Universitatea de Vest “Vasile Goldis” din Arad

Facultatea de Stiinte Juridice

Drept Penal
Partea Generala

Conf.univ.dr. Teodor Dascal

1
 TITLUL I

CAP. I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Noţiunea, obiectul şi ştiinţa dreptului penal

&1. Noţiunea de drept penal

Preocuparea pentru apărarea valorilor sociale împotriva faptelor socialmente periculoase

a constituit întotdeauna un deziderat pentru a se asigura o normală existenţă a oricărei societăţi, o
convieţuire normală a membrilor societăţii.
Apărarea socială împotriva infracţiunilor, a faptelor periculoase, se realizează prin
intermediul normelor de drept penal.
Astfel, termenul de drept penal este utilizat, într-un sens, pentru a denumi ramura de
drept, sistemul de norme juridice care reglementează sistemul de apărare a societăţii împotriva
infracţiunilor, iar într-un alt sens, pentru a denumi ştiinţa dreptului penal ca ansamblu de idei,
teorii, concepţii cu privire la dreptul penal1.
Deşi între cele două accepţiuni există o legătură organică, totuşi ele nu sunt identice,
obiectul ştiinţei dreptului penal fiind dreptul penal ca ramură de drept.
În literatura juridică străină, dreptul penal mai este denumit şi drept criminal2 , denumire
ce derivă din latinescul crimen-crimă, adică faptă infracţională, denumirea de drept penal,

1
C.Bulai, Drept penal român- partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1992, pag. 7.
2
Roger Merle, Andre Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967.

2
derivând de la cuvântul latin poena care înseamnă pedeapsă, adică sancţiunea ce se aplică în
cazul comiterii unei fapte interzise, a unei infracţiuni.
Având în vedere cele mai sus arătate, apreciem, alături de alţi autori1, că dreptul penal sau
legislaţia penală, ca ramură a sistemului de drept penal român, este format din totalitatea
normelor juridice cu ajutorul cărora este apărată împotriva infracţiunilor şi faptelor prevăzute de
legea penală ordinea de drept din ţara noastră, prin aplicarea pedepselor şi a altor măsuri penale
faţă de persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sau care au săvârşit fapte prevăzute de
legea penală, chiar fără vinovăţie; unele măsuri cu caracter penal se pot aplica şi dacă fapta
săvârşită nu constituie infracţiune, fiind însă prevăzută de legea penală, cum sunt de exemplu,
măsurile de siguranţă.

Ca ramură de drept, dreptul penal reprezintă un ansamblu de norme juridice structurat în

sistem, după criterii ştiinţifice în jurul unor norme cu caracter de principiu şi pe instituţiile
fundamentale ale dreptului penal(infracţiunea, sancţiunile de drept penal şi răspunderea penală)2.

&2. Obiectul dreptului penal

Credem, alături de alţi autori, că obiectul dreptului penal este format din acele raporturi
sociale care reglementează lupta împotriva infracţiunilor şi a altor fapte penale; în orice sistem de
drept, în lupta împotriva infracţiunilor cu ajutorul dreptului penal, prin aplicarea pedepselor se
urmăreşte reeducarea persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni, pedeapsa având o
funcţie preventiv-educativă şi una de constrângere, sancţionatoare3.

&3. Necesitatea dreptului penal

1
Matei Basarab, Drept penal-partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 7.
2
Constantin Mitrache, Drept penal român-partea generală - Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,1998, pag.8.
3
M. Basarsb, op. cit., pag. 7.

3
 Necesitatea dreptului penal este determinată, fără îndoială, de existenţa şi proliferarea
fenomenului infracţional, de necesitatea apărării valorilor sociale şi necesitatea reglementării
juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale1.

Scopul dreptului penal, al legii penale, îl constituie însăşi raţiunea pentru care normele
penale sunt edictate, fiind prevăzut expres la art. 1 din vechiul Codul penal care prevedea că:
“Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea
şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
ordinea de drept”; chiar dacă legiuitorul noului Cod penal a renunţat la definirea scopului legii
penale, credem că definiţia din vechea reglementare îşi păstrează actualitatea, întreaga
reglementare fiind edictată în scopul antemenţionat. Credem, alături de alţi autori2, că enumerarea
valorilor sociale ocrotite de legea penală are un caracter exemplificativ, existând posibilitatea
pentru legiuitor de a introduce în sfera de incidenţă a protecţiei penale şi alte valori a căror
apărare este considerată drept necesară întru-un anumit moment.

Sunt apărate, aşadar, drepturile cele mai importante şi care interesează pe toţi membrii
unei comunităţi, fiind subliniat în acest fel, rolul dreptului penal ca fenomen de suprastructură
juridică în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea unei societăţi.

Secţiunea a 2-a. Principiile fundamentale sau regulile de bază ale dreptului penal
român

Principiile exprimă ideile fundamentale ale unei societăţi într-un anumit moment istoric,
întrucât guvernează întreaga reglementare a dreptului penal, influenţând atât activitatea de
reglementare a normelor de drept penal cât şi cea de aplicare a acestora3, fiind reflectate, în ceea
ce priveşte dreptul penal, în instituţiile sale de bază: infracţiunea, sancţiunile şi răspunderea
penală.

&1. Principiul legalităţii

1
C. Bulai, op. cit., pag. 10
2
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul juridic, bucureşti, 2006, paag. 26,
F.Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 5
3
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit. pag. 43

4
 În sens larg, principiul legalităţii, unanim admis în doctrina penală română şi străină,
presupune că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară în conformitate cu
legea, urmând să fie examinat prin raportare la cele trei mari instituţii de drept penal,
infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală, principiu ce a fost formulat pentru prima dată de
Cesare Becaria în cartea sa “Despre infracţiuni şi pedepse” şi consacrat în adagiul latin “Nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege”1, ceea ce înseamnă că nu există infracţiune dacă fapta
comisă nu este prevăzută de lege şi că pentru comiterea unei infracţiuni nu de poate aplica decât o
pedeapsă prevăzută de lege.
Consacrarea principiului legalităţii în codul penal are o mare importanţă întrucât
constituie o garanţie a libertăţii persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor acestora, în sensul că
împiedică extinderea legii penale prin analogie; pentru legiuitor, consacrarea principiului
constituie o obligaţie ca în activitatea de incriminare să stabilească cu exactitate atât faptele ce
constituie infracţiuni cât şi sancţiunile ce se aplică în cazul încălcării normei, iar pentru organele
judiciare reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, în speţa concretă dedusă judecăţii2.
Principiul legalităţii, privit în sens larg, înglobează principiile legalităţii incriminării şi a
legalităţii sancţiunilor de drept penal.

&1.1. Principiul legalităţii incriminării

Acest principiu este enunţat la art. 1 Cod penal, care statuează că „legea prevede faptele
care constituie infracţiuni”, textul legal arătat prevăzând, de asemenea, că „nicio persoană nu
poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârşită”.
Potrivit acestui principiu, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru
comiterea unei fapte care nu era prevăzută ca infracţiune la momentul săvârşirii ei, infracţiunea
fiind, potrivit prevederilor art. 15 alin.2 Cod penal, „singurul temei al răspunderii penale”;
aşadar, dacă o persoană comite o faptă care ulterior, după comiterea acesteia, este incriminată ca
infracţiune, ea nu va putea fi trasă la răspundere penală, întrucât nimeni nu poate fi obligat să

1
Cesare Becaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1965
2
C. Mitrache, op. cit. pag.29

5
respecte o lege care nu era în vigoare în momentul la care a avut o anumită conduită, respectiv la
momentul săvârşirii faptei ulterior incriminată.

&1.2. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal

Acest principiu se desprinde din dispoziţiile art. 2 Cod penal, privind legalitatea
sancţiunilor de drept penal, în care se statuează că:
„Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.
Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”.
Nu se poate aplica o pedeapsă şi nu se poate lua o măsură de siguranţă ori o măsură
educativă neprevăzută de lege la data comiterii faptei.
Aşadar, potrivit acestui principiu, întrucât infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale, dacă fapta, chiar prevăzută de legea penală, nu întruneşte elementele constitutive ale unei
infracţiuni nu există nici răspundere penală.
Drept urmare, pentru comiterea unei infracţiuni, nu se pot aplica alte pedepse, măsuri de
siguranţă sau măsuri decât cele prevăzute de legea penală, în limitele şi condiţiile stabilite de ea,
pedepsele putând fi aplicate doar în cadrul limitelor generale prevăzute de legea penală, acest
principiu fiind cea mai importantă garanţie juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanelor (fizice
şi juridice).

&2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, numai persoana – fizică sau juridică – care a săvârşit o
infracţiune, poate fi trasă la răspundere penală, în dreptul penal nimeni nu poate răspunde pentru
fapta altuia, ca de pildă în dreptul civil (persoana responsabilă civilmente).
Caracterul personal al răspunderii penale presupune că pedepsele şi măsurile educative
pot fi aplicate doar celor care au săvârşit infracţiuni şi care au capacitatea de a răspunde penal,
celelalte sancţiuni de drept penal(măsurile de siguranţă) putând fi luate tot numai faţă de
făptuitorii unor fapte prevăzute de legea penală, şi chiar în situaţia în care acestora nu li se aplică

6
o pedeapsă sau o măsură educativă, fiind însă necesară înlăturarea unei stări de pericol rezultată
din chiar comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Principiul apare ca o garanţie a libertăţii persoanei, fiind considerat principiu
fundamental, el constituind, totodată, şi un principiu al răspunderii penale1.

