bărbaţi, cari să fie de ajutoriu
(diaconi) apostolilor. Numele acestora este: Ştefan,
F ilip , P ro h o r, N ica n o r, T im on , P a rm en a ş i A Tico/ae.
Şi Ştefan fiind plin de credinţă şi de putere
făcea minuni în popor. Şi s’au sculat unii din
sinagogă şi disputau cu Ştefan, dară nu puteau
să stee împotriva înţelepciunii şi duhului, cu
care vorbia el. Atunci s’au întărîtat poporul şi
bătrânii şi cărturarii, şi năvălind asupra lui l-au
luat şi l’au dus în sinedriu. Şi au adus mărturii
mincinoase, cari ziceau: „Acest om nu înceată a
a vorbi cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu
şi a lui Moise şi a legii.“ Şi a zis arhiereul:
„Oare aşa sunt acestea?" Atunci Ştefan plin de
Duhul sânt li-a vorbit, cum Dumnezeu a umplut
de bunătăţi pe Iudei şi cum Iudeii s’au făcut
tot mai răi.
Şi auzind ei acestea s’au înfuriat şi scrîşniau
cu dinţii asupra lui, şi năvălind asupra lui, l’au
scos afară din cetate, ca să-l omoară cu petri.
Şi aruncând cu petri asupra lui, Ştefan se ruga
zicend: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta!"
Si aceasta zicend a murit.
.. Ve rugaţi pentru cei ce ve asupresc“ (Mat. 5, 44).

4. încreştinarea lui Saul

într’acel timp s’a născut persecuţiune mare
asupra bisericii din Ierusalim ; şi toţi credincioşii
de aci s’au împrăştiat prin părţile Iudeei şi ale
Samariei, afară de apostoli. Şi împrăştiindu-se
um blau vestind cuventul lui Dumnezeu.
Iară un oare care S a u l pustia biserica du-
cend la închisoare bărbaţi’ si
a ’ muieri. Si
.» mer-
gend la arhiereu i-s’a dat voie să aducă legaţi
la Ierusalim pe credincioşii, ce i-ar afla la Da­
masc.
Şi fiind Saul aproape de Damasc, fără de
veste a strălucit peste el lumină din ceriu; şi
căzend el la păment, a auzit glas zicendu-i:
„Saule, Saule, de ce me prigonesci ?“ Şi el a
zis: „Cine eşti, Doamne?" Iară Domnul a zis:
„Eu sunt Isus, pe care tu prigonesci!" Atunci
tremurând şi spăimentat a zis S aul: „Doamne,
ce vrei să fac?" Şi Domnul a zis lui: „Scoală-
te, întră în cetate şi ţi-se va spune ce trebue să
faci". Iară bărbaţii, cari călătoriau împreună cu
Saul, stăteau încremeniţi auzind glasul, dar pe
nimenea vezend.
Şi s’a sculat Saul dela păment, şi deschi-
zendu-şi ochii nu vedea. Şi ducendu-1 de mână,
l-au băgat în Damasc. Şi trei zile nu a vezut,
nici nu a mâncat, nici nu a beut.
Si
• era în Damasc un învăţăcel
7 anume Ana-
nia. Şi a zis cătrâ el Domnul: „Ananie, mergi
şi caută pe Saul, ca punend mâna pe el iarăş să
vadă". Şi a mers Anania şi punendu-şi mânile
pe Saul a zis: „Frate Saule, Domnul Isus m ’a
trimis, ca să vezi şi să te umpli de Duhul sânt".
Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nisce
solzi, şi a vezut şi sculându-se s’a botezat
primind numele Pavel.
 — 8 —

„Prin harul lui Dumnezeu sunt aceea, ce sunt;

şi harul •lui, care este în mine, na a fo st înzădar.“
(ICor. 15, 10.)

5. P etru botează pe Cornelie

în Cesarea Palestinei trăia un căpitan ro­
man, cu numele Cornelie. Acesta era evlavios
şi temetoriu de Dumnezeu cu toată casa sa, şi
făcea milostenie multă poporului şi se ruga tot-
deuna lui Dumnezeu. Şi odată aretându-i-se în­
gerul Domnului, i-a zis: „Rugăciunile tale şi
mila ta s’au suit înaintea lui Dumnezeu. Şi acum
trimite bărbaţi la Iope şi chiamă pe Petru. Acesta
îţi va spune ce trebue să faci".
Şi Cornelie a făcut precum i-a zis îngerul.
Şi Petru însoţit de unii din fraţii din Iope
a venit la Cesarea.
Şi Cornelie chiemase la sine-rudeniile sale
şi amicii iubiţi. Şi când era să între Petru, l-a
întimpinat Cornelie şi, căzend la picioarele lui,
i-s’a închinat. Iară Petru l-a redicat zicend: „Pen­
tru ce m ’aţi chiemat?" Atunci i-a istorisit Cor­
nelie toate cele întâmplate. Şi deschizendu-şi
Petru gura a z is: „Dumnezeu nu caută la faţă,
ci tot poporul, care se teme de el şi face drep­
tate, este primit înaintea lui “. Şi încă vorbind
Petru despre Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi despre
ertarea păcatelor celor ce cred într’însul, a căzut
Duhul sânt peste toţi cei ce-1 ascultau. Atunci
Petru a poruncit lor, ca să se boteze în numele
Domnului Isus Cristos.
„Bună este rugăciunea şi îndurarea cătră cei să­
raci, căci îndurarea mântuesce de moarte şi ne cură-
 9 —

ţesce de pecate“ (Tov. 12, 8—9). „ Umil este Dumnezeu,

care va îndrepta pe Iudei din credinţă, şi pe Păgâni
prin credinţă“ (Rom. 3, 30).

6. Apostolul P etru
într’acel timp regele Irod a pus mânile să
facă rău unora din biserică, şi a ucis cu sabia
pe lacob, fratele lui Ioan. Şi văzând, că aceasta
place Iudeilor, a prins pe timpul Pascilor şi pe
Petru şi punându-1 în închisoare, l-a dat pe
mâna străjii să-l pâzască până după Pasci, când
voia să-l scoată la popor.
Dară pe când se păzîa Petru în închisoare,
biserica se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru
dînsul.
Şi în noaptea zilei, în care voia Irod să-l
scoată, Petru dormia legat cu doaue lanţuri
între doi ostaşi.
Şi iată a strălucit lumină în închisoare şi
îngerul Domnului a deşteptat pe Petru zicându-i:
„Scoală-te curând!" Şi au căzut lanţurile de pe el.
Şi i-a zis îngerul: „îmbracă-te şi urmează-mi!“
Şi Petru îi urma, şi nu scia, dacă este ade­
vărat aceea, ce se făcea prin înger. Şi eşind ei,
îngerul s’a făcut nevăzut.
Atunci Petru venindu-şi în sine a zis: „Acum
sciu cu adevărat, că Domnul a trimis pe înge­
rul său, şi m ’a scos din mâna lui Irod“.
Şi ajungând între ai săi, a istorisit toate,
câte i-s’au întâmplat; şi toţi lăudau pe Dumnezeu.
Şi aşa scăpând Petru din mânile lui Irod, rar
s’a mai arătat în Ierusalim. El predica pre Cri-
stos cel restignit Iudeilor din S iria , A sia M ică
 10 —

şi B abilon ia. Şi prin toate Jocurile, pe unde a

predicat, a înfiinţat comunităţi creştine şi' a aşezat
episcopi şi presbiteri, cari să continue predicarea
începută de el. Cătră sfârşitul vieţii sale a venit
Petru şî la Roma, unde a murit, restignit cu
capul în jos, la anul 67.
Episcopii sunt urmaşii apostolilor. Toţi episcopii
sunt între sine egali, cum au fo st şi apostolii. Puterea
lor bisericească constă în a predica curentul lui D um ­
nezeu, a plini sântele taine şi a conduce pe cei încre­
dinţaţi păstor ir ei lor. Puterea bisericească a unui epis­
cop se estinde numai asupra diecesei lui.
Presbiterii sunt urmaşii învăţăceilor lui Cristos.
Ei predică cuvântul lui Dumnezeu, plinesc sântele taine,
afară de taina preoţiei, şi conduc în atîrnare de epis­
cop pe credincioşii încredinţaţi lor.

7. Sinodul apostolesc
Pavel şi Varnava petreceau de mai mult
timp în Antiohia predicând Iudeilor şi Păgânilor.
Şi venind oare cari din ludea în Antiohia
învăţau pe fraţi: „De nu urmaţi legea lui Moise,
nu vă puteţi mântui“. Deci făcendu-se nu puţină
împotrivire şi dispută au hotărît fraţii din An­
tiohia, ca în privinţa acestei întrebări să trimită
pe Pavel şi pe Varnava şi pe oare cari dintre
ei la apostoli şi la bătrâni în Ierusalim.
Şi venind ei la Ierusalim, s’au adunat apos­
tolii şi bătrânii să cerceteze acest lucru. Şi după
multă dispută au hotărît să nu se mai pună
nici o sarcină peste Păgâni, decât acestea: să
se ferească de cele jertfite idolilor, de sânge,
de animale sugrumate şi de desfrînare. Şi au
ales bărbaţi, pe cari să-i trimită cu Pavel şi cu
 11 —

Varnava la Antiohia cu hotărîrea luată de apos­

toli şi de bătrâni.
Şi cetind adunarea din Antiohia hotărîrea,
s’a bucurat pentru mângăere.
După esemplul celei dintâiu adunări a apostolilor
se adună episcopii, ca să hotărască în afaceri bisericesci
m ai însemnate şi în cari autoritatea unui episcop nu
ajunge.
A stfel de adunări de episcopi se numesc sinoade.
Sinoadele, în cari se adună episcopii din o parte sau
din un loc oare-care a bisericii, se numesc sinoade par­
ticulare sau locale; iar sinoadele, în care se adună
atâţj episcopi, câţi pot representa biserica intreagă, se
numesc sinoade ecumenice sau universale.
în sinoade se aduc hotârîri de credinţă şi hotârîri
cu privire la guvernarea bisericii şi viaţa Creştinilor.
H oţărîrile de credinţă se numesc dogme, iar cele despre
guvernarea bisericii şi viaţa Creştinilor canoane sau
porunci bisericesci.

8. Apostolul Pavel
Dela încreştinarea sa încoaci, Pavel nu mai
scie ce este odihna. în mai multe călătorii cu-
trierase apostolul Pavel C ip ru l, A sia M ică , M a ­
cedonia şi G recia predicând pretutindenea evan-
gelia lui Cristos, întemeind comunităţi creştine
şi lăsând în urma sa episcopi şi presbiteri. Şi
Dumnezeu nu puţine minuni a făcut prin mânile
lui Pavel şi mulţi au primit botezul. Şi aşa s’a
lăţit şi s’a întărit cuventul lui Dumnezeu prin
Pavel m a i a/es în tre păgâni.
După multe oboseli s’a reîntors apostolul
Pavel la Ierusalim. Şi intrând în templu, l-au
văzut Iudeii, veniţi acolo din Asia Mică. Aceştia
 12 —

întărîtând poporul, au pus mânile pe Pavel stri­

gând: „Acesta este omul, care învaţă pe toţi
şi în tot locul în contra poporului, în contra
legii şi în contra acestui loc sânt, ba încă şi
păgâni a vîrît în templu şi l-a spurcat.“
Şi toată cetatea s’a pus în m işcare; şi po­
porul prinzând pe Pavel, l-a târăit afară din
templu. Şi căutând să-l omoară, a venit mai
marele oastei romane la ei, dară neputând afla
adevărul din causa larmei, a dus şi a închis
pe Pavel în cetate.
Aici într’o noapte Domnul s’a arătat lui
Pavel zicându-i: „Fii fără teamă; cum ai dat
mărturie despre mine în Ierusalim, aşa vei da
mărturie de mine şi în Roma".
Şi s’a întâmplat precum a zis Domnul. Pavel
a fost trimis la Roma. Acolo liindu-i robia uşoară,
a predicat cu mult succes Iudeilor şi Păgânilor
cuvântul lui Dumnezeu prin doi ani.
Primind libertatea, Pavel a continuat călă­
toriile sale şi ajungând a doaua oară la Roma
a murit sub împăratul Nero, tăindu-i-se capul
cu sabia, la anul 67.
„Toate le pot prin Cristos, care me întâresce“
(Fii. 4, 13).

