Introducere

Romanului modern de tip subiectiv se definește prin imaginarul citadin, prin utilizarea
elementelor de analiză psihologică și prin prezentarea implicită a planului conștiinței
personajelor și a conflictului interior, prin perspectiva narativă subiectivă, prin folosirea
persoanei întâi, prin care este redată confesiunea, prin autenticitate, prin lipsa cronologiei,
apelarea la memoria voluntară sau involuntară, prin folosirea introspecției sau prin
anticalofilia.
Publicat în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de
Camil Petrescu aduce o serie de înnoiri romanului interbelic, atât la nivelul tematicii, al
personajelor, al tehnicilor, al limbajului, cât și al viziunii despre lume. Este un roman modern
de tip subiectiv, constituindu-se ca o confesiune a personajului. Roman al experienței
traumatizante a războiului, acesta poate fi considerat și monografia unui sentiment - gelozia,
mutând accentul de pe înregistrarea evenimentelor exterior-sociale pe analiza amănunțită a
trăirilor unui intelectual lucid și hipersensibil.

Reperul 1: evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea operei într-un curent
literar sau într-o perioadă

Un prim element caracteristic esteticii romanului modernist este faptul că este scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea subiectivă, cu
focalizare exclusiv internă, presupune existența unui narator implicat. Punctul de vedere unic
al personajului-narator, care mediază percepția cititorului asupra celorlalte personaje,
limitează cunoașterea cititorului la aceea a protagonistul, a cărui perspectivă este prin
excelență necreditabilă. Însă, ca efect direct al acestei opțiuni narative, crește impresia de
autenticitate, întărită și de adoptarea formulei jurnalului intim sau de campanie. Astfel,
realitatea socială, exterioară, se estompează în raport cu explorarea universului interior al
unui erou care experimentează profunde și grave probleme de conștiință.
Pe de altă parte, în romanul psihologic de factură modernistă prevalează dimensiunea
temporală a universului imaginar, în detrimentul componentei spațiale, care domina formula
estetică a romanului tradițional, de tip balzacian. Astfel, impresia abolirii cronologiei
(acronia) se realizează cu ajutorul memoriei involuntare și prin urmărirea fluxului conștiinței
mai mult decât respectarea determinismului, predominant în romanul realist obiectiv. Decizia
protagonistului romanului camilpetrescian, proaspăt sublocotenent, combatant în Primul
Război Mondial, de a-și consemna experiențele existențiale este prilejuită de un episod
aparent obișnuit: o discuție pe tema adulterului la popota regimentului. Deși nu ia parte la
discuție decât tangențial, are o poziție radicală față de problema fidelității în cuplu, cu atât
mai mult cu cât își bănuiește soția de adulter și nu poate primi o permisie pentru a-și putea
justifica bănuielile spionând-o. În consecință, amintirile dictează cronologia evenimentelor în
mod spontan și arbitrar, iar analepsa devine un procedeu curent. Prima consecință a acestei
lipse de rigoare cronologică este relativizarea temporală, iar spațiul își pierde atât consistența,
cât și funcția simbolică din romanul cu tematică socială: devine spațiu interior, supus
determinărilor și oscilațiilor temporale ale memoriei involuntare.

Reperul 2: Analiza, la alegere, a două componente de compoziţie şi limbaj, semnificative

pentru opera studiată (subiect, conflict, perspectivă narativă, limbaj artistic etc.)
Temele sunt, după cum arată și segmentarea din titlu, iubirea și războiul, cele două părți ale
romanului fiind unite de o conștiință dilematică, din categoria intelectualilor însetați de
adevăr (suflete tari ce populează întreaga operă a lui Camil Petrescu). În ciuda concentrării
asupra unei drame a conștiinței lucide, confruntată cu sentimentul geloziei și cu vecinătatea
lipsită de eroism a morții, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este și un
roman în care pot fi identificate coordonatele unui roman social.
Cele două părți (cărți), cu șase, respectiv șapte capitole, alcătuiesc un jurnal, în care
primează introspecția și analiza psihologică. Prima carte, sub forma unui monolog confesiv,
se deschide cu o discuție la popota ofițerilor și continuă cu rememorarea poveștii de dragoste
dintre personajul-narator și Ela, studenta de la Litere care îi va deveni soție și față de care va
dezvolta un sentiment de gelozie, bănuind-o de infidelitate. Momentul care declanșează criza
conștiinței protagonistului este reprezentat de primirea unei moșteniri neașteptate, prilej cu
care Ștefan Gheorghidiu remarcă o schimbare de atitudine a soției sale, care își dezvăluie,
astfel, caracterul monden, dar și meschinăria. Această primă parte oferă și o imagine critică a
unei societăți în care predomină corupția, iar interesele politice și economice sunt mai presus
de valorile familiei și chiar de interesul național. Modul în care este înfățișat tipul arivistului
și al avarului (Nae și Tache Gheorghidiu), dar și viața mondenă a protipendadei bucureștene
demonstrează că autorul Ultimei nopți... nu s-a desprins complet de romanul de factură
socială. A doua carte are ca fundal Primul Război Mondial, la care participă și eroul în
calitate de combatant și care îi prilejuiește o a doua experiență fundamentală. Totodată,
războiul îi va oferi un termen de referință major în vederea unei reevaluări a dramei pasionale
în care îl aruncase gelozia și presupusa infidelitate a soției. Imaginea războiului este
demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, frig, ploaie, dureri
de burtă și trupuri sfârtecate. Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre
unități sunt aleatorii, iar informațiile eronate duc la îndreptarea tunurilor românești către
propriile batalioane. În iureșul războiului, individul își pierde identitatea, iar drama sa
personală este pusă în umbră de suferința colectivă. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se
întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela. Obosit să mai
caute certitudini și să se îndoiască, o privește cu indiferență și se desparte definitiv de ea.
În mod inevitabil, formula estetică aleasă (jurnalul) dictează și prevalența conflictului
interior în raport cu cel exterior. Astfel, protagonistul romanului camilpetrescian își exhibă
fluxul conștiinței, un lung și sinuos șir de situații conflictuale determinate de
incompatibilitatea dintre idealurile sale și lume. Modernitatea romanului este dată tocmai de
această curgere de gânduri, îndoieli, imagini, năzuințe, afirmații, negări absolute, care
generează impresia de autenticitate și de substanțialitate a trăirilor. Deși există, în plan
secund, și un conflict exterior, cu societatea și cu Ela, devenită femeie mondenă, conflictul
interior este cel central, înregistrând metamorfoza interioară a lui Ștefan Gheorghidiu în urma
celor două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Acestea îl vor determina pe bărbatul
orgolios și idealist să adopte o atitudine detașată, ironică și chiar cinică, să-și regândească
valorile și să lase în urmă tot trecutul.