&3. Principiul individualizării răspunderii penale

Individualizarea legală constă în stabilirea prin norma de incriminare a speciei şi a

limitelor de pedeapsă, precum şi a măsurilor penale pentru fiecare infracţiune, în funcţie de
gradul de pericol social generic, abstract; de asemenea, se prevede modul de sancţionare a
recidivei, a concursului de infracţiuni, a tentativei etc.
Individualizarea judiciară, efectuată de instanţele de judecată cu ocazia deliberării, constă
în aplicarea pedepsei concrete, în cadrul limitelor legale, ţinându-se seama de pericolul social
concret al faptei săvârşite, de persoana făptuitorului, de împrejurările care atenuează sau care
agravează răspunderea penală, de forma de participaţie la săvârşirea faptei etc. De exemplu,
pedeapsa legală este între 1 şi 5 ani, iar instanţa aplică pedeapsa de 2 ani închisoare, cu privire la
care poate dispune executarea efectivă în detenţie, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere etc. Desigur, oricare din aceste instituţii pot fi alese de către instanţă cu ocazia
individualizării judiciare, doar în cadrul limitelor legale, respectiv dacă legea permite o atare
individualizare.

&4. Principiul umanismului.

Acest principiu presupune că întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la

interesele fundamentale ale omului, ceea ce presupune nu numai grija de a corecta conduita celor
ce au încălcat legea penală, ci şi faţă de cei care au respectat-o, faţă de întreaga societate care
trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.
Umanismul este exprimat şi prin caracterul şi scopul legii penale, prin sistemul şi scopul
pedepselor, executarea unei pedepse de către cel vinovat de săvârşirea unei infracţiuni netrebuind
să cauzeze acestuia suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnată, pedeapsa neavând
doar o funcţie coercitivă ci şi de reeducare.
1
Idem, pag. 31

7
 TITLUL II. LEGEA PENALĂ

CAP. I. RAPORTUL PENAL ŞI FAPTELE PENALE

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Faptele penale sunt împrejurări care atrag naşterea raportului penal(săvârşirea faptei),
modificarea acestuia (graţierea parţială, înlocuirea sau comutarea) sau stingerea lui(executarea
pedepsei, amnistia şi graţierea totală, decesul făptuitorului) şi pe care norma penală le consideră
ca atare, deoarece produc consecinţe juridice.
Raportul penal constă în legătura dintre stat şi făptuitor, ce se naşte ca urmare a săvârşirii
unei fapte prevăzute de legea penală, în care aceştia au drepturi şi obligaţii corelative cu privire la
răspunderea penală a făptuitorului, constând în aplicarea de către stat a sancţiunilor de ordin
penal, respectiv în suportarea acestor sancţiuni de către făptuitor.

&1. Structura sau elementele raportului penal

A. Subiecţii sunt participanţii la raport şi aceştia vor fi întotdeauna statul, reprezentat prin
organele sale judiciare (poliţie judiciară, parchet, instanţe de judecată) şi făptuitor.
Statul este titularul dreptului de a pedepsi pe infractor, acesta din urmă putând fi subiect al
mai multor raporturi de drept penal în acelaşi timp sau în mod succesiv (în caz de concurs de
infracţiuni, recidivă şi pluralitate intermediară); în cadrul aceluiaşi raport penal, în calitate de
făptuitori pot să stea mai multe persoane, atunci când fapta s-a săvârşit în participaţie, deoarece s-
a săvârşit o singură infracţiune care nu poate da naştere decât la un singur raport penal.

8
 B. Conţinutul raportului penal este format din drepturile şi obligaţiile corelative ale
subiecţilor, în sensul că dreptului unui subiect îi corespunde o obligaţie a celuilalt subiect; de
pildă, dreptului statului de a trage la răspundere penală îi corespunde obligaţia infractorului de a
suporta consecinţele condamnării (pedeapsa sau alte măsuri cu caracter penal). Făptuitorul are
însă, şi el, dreptul de a cere să i se aplice doar sancţiunea prevăzută de legea penală şi în limitele
stabilite de aceasta, statul având obligaţia de a se supune acestor cerinţe legale.
C. Obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri de drept penal
care se aplică în urma săvârşirii unei fapte.

&2. Naşterea raportului penal

Raportul penal se naşte în momentul săvârşirii de către făptuitor a unei fapte prevăzute de
legea penală, moment în care statul are dreptul şi obligaţia să aplice pedeapsa şi celelalte măsuri
penale, iar făptuitorul obligaţia de a o suporta, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că
făptuitorul nu a fost depistat sau că acesta nu este cunoscut.

&3. Durata raportului penal

Raportul penal parcurge două etape: prima – din momentul săvârşirii faptei şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii, când se stabileşte dacă o persoană este vinovată sau nu, şi după
caz, se pronunţă condamnarea sau achitarea, şi o a doua etapă – când, în caz de condamnare, se
pune în executare hotărârea şi se execută sancţiunea sau alte măsuri cu caracter penal care au fost
aplicate.

&4. Stingerea raportului penal

Stingerea raportului penal are loc, de regulă, în momentul realizării obiectului său,
executarea sancţiunii şi a măsurilor penale.

Raportul penal se poate stinge însă şi înainte de executarea unei hotărâri, când intervin
alte fapte juridice cum este de exemplu amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripţia etc.

&5. Faptele penale

9
 Faptele penale se împart în fapte care dau naştere, care modifică sau care sting raportul
penal.
a) Potrivit dispoziţiilor art. 15 al. 2 Cod penal, infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale, deci singurul fapt constitutiv de raport penal.
b) Faptele juridice care modifică raportul penal sunt acelea în prezenţa cărora răspunderea
penală iniţială, izvorâtă din săvârşirea unei infracţiuni, se modifică: fie se agravează, fie se
atenuează, fie o anumită obligaţie este înlocuită cu alta; ele intervin şi produc efecte după
săvârşirea infracţiunii.
Răspunderea penală iniţială priveşte sancţiunea concretă, pentru fapta concretă, motiv
pentru care nu pot exista fapte juridice penale modificatoare anterioare sau concomitente
săvârşirii faptei, astfel de fapte juridice făcând parte din conţinutul concret al infracţiunii, care
este mai larg decât cel legal şi care dă naştere unui raport concret.
Numai circumstanţele care nu fac parte din conţinutul concret al infracţiunii şi care sunt
posterioare săvârşirii faptei, pot duce la modificarea raportului penal, în sensul că atenuează sau
agravează răspunderea penală iniţială, fie în conţinut, fie în durată; de exemplu, stăruinţa depusă
de infractor pentru a împiedica producerea rezultatului faptei sale sau pentru a repara paguba
cauzată prin infracţiune, etc..
Raportul penal iniţial poate fi modificat în conţinutul său, de exemplu, prin apariţia unei
legi penale mai favorabile, în durata sa, de pildă, prin graţierea parţială a unei părţi din pedeapsă,
sau şi în conţinut şi în durată, prin comutarea pedepsei în alta mai uşoară (din închisoare în
amendă, din detenţiune pe viaţă în închisoare).
c) Faptele care sting procesul penal nu fac parte din conţinutul infracţiunii, sunt
posterioare săvârşirii faptei şi pot fi generale (comune) şi speciale.
Faptele juridice generale sting procesul penal în toate cazurile. Acestea sunt executarea
pedepsei, decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia răspunderii penale(cu excepţia infracţiunilor
contra păcii şi omenirii, etc.), dezincriminarea şi iresponsabilitatea definitivă intervenită după
săvârşirea faptei.
Faptele juridice speciale sting doar anumite raporturi juridice de drept penal, în condiţiile
prevăzute de lege şi doar cu privire la anumite infracţiuni. De exemplu, lipsa plângerii prealabile,
retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor, autorizarea organului competent etc.

10
 CAP. II. APLICAREA LEGII PENALE

Aplicarea legii penale reprezintă acţiunea de a aplica dispoziţiile legii penale persoanelor
vinovate de încălcarea legii, aplicarea legii penale constituind „convertirea eficienţei juridice
virtuale a normelor de drept în eficienţă reală prin efectiva folosire a acestor norme la
realizarea concretă a ordinii juridice. A aplica legea înseamnă, deci, a executa(a aduce la
îndeplinire) normele de drept cuprinse în lege”1.

Secţiunea 1. Aplicarea legii penale în timp

&1. Principiul activităţii legii penale

La baza aplicării legii penale în timp stă principiul activităţii legii penale, potrivit căruia,
“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”(art. 3 Cod
penal); în acelaşi sens sunt şi prevederile constituţionale, art. 15 alin. 2 din Constituţia României
prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile.
Scopul legii penale se realizează prin dispoziţiile legii în vigoare, deoarece ea exprimă
poziţia societăţii în acel moment faţă de faptele pe care le consideră infracţiuni şi modul de
sancţionare, legea în vigoare fiind considerată” “a priori” corespunzătoare pentru realizarea
scopului său.
Legea penală în vigoare va fi aplicată obligatoriu, imediat, integral şi continuu, adică pe
tot timpul cât este în vigoare; activitatea legii începe odată cu intrarea ei în vigoare, moment în
care devine incidentă pentru toate infracţiunile ce se comit, şi încetează prin ieşirea din vigoare.
Intrarea în vigoare a legii are loc în 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României iar ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în

1
V. Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, pag.
94

11
Monitorul Oficial al României, dacă în cuprinsul acestora nu sunt prevăzute date ulterioare
privind intrarea în vigoare1.
Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin abrogare sau modificare, ori, în cazul în care
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun în acord prevederile legii sau ordonanţei de urgenţă
declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial(pe durata termenului de 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, dispoziţiile declarate
neconstituţionale nu produc efecte, fiind suspendate de drept).
Legea penală este obligatorie pentru toate persoanele aflate pe teritoriul ţării noastre,
nimeni nefiind îndreptăţit să invoce necunoaşterea legii, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii neînlăturând caracterul penal al faptei, principiul fiind consacrat prin adagiul latin “nemo
censetur ignorare legem”; dacă acest principiu nu ar exista, ar însemna ca orice persoană care ar
invoca necunoaşterea legii să fie exonerată de răspundere penală.
Determinarea momentului săvârşirii infracţiunii este foarte important, în funcţie de acest
moment urmând a se stabili dacă o faptă a fost sau nu săvârşită sub imperiul unei anumite legi,
dacă intră sub incidenţa legii sau a fost săvârşită în afara limitelor ei de acţiune; astfel, în cazul
infracţiunilor materiale(de rezultat), infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului,
în cazul infracţiunilor formale(de pericol) infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii (când
are loc activitatea infracţională), infracţiunea continuată se consumă după ultimul act,
infracţiunea continuă se consumă în momentul încetării acţiunii(inacţiunii), infracţiunea de obicei
se consumă când are loc actul care indică obişnuinţa, îndeletnicirea, iar infracţiunea progresivă se
consumă la data producerii ultimului rezultat.
Aşadar, raportul juridic de drept penal se naşte sub incidenţa legii sub care infracţiunea s-
a consumat, chiar dacă anumite acte au început sub incidenţa unei alte legi, legea în vigoare la
momentul consumării infracţiunii fiind legea aplicabilă; de exemplu, în cazul săvârşirii
infracţiunii continue de furt de energie electrică prevăzută de art. 228 al. 3 Cod penal, activitatea
infracţională începe sub imperiul unei legi, dar se continuă şi este descoperită (activitatea
infracţională încetează) sub imperiul unei legi noi, legea aplicabilă este cea de la momentul când
activitatea infracţională încetează, deci legea nouă, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea
că legea veche este mai favorabilă.