9. Ceialalţi apostoli şi înveţâceii lor

1. Pe lângă apostolii Petru şi Pavel au
lucrat la lăţirea şi întărirea creştinismului şî
ceialalţi apostoli, precum .şi învăţăceii lor.
Apostolul Ioan a petrecut în Ierusalim cât
timp a trăit sânta fecioară Maria, pe care i-o
 — 13 —

încredinţase Isus de pe cruce. S’a mutat apoi

în Efes, de unde a condus bisericile din Asia
Mică. El a suferit mult pentru credinţa sa, dar
a m urit în pace pe la anul 100.
Iacob ce/ T in e r a fost întâiul episcop al Ie­
rusalimului. El a fost omorît de Iudei, la anul
65, pentru că n ’a voit să se lapede de Cristos.
A n d re iu a predicat pe ţermurii Mării Negre
şi în T racia; F i/ ip în Asia Mică; Barto/om eiu şi
Tom a în India ; Iu d a Tadeu în Arabia; M a tia ,
cel ales în locul lui Iuda, M a teiu şi Sim eon în Africa.
2. Dintre învăţăceii apostolilor însemnăm
p e : evangelistul M â n u , un învăţăcel al aposto­
lului P e tru ; evangelistul L u ca , un soţ de călă­
torie al lui Pavel; Ignatie P u r tă to r iu l de D u m n ezeii,
episcopul Antiohiei; L in u s, primul episcop al
R om ei; P o lica rp , episcop în Smirna ş. a.
„Sunteţi zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor,
peatra din unghiu fiin d Isus Cristos“ (Ef. 2, 20).

II. Yiaţa creştinilor

10. Cum au trăit creştinii cei dintâiu?
Creştinii cei dintâiu duceau o viaţă sântă.
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în ru­
găciune. Toţi erau împreună şi aveau toate
comun. Nimenea dintre ei nu era lipsit, căci toţi
cari aveau ţarine şi case le vindeau şi aduceau
banii apostolilor şi apostolii împărţau după cum
era trebuinţă.
Ţineau adunările lor cu uşile încuiate de
frica necredincioşilor. Se supuneau stăpânirilor
 14 —

lumesci, dar despreţuiau cultul idololatru şi se

reţineau dela toată viaţa şi petrecerile Păgânilor.
„Iată, cât de fru m o s şi cât de plăcut este, ca
fr a ţii să şi locueascâ îm preună!“ (Ps. 133, 1).

11. Câlugărism ul
Dară mulţi creştini nu erau mulţămiţî cu
viaţa, ce o duceau credincioşii cei dintâiu. Ei
voiau să ajungă un grad mai mare de desăvîr-
şire morală şi de aceea se reţineau chiar şi dela
lucruri şi plăceri ertate. Deci, ca să poată trăi
după voia lor şi neconturbaţi de nime, se retră­
geau din societatea omenească şi petreceau sin­
guri în deserturi.
Ş i oam enii, ca ri se hotărau d in buna lo r voie
Ia o aşa viaţă se n u m iau şi se num esc ş i astăzi
călugări (călugăriţe), m onahi ş. a.
Cel mai însemnat călugăr din vechime este
sântul A n to n ie cel M are. Antonie s’a născut în
Egipt la an 251 din părinţi cu stare. El a remas
de mic orfan de părinţi. însufleţit de cuvin­
tele evangeliei: „De voesci să fii desăvîrşit,
mergi şi îţi vinde averile şi le dă săracilor şi
vină după mine!" şi-a vindut averile şi le-a dat
săracilor, apoi s’a retras într’un deşert, unde a
petrecul 87 de ani în post şi rugăciune.
Sântul Antonie s’a făcut renumit prin viaţa
sa cea sântă, şi mulţi s’au adunat în jurul lui,
ca să trăească după sfaturile lui.
Antonie a murit în etate de 105 ani, şi se
numesce p ărintele călugărism ului.
 15

Un învăţăcel al lui Antonie, cu numele

a zidit pentru călugării de sub condu­
P a h o m ie,
cerea sa locuinţe, şi a tras un zid împrejurul aces­
tora. Aşa s’a înfiinţat prima mănăstire.
Sântul V a silie cel M a re a adus mănăstirile
pe lângă oraşe şi sate, ca să fie folositoare ome-
nimei, şi a făcut nisce regule, de cari se ţin
călugării şî astăzi.
(Mănăstiri frumoase românesci sunt în Ro­
mânia şi Bucovina. în Bănat încă avem doaue
mănăstiri, una în Bodrog, comitatul Timişului, şi
alta lângă Ciclova numită C ălugăra, în comita-
tutul Caraş-Severin*).
Pe lângă datorinţele morale, sânta Scriptură ne
dă şi linele sfaturi, la a căror împlinire nu suntem
siliţi. Aceste■sfaturi, numite sfaturi evangelice, duc
la un grad mai mare de desăvîrşire ■morală şi s u n t:
1. sărăcia de bună voie, 2. ascultarea perfectă şi 4 pe­
trecerea în feciorie până la moarte.

III Asupririle creştinilor

12. Marele m artir Dimitrie
Creştinii au suferit foate mult dela Iudei,
dela Păgâni şi dela Mohamedani pentru credinţa
lor. Şi toţi Creştinii, cari au suferit moarte pen­
tru Cristos, se numesc m a rtiri sau m u cen ici; iar
aceia, cari au fost numai chinuiţi, m ărturisitori

* Conducătorii călugărilor se numesc" Egumeni, Protosinceli

şi Arhimandriţi. Astăzi se onorează cu titlurile de Protosinceli şi
Arhimandriţi unii călugări cu merite pentru biserică şi fără ca să
fie conducători de călugări.
 16 —

sau confesori. Afară de apostoli, martiri însemnaţi

sunt marii martiri D im itr ie şi George.
Dimitrie trăia în Tesalonic pe timpul împă­
raţilor Diocleţian şi Maxmian, pe la anul 300.
El predica cu mare zel învăţăturile lui Cristos
şi Dumnezeu făcea multe minuni printr’însul.
Pentru aceasta l-au prins Păgânii şi l-au aruncat
în închisoare.
Şi a venit odată împăratul Maximian cu
un om al seu, Lie, la Tesalonic. Lie era urieş,
şi împăratul se falia cu puterea lui şi îndemna
pe tesaloniceni să se lupte cu el. Atunci un tiner,
cu numele N estor, a mers în temniţă la Dimi­
trie şi i-a zis: „Voesc să mă lupt cu L ie; roa-
gă-te lui Dumnezeu pentru mine“. Şi i-a res-
puns Dimitrie: „Vei învinge pe Lie şi pentru
Cristos vei m ărturisi!“ Şi prinzând Nestor curaj
din cuvintele acestea s ’a dus şi s’a luptat cu
Lie, şi omorîndu-1 a pus capăt sumeţiei lui.
Şi s’a ruşinat împăratul de învingerea lui
Nestor. Şi auzind de causa acestei învingeri a
junghiat pe Dimitrie şi a tăiat capul învinge-
toriului Nestor.
„ Domnul pedepsesce cu prisosinţă pe cei m âttdri“
(Ps. 31, 24).

13. Marele m artir George

George era ostaş în armata romană din
Capadocia, sub împăratul Diocleţian. Acest îm­
părat fiind mare inimic al Creştinilor a dat os­
taşilor săi porunca, ca să omoară pe toţi Cre­
ştinii, cari nu se lapădă de Cristos şi nu jertfesc
 17 —

idolilor. Dar George, care era de faţă când s’a

dat porunca, a mărturisit, că e creştin şi a
mustrat aspru deşertăciunea şi neputinţa idolilor
şi rîdea de cei ce credeau într’înşii.
Ostaşii păgâni şi tiranul împărat căutau să
abată pe George dela credinţa lui, dar promisiu­
nile şi ameninţările lor nu l-au putut îndupleca
la aceasta.
Atunci au înfipt în pântecele lui George o
suliţă; după aceea l-au legat de o roată, ţin­
tuită cu fere ascuţite, şi i-au dat drumul pe o
vale. I-au pus apoi în picioare încălţăminte de
fer cu piroane şi l-au silit să alerge, ba l-au
aruncat şi într’o varniţă. Dară George a scăpat
nevătămat din toate acestea.
Şi mulţi dintre cei ce au văzut chinurile
lui George au crezut în Cristos. Chiar şi împă­
răteasa Alexandra, soţia împăratului, s’a făcut
creştină. Atunci tulburându-se împăratul a po­
runcit, că atât George cât şi împărăteasa Ale­
xandra să moară de sabie. Şi au tăiat capul lui
George, iar Alexandra a murit în prinsoare.
„Fii credincios până la moarte şi vom da fie
cununa viefii“ (Ap. 2, 10).

IY. Triumftil bisericii creştine 3

14. Constantin cel Mare

1. La începutul veacului al patrălea îm­
părăţia romană se întindea dela Spania până la
Eufrat şi din Britania până în Africa nordică;
2
 — 18 —

şi Constantin domnia preste Britania, Galia şi

Spania. El, ca prietin al Creştinilor, a dat la
anul 306 aspră poruncă, ca nime să nu asu­
prească pe Creştinii din ţerile supuse lu i; iar
la anul 312 a pornit cu resboiu în contra lui
Maxentie, care asupria pe Creştinii din Italia
şi din Africa nordică.
Era într’o după amează-zi. Soarele sta sus
pe ceriu şi Constantin mergea în fruntea ar­
matei sale. Şi mergend el aşa, deodată a vezut
pe ceriu semnul crucii cu inscripţiunea: „în
aceasta vei învinge!" Iar în noaptea acelei zile
i-s’a aretat Domnul zicendu-i: „Ia crucea de
semn al armatei tale!" Constantin a ascultat
de cuvintele Domnului şi sub scutul crucii a
învins pe Maxentie, care avea o armată cu mult
mai numeroasă. A întrat apoi cu triumf în Roma
şi s’a făcut singur domnitoriu preste partea apu-
sană a împerăţiei romane.
în urma acestei învingeri a dat Constantin
Creştinilor, supuşi domniei sale, deplină libertate
religionară.
2. Preste partea resăriteană a împerăţiei
romane domnia L icin ie , care încă asupria pe
Creştini. Din această causă s’a "născut un alt
resboiu între el şi Constantin. »F in ea resb o iu lu i
va areta, dacă creştinism ul sau p ă g â n ism u l este ade­
vărata religiune!<f~ — aşa respunse el odată lui
Constantin, care-i zicea să deie pace Creştinilor.
Finea însă fu, că Licine a remas învins, iar
Constantin a ajuns singur domnitoriu preste
întreg imperiul roman, la an. 323.
învingend pe toţi regenţii romani con-
trari Creştinilor, Constantin a' trecuCcU( toată casa
sa la legea creştinik S tei-? Oprimat dorinţa, ca
toţii supuşii sei ia^£acă_asemenea;: Donnţa lui;
Constantin s’a realisat. (IresfTntsrrm-I-&la-lăţit__re-
pede până în părţile cele mai îndepărtate ale în>
perăţiei romane, ba a trecut chiar şi peste mar­
ginile acesteia.
La anul 329 a mutat Constantin reşedinţa
sa din Roma la B isau/, care după numele împă­
ratului a primit numele Constantinopoi Constan­
tin a înfrumseţat noaua sa reşedinţă cu mai
multe biserici.
El a murit la anul 337. Pentru meritele
lui biserica l-a pus la sânţii sei, iar istoria i-a
dat numele de „Mare“.
Nici o putere omenească nu a putut nimici bise­
rica lui Cristos. Inim icii acestei biserici dispar, ea
însă se susţine ca „stîlp şi întărire a adeverului“ şi
„porţile iadului nu o vor învinge“.

