SUBIECTUL I

Proza lui I. L. Caragiale – apartenenţa la realism (comediile)

Introducere
I.L. Caragiale se înscrie în direcţiile realismului, pe linia lui Balzac, Tolstoi, Flaubert,
Stendhal sau Dostoievski, fiind unul dintre Marii Clasici, alături de Eminescu, Slavici şi
Creangă. Opera sa cuprinde nuvele, schiţe, povestiri, comedii, tragedii, cărora li se adaugă
activitatea publicistică a autorului.
Proza lui Caragiale prezintă o serie de elemente specifice realismului: verosimilitatea
faptelor, conştiinţa lucidă, personaje reprezentative pentru anumite tipologii umane,
creionate în strânsă legătură cu mediul în care trăiesc, personaje tipice care acţionează în
împrejurări tipice; naratorul este omniscient, omniprezent, ştie ce gândesc personajele, ce
fac şi cum au de gând să acţioneze, le cunoaşte destinul; perspectiva narativă este obiectivă
detaşată.
Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul
cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o afirmă
el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”.
Pornind de la realităţi româneşti, creând tipuri şi scene originale, Caragiale s-a
ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira
necruţătoare la adresa viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară. Arta sa dramatică se
constituie într-un model pentru toate timpurile, iar bogăţia de forme expresive abordate face din
el unul dintre cei mai mari artişti ai noştri.
Principatul mijloc artistic este comicul, o categorie estetică ce include situaţii şi
personaje ridicole, vicii şi moravuri, fiind sancţionate prin râs şi urmărindu-se, astfel, îndreptarea
acestora. Comicul ilustreaza contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre serios şi derizoriu,
dintre iluzie şi realitate, dintre efort şi rezultatele lui, dintre scopuri şi mijloace etc.
Formele de manifestare ale comicului sunt foarte variate: comicul de situaţie, comicul de
caracter, comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de intenţie, comicul de nume etc.