1
Art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată

12
 Doctrina si practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a
căror consumare sau epuizare se întinde pe timpul cât sunt în vigoare mai multe legi, este legea în
vigoare la data epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat1.

&2. Neretroactivitatea legii penale

Potrivit acestui principiu, legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni. Acest principiu rezultă din prevederile art. 2 alin. 2
Cod penal, potrivit căruia „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită”.
Acest principiu decurge din principiul activităţii legii penale şi al legalităţii incriminării şi
constituie o garanţie a libertăţii persoanelor, care nu puteau fi obligate să respecte o lege care nu
era în vigoare în momentul săvârşirii faptei, pentru a putea fi trase la răspundere penală.

&3. Retroactivitatea legii penale(dezincriminarea)

Conform acestui principiu, legea penală română nu se aplică faptelor săvârşite sub legea
veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor
de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi (art.4 Cod penal).
Dezincriminarea are loc atunci când o anumită infracţiune prevăzută de legea veche nu
mai este prevăzută de legea nouă; de exemplu, prin noul Cod penal2, infracţiunea de prostituţie
prevăzută la art. 328 din vechiul Cod penal sau infracţiunea de seducţie prevăzută la art. 199 din
vechiul Cod penal, nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni în legea nouă(noul Cod penal) şi nici într-
o altă lege specială, astfel de fapte nemaiconstituind infracţiuni.
Există dezincriminare şi atunci când o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi,
nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale

1
Constantin Mitrache, Drept penal român-partea generală - Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,1998
2
Legea. nr. 286/17 iulie 2009, publicată în M.O. nr.510/24 iulie 2009

13
infracţiunii, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa
infracţiunii. Astfel:
- pentru prima ipoteză, aceea a modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, de
exemplu, infracţiunea de luare de mită prevăzută de vechiul Cod penal la art. 254, sub aspectul
laturii obiective, infracţiunea putea fi comisă şi prin aceea că făptuitorul nu respingea
promisiunea mituitorului, o astfel de modalitate de săvârşire a infracţiunii nemaifiind prevăzută
de legea nouă(art. 289 Cod penal), ceea ce echivalează cu o dezincriminare a infracţiunii de luare
de mită comisă în această modalitate, chiar dacă această infracţiune este prevăzută de legea nouă,
dar nu în modalitatea antemenţionată; sau infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută atât de
legea veche la art. 220 cât şi de legea nouă la art. 256, prin modificarea conţinutului constitutiv al
infracţiunii, simpla ocupare a unui imobil aflat în posesia altuia nu mai constituie infracţiune,
fapta fiind infracţiune potrivit legii noi doar dacă ocuparea, în întregime sau în parte a unui
imobil are loc „prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de
hotar”;
- pentru a doua ipoteză, aceea a modificării formei de vinovăţie, va exista dezincriminare
dacă legea nouă sancţionează o anumită faptă doar cu intenţie, în timp ce legea veche sancţiona şi
fapta comisă din culpă. Astfel, potrivit art. 19 alin. 3 din vechiul Cod penal, fapta constând într-o
inacţiune constituia infracţiune atât dacă era săvârşită cu intenţie cât şi dacă era săvârşită din
culpă, afară de cazul când legea sancţiona numai săvârşirea cu intenţie a acelei fapte, pe când,
potrivit art. 16 alin. 6 teza a II-a din noul Cod penal, inacţiunea comisă din culpă este infracţiune
numai atunci când în lege se prevede expres aceasta. Drept urmare, noul Cod penal
dezincriminează inacţiunile pentru care legea nu prevede în mod expres că sunt infracţiuni şi
atunci când sunt comise din culpă, cum este cazul infracţiunii de nedenunţare prevăzută la art.
266 Cod penal, infracţiune ce poate fi comisă doar cu intenţie(în vechiul Cod penal, această
infracţiune, prevăzută la art. 262, putea fi comisă atât cu intenţie cât şi din culpă, astfel că, în
ipoteza în care o astfel de infracţiune a fost comisă din culpă înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, fapta este dezincriminată prin intrarea în vigoare a legii noi care nu mai
prevede ca infracţiune săvârşirea din culpă a unei astfel de fapte).
Prevederile art. 4 Cod penal nu sunt aplicabile, neexistând dezincriminare, în ipoteza în
care o anumită faptă prevăzută ca infracţiune de legea veche, este incriminată de legea nouă sau
de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire1.

1
Art. 3 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legea. nr. 286/17 iulie 2009 privind noul Cod penal,
publicată în M.O. nr. 757 din 12 noiembrie 2012

14
 Astfel, în ipoteza în care o anumită faptă prevăzută ca infracţiune autonomă de legea
veche este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, nu
va exista dezincriminare fiindcă conduita interzisă este în continuare incriminată; de exemplu,
noul Cod penal nu mai prevede infracţiunea de primire de foloase necuvenite ca infracţiune
distinctă(infracţiune ce era prevăzută la art. 256 din vechiul Cod penal), o astfel de faptă
realizând în prezent conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită(art. 289 Cod penal).
În caz de dezincriminare, legea va fi incidentă indiferent dacă a început sau nu urmărirea
penală, dacă fapta se află în curs de judecată sau dacă pedeapsa este în curs de executare; într-o
astfel de situaţie raporturile penale existente se sting, chiar dacă fapta a fost anterior amnistiată
sau graţiată. Dacă intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, executarea
pedepselor(principale, complementare sau accesorii), a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte(interdicţii, incapacităţi sau decăderi) încetează prin intrarea
în vigoare a legii noi, de dezincriminare.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a degradării militare dispusă prin hotărâre
definitivă de condamnare, care se pune în executare la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare(art. 69 alin.1 Cod penal), chiar dacă intervine o lege care dezincriminează fapta
pentru care a fost condamnat militarul în activitate, în rezervă sau în retragere, dezincriminarea
nu va avea ca efect redobândirea gradului militar pierdut şi a dreptului de a purta uniformă,
fiindcă la data apariţiei legii de dezincriminare hotărârea de condamnare era deja pusă în
executare, degradarea militară fiind o pedeapsă şi nu o consecinţă a hotărârii de condamnare, în
sensul art. 4 Cod penal privind aplicarea legii de dezincriminare 1; bineânţeles că militarul
condamnat are aptitudinea de a redobândi gradul militar pierdut şi dreptul de a purta uniformă, ca
efect a legii de dezincriminare.
Dezincriminarea are consecinţe şi cu privire la pedepsele deja executate, deoarece
condamnarea pentru infracţiuni dezincriminate nu produce nici un efect cu privire la situaţia
condamnatului, care nu va mai fi considerat recidivist(art. 42 lit. a Cod penal) şi nici impediment
pentru a se putea dispune în cazul comiterii altor infracţiuni soluţii de renunţare la pedeapsă sau
de amânare a aplicării pedepsei.

&4. Ultraactivitatea legii penale

1
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag.8

15
 Potrivit acestui principiu, legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul
când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp (art. 7
alin. 1 Cod penal).

Legea penală temporară este legea care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei
aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus edictarea legii(de exemplu
edictarea unei legi care produce efecte în timpul războiului, a unor calamităţi sau alte situaţii
excepţionale).

Prin ieşirea din vigoare a legii penale temporare, faptele respective nu sunt
dezincriminate, ci a încetat situaţia excepţională care a determinat edictarea legii sau a expirat
termenul legal prevăzut pentru existenţa ei. Dacă asemenea legi nu ar ultraactiva, având în vedere
durata limitată a acţiunii lor, infractorii ar putea să se sustragă de la urmărire şi judecată; potrivit
acestui principiu, chiar dacă faptele au fost descoperite după ieşirea din vigoare a legii, acestea se
vor urmări şi judeca, bineînţeles, dacă nu a intervenit prescripţia răspunderii penale sau amnistia.
Legea penală temporară va ultraactiva, adică va produce efecte pentru infracţiunile
săvârşite pe timpul cât era în vigoare şi după ieşirea din vigoare a legii penale temporare, chiar
dacă faptele comise şi prevăzute de legea temporară nu ar mai fi incriminate sau dacă ar interveni
o lege nouă, mai favorabilă în raport cu legea temporară1.

&5. Principiul legii penale mai favorabile

Acest principiu operează în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea

definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, caz în care aplicarea legii penale
mai favorabile este obligatorie. Aceste dispoziţii sunt obligatorii şi în cazul actelor normative ori
prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate
de Parlament cu modificări sau completări, ori respinse de Parlament, dacă în timpul cât acestea
s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile(art. 5 Cod penal).