15. Sânta Elena

împreună cu împăratul Constantin a lucrat
şi maică-sa E len a la lăţirea şi întărirea creşti­
nismului în împărăţia romană.
Ea a dărîmat mai multe temple păgâne şi
a redicat biserici frumoase. A săpat apoi pe
muntele Golgota după crucea, pe care a fost
restignit Isus. După multă trudă a aflat crucea
şi a dus’o în biserica din Ierusalim, unde a
înălţat-o pe amvon, ca să poată fi văzută de
mulţimea Creştinilor din biserică.
Elena a murit în etate de 80 de ani.
 — 20 —

„Crucii tale ne închinăm Cristoase şi sântă în­

vierea ta o lăudăm şi o m ărim / “

Y. Sânţii părinţi
16. Sântul Vasilie
Sânţi părinţi se numesc acei bărbaţi ai bi­
sericii lui Cristos, cari s’au dinstins prin credinţa
lor dreaptă şi prin viaţa lor sântă.
Cei mai însemnaţi părinţi ai bisericii noastre
su n t: sânţii V asilie, G rigorie ş i Ioan G u ră de aur.
Vasilie s’a născut în Cesarea Capadociei.
De copil mic a căpătat o creştere foarte bună
dela mamă-sa Emilia şi dela bunică-sa Macrina.
A umblat la şcoli în cele mai renumite cetăţi de
pe timpul seu.
în etate de 28 de ani a devenit advocat,
dară neplăcendu-i viaţa lumească şi sgomotul
ei, s’a făcut călugăr şi s ’a retras într’o pustie,
unde a petrecut mai mulţi ani.
La anul 364 s’a făcut preot şi după şese
ani episcop în oraşul seu natal.
Ca preot şi ca episcop Vasilie a fost un om rar.
El şi-a împărţit averea săracilor şi a redicat
spitale şi case de asii pentru ei. Era bun şi
blând cu fiii săi credincioşi, dar aspru şi ne­
cruţătorul cu inimicii bisericii dreptcredincioase.
Pe vremea lui A r ie n ii *) erau foarte pu­
ternici, chiar şi împăratul de pe atunci, Valent,

*) Arienii, aderenţii iui Arie din Alexandria, ziceau, că Fiiul

lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat şi de o fiinţă cu Tatăl.
 — 21

ţinea cu ei. împăratul voia să câştige pe partea

sa şi pe Yasilie, şi spre acest scop a trimis la
dînsul pe guvernatorul seu Modest. Venind
Modest la Vasilie l-a ameninţat, mai întâiu că-i
va lua averile, apoi cu esil şi în fine cu moarte,
dacă nu se va da pe partea împăratului. Sântul
Vasilie însă i-a respuns: „înzădar mă ameninţi
cu luarea averii, căci nu vei afla la mine de­
cât nisce vestminte purtate şi câteva cărţi; de
esil nu mă tem, căci tot pământul este al
Domnului, căruia slujesc; nici de moarte nu mă
înfiorez, căci ea mă va împreuna cu Dumnezeu
în fericirea cerească, ce de mult o doresc. “ La
acestea a zis M odest: „Aşa de îndrăsneţ n’a
vorbit nici un episcop cu mine“. „Poate că n’ai
dat nici odată de episcop dreptcredincios — res-
punse Vasilie *—, căci un episcop dreptcredincios
nu poate vorbi altcum."
Vasilie a murit la 1 Ianuarie 379.
Pentru meritele lui biserica l-a numit „Mare"
şi l’a pus între sânţii săi.
„ Celce miluesce pe săraci dă împrumut lui Dum­
nezeu, şi după darea lui se va resplâti lu i“ (Prov. 19, 17.)

17. Sântul Grigorie

Grigorie s’a născut la anul 330 în Nazianz,
în Capadocia. La şcoli a umblat cu sântul Va­
silie, cu care era bun amic, şi la anul 371 a
ajuns episcop într’un orăşel mic din Capadocia;
iar cu opt ani mai târziu a fost chiemat la Con-
stantinopol, ca să predice în contra Arienilor.
 22 —

în Constantinopol a desvoltat Grigorie mare

activitate în o biserică mică, numită „sânta în­
viere esplicând poporului adevărata credinţă.
Numele lui s’a făcut vestit şi împăratul
Tcodosie cel M a re l-a numit p a tria rh ') în Con­
stantinopol. Sinodul ecumenic, care s’a ţinut la
381 în Constantinopol, l-a întărit în acest post,
deşi mulţi nu se uitau cu ochi buni la Giigorie.
Grigorie însă de dragul păcii şi al înţelegerii
a abzis de patriarhie şi s ’a reîntors la moşia
sa din Capadocia, unde a dus o viaţă sântă
până la 389, când a murit.
Şi el este pus între sânţi, iar pentru cu­
vântările lui frumoase în contra Arienilor, biserica
i-a dat num ele: » C u v en tă to riu l de D ttm nezeit.«
„Ia samă la cel cucernic şi caută la cel drept, că
posteritate va avea bărbatul păcii“ (Ps. 36 (37), 37).

18. Sântul Ioan Gură de aur

Sântul Ioan s’a născut la 347 în Antiohia,
şi văduva sa mamă, A n tu sa , i-a dat o crescere
foarte bună. După ce a terminat şcolile s’a făcut
advocat. A părăsit însă în curând această carieră
şi sfătuit de mamă-sa s’a făcut călugăr.
La anul 386 Ioan a fost sânţit de presbiter
şi numit de predicătoriu la biserica din Antio­
hia. Ca preot şi ca predicătoriu a fost la înăl­
ţimea chiemării sale. Faima despr.e cuvântările
') Patriarchi s’au numit în biserica veche episcopii din Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Iar episcopii din
celelalte cetăţi însemnate ale imperiului roman s’au numit metropoliţi
şi unii şi exarhi sau primaţi. Metropoliţii, exarhii şi patriarhii se
numesc cu un cuvent: arhiepiscopi.
 — 23 —

lui a ajuns pană la Constantinopol, unde a şi

fost ales de patriarh la 397.
în noaua sa chiemare, Ioan a întimpinat
multe greutăţi având să se lupte în contra co-
rupţiunii, ce a prins rădăcină începând dela cur­
tea împărătească până la cea din urmă colibă,
în cuvântările sale nu cruţa pe nime şi această
necruţare i-a făcut o mulţime de inimici, între
cari era chiar şi împărăteasa Endoxia.
în urm a intrigilor ţesute de inimicii săi,
Ioan a fost condamnat la esil. în calea pe unde
îl duceau în esil, poporul şi preoţii îi eşiau îna­
inte şi cu lacrămi în ochi ziceau: „Mai bine
să se întunece soarele, decât să tacă gura lui Ioan“.
Obosit de greutăţile esilului Ioan a murit
la 407 rostind cuvintele: „Mărire ţie, Doamne,
pentru toate câte am suferit!"
Şi Ioan se numără între sânţi, iar pentru
cuvântările lui frumoase i-s’a dat numele : » G ură
de a u r« .

„Toţi, cari voesc a trăi cu cucernicie în Isus

Cristos, vor f i asupriţi“ (II. Tim. 3, 12).

VI. în creştinarea popoarelor

19. Creştinismul în Europa
Imperiul roman s’a împărţit la anul 395
în im p eriu l rom an de vest (apus), cu reşedinţa în
Roma, şi im p eriu l rom an de ost (resărit), cu reşe
idnţa în Constantinopol. Imperiul de vest s’a sus­
ţinut până la a. 476; cel de ost până la a. 1453.
 — 24

Pe ruinele acestui imperiu slăbit, şi apoi

cucerit de diferite popoare, s’au redicat o mul­
ţime de state, dintre cari unele se susţin si as-
tâzi. Popoarele acestor state, precum şi ale sta­
telor formate afară de marginile fostului imperiu
roman, s’au încreştinat în decursul veacurilor
V—XIV prin misionari parte dela Roma, parte
dela Constantinopol.
Dela Roma s’au încreştinat: F r a n c ii în vea­
cul V ; A n g/osaxon ii în veacul V I; G erm a n ii
în veacurile VII si V III; D a n e zii, S v ezii si N o r -
vegii în veacul IX.
Dela Constantinopol s’au încreştinat S/avii
şi anum e: Bulgarii, Moravii, Croaţii, Serbii şi
Boemii în veacul al IX, iar Polonii şi Ruşii
în veacul X.
încreştinarea U n g u rilo r s’a început (950)
dela Constantinopol şi s’a finit dela Roma.
Până în veacul al XV. creştinismul a prins
rădăcini la toate popoarele din Europa afară
de Turci.

20. Creştinismul în celelalte continente

Din istoria apostolilor şi a urmaşilor lor
am vezut, că religiunea creştină s’a lăţit preste
însemnate părţi din Asia şi Africa. Dar perse­
cutaţi de Arabi apoi de Turci, Creştinii din
aceste continente s’au împuţinat. în timpul mai
din urmă creştinismul a făcut frumoase pro­
grese în A s ia printre Tătari, Chinezi, Inzi şi
Iapanezi; iar în A fr ic a mai ales prin ţinuturile
ocupate de Europeni.
 — 25 —

în A m e r ica încă sunt mulţi Creştini, nu

tocmai aşa de numeroşi sunt în Australia.
„Mergând învăţaţi toate popoătele, botezându-i în
numele Tatălui, şi al Finiţii şi al sântului Duli“ .

VII Desbinarea bisericii apusene de

biserica resăriteană
21. U nitatea bisericii lui Cristos
Isus Cristos a întemeiat o unică biserică
pe păment. El a dat bisericii sale o doctrină,
un cult, o organisare şi o ierarhie. Numirile
de biserică apusană sau latină şi de biserică re­
săriteană sau grecească au fost la început nu­
mai numiri date bisericii cu consideraţie la geo­
grafie sau la limbile principale, ce se între­
buinţau în biserică. De biserica apusană sau
latină se ţineau credincioşii supuşi patriarhului
din Roma, iar de biserica grecească sau resă­
riteană se ţineau ceialalţi credincioşi.
Dela veacul al XI încoaci însă biserica cea
una s’a desbinat în doauă biserici deosebite una
de alta, de sine stătătoare.

22. Căuşele desbinării

Căuşele, că biserica apusană s’a desbinat
de biserica resăriteană, sunt învăţăturile noi, ce
s’au introdus în biserica apusană. Apusenii în
decursul timpului s’au abătut dela adevărata
 — 26 —

învăţătură a bisericii lui Cristos. Aşa au început

ei să înveţe, că
A p o sto lu l P e tr u a r f i fost ca p u l ce/ora/a/ţi
apostoli ş i p r im u l episcop a l R o m ei, ş i p r in u rm are
toată biserica are să se supu n ă p a tr ia r h u lu i sau
pa p ei d in R o m a ;
D u h u l sâ n t pu rced e de/a T a tă l ş i de/a F i u l ;
L a sânta cum inecătură să se întrebuinţeze p â n e
nedospită ;
C ei m orţi se p o t cu ră ţi de păcatele lo r ş i Î11
pu rg a toriu (fo cu l cu ră ţito riu ) ş. a.

„Iară voi să nu ve ckieinafi învăţători, căci unul

este înveţătoriul vostru, Cristos; iar voi toţi fr a ţi
sunteţi“ (.Mat. 23, 8).

23. Deslbinarea
Patriahii din Constantinopol F o lie (f 891)
şi M ic h a il C eh ila riu şi alţi teologi, ba chiar şi
mai multe si noade din resărit au arătat apu­
senilor, că învăţăturile lor sunt rătăcite, şi i-au
provocat de nenumărate ori să se, lapede de ele
şi să se reîntoarcă la învăţătura bisericii lui
Cristos. Apusenii însă n’au dat ascultarea re-
săritenilor. Din causa aceasta un sinod, ţinut la
anul 1054 în Constantinopol, a escomunicat şi
anatemisat pe apuseni şi de atunci apusenii se
consideră desbinaţi de biserica drept-credincioasă,
care a remas şi mai departe una, sântă, univer­
sală şi apostolică.
„De nu va asculta fratele teu -de biserică să fie ţie
ca un păgân şi vameş“ (Mat. 18, 17).
 — 27 —

Adevărata biserică a lui Cristos este:

1. Una, căci are o credinţă, o iubire, o speranţă
şi un cap, care este Isus Cristos;
2. Sântă, căci Isus Cristos a sânţit-o cil învăţă­
turile, patimile, tainele şi rugăciunea sa;
3. Universală (sobornicească), căci poate cuprinde
toate popoarele din toate timpurile şi locurile;
4. Apostolică, căci se trage dela apostoli, cărora
a remcts întru toate credincioasă.