Reperul 3: prezentarea modului în care tema se reflectă în opera studiată prin comentarea a
două secvențe narative semnificative

Opera analizată poate fi considerată monografia unui sentiment, gelozia. Pentru Ștefan
Gheorghidiu, iubirea este o experiență definitivă, o modalitate de receptare a lumii. Prin
introspecție, eroul își sondează eul profund, astfel încât monologul interior introspectiv
devine mijlocul prin care lectorul intră în contact cu fluxul narativ care subîntinde drama
erotică a personajului. Poate cea mai semnificativă scenă pentru conturarea acestei tensiuni
emoționale este cea a excursiei la Odobești, când gelozia sa ajunge la paroxism și îl
determină să formuleze, în termeni reci și definitivi, dorința de a divorța. Gheorghidiu
constată, retrospectiv, că soția sa flirta cu avocatul G. (Grigoriade), cu toate că acesta este un
tip de cuceritor banal și reprezentant frivol al unei lumi mediocre pe care protagonistul o
detestă. Pe parcursul deplasării la Odobești, Ela caută orice prilej pentru a fi alături de
Grigoriade, ceea ce îl determină pe Ștefan să remarce discrepanța între femeia ideală cu care
crezuse că este căsătorit și femeia comună, vulgară și libertină care îl face să se simtă un
intrus. Astfel, mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe care Ela le schimbă cu
domnul G. Se amplifică în conștiința protagonistului: toată suferința asta monstruoasă îmi
venea din nimic.
Relația dintre cei doi soți va supraviețui deciziei de a divorța formulată la Odobești,
dar Ștefan nu va rata prilejul de a se răzbuna, arătându-i soției sale cum este să suferi din
iubire. Merge până la a cocheta în văzul lumii cu o altă femeie și chiar până la a aduce în
patul conjugal o femeie de pe stradă. Suferința lui Gheorghidiu nu se diminuează, însă, ci
sporește, mai ales după ce Ela decide să îl părăsească. Totuși, războiul la care participă și care
îl marchează fizic și emoțional, va determina o schimbare de atitudine radicală. Scena care
consfințește ruptura de Ela este cea din finalul romanului, când, întors de pe front, remarcă
decăderea fizică a soției sale, gesturile excesive care îi trădează falsitatea trăirii și, după ce
primește o scrisoare anonimă, decide să se despartă definitiv de ea și să lase în urmă tot
trecutul. Finalul romanului nu aduce cu sine și certitudinea infidelității soției, ci doar
oboseala speculației soțului care are conștiința încornoratului. De altfel, întregul roman stă
sub semnul incertitudinii, îndeosebi datorită caracterului necreditabil al naratorului-personaj.
Finalul deschis al romanului, care nu justifică suspiciunile protagonistului alimentate de
gelozie, pune în evidență efectul terapeutic al experienței războiului și detașarea
protagonistului de propria dramă personală. Obosit, Ștefan își privește soția cu indiferența cu
care privești un tablou.

Concluzie

În concluzie, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modernist,
subiectiv, de factură psihologică și citadină, deosebindu-se de romanul tradițional prin
unicitatea perspectivei narative, prin relativizarea temporală, memoria afectivă și
autenticitatea trăirii. În plus, romanul camilpetrescian este centrat în jurul unei conștiințe
lucide și hipersensibile, care trăiește două experiențe fundamentale: o iubire eșuată în gelozie
și un război lipsit de măreție. Astfel, romanul nu demitizează doar războiul, ci și iubirea ca
formă de atingere a absolutului.