Pentru a se putea aplica acest principiu, trebuie ca toate legile succesive să incrimineze
fapta respectivă, fiind vorba de aceeaşi infracţiune, nu de una nouă, însă să o sancţioneze diferit.
Pentru alegerea legi penale mai favorabile, instanţa trebuie să aibă în vedere toate
dispoziţiile legale aplicabile faptei concrete. De pildă, dacă fapta a rămas în formă de tentativă, se
compară pedeapsa prevăzută pentru ea în legile succesive şi nu aceea prevăzută pentru fapta
1
Idem, pag. 9

16
consumată. De asemenea, se va ţine seama de dispoziţiile referitoare la circumstanţele atenuante
sau agravante, instigare, complicitate, concurs de infracţiuni, recidivă etc., din fiecare lege în
parte.
Nu se va putea însă încadra fapta în textul uneia dintre legi şi să se reţină, de exemplu,
circumstanţe atenuante sau modul de sancţionare a concursului de infracţiuni dintr-o altă lege, ci
se va aplica acea lege care în ansamblul ei este mai uşoară; cu alte cuvinte, nu se vor combina
dispoziţiile a două legi succesive, pentru că s-ar crea o a treia lege(tertia lex), ceea ce este
inadmisibil, edictarea legii fiind un atribut exclusiv al parlamentului şi nu al judecătorului. În
acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României1 atunci când, după intrarea în
vigoare a noului Cod penal, a constatat ca dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale
în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
legii penale mai favorabile.
S-a exprimat însă şi opinia contrară2, opinie pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia nu ar
constitui o tertia lex stabilirea încadrării juridice şi aplicarea pedepsei potrivit unei legi, mai
favorabilă sub aspectul pedepsei, şi aplicarea dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator
al concursului de infracţiuni dintr-o altă lege care este mai favorabilă sub acest aspect la
momentul judecăţii, întrucât concursul de infracţiuni este o instituţie juridică autonomă faţă de
încadrarea juridică şi tratamentul sancţionator al faptei.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Legea de aplicare 3 s-a stabilit că
„tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel
puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă
pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”; aşadar,
în caz de concurs de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară, prin voinţa legiuitorului,
dacă cel puţin una dintre infracţiunile ce intră în structura pluralităţii a fost comisă după intrarea
în vigoare a noului Cod penal, se vor aplica regulile de sancţionare potrivit legii noi, chiar dacă
modul de sancţionare este mai sever şi chiar dacă pedeapsa pentru infracţiunea sau infracţiunile
comise sub imperiul legii vechi au fost aplicate potrivit acesteia, legea veche fiind mai favorabilă
sub aspectul regimului sancţionator al faptei săvârşite.
Dacă toate legile succesive prevăd aceeaşi specie de pedeapsă, va fi mai favorabilă legea
care în concret poate crea o situaţie mai favorabilă pentru făptuitor4;

1
Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M.O., partea I, nr. 372 din 20 mai 2014
2
M. Udroiu, op. cit. pag 15
3
Art. 10 din Legea nr. 187/2012
4
T. Dascăl, Drept penal român, Ed. Concordia, Arad, 2007, pag. 25.

17
 - de exemplu, se săvârşeşte infracţiunea pentru care într-o lege se prevede pedeapsa
închisorii de la 1 la 3 ani iar într-o altă lege aceeaşi infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 5 ani. În funcţie de aprecierea instanţei, respectiv dacă se impune
aplicarea unei pedepse orientate spre minimul sau spre maximul special, va fi mai favorabilă
legea care va crea pentru făptuitor o situaţie mai uşoară; astfel dacă se decide aplicarea unei
pedepse spre minimul special va fi mai favorabilă legea care prevede minimul mai mic, în speţă 6
luni închisoare, iar dacă se decide aplicarea unei pedepse orientate spre maxim va fi mai
favorabilă legea care prevede un maxim special mai mic, în speţă 3 ani închisoare.
Când una dintre legi prevede pedepse alternative iar cealaltă nu, va fi mai favorabilă legea
care prevede alternativ pedeapsa închisorii cu pedeapsa amenzii, dacă instanţa va decide aplicarea
acestei din urmă pedepse; dacă pedepsele alternative sunt prevăzute în ambele legi şi s-a stabilit
amenda, va fi mai favorabilă legea care prevede o amendă mai mică. Situaţia este identică şi
atunci când o lege prevede pedeapsa închisorii ca alternativă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, o
astfel de lege fiind mai favorabilă faţă de legea care prevede pedeapsa detenţiunii pe viată ca
pedeapsă unică.
Când una dintre legile succesive prevede aplicarea obligatorie a unei pedepse
complementare iar cealaltă nu, dacă pedeapsa principală pe care instanţa o aplică are
corespondent în ambele legi, va fi mai favorabilă legea care nu prevede aplicarea obligatorie a
pedepsei complementare;
- per a contrario, dacă instanţa va stabili o pedeapsă mai mică, care are corespondent doar
în legea care prevede aplicarea obligatorie a unei pedepse complementare, va fi mai favorabilă
această lege, chiar dacă se va aplica şi o pedeapsă complementară, fiindcă legea penală mai
favorabilă se stabileşte, în primul rând, în funcţie de pedeapsa principală ce se va aplica; de
exemplu, în legea veche se prevede pedeapsa principală a închisorii de la 2 la 7 ani şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, iar legea ulterioară doar pedeapsa închisorii de la 3 la
10 ani;
- dacă instanţa va aprecia că se impune o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani, va aplica
această pedeapsă şi pedeapsa complementară fiindcă aplicarea pedepsei complementare este
obligatorie potrivit legii care prevede minimul special aplicat(2 ani) şi neprevăzut de legea
ulterioară, legea veche fiind mai favorabilă sub aspectul minimului special, chiar dacă s-a aplicat
obligatoriu şi pedeapsa complementară, iar dacă ar decide aplicarea unei pedepse de 3 ani
închisoare, pedeapsă prevăzută de ambele legi, aplicarea pedepsei complementare nu mai este
obligatorie, mai favorabilă fiind legea nouă care nu prevede o astfel de pedeapsă; desigur că, dacă

18
legea nouă prevede aplicarea facultativă a unei astfel de pedepse complementare, instanţa va
putea să o aplice dacă va aprecia drept necesară aplicarea unei astfel de pedepse.
Determinarea legii penale mai favorabile se face şi atunci când în toate legile succesive
pedeapsa principală este aceeaşi şi între aceleaşi limite; într-o astfel de situaţie, va fi mai
favorabilă legea care nu prevede pedepse complementare sau prevede asemenea pedepse, dar mai
reduse ca număr sau ca durată.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod
penal „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată
ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”, cu excepţia pedepsei complementare a
publicării hotărârii de condamnare prevăzută de art. 55 lit. c Cod penal care nu era prevăzută de
vechiul Cod penal şi care nu va putea fi aplicată pentru infracţiuni comise anterior intrării în
vigoare a noului Cod penal, chiar dacă legea nouă, actualul Cod penal, a fost identificată ca fiind
lege penală mai favorabilă( 12 alin. 2 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului
Cod penal).
În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă, nici noul Cod penal şi nici legea de punere în
aplicare a acestuia nu prevăd reguli speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. În
principiu, credem că aplicarea măsurilor de siguranţă ar trebui să urmeze regimul pedepselor
complementare, în sensul că ar urma să se aplice măsurile de siguranţă potrivit legii identificate
ca fiind mai favorabile la stabilirea pedepsei principale.
În cazul în care legea nouă ar fi mai favorabilă, nu ar exista nici o dificultate în aplicarea
măsurilor de siguranţă, acestea urmând să fie stabilite potrivit legii noi, în vigoare la data
aplicării.
Dacă însă legea veche ar fi mai favorabilă, vor exista serioase dificultăţi de aplicare,
întrucât interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea şi interdicţia de a reveni la
locuinţa familiei erau prevăzute ca măsuri de siguranţă în vechiul Cod penal, în timp ce în noul
Cod penal aceste instituţii sunt prevăzute ca fiind pedepse complementare.
Credem că pentru corecta rezolvare a acestei probleme, trebuie să se pornească de la
prevederile art. 6 alin. 5, 6 Cod penal, privind aplicarea legii penale după judecarea definitivă a
cauzei, care cuprinde astfel de reglementări. Astfel: „când legea nouă este mai favorabilă în
condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se
execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta”(alin. 5), respectiv, „dacă legea nouă este

19
mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă,
acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă”(alin. 6).
Din interpretarea textului legal arătat, credem că, în ipoteza analizată, există două
posibilităţi:
- prima, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea şi interdicţia de a reveni
la locuinţa familiei, vor putea fi dispuse potrivit legii vechi ca şi măsuri de siguranţă, primele
două pe o durată de cel mult 5 ani iar ultima pe o durată de cel mult 2 ani, ele având
corespondent în art. 66 din Codul penal în vigoare, aceste măsuri putând fi dispuse, potrivit legii
noi, ca şi pedepse complementare;
- a doua posibilitate, oricare din aceste măsuri să fie dispuse direct, ca şi pedepse
complementare, potrivit legii noi în vigoare.
Este adevărat, că în oricare dintre situaţii s-ar ajunge la o tertia lex şi de aceea, pentru a nu
se intra în contradicţie cu decizia Curţii Constituţionale mai sus amintită, este imperios necesar ca
prevederile art. 5 Cod penal să fi completate în sensul de a se decide cum se va proceda în situaţia
analizată, fiind inadmisibil ca instanţa să nu aplice, în speţa concretă, vreuna dintre măsurile de
siguranţă, actualmente pedepse complementare, deşi aplicarea acestora ar fi necesară pentru
realizarea scopului sancţiunilor de drept penal, pentru a evita să intre în contradicţie cu decizia
Curţii Constituţionale.
Prevederile art. 5 alin. 2 Cod penal de referă la situaţia când Curtea Constituţională,
exercitând controlul de constituţionalitate asupra unor acte normative ori a unor prevederi ale
unor acte normative, ori a ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, declară neconstituţionale astfel acte normative ori prevederi ale acestora,
dacă pe timpul cât s-au aflat în vigoare astfel de acte normative au cuprins dispoziţii penale mai
favorabile; întrucât decizia Curţii Constituţionale şi legea de modificare sau respingere a
ordonanţei de urgenţă produce efecte numai pentru viitor, având în vedere că de la momentul
comiterii infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii aceste prevederi au fost în
vigoare, aceste prevederi vor trebui să fie aplicate în baza principiului legii penale mai favorabile.
De exemplu, în caz de dezincriminare, de introducere în conţinutul legii a unor cauze de
nepedepsire sau de reducere a pedepsei etc.