24. încercări de unire

Dela desbinare încoaci papii de repeţite ori
au încercat se câştige biserica noastră pentru sine.
La început voiau să o supună cu sila
trimiţând pe domnitorii apusului cu oştiri în
contra credincioşilor bisericii noastre. Mai târziu
au voit apusenii să o câştige prin sinoade, la
cari învitau şi pe episcopii şi arhiepiscopii
resăriteni. în timpul mai nou au încercat papii
să ne câştige pe partea lor prin epistoale, adre­
sate cătră domnitorii şi popoarele drept-credin-
cioase.
Toate încercările acestea au avut slabe re-
sultate, căci numai puţini dintre S la v i şi anume
Boemii, Moravii, Polonii, o parte din Ruteni
(Ruşii mici) şi Croaţii, apoi cam a noaua parte
din R o m â n i s’au unit cu biserica papilor.
„De omul eretic1) după întâia şi a doaua mustrare

') Acei creştini, cari nu urmează întru toate învăţăturii bise­

ricii lui Cristos, se numesc eterodoxi (de altă credinţă). Eterodoxii
sunt de doaue feluri : eretici şi schismatici. Ereticii se abat dela în­
văţăturile de credinţă ale bisericii, iar schismaticii dela disciplina
bisericii.
 28 —

te feresce sciind, că s ’a resvrălit unul ca acesta şi

pecătuesce, fiin d singur prin sine osîndit. (Tit. 3, 10. 11).

V III Istoria bisericii românesci

a) Originea şi încreştinarea Românilor

25. Romanii
Romanii au fost cel mai vestit popor din lume.
Statul roman îşi are începutul de odată cu
întemeierea cetăţii Roma, la anul 753 înainte
de Cristos.
întemeietoriul Romei este R o m u l, care a
domnit până la anul 716. După Romul au domnit
încă 6 regi. Ultimul rege T a rq u in iu S u p erb u l a
fost detronat la 510, şi Roma s’a făcut republi­
că, ceea-ce a remas pănă la anul 30 n. Cr.
Romanii au purtat nenumărate resboaie cu
popoarele vecine lor. în urma acestor resboaie
Romanii au supus Italia şi apoi alte multe ţeri
pănă în părţile cele mai îndepărtate ale lumii
cunoscute pe atunci.
Pe timpul lui A u g u st, cel dintâiu împărat
roman (30 n. d. Cr. 14 d. Cr.), imperiul
roman se estindea dela Rin până în Britania
de nord şi până la Oceanul Atlantic, şi dela
Dunăre spre sud până în Etiopia şi Libia, iar
spre ost până la Eufrat.

26. Dacii
Marele imperiu roman era încungiurat de
o mulţime de popoare şi de state. între po­
 — 29 —

poarele de însemnătate pentru noi au fost D a c ii,

cari locuiau între Tisa, Dunăre şi Nistru. Dacii,
un popor plin pe viaţă şi doritoriu de mărire,
au cutrierat şi pustiit de repeţite ori ţerile Ro­
manilor din dreapta Dunării. Pe timpul împă­
ratului roman D o m iţia n (81 — 96 d. Cr.), Dacii
se făcură foarte periculoşi, avend de rege pe
D eccbal, un om înţelept şi viteaz. Decebal a bătut
în mai multe rânduri armata romană şi Domiţian
a fost silit să încheie pace cu el, legân-
du-se a plăti Dacilor tribut anual.

27. Resboaiele lui Trăiau cu Dacii

1. La anul 98 a ajuns pe tronul Romei
înţeleptul şi puternicul împărat T ră ia u . Trăiau
nu a putut suferi ruşinea, în care a băgat Do­
miţian împărăţia romană, şi de aceea a declarat
Dacilor resboiu. în primăvara anului 101 a ple­
cat în contra lor. La V h n in a tiu m (astăzi Costolaţ
în Serbia) Trăian a trecut în fruntea oastei sale
Dunărea pe un pod de luntri, şi a apucat înainte
calea, ce ducea cătră T ib isc (Timiş).
Auzind Dacii de apropierea lui Trăian s’au
retras în lăuntrul ţerii şi aşa oastea romană a
putut înainta în pace pănă la B crsovia (Jidovini),
a trecut rîul B erza va , apoi P o g a n ic iu l şi în urmă,
cam pe la L ogoj, T im işu l. La Tafiia s’a întâlnit
Trăian întâia oară cu contrarii sei, Dacii. Lupta
întâmplată aci a fost foarte sângeroasă, şi se
zice, că Trăian cu petece rupte din hainele sale
lega ranele soldaţilor căzuţi pe câmpul de bă­
taie. Dacii au fost rău bătuţi.
 30 —

Dela Tapia şi-a îndreptat Trăian calea pe

valea Timişului, apoi pe a Bistrei, ca să ajungă
la Sarm iseghetuza (Grădiştea) capitala Daciei.
în primăvara anului 102 a ajuns Trăian
în faţa capitalei. Dacii au întîmpinat pe Trăian,
dar au fost bătuţi şi Sarmiseghetuza a căzut în
mânile Romanilor. Decebal terăindu-se înaintea
lui Trăian a primit următoarele condiţiuni de
pace: D a c ii au să reîntoarcă tot, ce au lu a t dela
R o m a n i, a m ic, terito rii ş. a. ş i să cunoască de p rieten i
pe p rie te n ii R o m a n ilo r ş i de in im ici p e in im icii lor.
2. Dară abia a ajuns Trăian în Roma şi
i-a şi venit scirea, că Decebal lucră în contra
legăturii de pace. Trăian tulburat de nestator­
nicia Dacilor a pornit de nou în contra lor. De
astădată a trecut în Dacia pe la T u rn u Severin,
pe un pod făcut peste Dunăre anume spre acest
scop, la an. 105. Trecend Dunărea, Romanii
au luat drumul spre resărit pănă la Olt, apoi
pe valea Oltului au străbătut în Ardeal pe la
Turnu Roşu şi trecend peste A p id u m (Alba Iul ia)
după multe greutăţi au ajuns în faţa Sarmi-
seghetuzei.
Prevezendu-se sferşitul resboiului Decebal
cere pace, dară Trăian îi respunde: supunere ne­
condiţionată sau moarte.
Vitejii Daci se decid pentru moarte. După
doaue asalte Sarmiseghetuza a căzut în mânile
Romanilor. Şi pe când Romanii sfărîmau zidu­
rile şi porţile cetăţii, Dacii din cetate se otrăvesc,
ca să scape de ruşinea, ce-i aştepta.
Decebal cu puţina armată remasă s’a retras
spre nord în munţii ţerii. Dară Trăian l-a ur-
 — 31

mărit şi după o noauă ciocnire armata dacă

fu spulberată. Decebal desperat s’a aruncat în
sabia sa.
Dacia a căzut sdrobită la picioarele lui
Traian la 106.
„Dreptatea înalţă neamul, ia r păcatele împuţinează
seminţiile (Prov. 14, 34).

28. Dacia sub Romani

între anii 107 şi 112 Dacia a fost prefă­
cută în provinţă romană. Trăian a adus mulţime
de oameni, din tot imperiul roman, şi a îm-
poporat această provinţă. Coloniştii aduşi s’au
aşezat prin oraşele şi satele Daciei, precum şi
prin locurile cele mai productive ale ei din
Bănat, din Ardeal şi din Oltenia.
Sub scutul Romei şi grija neobosită a îm­
păraţilor romani, Dacia a devenit în scurt timp
una dintre cele mai înfloritoare provinţe ale im­
periului roman. Poporaţiunea ei daco-romană
avend la îndemână mănoase câmpii şi munţi
plini de avuţii face progrese mari în crescerea de
vite, în agricultură, în băieşit, în industrie ş. a.
Sub stăpânirea romană Dacia, numită acum
D a cia T ra ia n ă , a devenit fericită.
Dară fericirea această n’a ţinut mult. Dacia
se afla încă dela început încunjurată de trei
părţi de popoare barbare şi apărarea ei cerea
prea multe jertfe din partea Romanilor; de
aceea împăratul Aurelian a poruncit la 274 le­
giunilor sale din Dacia, să se retragă dincolo
 — 32 —

de Dunăre, unde s’a înfiinţat o altă Dacie, D a cia

A u relia n ă . în urma acestei porunci armata ro­
mană împreună cu mulţi fruntaşi din Dacia Tră-
iană a trecut Dunărea, iar mulţimea poporului
legată de glia de păment a remas locului, avend
să se apere şi să se susţină mai departe cum
va scî şi cum va putea.

29. Nascerea şi încreştinarea poporului

românesc
1. Dacia Trăiană a stat 168 de ani sub stă­
pânirea romană. în acest timp locuitorii ei, Dacii
şi Romanii, se amestecă şi dau nascere unei
naţiuni noi: p o p oru lu i tom ân. Nascerea poporului
nostru aşa dar s’a întâmplat în acel timp, când
urmaşii coloniştilor romani şi cei ai remăşi-
ţelor dace s’au contopit într’o naţiune.
2. Românii au primit creştinismul de odată
cu formarea naţiunii lor.
Poporul nostru ca popor român, nu a fost
necreştin. Acest fapt se esplică aşa: coloniştii
romani au fost aduşi în Dacia din întreg im­
periul roman. Pe timpul, când s’a făcut această
colonisare, creştinismul era lăţit în întreg im­
periul, şi majoritatea coloniştilor trebue, că a
fost creştină. Minoritatea lor necreştină şi Dacii
păgâni s’au încreştinat în decursul contopirii
naţionale a coloniştilor romani cu Dacii.
Limba bisericii vechi a fost, ca şi limba
de conversaţiune, limba latină dela sate, limba
românească.
 — 33 —

b) Migraţiunea popoarelor

30. Goţii şi Hunii

Cel dintâiu popor barbar, care a năvălit
asupra Daciei Trăiane, sunt G oţii. Goţii apar la
începutul veacului II la ţermurii Mării Negre,
unde remân statornici până la venirea Hunilor.
De aci, dela Marea Neagră, au năvălit ei de
nenumărate ori asupra Daciei, pănă la 375, când
spăriaţi de Huni trec Dunărea.
H unii venind din stepele Rusiei se aşază
între Tisa şi Dunăre. Aci sub regele lor Atila
întemeiază (433) un regat puternic. Şi Hunii au
cutrierat şi pradat Dacia străbătând chiar în
inima ei pe la Turnu Roşu, pe valea Someşu­
lui şi a Mureşului.
Dinaintea acestor năvăliri Românii au pă­
răsit locuinţele lor dela şesuri şi şi-au căutat
adăpost în munţi. Aci şi-au păstrat religia, limba,
datinile şi obiceiurile moştenite, schimbându-şi
numai felul de traiu de până acum.

31. Gepizii, Slavii şi Avarii

Murind Atila (453) regatul Hunilor se des­
fiinţează şi în locurile acestora vine un alt popor
de viţă germână, G epizii, iar în şesurile Daciei,
părăsite de Români, Slavii.
Nici domnia Gepizilor n’a ţinut mult; ei au
fost nimiciţi de A va n i.
Când au năvălit asupra Europei Avarii, au
întâlnit în calea lor pe Slavii aşezaţi la poa­
 — 34 —

lele Carpaţilor. Aceşti Slavi spăriaţi de Avari

caută adăpost în munţi, unde dau de Români,
cu carii se împrietinesc. Slavii au influinţat
asupra limbei, datinilor şi obiceiurilor Românilor.
Faptul, că astăzi nu se mai află Slavi pe multe
din locurile, ce poartă urma lor, arată, că ei'
s’au desnaţionalisat şi s’au contopit cu Românii.
Avarii au fost nimiciţi de Carol cel Mare
(799)
în tot restimpul cât au ţinut năvălirile ace­
stor popoare, Românii din Dacia Trăiană primiau
mângăerea lor sufletească dela preoţi de dincolo
de Dunăre, unde esistau mai multe episcopii,
a căror limbă bisericească era limba latină.
„Dumnezeu păzesce pre toţi cei ce-l iubesc pre
dînsul, iară pe cei fă r ă de _lege i-va pierde'1 (Psalm
145, 20).
32. Românii sulb Bulgari
Românii din Dacia Trăiană scăpând de
Avari, căzură în aternare dela împărăţia bulgară
de dincolo de Dunăre.
Avend pace sub Bulgari, Românii ies din
asilurile munţilor şi se constituesc în ducate
proprii sub suveranitatea Bulgarilor.
Astfel de ducate au fost de dincoaci de Ca>-
p a ţi pe timpul, când au venit Ungurii (896):
ducatul lui M en u m orut în C-rişana, ducatul lui
G la d în Bănat, ducatul românului G elu în Tran­
silvania nord-vestică şi ducatul lui K ea n în Tran­
silvania sud-ostică.
Tot aşa organisaţi în ducate au fost şi Ro­
mânii mai puţin numeroşi de dincolo de-Carpaţi.
 — 35 —

încreştinându-se Bulgarii în veacul IX, ei se

pun cu toată puterea, ca să scoată din biserica
noastră limba română şi în locul acesteia să
introducă limba slavă, pe care o primiră dela
Slavi. Şi după ce li-a succes acest lucru, au
supus biserica română în toată forma sub iuris-
dieţiunea bisericii bulgare.