O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale

O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, este o comedie realistă de moravuri sociale şi
politice, ilustrând dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru
alegerea de deputaţi.
Comedia O scrisoare pierdută s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.
O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de
parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul
agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii
opoziţiei - Caţavencu şi grupul de intelectuali independenţi - şi membrii partidului de
guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu. Locul
acţiunii este capitala unui judeţ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este
plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene.
Personajele piesei, numite de către autor persoane, sunt menţionate cu numele şi statutul social
pe care îl are fiecare în cadrul acţiunii. Locul şi timpul derulării acţiunii sunt specificate de
autor: în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.
 O scrisoare pierdută ilustreaza simetria clasică a piesei, sintetizând, totodată, intriga
subiectului. Scrisoarea de amor, trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de
Cetăţeanul turmentat, care o pierde pentru că i-o fură Caţavencu, iar acesta o pierde, la rândul lui,
şi o găseşte din nou Cetăţeanul turmentat, care o înapoiază andrisantei, închizând astfel cercul.
Cealaltă scrisorică de amor este a unei doamne din înalta societate bucureşteană către o
persoană însemnată da becher şi găsită de Dandanache în buzunarul paltonului acestuia, care-i
fusese musafir. De data aceasta scrisorica este pierdută definitiv de becherul bucureştean, care
nu o mai primeşte înapoi, pentru că mai trebuie ş-aldată. Scrisoarea de amor este totodată şi o
armă politică deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viaţa politică şi
găsită de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi singura
cale pentru a-şi asigura victoria în alegeri.
Formele de manifestare ale comicului sunt foarte variate: comicul de situaţie,
comicul de caracter, comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de intenţie,
comicul de nume etc.
Sarcasmul lui Caragiale privind corectitudinea alegerilor este desăvârşit deoarece în
desfăşurarea alegerilor se recursese la fals, la şantaj şi la corupţie, încălcându-se constituţia în
mod flagrant. Ridicolul moravurilor politice este evidenţiat şi prin replica finală a lui Ghiţă
Pristanda, care exclamă Curat constituţional, după care dă semnalul să cânte Muzica!. Caragiale
descrie în paranteza regizorală atmosfera de veselie generală, toată lumea se sărută, Caţavencu
se îmbrăţişează cu Dandanache, Zoe şi Tipătescu, retraşi într-o parte, privesc petrecerea, în timp
ce cortina cade repede asupra tabloului.
Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între
reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii
partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile
sociale şi politice ale vremii. Personajele sunt tipologii umane şi fac concurenţă stării civile
(Garabet Ibrăileanu), fiecare dintre ele având o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând aşadar
un tip anume.
Zaharia Trahanache, şeful partidului de guvernământ, întruchipează tipul
încornoratului, dar ca om politic el îndeplineşte importante funcţii în judeţ: prezidentul
comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului şcolar, comitetului agricol şi al altor
comitete şi comiţii. Şeful partidului din judeţul X, el se bucură de o veche şi solidă autoritate, de
prestigiu recunoscut chiar şi de opoziţie am ţinut la dumneata ca la capul judeţului nostru
(Caţavencu).
Comicul de caracter se defineşte prin însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea,
faptele şi vorbele venerabilului politician, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile /
relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a
comicului.
Zaharia Trahanache este un personaj ridicol, principalele trăsături decurgând din
manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă.
Prezidentul partidului de guvernământ din judeţul X este numai aparent naiv, fiind în esenţă un
politician abil, care dirijează cu o mână forte interesele partidului, deoarece de la partidul
întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru....
Venerabilul neică Zaharia, stâlpul local al partidului de guvernământ, deşi susţine ideea
integrităţii morale a societăţii, practică înşelăciunea atât în familia sa, cât şi ca şef al
partidului. El falsifică listele cu alegători şi, împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu, calculează
voturile simpatizanţilor, chiar dacă aceştia nu mai aveau averea necesară care să le confere
dreptul electoral şi ar fi trebuit şterşi de pe liste: Ai puţintică răbdare... Da’ dacă-l putem aduce
să voteze cu noi?.
Numele său este definitoriu pentru comicul onomastic, atât de expresiv pentru caracterul
personajelor din comediile lui Caragiale. Zaharia, sugerează zahariseală, moliciune, lentoare, iar
Trahanache, faptul că poate fi modelat uşor (trahana = cocă moale) de către superiorii de la
centru sau de enteres, dar mai ales de Zoe. Numai că, aparenta lentoare a lui Trahanache ai
puţintică răbdare este, în fond, o abilă armă politică, pe care personajul o foloseşte cu
pricepere.
Comicul de situaţie este relevant în scena 4 din actul I, când Trahanache îl consolează pe
Tipătescu, susţinând că scrisoarea de amor este o plastografie (un fals) ordinară, deşi scrisul
seamănă atât de bine, încât să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!.
Dramaturgul accentuează, în mod direct, în didascalii, atitudinea aluzivă şi perfidă a lui
neică Zaharia, care stârneşte reacţia disperată a prefectului: priveşte lung pe Tipătescu, care e
în culmea agitaţiei. Principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele
comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor remarcându-se comicul de
situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume. Dialogul şi monologul dramatic sunt alte modalităţi
de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă
fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg.

Concluzii
Comediile scrise de I.L. Caragiale sunt realiste prin verosimilitatea întâmplărilor expuse,
prin construirea unor personaje care întruchipează anumite tipologii umane, prin observarea fină
şi redarea unor scene inspirate din realităţi româneşti, prin ironizarea şi satira moravurilor, a
defectelor umane sau a intenţiilor cu scopul de a corecta prin râs deviaţiile societăţii şi prin
ilustrarea contrastului dintre aparenţă şi esenţă.
Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului
şi a construcţiei scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere şi tipologii, prin
profunda observare a realităţilor sociale şi politice din epocă, fapt ceea ce a făcut ca Tudor Vianu
să afirme: Realismul tipic este formula lui artistică.
Caragiale folosește ironia pentru a sublinia trăsăturile morale ale personajelor sale pentru
a sublinia defectele, moravurile sau lipsa unor calităţi. Râsul este singura posibilitatea de
îndreptare a unei societăţi putrede, dominate de ipocrizie, necinste, înşelăciune şi incultură.