&6. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei

20
 Când legea nouă, mai favorabilă, intervine după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la
executarea completă a pedepsei se aplică dispoziţiile art. 6 Cod penal, potrivit cărora:
„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai
uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă
şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa
închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru
acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa
aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea
nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul
sau în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta,
dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine
seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa
redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6)”.
În aplicarea acestui principiu vor fi avute în vedere atât pedepsele definitiv aplicate a
căror executare nu a început, cât şi cele aflate în curs de executare sau executate(inclusiv cele
pentru care s-a dispus liberarea condiţionată), precum şi cele a căror executare a fost suspendată
sub supraveghere.

21
 Vor fi avute în vedere pedepsele definitiv aplicate, fără luarea în considerare a cauzelor de
reducere sau majorare a pedepsei(reţinute sau nereţinute potrivit legii vechi şi prevăzute sau
neprevăzute de legea nouă sau prevăzute doar de legea nouă). Astfel:
- de exemplu, se execută o pedeapsă de 10 ani închisoare, legea nouă prevede acelaşi
maxim precum şi circumstanţe atenuante, caz în care principiul nu va putea fi aplicat întrucât nu
se procedează la o nouă judecare a cauzei în sensul de a se reţine circumstanţele atenuante
prevăzute le legea nouă;
- sau, se execută o pedeapsă aplicată prin reţinerea de circumstanţe agravante care nu mai
sunt prevăzute de legea nouă, pedeapsa definitiv aplicată fiind însă inferioară sau egală cu
maximul special prevăzut de legea nouă, când se va proceda în acelaşi mod ca în situaţia
anterioară, principiul neputând fi aplicat;
- situaţia este însă diferită în cazul în care circumstanţa de agravare era prevăzută în
norma de incriminare, nemaifiind însă prevăzută de legea nouă, caz în care fapta pentru care s-a
pronunţat hotărârea de condamnare definitivă va trebui recalificată potrivit legii noi, cu
consecinţa reducerii pedepsei la maximul special prevăzut de legea nouă pentru forma simplă a
infracţiunii, dacă pedeapsa definitiv aplicată este mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă
pentru forma simplă a infracţiunii1; de exemplu, făptuitorul a fost condamnat pentru infracţiunea
de furt calificat prevăzută de art. 209 lit. a din vechiul Cod penal la o pedeapsă de 4 ani
închisoare, furtul fiind calificat datorită săvârşirii faptei de către două sau mai multe persoane
împreună, această circumstanţă de agravare nemaifiind prevăzută de legea nouă în ceea ce
priveşte infracţiunea de furt calificat(art. 229 Cod penal), astfel că fapta urmează să fie
recalificată în infracţiunea de furt simplu prevăzută de art. 228 Cod penal şi, drept urmare,
pedeapsa de 4 ani închisoare va fi redusă la 3 ani închisoare, maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea de furt;
- dacă prin legea nouă sunt prevăzute moduri noi de punere în mişcare a acţiunii penale,
de exercitare sau de stingere a acesteia, acestea nu vor fi avute în vedere în aplicarea acestui
principiu, chiar dacă s-ar crea o situaţie mai uşoară pentru condamnat; de exemplu, legea nouă
prevede că pentru infracţiunea pentru care a s-a dispus condamnarea infractorului este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate etc.
Situaţii posibile cu privire la pedepsele principale:

1
Credem că fapta va trebui recalificată potrivit legii noi chiar dacă maximul special prevăzut de legea nouă este egal
sau mai mic decât pedeapsa definitiv aplicată, dar nu potrivit acestui principiu, ci pe calea unei contestaţii la
executare(art. 458 Cod procedură penală), de exemplu în cazul apariţiei unui act de clemenţă cu efecte doar cu
privire la infracţiunea în forma simplă, nu şi pentru forma agravată.

22
 - dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a unei pedepse cu închisoare sau cu amendă, intervine o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, sancţiunea aplicată se reduce la acest maxim; de pildă, infractorul execută o pedeapsă
de 10 ani închisoare, iar legea nouă prevede un maxim de 7 ani, pedeapsa se va reduce la 7 ani
închisoare, situaţia fiind identică şi în privinţa pedepsei amenzii;
- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă,
intervine o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii
pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii prevăzute în legea nouă pentru acea
infracţiune; de exemplu, se execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar în legea nouă, pentru
aceeaşi faptă, se prevede pedeapsa închisorii până la 25 ani, pedeapsa detenţiunii pe viată se va
înlocui cu pedeapsa de 25 ani închisoare;
- dacă legea nouă prevede în locul închisorii numai amenda, pedeapsa închisorii aplicată
în baza legii vechi se înlocuieşte cu pedeapsa amenzii, instanţa procedând la o nouă
individualizare a pedepsei amenzii, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea
nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea amenzii se poate
înlătura în totul sau în parte (art. 6 alin. 3 Cod penal). De exemplu, legea veche prevedea
pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani şi s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, din care s-a
executat 1 an până la apariţia legii noi care prevede numai pedeapsa amenzii, limitele amenzii
fiind între 1.000 şi 12.000 lei. În acest caz se va aplica, să presupunem amenda de 1.500 lei sau
aceasta se înlătură în întregime, în funcţie de aprecierea făcută de instanţă;
- dacă legea nouă prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii iar pedeapsa
definitiv aplicată este pedeapsa închisorii, nu se va putea înlocui închisoarea cu amenda, întrucât
pedeapsa închisorii este prevăzută de ambele legi; şi într-o astfel de situaţie, dacă pedeapsa
închisorii ce se execută este mai mare decât maximul special al pedepsei închisorii prevăzut de
legea nouă, pedeapsa ce se execută se va reduce la maximul prevăzut de legea nouă;
- măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă
este mai favorabilă; în cazul în care legea nouă este mai aspră, dar măsura educativă aplicată are
corespondent în legea nouă, ea se va executa în conţinutul şi limitele prevăzute de legea veche,
mai favorabilă.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă, există două situaţii
pentru aplicarea acestui principiu:

23
 - pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea
nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de aceasta; în discuţie rămâne, ca şi în cazul principiului anterior, situaţia
măsurilor de siguranţă aplicate potrivit vechiului Cod penal şi care sunt prevăzute în legea nouă
ca şi pedepse complementare(interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi, expulzarea
şi interdicţia de a reveni la locuinţa familiei), caz în care, dacă legea nouă este mai favorabilă sub
aspectul pedepsei principale, oricare dintre aceste măsuri de siguranţă vor trebui să fie înlocuite
cu pedeapsa complementară cu acelaşi conţinut, în limitele prevăzute de aceasta, pentru a nu se
crea o tertio lex(pedeapsa principală dintr-o lege şi pedeapsa complementară sau măsura de
siguranţă dintr-o altă lege;
- dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau a
măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă; este
vizată situaţia când legea veche este mai favorabilă sub aspectul pedepsei principale, legea nouă
fiind mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau a măsurilor de siguranţă,
caz în care acestea se vor executa în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă, fără a exista o
tertio lex fiindcă legea nouă prevede acest mod de aplicare(de exemplu, pedeapsa complementară
a interzicerii unor drepturi pe o perioadă de 10 ani, aplicată potrivit legii vechi, va fi redusă la o
durată de 5 ani, maximul prevăzut de legea nouă la art. 66, etc.
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în
cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau
înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6), deoarece condamnarea are efecte şi după executarea
pedepsei (cu privire la recidivă, reabilitare, aplicarea ulterioară a altor instituţii de drept penal, de
exemplu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, etc.).
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este impusă de principiul legalităţii
pedepsei, potrivit căruia pedeapsa sau plusul de pedeapsă stabilit în baza legii vechi, dar
neprevăzut de legea nouă, nu se mai poate executa, nemaiavând temei legal.

Secţiunea a 2-a. Aplicarea legii penale în spaţiu

&1. Teritorialitatea legii penale

24
 Potrivit principiului teritorialităţii, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul României (art. 8 alin.1 Cod penal). Se ţine deci seama de locul săvârşirii faptei şi nu
cetăţenia infractorului, ceea ce înseamnă că legea penală română se aplică tuturor infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul ţării, indiferent dacă făptuitorul este cetăţean român, apatrid sau persoană
cu altă cetăţenie, principiul fiind o expresie a principiilor constituţionale a suveranităţii şi
independenţei ţării noastre1.
Prin noţiunea de „teritoriul României” , potrivit art. 8 alin 2 Cod penal, se înţelege
„întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse
între frontierele de stat”.
Prin noţiunea de „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege „orice
infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în România” (art. 8 alin 3 Cod penal).
Potrivit art. 8 alin 2 Cod penal, „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de
complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.
Teritoriul misiunilor diplomatice ale României(ambasade, consulate, misiuni permanente)
nu intră în sfera noţiunii de teritoriu, infracţiunile săvârşite pe acestea neputând fi urmărite şi
judecate de către organele judiciare din România potrivit acestui principiu; zonele libere din
porturile şi aeroporturile din România fac parte din teritoriul României2.
Tot astfel, chiar dacă nava sub pavilion românesc sau aeronava înmatriculată în România
nu intră în noţiunea de teritoriu, infracţiunile săvârşite pe acestea sunt considerate ca fiind
săvârşite pe teritoriul României, chiar dacă nava sub pavilion românesc sau aeronava
înmatriculată în România se află în apele teritoriale sau în spaţiul aerian al unui stat străin. Dacă
infracţiunea a fost comisă pe nava sub pavilion românesc sau în aeronava înmatriculată în
România, după ancorarea navei sau aterizarea aeronavei pe teritoriul unui stat străin, infracţiunea
va putea fi urmărită şi judecată şi potrivit legii străine în baza principiului teritorialităţii. Dacă
infracţiunea a fost săvârşită pe nava sub pavilion românesc sau în aeronava înmatriculată în
România, în timp ce aceasta se află în apele sau spaţiul aerian nesupus niciunei jurisdicţii, legea
penală română se va aplica tot în baza principiului teritorialităţii3.