33. Ungurii
U n g u rii, un popor înrudit cu Hunii şi
cu Turcii, vin din mijlocul Asiei în Ungaria de
azi preste Carpaţii Maramureşului şi dau năvală
asupra ducatelor române numite mai sus.
După multe şi mari lupte între A rp a d , con-
ducetoriul Ungurilor, şi M enu m orut, domnitorii
se împăcară făcend legătura: ca Zoltan fiul lui
Arpad, să se căsătorească cu fica lui Menumorut,
şi după moartea acestuia să-i remână următoriu.
G la d , ducele Bănatului, fiind învins de Ar­
pad, s’a legat să-i plătească tribut, dară remase
domn atât el, cât şi urmaşii sei mai mult timp.
în contra lui G elu a venit ducele unguresc
T u h u tu m , care s’a întâlnit cu armata română la
rîul Almaşului. Aci s’a întins o luptă înfricoşată,
care s’a finit cu sdrobirea armatei române. Gelu
a fost omorît, iar Românii vezend moartea dom­
nului lor au recunoscut pe Tuhutum de domni-
toriu şi au încheiat frăţie cu Ungurii.
Românii au trăit în bună înţelegere cu Un­
gurii, cu atât mai vertos, ca aceştia începură
să primească creştinismul, ba principele G iu la
din Ardeal s’a botezat la Constantinopol.
3'
 36 —

c) Biserica Românilor din Transilvania şi Ungaria

34r. Biserica noastră în luptă cu Romano-

apusenii
Pe când principii unguresci din Ardeal s’au
botezat la Constantinopol, principele Ungariei
G eza (972— 997) şi fiul acestuia Ştefan, primul
rege al Ungariei (1000— 1038), s’au botezat de
apuseni. Lui Ştefan i-a urmat apoi tot poporul
maghiar. Romano-apusenii şi-au dat acum toată
silinţa, ca să câştige prin Unguri şi pe Români
pe partea lor. Papii în repeţite renduri au pro­
vocat pe regii Ungariei, ca să scoată din ţară
pe toţi aceia, cari n’ar trece la biserica apusană;
iar regii au poruncit, ca preoţii români să se
arunce în închisoare, iar în locul lor să se aducă
preoţi apuseni, cari să înveţe poporul.
în urma acestor nisuinţe ale Apusenilor,
biserica noastră devine numai suferită în stat,
iar credincioşii ei asupriţi fără cruţare. Nobilii
români pierd averile şi privilegiile, dacă nu se
fac papistaşi, iara poporul iobagiu e silit să
plătească zeciueli clerului latin.*
Nici clerului nostru nu i-a mers mai bine.
Preoţii aveau aceeaş soarte ca şi poporul, erau
simpli iobagi. Pe Ioan de C ofa , primul episcop
al nostru, de care face istoria amintire, îl cu-
noascem numai din suferinţele lui. El a fost
* Astfel strîmtoraţi, o parte din Români trec Carpafii şi inte­
rnează ţerile Muntenia şi Moldova; cei remaşi îndură asupririle, de
cari sătui câte odată se revoaltă, dar fără folos. — La 1859 Mun­
tenia şi Moldova se unesc într’un s ta t: România.
 — 37

prins de papistaşi, închis, chinuit şi în urmă

botezat după ritul apusan (1456).
„Multe smit năcazurile drepţilor şi din toate i-va
scoate pe ei Domnul1'.

35. Biserica noastră în luptă cu refor-

m aţiunea
După nefericita luptă dela Mohaciu (1526)
între L u d o v ic, regele Ungariei, şi sultanul Soli-
v ia n , Ungaria devine paşalic turcesc, iar Tran­
silvania cu 72 de castele şi cetăţi din Ungaria
se face principat neaternătoriu sub principi un­
gureşti.
Pe acest timp străbat în Transilvania învă­
ţăturile reformatorilor apuseni*, şi S a şii se fac
L u te r a n i , iar U n g u rii C alvin i. Şi unii şi alţii năvă­
lesc acuma asupra bisericii noastre. Dar pe când
Luteranii se încearcă să câştige pe Români pe
cale pacînică, Calvinii, de cari se ţineau şi prin­
cipii, folosesc puterea.
Calvinii hotărăsc în dietele lor, ca învăţătura
bisericii noastre să se desrădăcineze dintre Ro­
mâni ; ca preoţii noştri, cari nu se vor supune
superintendentului calvin, să se scoată din ţară;
nobilii români, cari mai remân în legea stră­
bună, să-şi peardă averile şi privilegiile, iar po­
porul de rend să se sufere în ţară pentru folosul

* Reformatori apuseni sunt acei foşti membri ai bisericii apu­

sene, cari nemulţămiţi cu starea dela începutul veacului XVI a acestei
biserici s'au desbinat de ea. Capii acestor reformatori au fost Martin
Luther din Germania şi Ioan Calvin din Elveţia. învăţăturile lor sş
abat foarte mult dela învăţăturile bisericii noastre.
 — 38 —

ei, până când va plăcea principilor şi domnilor,

dar şi până atunci să deie zeciuieli din toate
productele lor.
Sub astfel de împrejurări grele, aproape toţi
nobilii români se. calvinisazâ şi se maghia-
risază. Tot aşa trec pe partea Calvinilor mulţi
preoţi, ba chiar şi unii metropoliţi. Şi cine scie
ce soarte ar fi avut biserica noastră, dacă în
aceste timpuri de grea încercare n’ar fi ajuns
în fruntea ei bărbaţi plini de iubire cătră biserica
şi neamul lor. între aceşti bărbaţi însemnăm pe
metropoliţii noştri din Alba Iulia Ilie Iorest şi
Savă B rancoviciu.

M itropolitul Ilie Iorest

Iorest ca mitropolit şi-a dat toată silinţa,
ca să scape biserica noastră din ghiarele Calvi­
nilor. El scoate din biserica românească cărţile
şi înoirile calvine, introduse în timpul din urmă,
şi nu voesce să recunoască supremaţia bisericii
calvine. George I R dkoczy, principele Transilvaniei,
se înfurie pentru aceasta asupra drept-credin-
ciosului mitropolit şi convoacă un sinod, compus
din preoţi români vinduţi Calvinilor, care sinod
depune pe Iorest din metropolie, îl lipsesce de
preoţie şi îl dă magistratului spre pedepsire, la
an. 1643.

Mitropolitul Sava Brancoviciu

Un alt mitropolit cu merite pentru biserica
noastră este Sava B ran coviciu.
 — 39 —

Sava s’a suit pe scaunul metropoliei de

Alba Iulia în an. 1656 şi a păstorit 24 de ani
biserica noastră în cele mai grele împrejurări.
Sava a tost un bărbat foarte înveţat. Prin­
cipii Ardealului l-au trimis adeseori cu afaceri
diplomatice în ţerile române şi în Rusia. Pentru
serviţiile sale Sava şi-a câştigat merite şi avea
trecere la principii Ardealului, dela cari a şî
căpetat mai multe drepturi pentru biserica şi
credincioşii sei.
La 1668 a mers Sava în Rusia, ca să adune
ajutoare pentru zidirea reşedinţei sale, dărimate
la 1658 de Turci. în absenţa metropolitului,
superintendentul calvin a stors dela principele
A p a ffy învoirea, ca biserica noastră să-şi peardă
drep htrile câştigate de Sava s i să f i e de nou supusă
bisericii calvine. Când s’a reîntors Sava din Rusia,
a respins amestecul superintendentului în afa­
cerile bisericii românesci. Dar acesta cu uneltiri
mârşave a arestat pe Sava, l-a acusat apoi la
doaue sinoade, ţinute în 1679 şi 1680. Sinodul
din urmă a depus pe Sava, iar Apaffy l-a arun­
cat în prinsoare la Blaj apoi la Vinţ. Aci, în
biserică şi înaintea poporului, a fost Sava des-
brăcat de hainele preoţesci, în semn de des-
preoţire, şi aruncat de nou în temniţă. Din temniţă
se scotea în toate vinerile în terg şi se bătea în
public. Din aceste bătăi i-s’a tras moartea (1683).
De mare însemnătate pentru biserica noastră
este sinodul convocat de Sava la 1675. în acest
sinod se opresce, ca să se mai ţină serviţul di­
vin în limba slavă şi aşa se Introduce în biserica
noastră lim ba românească, ca lim bă liturgică.
 — 40 —

„Aduce’ţ i-veam inte de m ai m ari voştri, cari v ’an

grăit voaue cuventul lui Dumnezeu; la a cărora săvîrşire
a vieţii privind să le urm aţi credinţa“ (Evr. 13, 7).

36. încercări de trecere la biserica

apusanâ
La anul 1688 împăratul Leopold I. a supus
Transilvania, după ce a scos pe Turci din
Ungaria.
Prin diploma sa din 4 Decemvre 1691,
împăratul Leopold a dat deplină libertate reli-
gionară R om ano-apusenilor, C a lv in ilo r, L u te r a n ilo r
ş i U n itq rilor. în urma acestei diplome Românii au
remas ca şi pănă acuma despoiaţi de toate drep­
turile, iar biserica lor tot numai suferită.
Metropolitul de atunci Varlaam , a mers la
împăratul şi l-a rugat în numele preoţimii şi popo­
rului românesc, ca să îmbunătăţască şi soartea
credincioşilor lui. Dar împăratul i-a respuns, că
până ce Românii nu trec la una din religiunile
sus numite, nu le poate ajuta nimic. Pe de altă
parte însă împăratul, împreună cu primatele Un­
gariei Co/onics umbla, ca să câştige pe Români
pentru biserica romano-apusană.
Primele încercări de trecere la biserica romano-
apusană s’au făcut sub Tropii, următoriul lui Var­
laam, dar fără resultat. Românii nu voiau să se
lapede de legea lor strămoşască odată cu capul.

37. Unirea făcută sub Atănasie

Metropolitul Teofil moare în anul 1697.
Lui i-a urmat A tă n a sie, care ca toţi antecesorii
 41

săi a fost hirotonit la Bucuresci de Teodosie,

metropolitul Munteniei. Cu ocasiunea acestei
hirotoniri metropolitul Teodosie şi patriarhul din
Ierusalim D o siteiu , care se afla pe atunci în
Bucuresci, au dat lui Atănasie fel de fel de
poveţe, ca să se păzască de a da ascultare Ie-
suiţilor.* Metropolitul Atănasie, depunend jură­
mânt de credinţă, părăsesce Bucurescii.
Văzând împăratul, că nu poate îndupleca
pe Români să se lapede de legea lor străbună,
le propune numai u n irea lor cu biserica apusană
sub condiţiuni uşoare. El promite drepturi şi
privilegii, cum au preoţi apuseni, acelor preoţi
români, cari vor mărturisi, că rem ân ş i m ai de
parte p e lângă legea străbună, d a r vor recunoasce
pe papa de/a R om a de p a tria rh a l lor.
în speranţă, că îşi va scăpa clerul de nă­
cazurile zilnice, metropolitul Atănasie, slab de
înger şi momit de Iesuiţi, uită de jurământul
făcut la Bucuresci şi convoacă un sinod în
Afba-Iulia pe ziua de 7 Octomvre, anul 1698.
în acest sinod, constătătoriu din protopopi, preoţi
şi mireni, se desbate propunerea împăratului şi
se primesce unirea în forma propusă de el,
adecă: sin o d u l recunoasce. p e papa de p a tria rh a l
seu, d a r rem âne ş i m ai departe p e lângă legea, slujba,
litu rgia, p osturile ş i obiceiurile bisericii românesci.