1
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului penal
român, partea generală, vol.I(1969), Editura Academiei, Bucureşti, pag.52
2
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 25
3
.Ibidem

25
 Cu privire la locul săvârşirii infracţiunii, dreptul nostru penal a adoptat principiul
ubicuităţii (de la latinescul „ubique”, care înseamnă pretutindeni), potrivit căruia infracţiunea se
consideră săvârşită în întregime pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă
sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat numai un act de
executare, ori când s-a produs, chiar şi în parte, doar rezultatul infracţiunii; de pildă, lovirea
victimei a avut loc într-un stat străin, iar decesul acesteia a survenit în ţara noastră.
Acelaşi criteriu se aplică şi infracţiunilor cu durată de consumare, respectiv în cazul
infracţiunilor continue, continuate, din obişnuinţă, progresive sau complexe, deoarece sunt
infracţiuni unice, precum şi în cazul tentativei incriminate sau dacă fapta s-a săvârşit în
participaţie, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că actele de participaţie s-au săvârşit
în străinătate iar executarea în ţara noastră, sau viceversa1.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, dispoziţia art. 8 Cod penal constituie o
normă conflictuală, deoarece prevede cum se va rezolva conflictul ivit între legea română şi cea
străină, urmând să se aplice dispoziţiile legii române, fără a interesa dispoziţiile din legea străină.
În cazul în care o infracţiune ce a făcut obiectul unei cauze penale în străinătate, este
judecată ulterior în România în baza principiului teritorialităţii, partea din pedeapsă, precum şi
durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din
durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în
cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda(art. 73 Cod penal).
Credem că o astfel de situaţie este posibilă doar în cazul în care judecata are loc în
România înainte de rămânerea definitivă a hotărârii penale străine, când ar urma să se scadă din
pedeapsă durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării,
fiindcă, în caz contrar, s-ar încălca principiul non bis in idem, consacrat de prevederile art. 50 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi recunoscut în dreptul intern prin
prevederile art. 10 din Legea nr.302/28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.

&2. Personalitatea legii penale

Principiul personalităţii legii penale(sau al naţionalităţii infractorului) este prevăzut la art.

9 Cod penal, potrivit căruia:

1
M. Basarab, op. cit., pag. 21

26
 „Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea
română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este
prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă
într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de
zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală
să depăşească 180 de zile”.
Pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în afara teritoriului României, întrucât,
dacă pe teritoriul României s-a comis vreun un act de executare, de instigare sau de complicitate,
sau dacă s-a produs, chiar şi în parte rezultatul infracţiunii, legea penală română se va aplica în
baza principiului teritorialităţii;
- la momentul comiterii faptei, făptuitorul trebuie să aibă calitatea de cetăţean român sau
de persoană juridică română; apreciem, alături de alţi autori1, că făptuitorul ar trebui să aibă
calitatea cerută de lege(cetăţean român sau persoană juridică română) în momentul săvârşirii
faptei, deşi se produc consecinţe juridice şi în caz de dobândire a acestei calităţi după comiterea
infracţiunii; astfel, dacă făptuitorul ar dobândi calitatea după comiterea infracţiunii, acesta nu ar
mai putea fi, eventual, extrădat, în caz de respingere a cererii de extrădare statul român fiind
obligat să supună cauza autorităţilor judiciare competente din ţară pentru efectuarea urmăririi
penale sau a judecăţii, după caz2; dacă făptuitorul ar pierde această calitate după comiterea faptei,
legea penală română va putea fi aplicată în baza principiului personalităţii fiindcă la data
comiterii acesteia făptuitorul avea calitatea cerută de legea penală română;
- pedeapsa prevăzută de legea penală română pentru infracţiunea săvârşită în străinătate
sau pe un teritoriu nesupus niciunei jurisdicţii să fie detenţiunea pe viată sau pedeapsa închisorii

1
M. Basarab, op. cit., pag.22
2
Art. 23 alin. 1 din. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

27
mai mare de 10 ani, în astfel de situaţii textul legal nepretinzând ca fapta săvârşită să fie
prevăzută ca infracţiune şi de legea statului pe teritoriul căruia fapta a fost săvârşită(condiţia
dublei incriminări); dacă pentru fapta comisă în străinătate legea penală română prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 10 ani, legea penală română va putea fi
aplicată doar dacă fapta comisă este prevăzută ca infracţiune şi pe teritoriul statului unde
infracţiunea a fost săvârşită(condiţia dublei incriminări), sau dacă fapta a fost săvârşită pe un
teritoriu nesupus niciunei jurisdicţii;
- să nu existe prevederi contrare în tratatele sau convenţiile internaţionale la care ţara
noastră este parte1, acestea aplicându-se cu prioritate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat(dacă competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă ar reveni judecătoriei,
tribunalului sau curţii de apel) sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie(dacă competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă ar
reveni Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), din motive de oportunitate şi de curtoazie
internaţională, în funcţie de speţa concretă.
Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data
solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească
180 de zile.
În cazul în care o infracţiune ce a făcut obiectul unei cauze penale în străinătate, este
judecată ulterior în România în baza principiului personalităţii, partea din pedeapsă, precum şi
durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din
durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în
cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda(art. 73 Cod penal).
Credem, ca şi în cazul principiului teritorialităţii, că o astfel de situaţie este posibilă doar
în cazul în care judecata are loc în România înainte de rămânerea definitivă a hotărârii penale
străine, când ar urma să se scadă din pedeapsă durata măsurilor preventive privative de libertate
executate în afara teritoriului ţării, fiindcă, în caz contrar, s-ar încălca principiul non bis in idem,
consacrat de prevederile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi

1
La art. 129 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este prevăzută o
astfel de excepţie, cetăţeanul român în privinţa căruia s-a pronunţat o hotărâre defintivă pe teritoriul unui stat
membru al spaţiului Shengen, neputând fi urmărit sau judecat pentru aceeaşi faptă în ţară, dacă, în caz de
condamnare pedeapsa a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului
care a pronunţat hotărârea de condamnare(principiul non bis in idem)

28
recunoscut în dreptul intern prin prevederile art. 10 din Legea nr.302/28 iunie 2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat de
două ori pentru aceeaşi faptă.

&3. Realitatea legii penale

Principiul realităţii legii penale este prevăzut la art. 10 Cod penal, potrivit căruia:
„Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui
cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis”.
Pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în afara teritoriului României, întrucât,
dacă pe teritoriul României s-a comis vreun un act de executare, de instigare sau de complicitate,
sau dacă s-a produs, chiar şi în parte rezultatul infracţiunii, legea penală română se va aplica în
baza principiului teritorialităţii;
- infracţiunea să fi fost săvârşită de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie, indiferent de locul de domiciliu al acestora, nu şi de către o persoană juridică străină,
fiindcă legea nu prevede o astfel de calitate pentru făptuitor;
- infracţiunea să fi fost săvârşită contra statului român sau contra unui cetăţean român
ori a unei persoane juridice române; subiectul pasiv al infracţiunii este calificat(statul român,
cetăţeanul român, chiar cu dublă cetăţenie şi persoana juridică română) şi este suficient ca fapta
săvârşită să fie prevăzută numai de legea penală română, netrebuind îndeplinită condiţia dublei
incriminări;
- să nu existe prevederi contrare în tratatele sau convenţiile internaţionale la care ţara
noastră este parte, acestea aplicându-se cu prioritate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

29
 În cazul în care o infracţiune ce a făcut obiectul unei cauze penale în străinătate, este
judecată ulterior în România în baza principiului realităţii, partea din pedeapsă, precum şi durata
măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata
pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul
în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda(art. 73 Cod penal).
Credem, ca şi în cazul principiului teritorialităţii şi a personalităţii, că o astfel de situaţie
este posibilă doar în cazul în care judecata are loc în România înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii penale străine, când ar urma să se scadă din pedeapsă durata măsurilor preventive
privative de libertate executate în afara teritoriului ţării, fiindcă, în caz contrar, s-ar încălca
principiul non bis in idem, consacrat de prevederile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene şi recunoscut în dreptul intern prin prevederile art. 10 din Legea nr.302/28
iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, potrivit căruia nimeni nu
poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.

&4. Universalitatea legii penale

Principiul universalităţii legii penale este prevăzut la art. 11 Cod penal, ca expresie a
solidarităţii internaţionale în lupta contra infracţionalităţii, legea penală română urmând să se
aplice în integralitatea ei(calificare juridică, pedeapsă, măsură de siguranţă etc.), indiferent de
prevederile din legea străină. Potrivit acestui principiu:
„Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10,
săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se
află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în
temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului
pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a
săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este
considerată ca executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează
potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine”.