38. înşelarea Românilor uniţi

Unirea Românilor cu biserica Romei, cum
s’a făcut în acest sinod, n’a plăcut Iesuiţilor,
* Iesuiţii sunt un ordin călugăresc, a cărui ţintă este să
întărească şi să lăţască biserica papistă.
 — 42 —

de oare ce nu s’au primit toate învăţăturile

bisericii apusene. Ce fac acum Iesuiţii ? Ei, folo­
sind nesciinţa Românilor, falsifică hotărîrea si­
nodului în înţelesul lor şi dau actul falsificat
împăratului, iar împăratul întăresce(16 Februarie,
1699) unirea pe baza actului fals. Actul adevărat
apoi se ascunde, şi Românii uniţi remân uniţi
cu biserica Romei pe baza actului fals.
Temendu-se apoi Iesuiţii, ca nu cumva
Atănasie să se abată dela paşul făcut, îl duseră
la Viena şi-l hirotesiră de nou, dar nu mai
mult ca metropolit, ci ca episcop al Românilor
uniţi şi supus metropolitului romano-apusan din
Strigoniu.
Şi bietul Atănasie, care înghiţise unghiţa,
n’a mai avut ce să zică.

39. Biserica unită dela unire încoaci

Cu Atănasie s’a unit partea cea mai mare
a clerului seu, asemenea şî nobilii, câţi au mai
remas necalvinisaţi. Mulţimea poporului însă a
remas credincioasă bisericii sale străbune.
Sub cuvent apoi, că în Alba Iulia nu pot
avea loc doi episcopi — aci îşi avea reşedinţa
şî episcopul romano-apusan — episcopia unită
s’a mutat în 1721 dela Alba Iulia la F ăgăraş,
iar în 1738 la B la j.
Din Transilvania a trecut unirea şî în Un­
garia şi Bănat. Românii uniţi din aceste părţi
au fost supuşi episcopiei rutene din Muncaciu.
Iar la 1778 căpătară o episcopie în Ora­
dea Mare. La anul 1853 episcopul de Blaj s’a
 — 43 —

rădicat la rangul de metropolit cu titlul de Alba-

Iulia, şi tot atunci se mai înfiinţară doaue epis­
copii unite, una în Logoj şi alta în Gherla.
Români uniţi sunt cam 1,200.000

40. U rm ările unirii pentru biserica

noastră
Unindu-se metropolitul Atănasie şi cu el o
parte din cler şi popor, metropolia drept-cedin-
cioasă din Alba-Iulia a încetat de a mai esista.
Românii statornici în religiunea lor străbună
au remas ca o turmă fără păstoriu, avend de
acum înainte să se lupte nu numai cu străinii,
ci şi cu fraţii lor de un sânge, cari au trecut
la unire, şi cari cu ajutoriul guvernului din
Viena voiau să-i unească cu puterea.
Românii drept-credincioşi din Ardeal stau
fără păstoriu 85 de ani. în acest restimp îşi află
mângâierea sufletească la episcopii din princi­
patele române, apoi la cei serbesci din Ungaria.
Ungurenii şi Bănăţenii se supun episcopiilor
serbesci nu de mult înfiinţate din Arad, Timi­
şoara şi Verşeţ, sub cari remân pănă la 1864.
„întru toate suntem împresuraţi, dată nu fă r ă
curaj; suntem în nedumerire, dară nu lipsiţi de spe­
ranţă; urmăriţi, dară nu părăsiţi; repuşi, dară nu
nimiciţi“ (II. Cor. 4. 8).

41. Biserica din Ardeal, 1698—1864

Paşul făcut de Atănasie a produs mare fer-
bere şi nemulţămire la Românii din Ardeal.
 44 —

Maioritatea lor nu voia să scie nimic de unire,

ci din contră a pretins dela Atănasie, ca să se
lapede de unire, a protestat apoi la guvern in
contra unirii şi a cerut să i-se deie un episcop
drept-credincios.
La 1711 a convocat Atănasie un sinod, ce
a respins unirea; dar’ cel dintâiu, care s’a lă-
pedat de hotărîrea sinodului, a fost însuş Ată­
nasie. Protestele adresate guvernului au remas
nebăgate în sam ă; iar cererile Românilor, ca să
li se dee un episcop, s’au amenat în speranţă,
că Românii totuş se vor uni.
Ne aretându-se multe semne de unire, gu­
vernul şi Uniţii încep persecuţiuni formale în
contra Românilor drept-credincioşi. Aceştia sunt
siliţi între baionete şi cu amploiaţii la spate să
asculte predicile Uniţilor. Cei-ce nu le ascultau
erau pedepsiţi cu bătăi, închisoare şi bani. Bi­
sericile neunite erau predate Uniţilor sau arse,
iar şcoalele închise. Preoţii noştri au fost opriţi
dela funcţiuni bisericesci sau chiar depuşi din
preoţie. Reîntoarcerea dela Unire la biserica drept-
credincioasă se ţinea de mare crimă şi se pe-
depsia cu perderea capului şi confiscarea averi­
lor, mai târziu cu bătae. — Dar pe lângă toate
acestea partea cea mai mare a Românilor arde­
leni a remas statornică în legea sa străbună.
în năcazurile lor, Românii au fost mân­
gâiaţi şi încurajaţi de bărbaţi zeloşi, cari ne­
contenit îi îndemnau să nu treacă pe partea
Uniţilor. Astfel de bărbaţi au fost patriarhul
Ierusalimului D o siteiu , apoi călugării Ioan C irca,
V isarion şi Sofronie, preotul Ioan M o ln a r şi alţii.
 45 —

Mult sprijin au avut Ardelenii şi din partea

metropoliţilor serbesci din Carlovăţ, la a căror
stăruinţă au căpătat (1749) dela împărăteasa
M a n a Teresia un edict de toleranţă, iar la 1760
sa u supus episcopiei serbesci din Buda, sub
care au stat 23 de ani.

Episcopii Nichiticiu şi Adamoviciu

în anul 1783 Ardelenii au capătat un episcop
propriu în persoana arhimandritului serbesc Ghe-
deon N ich itic m , cu reşedinţa în Sibiiu. Nichiticiu
a fost supus în cele dogmatice şi spirituale me-
tropoliei din Carloveţ, unde a şi fost hirotonit.
Venind episcopul Nichiticiu în Ardeal a aflat
biserica într’o stare de tot tristă. El nu avea loc,
unde să-şi plece capul, şi pentru aceea a petre­
cut mai mult timp în satul Reşinariu, unde a
primit dela comună o casă de locuinţă. Ca păs-
toriu bun a lucrat mult pentru mângăerea şi lu­
minarea credincioşilor săi, mai ales pe timpul
revoluţiunii lui H o ria (1784), carea a adus multe
năcazuri pe capul Românilor. Episcopul Nichi­
ticiu a murit la 1788.
în an. 1789 s’a numit de episcop al Tran­
silvaniei arhimandritul serbesc al Bezdinului
G herasim A dam oviciu. Acesta încă a lucrat mult
pentru a uşura soartea credincioşilor săi. în urma
nisuinţelor lui, dieta Ardealului din an. 1791
a dat libertate re/igionară bisericii române drept-
credincloase din Ardeal.
După o păstorire de şepte ani, episcopul
Adamoviciu moare la 1796.
 — 46 —

Episcopul Vasilie Moga

Dela 1796— 1810 a stat eparhia Transil­
vaniei fără episcop. în acest timp Românii ne­
încetat se rugau, ca să li se deie voie să-şi aleagă
un episcop de neamul lor, adecă român, ceea-ce
li-s’a şi încuviinţat.
Adunarea protopopilor din Turda (10 Sep-
temvre 1810) candidează 3 persoane, dintre cari
împăratul Francisc I întăresce pe J asi/ie M oga,
preot în Sas-Sebeş. El a fost hirotonit la Carloveţ.
Moga a păstorit cu zel eparhia Transilva­
niei timp de 35 de ani, dar în urma condiţiu-
nilor, sub cari a fost întărit, nu a putut lucra
mult pentru biserica sa. El a cumpărat o casă
în Sibiiu, care să-i servească de reşedinţă, a
ajutat mulţi tineri studenţi săraci, a înfiinţat un
curs clerical de 6 luni şi a lăsat după sine o
frumoasă fundaţiune pentru cler. Episcopul Va-
sile Moga a murit la 1845.
Următoriul lui Moga a fost

Andreiu Şaguna
Şaguna s’a născut în Mişcolţ la an. 1808,
primind numele de botez A nastasie. Părinţii lui,
N ă u m şi A n a sta sia , erau neguţători de origine
macedo-română. Şaguna a făcut studiile sale
gimnasiale şi iuridice în Pesta, iar teologia în
Verşeţ. După absolvarea studiilor a fost numit
profesor de teologie şi notariu consistorial în
Carloveţ. în anul 1833 Şaguna s’a făcut călugăr,
primind numele A n d r eiu , iar în anul următoriu
 — 47 —

a intrat în tagma preoţască. în noaua s’a ca­

riera a înamtat foarte repede şi la anul 1842 a
ajuns arhimandrit în mănăstirea Covil.
După moartea episcopului Moga, la propu­
nerea metropolitului serbesc, Andreiu Şaguna a
fost numit vicariu general al eparhiei văduvite
a Transilvaniei, la 1846.
întrând în funcţiunea sa, vicariul Şaguna
în conţelegere cu consistoriul eparhial, a cerut
dela guvern întregirea scaunului episcopesc. în­
tregirea s’a încuviinţat şi alegerea s’a întâmplat,
ca la 1810, la 1 Decemvre 1847 în Turda. Dintre
candidaţii aleşi, împăratul a întărit la 24 Ianuarie
1848 pe Şaguna. Hirotonirea lui s’a făcut apoi
în acelaş an în Dumineca Tomii la Carloveţ.
Ca episcop a stat Şaguna în fruntea eparhiei
sale pănă la an. 1864 lucrând cu trup cu suflet
pentru bunăstarea şi înaintarea credincioşilor sei.
El a înfiinţat sute de scoale poporale; a stră-
format şcoala clericală, înfiinţată de Moga, în-
tr’un institut pedagogic-teologic şi a pus bază
la şcoalele medii din Braşov şi Brad.
A întemeiat apoi felurite fonduri pentru
susţinerea bisericilor şi a şcoalelor.

42. Episcopia Caransebeşului, 1698—1864

Românii din Bănat s’au ţinut din timpurile
cele mai vechi de metropolia de Alba-Iulia.
Pe timpul unirii lui Atănasie, erau în Bănat
doaue episcopii serbesci, una în Timişoara şi
alta în Verşeţ. Românii din Bănat, lipsiţi acum
de păstoriu, se alăturară la aceste episcopii.
 48 —

Pentru ca să poată conduce pe credincioşii

sei, episcopul de atunci al Verşeţului G herasim
a strămutat la 1700 reşedinţa sa din Verşeţ la
Caransebeş, numindu-se de aci înainte atât el,
cât şi urmaşii lui episcopi a i C aransebeşului ş i
V erşeţului.
Episcopul Ioan G eorgeviciu, a strămutat la
1750 reşedinţa napoi la Verşeţ.
Al 11-lea episcop după Georgeviciu a fost
Emilian Kengelaţ (1853— 1864).
Este de însemnat, că sub aceşti episcopi
de Caransebeş-Verşeţ învăţământul elementar a
luat un avent îmbucurătoriu. La 1790 s’a în­
fiinţat în Verşeţ o şcoală grăm aticală, iar la 1821
o şcoală clericală cu limba de propunere sârbească
şi românească. în această şcoală sunt crescuţi
cei mai mulţi din preoţii noştri mai bătrâni.

43. Episcopia Aradului, 1698—1864

Pentru drept-credincioşii din Ungaria pro­
prie esista înainte de unire o episcopie româ­
nească în Oradea M a re, ce era supusă metropo-
litului din Alba-Iulia. Ultimul episcop al acestei
episcopii a fost E frem , care a murit la 1695.
întâmplându-se unirea la 1698, alt episcop nu
s’a mai ales, ci credincioşii ungureni s’au supus
episcopului sârbesc din Arad, Isaia D ia co v iciu .
La începutul secolului nostru s’a înfiinţat
în Arad o pedagogie (1812) şi o teologie (1814).
Fiind maioritatea credincioşilor din diecesa
Aradului români, împăratul Francisc I. a de­
cretat la anul 1829, ca dela acest an înainte
 49 —

episcopul din Arad să fie totdeuna român. Epis­

cop cu merite pentru neamul seu a fost Gherasim
R a ţ (f 1850). După Raţ a urmat Procopie Iv a ă -
coviciu, care a condus această episcopie pănă la
anul 1873.
Pentru administrarea mai uşoară a diecesei,
s’a instituit la 1793 pentru părţile bihorene un
consistoriu deosebit în Oradea Mare.

44. Reînfiinţarea vecliei Metropolii

Şaguna venise în Ardeal cu planul, ca să
despartă biserica română de Şerbi, să reînfiin­
ţeze vechia metropolie română din Ungaria şi
Transilvania şi să dee acestei metropolii o or-
ganisaţie constituţională pe baza canoanelor şi
aşezemintelor bisericii drept-credincioase. Condus
de această idee a lucrat Şaguna cu o stăruinţă
de fer ziua şi noaptea 24 de ani.
La resolvirea planurilor sale, Şaguna a dat
de multe pedeci şi a avut mulţi contrari. Astfel
de contrari i-au fost mai întâiu regimul, care
tracta încă biserica noastră ca o biserică tole­
rată; apoi Uniţii, cari erau mai protejaţi de re­
gim şi nu bucuros ar fi vezut la noi aceleaşi
drepturi, cari le aveau ei. Al treilea contrariu
al planurilor lui Şaguna era metropolitul serbesc
din Carloveţ. Acesta odată cu capul nu se pu­
tea împăca cu idea, ca sute de mii de Români
să scape de sub iurisdicţiunea lui. Pe aceşti
contrari însă i-a învins Şaguna prin înţelepciunea
şi tactul seu şi prin dreptatea causei, pentru
care lupta.
4
 — 50 —

Prin resolutiunea Maestătii Sale din 24

Decemvre 1864 s’a încuviinţat reînfiinţarea me-
tropoliei noastre cu episcopia din Transilvania,
ca arhidiecesă, cu episcopia Aradului, de care
să se ţină şi mai departe consistoriul din Oradea
Mare, şi cu episcopia din Caransebeş, reînfiinţată
pentru o parte mare din Românii bănăţeni.
în urma acestei încuviinţări episcopul Şa-
g u n a devine metropolitul tuturor Românilor din
Ungaria şi Transilvania şi arhiepiscopul arde­
lenilor; episcopul Aradului P io cop ie Ivacîcoviciu
remâne mai departe episcop românesc în diecesa
sa, iar în episcopia Caransebeşului se numesce
de episcop arhimandritul Ioan Popasu.
într’un congres al representanţilor din în­
treaga metropolie, ţinut în 1868, s’a compus
S ta tu tu l O rganic pentru administrarea provinţei
metropolitane. Acest Statut s’a întrodus în în­
treaga metropolie, după ce a fost sancţionat
deMaestatea Sa împeratul şi regele Francisc
Iosif I şi înarticulat de dieta ţerii.

45. Biserica noastră după restaurare

1. Andreiu Şaguna a păstorit ca metropolă
şi arhiepiscop biserica sa încă noaue ani. în
acest timp şi-a dat toată silinţa, ca să ducă
la capet despărţirile de Şerbi, şi să se pună în
viaţă Statutul Organic.
în tot timpul păstorirei sale, Şaguna a fost
activ şi pe terenul naţional-politic şi pe cel lite­
rar. Pentru multele lui merite, Maestatea Sa
împăratul si regele Francisc Iosif l-a distins de mai
multe ori, iar în anul 1852 i-a conferit baronatul.
Obosit de munca sa, pentru care Românii
îl stimează şi venerează, metropolitul A n d r eiu
baron de Şaguna a adormit în Domnul la 16
Iunie 1873. Remăşiţele lui pământeşti sunt aşe­
zate spre odihnă în Reşinariu.
în locul marelui Şaguna s’a ales de me-
tropolit P rocopie Ivacicoviciu. Acesta a stat în
fruntea bisericii noastre numai câteva luni.
După Ivacicoviciu a urmat (1873) M iro n
R o m a n u l, iar la 1898 actualul metropolit şi arhi­
episcop înalt Prea Sânţia Sa Domnul Ioan M eţian.
2. în diecesa Aradului după Procopie Ivaci-
coviciu a urmat M iro n R o m a n u l (1873-—1874),
apoi Ioan M eţia n (1875— 1898). Actualul episcop
al diecesei Aradului este Prea Sânţia Sa Domnul
Io sif Go/diş.
3 . E piscopia de nou înfiinţată a Caransebeşului a
făcut progrese sub primul ei episcop Ioan Popasu
(1865— 1889). Sub densul s’a strămutat insti­
tutul teologic (despărţământul românesc) din
Verşeţ la Caransebeş, la care s’a adaus şi un in­
stitut pedagogic, şi s’a înmulţit numărul şcoa-
lelor poporale.
Actualul episcop al acestei eparchii este
(dela 1898 încoaci) Prea Sânţia Sa Domnul
N icolae Popea.
Mitropolia noastră are cam 1.800.000 de
suflete.
„S ă ve aduceţi am inte, că cu noi este Dumnezeu,
care nu ne va lăsa în veci“ (Şaguna).
 Adaus

A) Despre sânta Tradiţiune

Al doilea isvor al religiunii noastre drept-credin-
cioase este sânta Tradiţiune.
Sânta Tradiţiune cuprinde acele adeveruri desco­
perite de Dumnezeu, pe cari sânţii apostoli nu le-au
scris, deşi le-au predicatul. Ioan v. 12; II. Tes. 2, 15).
învăţăturile sântei Tradiţiuni s’au păstrat prin graiu
viu din generaţiune în generaţlune şi astăzi se află în
a) Simboalele vechi, ce conţin pe scurt învăţăturile
de credinţă ale bisericii lui Cristos;
b) Constituţiunile apostolilor, ce conţin tradiţiuni
apostolice relative mai ales la administrarea şi disciplina
bisericii;
c) Hotârîrile sinoadelor particulare şi ecumenice
ale bisericii drept-credincioase;
d) Cărţile liturgice vechi;
e) Scrierile sânţilor părinţi ai bisericii noastre ;
f) Istoria bisericească, etc.
 B) Rugăciunile sântei Liturgii*)

Rugăciune la intrarea în biserică

W
SU eselitu-m am de cei ce mi-au zis mie : în casa
Domnului vom merge. Iar’ eu întru mulţimea îndurărilor
tale, Doamne, voiu întră în casa ta ; închina-me-voiu la
biserica ta cea sântă. Doamne, povăţuesce-me cu drep­
tatea ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea ta
calea mea, ca fără alunecare să prea-măresc o Dumne­
zeire, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sântul Duh, acum şi pu­
rurea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune înainte de începerea L iturgiei:

"n .
oamne Isuse Cristoase, îndurate şi milostive
cătră toţi cei ce întru adever te chiamă pe tine, ţie me rog
şi pe tine te chiem, învrednicesce-me, ca până la sfîrşitul
acestei dumnezeesci liturgii, cu sîrguinţă, dragoste, cu
frică şi cu luare aminte să petrece şi să me jog ţie,
Dumnezeule al îndurărilor. Aşa, Doamne, auzi-me pe
mine, cel ce încep a te chiema, şi-mi dă mie ertarea
mulţimei păcatelor mele, că tu singur eşti bine-cuventat
cu Tatăl şi cu Duhul sânt, în veci, amin.

*) Din „Cartea de Rugăciune de Mechisedek, Episcop al Ro­

manului. Bucuresci 1884.“
 — 54

Preotul (începând s. Uturgie): Binecuvântată e

imperăţia Tatălui şi a Fiului şi a sântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.

JSiumnezeule şi Doamne al îndurărilor, caută spre

mine, păcătosul, şi îndreptează rugăciunea buzelor mele,
depărtează gândurile cele urîte dela inima mea,şi lumi­
nează mintea mea cu lumina dumnezeescilor tale cuno-
scinţe, pleacă urechea ta şi ascultă rugăciunea mea şi
după mare îndurarea ta o primesce; că tu eşti Dumne­
zeul meu şi în această a ta casă de rugăciune, înaintea
ta stând, cu umilinţă strig: întăresce-me şi me înţe-
lepţesce, Dumnezeule îndurate, întru frica ta. Amin.

Preotul (la intrarea cea m ică): înţelepciune,

dreaptă !

S o a m n c Isuse Cristoase Dumnezeul nostru, care

m’ai învrednicit acum pe mine păcătosul a vedea in­
trarea cu sânta ta evangelie şi a pomeni sânta ta ară­
tare dumnezeească şi vieţuirea cu oamenii: caută asupra
mea cu iubire de oameni şi îndurându-te, dă-mi să ţin
aminte sântele tale porunci şi drept să le păzesc şi cu
vrednicie să-ţi cânt în tot tim pul: Veniţi să ne închinăm
şi să cădem la Cristos. Mantuesce-ne, Fiule al lui Dum­
nezeu, pe noi, cei ce cântăm ţie : Aliluia.

Preotul; Că sânt eşti Dumnezeul nostru şi (ie

mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi sântului Duh,
acum şi pururea şi in vecii vecilor.

■®oamne Dumnezeule a tot ţiitoriule, carele pri­

nţesei dela cerescile tale puteri cântarea cea întreit sântă,
 — 55

primesce şi dela mine, nevrednicul robul teu, ‘această cân­

tare întreit sântă şi dă-mi în toată ziua şi în tot ceasul
vieţii mele, fără de păcate ţie mărire să înalţ, Tatălui şi
Fiului şi sântului Duh, şi cu frică să-ţi cânt: Sânte
Dumnezeule, sânte tare, sânte fără de moarte miluesce-
ne pe noi.
Înainte de cetirea apostolului
A

a^nvrednicesce-me, Doamne, cu luare aminte să

ascult propoveduirea sânţilor tei Apostoli, care ne bine-
vestesc pacea şi ne învaţă cele bune, ca prin descope­
rirea cuvintelor lor să se lumineze şi să se înţelepţâscă
sufletul nostru prin darul teu. Amin.

înainte de cetirea evangeliei

M&!
(erescule împărate, întru ascultarea sântei tale
evangelii luminează mintea mea, ca să înţeleagă dum-
nezeescile tale cuvinte şi să le păzască pe ele spre
mărirea sântului teu nume şi spre mântuirea sufletului
meu, că tu eşti lumina şi mântuirea sufletelor noa­
stre. Amin.
După cetirea evangeliei

Lărire ţie împărate, Fiule al Dumnezeului celui

viu, care m’ai învrednicit pe mine păcătosul să ascult
dumnezeescile tale cuvinte şi glasul sântei tale Evan­
gelii : prin acest stăpânesc glas întăresce-me, ca întru
întoarcere şi căinţă să petrec noaptea acestei vieţi, păzit
de toată ispita şi răutatea văzuţilor şi nevăzuţilor vrăş­
maşi; că tu singur eşti puternic şi împerăţesci in veci.
Amin.
 56

Preotul: Ca sub stăpânirea ta fiin d păziţi pu­

rurea, ţie mărirea să înălţăm Tatălui şi Fiului şi
sântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

jy^oam ne Isuse Cristoase Dumnezeul nostru, care

cruce şi moarte ai pătimit pentru mântuirea noastră,
dă-mi lacrămi de pocăinţă şi învrednicesce-mă acum, ca
văzend sântele daruri cele puse înainte, ţie, celui ce
şezi pe scaun dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul sânt, să
mă închin şi pentru toate binefacerile tale cu vrednicie
să-ţi mulţămesc şi cu suspinuri să me mărturisesc ţie,
Mântuitoriul şi Dumnezeul nostru. Iar tu, ca un îndurat,
primind aceste dela mine, să-mi dai mie bun sfîrşit de
viaţă şi să me învrednicesci a sta în ziua judecăţii de-a
dreapta ta şi să aud bunul teu glas: „Veniţi binecuvân­
taţii părintelui meu, moşteniţi împărăţia, care vă este
gătită voauă.“ Amin.

Preotul: .. . Şi pe voi pe toţi drept-măritorilor creş­

tini să ve pomenească Domnul Dumnezeu întru împă­
răţia sa totdeuna acum şi pururea şi în vecii vecilor.