30
 Pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în afara teritoriului României întrucât, dacă
pe teritoriul României s-a comis vreun un act de executare, de instigare sau de complicitate, sau
dacă s-a produs, chiar şi în parte rezultatul infracţiunii, legea penală română se va aplica în baza
principiului teritorialităţii; nu se cere condiţia dublei incriminări, fiind suficient ca fapta să fie
prevăzută de legea penală română;
- să nu se fi săvârşit o infracţiune contra statului român sau contra unui cetăţean român
ori a unei persoane juridice române, fiindcă astfel de infracţiuni se urmăresc în baza principiului
realităţii;
- infracţiunea să fi fost săvârşită de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie, nu şi de către o persoană juridică străină, dacă aceştia se află de bunăvoie pe
teritoriul României; condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul României, se interpretează în sensul
că străinul sau apatridul trebuie să se afle pe teritoriul României benevol la momentul dispunerii
de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în legătură cu
infracţiunea care atrage aplicarea acestui principiu1;
- s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în
temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului
pe al cărui teritoriu a fost comisă; în astfel de cazuri legea penală română va fi aplicată chiar
dacă în statul în care a fost comisă infracţiunea există o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a
fost executată ori este considerată ca executată;
- s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată; dacă
infractorul a fost condamnat în străinătate, este necesar ca pedeapsa aplicată să nu fi fost
executată sau considerată ca executată, iar dacă pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată
numai în parte, se va proceda potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
penale străine2; în cazul în care s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost
refuzată, legea penală română nu va putea fi aplicată dacă potrivit legii statului în care s-a săvârşit
infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată
ca executată;

1
Art. 237 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal
2
Art. 115 şi urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

31
 - să nu existe prevederi contrare în tratatele sau convenţiile internaţionale la care ţara
noastră este parte, acestea aplicându-se cu prioritate.
În cazul în care o infracţiune ce a făcut obiectul unei cauze penale în străinătate, este
judecată ulterior în România în baza principiului universalităţii, partea din pedeapsă, precum şi
durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din
durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România; aceleaşi dispoziţii se aplică şi în
cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda(art. 73 Cod penal).
Credem, ca şi în cazul principiului teritorialităţii, personalităţii şi realităţii, că o astfel de
situaţie este posibilă doar în cazul în care judecata are loc în România înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii penale străine, când ar urma să se scadă din pedeapsă durata măsurilor
preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării, fiindcă, în caz contrar, s-ar
încălca principiul non bis in idem, consacrat de prevederile art. 50 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene şi recunoscut în dreptul intern prin prevederile art. 10 din
Legea nr.302/28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, potrivit
căruia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.
Principiile personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale au un caracter subsidiar,
ele aplicându-se doar dacă, printr-o convenţie internaţională sau tratat la care România este
parte, nu se dispune altfel.

&5. Imunitatea de jurisdicţie

Ca excepţie de la aplicarea legii penale în spaţiu, în principal de la principiul

teritorialităţii, este cunoscută imunitatea de jurisdicţie, deoarece există anumite persoane care
beneficiază de această imunitate în baza unor înţelegeri intervenite între state, pe bază de
reciprocitate.
Această imunitate este legată de calitatea oficială a celor în cauză, potrivit art. 13 Cod
penal, legea penală neaplicându-se infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de alte persoane care în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a statului român; astfel de persoane sunt, de exemplu, şefii de state, şefii de
guverne, miniştrii de externe, personalul tehnic şi administrativ din cadrul misiunilor diplomatice,
reprezentanţii O.N.U., agenţii consulari, etc.1.

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I, partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992

32
 Imunitatea este generală, deoarece apără de răspundere penală în toate cazurile şi
indiferent de natura infracţiunii, însă nu este absolută, nefiind o cauză justificativă sau de
neimputabilitate; de aceea, statul căruia îi aparţine persoana care a săvârşit o infracţiune pe
teritoriul unui alt stat în care beneficia de imunitate de jurisdicţie, are obligaţia de a o trage la
răspundere penală.

&6. Extrădarea şi cooperarea judiciară internaţională

Extrădarea este un act politico-juridic bilateral, care constă în acceptarea remiterii unui
infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia se află acesta, statului solicitant, în vederea
judecării lui sau pentru a executa o pedeapsă1.
Condiţiile în care se acordă sau se solicită extrădarea sunt prevăzute în convenţii
internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate care se completează cu dispoziţiile legale cuprinse
în legea specială (Legea nr. 302/2004).
Cererea din partea statului solicitant de a-i extrăda un infractor se numeşte extrădare
activă, iar predarea, remiterea infractorului de către statul solicitat se numeşte extrădare pasivă.
Extrădarea constituie o formă a cooperării judiciare internaţionale şi este reglementată în
dreptul penal român prin Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 (publicată în MO nr. 594 din 1 iulie
2004).
Potrivit art. 8 din Legea nr. 302/2004, cooperarea judiciară internaţională va fi refuzată
dacă:
- procedura penală din statul solicitant nu îndeplineşte sau nu respectă condiţiile
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.) sau a unui alt instrument
internaţional pertinent în domeniu şi ratificat de România;
- există motive serioase să se creadă că asistenţa judiciară este solicitată în scopul
urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, sex, limbă, opinii
politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
- situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la aliniatul
precedent;
- cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare sau în
vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
1
T. Dascăl, op. cit., pag. 33

33
 - cererea se referă la o infracţiune de natură politică, conexă unei infracţiuni politice sau la
o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Cooperarea judiciară internaţională poate fi refuzată de către statul solicitat atunci când
fapta care motivează cererea face obiectul unei proceduri în curs de soluţionare sau ar putea face
obiectul unei urmăriri ce ţine de competenţa statului solicitat, precum şi atunci când acceptarea
cererii ar putea avea consecinţe grave pentru persoana vizată din cauza vârstei, a stării de sănătate
sau alte motive cu caracter personal(art. 9 din Legea nr. 302/2004).
La art. 10 din lege este consacrat principiul „non bis in idem”, potrivit căruia cooperarea
judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau într-un alt stat a avut loc un
proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă prin hotărâre penală definitivă s-a dispus achitarea sau
încetarea procesului penal sau dacă pedeapsa aplicată a fost executată sau a format obiectul unei
graţieri sau amnistii, în totalitate sau asupra părţii neexecutate.
La art. 11 din lege este definit principiul „specialităţii”, potrivit căruia persoana care, ca
urmare a unei cereri de extrădare sau a unei alte cereri de asistenţă judiciară în materie penală, se
înfăţişează în România, este predată sau transferată în România, nu va putea fi urmărită sau
judecată pentru o faptă anterioară predării sau transferării, decât dacă statul care a predat
persoana consimte, persoana predată sau transferată nu părăseşte România în timp de 45 zile de la
liberarea sa deşi putea să o facă, sau dacă persoana în cauză renunţă de bună voie la beneficiul
regulii specialităţii.
Persoanele supuse extrădării sunt cele care au săvârşit infracţiuni sau au fost condamnate
definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul altui stat şi se află în România; astfel de
persoane pot fi extrădate din România, la cererea statului solicitant fie pentru a fi urmărite penal,
fie pentru a fi judecate, fie pentru a executa o pedeapsă sau o măsură de siguranţă aplicată prin
hotărâre definitivă în statul solicitant.
Extrădarea poate fi solicitată şi admisă numai sub condiţia dublei incriminări, respectiv
dacă fapta pentru care persoana este învinuită sau pentru care a fost condamnată este prevăzută ca
infracţiune atât de legea română cât şi de legea statului solicitant sau dacă prin convenţie
internaţională s-a stabilit astfel, caz în care nu mai este necesar ca fapta să fie prevăzută ca
infracţiune în legea română (art. 26 din Legea nr. 302/2004).
De asemenea, extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a
judecăţii, numai pentru fapte care sunt sancţionate, atât de legea străină cât şi de legea română cu
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa
este mai mare de 1 an închisoare.

34
 Sunt exceptate de la extrădarea din România, următoarele categorii de persoane: cetăţenii
români, persoanele cărora li s-a acordat drept de azil, persoanele care beneficiază de imunitate de
jurisdicţie şi persoanele străine care se află benevol în România, fiind citate în vederea audierii
lor ca părţi, martori sau experţi în faţa autorităţilor judiciare române.
De la regula inadmisibilităţii extrădării de către România a propriului cetăţean, există şi o
excepţie, respectiv posibilitatea extrădării propriului cetăţean în baza unei convenţii
internaţionale sau pe bază de reciprocitate, dar numai dacă este îndeplinită cel puţin una din
următoarele condiţii: în vederea urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă asigurări
suficiente că în caz de condamnare, persoana va fi extrădată pentru a executa pedeapsa în
România; persoana extrădată, cetăţean român, are domiciliul pe teritoriul statului solicitant;
persoana extrădată are şi cetăţenia statului solicitant sau dacă persoana extrădată a comis fapta pe
teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul
solicitant este membru al U.E..
Dacă se refuză extrădarea propriului cetăţean sau a refugiatului politic, statul român are
obligaţia de a supune cauza autorităţilor judiciare competente, în vederea urmăririi şi judecării
persoanei neextrădate, dar care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

35
 TITLUL III

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA ŞI SANCŢIUNILE

PENALE

CAP. I. INFRACŢIUNEA

Conform art. 15 alin. 1 Cod penal, „infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Totodată, la
alin.2 se prevede că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Definiţia generală a infracţiunii exprimă trăsăturile esenţiale şi comune oricărei
infracţiuni, trăsături prin care se disting de faptele neincriminate, precum şi de faptele de pericol
social prevăzute de alte norme juridice decât cele penale; chiar dacă prin normele penale de
incriminare se defineşte fiecare infracţiune în parte, aceste definiţii nu sunt suficiente pentru
cunoaşterea noţiunii generale de infracţiune, fiindcă nu se poate deduce din conţinutul unei
infracţiuni trăsăturile comune tuturor infracţiunilor.
Aşadar, pentru ca fapta săvârşită să constituie infracţiune, trebuie să aibă trăsăturile
esenţiale prevăzute la art. 15 alin.1 Cod penal, respectiv: să fie prevăzută de legea penală, să fie
săvârşită cu vinovăţie, să fie nejustificată şi să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o1.