JP^omenesce-me, Doamne, când vei veni întru îm­

părăţia ta. Pomenesce-ne, stăpâne, când vei veni întru
împărăţia ta. Pomenesce-mă, sânte, când vei veni întru
împărăţia ta. Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu,
precum ţi-ai adus aminte de tâlharul, adu-ţi aminte şi
de mine întru împărăţia ceriurilor şi mă învrednicesce a
fi părtaş la densa, ca un bun şi de oameni iubitoriu.
Amin.
După căutarea Heruvicului

•jfHoamne Isuse Cristoase Dumnezeul nostru, pen­

tru înfricoşatele tale patimi, nu mă lăsa pe mine să zac în
păcatele melc, ci după mulţimea indurărilor tale cură-
ţesce toate nelegiuirile mele şi mă învrednicesce a fi
părtaş de bucuria sânţilor tei, ca un bun şi de oameni
iubitoriu.
După Simbolul credinţa

i^ntăresce-mă, Doamne, întru această adevărată

credinţă, pe care o am mărturisit, şi-mi dă mie, ca,
urînd cele de jos, spre tine să-mi ridic inima şi cu vred­
nicie să cânt prea sânt numele teu, al Tatălui şi al
Fiului şi al sântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

Preotul: Cântare de biruinţă cântând, strigând,

glas înălţănd şi grăind.

ceresci te laudă pe tine şi zic: sânt, sânt,

sânt e Domnul Savaot, plin e ceriul şi pămenlul de mă­
rirea ta. Ţie celui ce locuesci în lumina cea neapropiată,
mă rog şi eu nevrednicul, mintea mea o luminează,
inima mea 6 curăţă şi buzele mele le deschide, ca cu
vrednicie să-ţi pot cânta ţie: Sânt, sânt, sânt eşti Doamne
în veacurile nesfîrşite. Amin !

P eotul: Luaţi mâncaţi acesta este corpul meu,

carele se frânge pentru voi spre ertarea păcatelor.

•^©(red, Doamne, şi mărturisesc, că tu eşti cu ade­

vărat Fiul lui Dumnezeu, celui viu, carele ai venit in
lume, ca să mântuesci pre cei păcătoşi, între cari cel
dintâiu sunt eu.
 — 58 —

Preotul: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele

meu al legei celei noaue, carele pentru voi si pentru
m ulţi se varsă spre erlarea păcatelor.

lUfinei tale celei de taine, astă-zi, Fiule al lui Dum­

nezeu, părtaş me primescc, că nu voiu spune vrăjma­
şilor taina ta, nici sărutare nu-ţi voiu da ca Iuda, ci ca
tâlhariul me mărturisesc ţie : Pomenesce-me, Doamne,
întru împărăţia ta !

Preotul: Ale tale, dintru ale tale, ţie aducem de

toate şi pentru toate.

‘jiDfaă-ne noaue harul şi mila, care se află la

tine. Revarsă mulţimea indurărilor tale asupra noastră,
ca să nu fim osîndiţi la judecata t a : nu ne despărţi pe
noi de cei ce vor sta de-a dreapta ta. Că a ta este'pu­
terea în veci. Amin.

Preotul: Mai ales pentru prea sânta, prea curata,

prea hiue-cuventata, mărita, stăpâna noastră, de D um ­
nezeu născătoarea şi pururea fecioara Maria.

•iHEăscetoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te,

cea plină de dar, Mărie, Domnul este cu tine, bine­
cuvântată eşti între muieri şi binecuvântat este rodul
pântecelui teu, că ai născut pe mântuitoriul sufletelor
noastre. Bucură-te una prea sântă, Maica unuia, Făce-
toriului, Domnului şi Mântuitoriului nostru Isus Cristos,
şi-mi fii mie mijlocitoare la înfricoşata ziuă a judecăţii,
când voiu sta înaintea dreptului judecătoriu, ca de în­
fricoşatul foc să scap cu rugăciunile tale, una curată,
una bine-cuvântată.
 — 59 —

Preotul: întâia pomenesce, Doamne, pre Prea

Sânţitnl Episcopul nostru__ , pe carele îl dăruesce sânte­
lor tale biserici în pace, întreg, sănătos, îndelung înzilit,
drept îndreptând cuventul adevărului teu.

:J§trhiereule vecinice, Cristoase Dumnezeul nostru,

mc rog ţie cu căldură, ca cu binecuvântarea ta cea din
înălţime să binecuvintezi pe drept credincioşii arhierei,
să-i întăresci, să-i împuternicesci, cu pace să-i îngră-
desci şi sântei tale biserici întregi, sănătoşi, cinstiţi, în­
delung vieţuitori şi drept îndreptând cuventul adevărului
teu să-i dâruesci şi de toată împotrivirea văzuţilor şi
nevăzuţilor vrăjmaşi cu îndurare să-i scutesci.

După „Tatăl nostru“

JK oam ne Dumnezeu nostru, care ne dai noaue

toate cererile de trebuinţă şi spre mântuire, dă-ne noaue
şi viaţa veclnică. Umple inimile noastre de dragostea
ta şi de dumnezeească frica ta, ca făcend cele plăcute
ţie să mărim tot-de-una prea sânt numele teu, al Ta­
tălui şi al Fiului şi a sântului Duh în veci. Amin.

Preotul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi!

W
4M>ie Doamne Dumnezeul nostru plec capul şi.
întru mărturisirea inimii strig: greşit-am, Doamne, la
ceriu şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să cer dela tine
iertare. Dară tu însuţi,. ca un iubitoriu de oameni, ca
pe fiul cel rătăcit mă iartă, ca pe vameşul mă i'ndrep-
tează şi ca pe tâlhariul de împărăţia ta vrednic mă fă.
 — 60

Preotul: Cu darul şi cu îndurările şi cu iubirea

de oameni a unuia născut Fiului teu, cu carele îm ­
preună bine eşti cuventat, cu prea sântul şi bunul şi
de viaţă făcetoriul teu Duh, acum şi pururea şi in vecii
■vecilor.

tapâne a-tot-ţiitoriule, carele toată făptura cu

înţelepciune o ai zidit şi lirea omenească cea căzută o
ai ridicat, şi pe mine cel căzut in multe păcate mă re-
dică cu mâna ta, ajută-mi mie şi me păzesce de cursele
vrăşmaşului şi de toate dorinţele trupeşei. îndură-te şi-mi
iartă mie toate câte am păcătuit în zilele vieţii mele,
unge capul meu cu untul de lemn al unuia născut Fiu­
lui teu, cu carele împreună ţie şi prea sântului Duh se
cuvine toată mărirea în veci. Amin.

Preotul: Să luăm aminte: Sântele sânţilor.

•A_/oamne Isuse Cristoase, cel ce eşti în sinurile

Tatălui, ţie, adevăratului om şi Dumnezeu, me închin
şi ca pe Dumnezeu şi Mântuitoriul meu a te mări nu
încetez. Caută asupra-mi în ceasul acesta şi în toate
zilele vieţii mele; şi me mântuesce. In timpul ieşirii su­
fletului meu, primesce-1 pe acesta în mânile tale şi-l aşază
pe el întru odihna sânţilor tei.

Când se cântă priceasna

)§>tâpâne Doamne, Isuse Cristoase, Dumnezeul

nostru, carele prin patima ta cea de bună voie ai omorît
moartea, înăbuşesce patimile mele şi-mi deschide ochii,
ca să cunoască adevărul teu. Revarsă asupra m ea,,a
păcătosului tău, bogăţia îndurărilor tale, dă-mi mie ier­
 61

tare de păcate şi cercetează-mă cu darul teu, ca să

străbată şi să rămână în mine cuvântul teu şi să mă
fac biserică a sântului D u h ; poveţuesce-me în calea ta,
ca să merg întru adevărul tău, învaţă-me a vieţui întru
frica ta, ca vrednic să mă fac a sta de-a dreapta ta cu
aleşii tăi. SVlântuesce-mă, Doamne, pentru sânt numele
tău, şi mă miluesce după mulţimea îndurărilor tale, că
tu eşti Mântuitoriul şi Dumnezeul meu şi ţie mărire
înalţ împreună şi Tatălui şi sântului Duh, acum şi
totdeuna şi în vecii vecilor. Amin.

Preotul: Tot-deuna acum şi pururea şi în vecii vecilor.

^K el ce te-ai înălţat la ceriuri Cristoase Dumne­

zeul nostru, înalţă mintea noastră, ca lăpădându-ne de
toate cugetele trupeşei şi de cele pământeşti, să luăm
aminte şi să urmăm poruncile tale cele mântuitoare.

Preotul: Binecuvântarea Domnului peste voi . cu

dărui şi cu iubirea lui de oameni, totdeuna acum şi
pururea şi în vecii vecilor.

JS um nezeule, îndurâ-te de noi şi ne binecuvin-

tează, întoarce spre noi faţa ta, ca să cunoascem pe
pământ căile tale şi să dobândim mântuirea cea vecînică.

După încheierea sântei Liturgii

ţfUlţămesc ţie Doamne atotţiitoriule, că urai în­

vrednicit pe mine păcătosul, într’această zi, în sânta şi
dumnezeasca ta biserică de jertfa dumnezeească şi fără
 62 —

de sânge, care ţi-s’a adus ţie în cuvinte de mărire de

cătră preotul, slujitoriul teu, pentru păcatele noastre şi
întru aducerea aminte a înfricoşatelor patimi, ale Dom­
nului şi Mântuitoriului nostru Isus Cristos, mă rog dar ţie,
stăpâne iubitoriule de oameni, iartă-mi toate păcatele mele
şi-mi dă mie în toate zilele vieţii mele să-mi aduc aminte
de binefacerile tale şi întru cuget curat mulţămiri şi
rugăciuni să-ţi aduc ţie, Părintelui celui fără de început,
împreună şi unuia născut Fiului tău şi p re a . bunului
Duh, acum şi tot-de-una şi în vecii vecilor. Amin.

înaintea eşirei din biserică

« to a m n e , Dumnezeul meu, ţie-ţi încredinţez toată

viaţa mea şi pre tine te rog, apără-me, mântuesce-me
şi mă fă părtaş de îndurarea ta, dă-mi mie îndreptarea
vieţii şi purtare înţeleaptă, dăruesce-mi sferşit creştinesc
neruşinat şi pacînic, şi mă feresce de toată răutatea şi
bântuirea protivnicului.
Iar in ziua înfricoşatei judecăţii tale, să-mi fii
blând, mie, robului teu, şi să me numeri pre mine cu
oile cele alese de a dreapta ta, ca cu aceştia să te mă­
resc pe tine în veci. Amin.
 In editura
Tipografiei şi Librăriei diecesane
din Caransebeş
au apărut următoarele

I— IV Căr ţ i de R e l i g i u n e
pentru, şcoalele popoxaJ
de
ITiUL Of iim Jmi W4 *etru Barbu,
BRL'A Rr. ifitşfţA si adecă:
SECŢIA. A£______ igioase-morale. Ediţia I; 18',
Cllpllllde 4tB de istorioare. Preţul 30 fii.
*11. Istorioare Biblice. Ediţia III. 1900. c d
■f.n iiuUumfre din T. V. şi T. N. A d a u s: A) Des A
& m m w - «$•$*& ă : Numirea, Originea, Autorii, Limba ţi
ţ traducere, In piraţiuneu dumne;:eească, împărţirea,
. *cafţile-MSitei ripturi. 13) R ugâcym i: a) de dimine; ţi
1 I j 1) fn tU liLB dtJ'iiiasă, c) după masă., d) de seară. C) Sim
bolul credinţii. Preţul 30 fii.
{—— - *111. Istorioare Bisericesci. Ediţia II. 1901
. Conţine 45 istorioare despre Lăţirea creştinismului, Y ţ!
^Creştinilor, Asupririle Creştinilor, Triumful bisericii*-c. :
ştine, Sânţii părinţi, încreştinarea popoarelor, Desbin.' r "
bisericii >apusend d£ biserica resăriteană, Istoria bise-\
_ânesqi. Adaus: A) Despre sânta Tradiţiune, B) Rty 1
filJsâitţţi- 'Ehurgii.' Ţreţul 3p fii. I
TVT-GatecbismuL Ediţiunea II, 1897. C onţină
Credinţa, Iubirea şi Speranţa creştină. A d a u s: A) Estras
din Statutul Organic despre „Parohie11, o; Rug definii hi
s. Mărturisire şi Cuminecătură. Preţul 40 fii.
Cărţile însemnate cu * sunt apropate de Ven. Con­
sistară gr. or. rom. din Arad, Caransebeş şi Oradea Mare.
IVA