Secţiunea 1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1
Unii autori consideră că există doar trei trăsături esenţiale ale infracţiunii(fapta să fie prevăzută de legea penală, să
fie nejustificată şi să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o), vinovăţia , deşi enumerată de către legiuitor printre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, constituind ”elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de
incriminare”. În acest sens, M. Udroiu, op. cit. pag. 38

36
 &1. Fapta să fie prevăzută de legea penală (aspectul juridic, tipic şi ilicit al faptei)

Fapta „săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”

este prevăzută atât în partea generală a Codului penal, unde se defineşte noţiunea generală a
infracţiunii, se arată sancţiunile penale şi limitele generale ale acestora, cât şi în partea specială a
Codului Penal şi în legi speciale, unde se defineşte fiecare infracţiune în parte şi se indică specia
de pedeapsă aplicabilă şi limitele speciale ale pedepsei pentru fiecare infracţiune.
Prevederea faptei de către legea penală constituie prima trăsătură esenţială a infracţiunii şi
decurge din principiul general al legalităţii incriminării, în absenţa acestei condiţii fapta săvârşită
nefiind infracţiune; trebuie făcută însă distincţie între infracţiune şi fapta prevăzută de legea
penală, pentru că nu orice faptă prevăzută de legea penală este infracţiune.
Temeiul răspunderii penale este, deci, unul de fapt şi altul de drept; primul se referă la
fapta concretă, nejustificată şi imputabilă, săvârşită cu vinovăţie, iar al doilea la prevederea
acestei fapte în legea penală. Lipsa oricărei trăsături esenţiale face ca fapta să nu aibă caracter
penal, să nu fie infracţiune.
Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, deci sancţionată ca atare, dar nu
orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune, pe lângă această trăsătură esenţială
trebuind să existe şi celelalte, adică fapta să fie nejustificată şi imputabilă şi să fie săvârşită cu
vinovăţie1.

&2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie(aspectul moral-subiectiv)

A doua trăsătură esenţială a infracţiunii este vinovăţia, vinovăţia exprimând o anumită

atitudine de conştiinţă a făptuitorului faţă de acţiunea (inacţiunea) sa, în sensul cunoaşterii
împrejurării că aceasta este prevăzută de legea penală, că produce anumite urmări socialmente
periculoase, pe care le doreşte sau le acceptă, ori manifestă o atitudine de uşurinţă sau nepăsare
faţă de aceste urmări2.
Aşadar, lipsa vinovăţiei face ca fapta săvârşită să nu fie infracţiune, în lipsa vinovăţiei
răspunderea penală neputând fi antrenată.

&3. Fapta să fie nejustificată

1
I. Oancea, Drept Penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.25
2
M. Basarab, op. cit., pag.39

37
 A treia trăsătură esenţială a infracţiunii este antijuridicitatea, respectiv faptă săvârşită să
fie nejustificată, adică contrară ordinii juridice, să fie ilicită(nepermisă de lege).
Altfel spus, nu orice faptă prevăzută de legea penală, deşi aceasta corespunde formei
tipice prevăzute de legea penală, constituie infracţiune, fiind posibil ca fapta, deşi prevăzută de
legea penală să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală; de exemplu,
uciderea intenţionată a unei persoane realizează conţinutul constitutiv a unei infracţiuni de omor,
fapta fiind prevăzută la art. 188 Cod penal, dar, pentru a constitui infracţiune fapta trebuie să fie
şi nejustificată, adică nepermisă de lege. În exemplul dat, dacă fapta ar fi fost săvârşită în stare de
legitimă apărare, ea nu va fi sancţionată de legea penală, fiind permisă(în anumite condiţii) de
prevederile art. 19 Cod penal care reglementează cauza justificativă a legitimei apărări.

&4. Fapta să fie imputabilă

A treia trăsătură esenţială a infracţiunii este imputabilitatea, adică fapta săvârşită să fie
imputabilă făptuitorului.
Pentru a fi imputabilă, fapta trebuie să fie comisă de o persoană responsabilă, adică de o
persoană stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale şi care să aibă reprezentarea urmărilor pe care
fapta sa le cauzează sau le poate cauza; cu toate acestea, şi în condiţiile în care făptuitorul este
responsabil din punct de vedere penal, pentru a fi imputabilă, fapta trebuie să fie comisă în mod
liber, în condiţii în care făptuitorul realizează consecinţele antijuridice ale faptei sale, adică
făptuitorul să nu comită fapta prevăzută de legea penală sub imperiul constrângerii fizice sau
morale ori din eroare, ori în condiţiile existenţei unui caz fortuit, sau a unei stări în care
făptuitorul nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau nu putea să le controleze
etc..

Secţiunea a 2-a. Structura sau elementele infracţiunii

Infracţiunea are patru elemente: obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă care
formează o unitate, tratarea distinctă făcându-se doar din motive didactice.

&1. Obiectul infracţiunii

38
 Pentru ca acţiunea(inacţiunea) omului să fie considerată nejustificată(antijuridică) şi
imputabilă, ea trebuie să vatăme sau să încerce vătămarea uneia dintre valorile ocrotite de legea
penală.
Obiectul infracţiunii este reprezentat aşadar de valoarea socială apărată de legea penală
care este lezată prin săvârşirea infracţiunii.

A. Obiectul juridic

Obiectul juridic este format din valorile sociale prevăzute în partea specială a codului
penal şi în legile speciale cărora li se aduce atingere prin comiterea infracţiunii şi poate fi:
general, generic şi specific. Orice infracţiune are obiect juridic, în funcţie de acesta putându-se
determina subiectul pasiv al infracţiunii, respectiv titularul valorii sociale căreia i s-a adus
atingere prin comiterea infracţiunii.
Obiectul juridic general(comun) este format din totalitatea valorilor sociale ocrotite prin
dreptul penal, respectiv, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Obiectul juridic generic(de grup) este format din valorile sociale de aceeaşi natură
ocrotite de dreptul penal şi care pot fi lezate numai prin anumite acţiuni(inacţiuni); de exemplu
infracţiuni contra vieţii persoanei, infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei
etc..
Obiectul juridic specific(nemijlocit) constă în valoarea socială împotriva căreia este
îndreptată nemijlocit acţiunea sau inacţiunea infracţională, valoare caracterizată prin anumite
trăsături proprii, specifice, care servesc la individualizarea infracţiunii în cadrul aceleiaşi grupe
de infracţiuni; de exemplu, la furt obiectul juridic specific este patrimoniul persoanei, la omor
este viaţa persoanei etc..
Obiectul specific poate fi şi complex, în cazul infracţiunilor complexe, adică format din
două valori sociale diferite ocrotite prin aceeaşi normă penală, care trebuie lezat prin acţiuni
separate pentru ca infracţiunea să se consume: un obiect direct şi unul indirect 1. Dacă se lezează
doar obiectul indirect, fără a fi lezat şi obiectul direct, cu toate că este pus în pericol, există doar
tentativă; de exemplu, la infracţiunea de tâlhărie avem două obiecte juridice specifice:
patrimoniul persoanei şi integritatea fizică, morală sau viaţa acesteia; obiect juridic direct este
1
M. Basarab, op. cit., pag.41

39
patrimoniul persoanei, iar obiect juridic indirect este integritatea fizică, morală sau viaţa
persoanei (în situaţia în care obiectul juridic direct nu este lezat, ci doar pus în pericol, în sensul
că făptuitorul nu reuşeşte să sustragă bunul după ce a agresat fizic, moral sau ucis pe persoana
vătămată, infracţiunea rămâne în formă de tentativă).
De asemenea, poate exista şi obiect specific multiplu, cu toate că infracţiunea nu este
complexă, cum este în situaţia infracţiunii de delapidare, când se lezează atât obiectul juridic
principal (patrimoniul persoanei juridice) cât şi un obiect juridic secundar (corecta desfăşurare a
activităţii persoanei juridice, obiectul juridic secundar(indirect) neputând fi însă lezat fără a se
leza obiectul juridic principal(direct).

B. Obiectul material sau fizic

Obiectul material îl constituie lucrul sau fiinţa care încorporează valoarea socială ocrotită
de legea penală şi împotriva căreia se îndreaptă acţiunea prevăzută de lege. Acesta este întâlnit
numai în cazul infracţiunii materiale(de rezultat, de daună). De exemplu la furt: obiectul material
constă în bunul sustras (televizor, bani, autoturism etc.), în timp ce obiect juridic este patrimoniul,
proprietatea persoanei fizice sau juridice de la care bunul a fost sustras.
În cazul altor infracţiuni, formale sau de pericol, cum este de exemplu ameninţarea,
mărturia mincinoasă, evadarea etc., nu există obiect material, ci doar obiect juridic.

&2. Latura obiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a omului (acţiune

sau inacţiune) care lezează valorile ocrotite de legea penală (obiect juridic), lezare care constă
într-o anumită schimbare în realitate obiectivă.
Latura obiectivă cuprinde, la rândul ei, următoarele subelemente: acţiunea(inacţiunea)
socialmente periculoasă, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate dintre acestea1.

A. Acţiunea (inacţiunea) interzisă prin norma de incriminare

1
M. Basarab, op. cit., pag.43

40
 Fără o activitate exterioară nu poate exista infracţiune, deoarece numai o acţiune
(inacţiune) poate atinge una dintre valorile ocrotite, deci să producă urmări periculoase
sancţionate de legea penală.
Prin acţiune se săvârşeşte ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă,
acţiunea ilicită fiind indicată expres în norma de incriminare: de exemplu, la omor –
„uciderea”(art. 188 Cod penal), la furt – „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia”(art. 228 Cod penal), la tâlhărie – „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra” etc.(art.
233 Cod penal).
Inacţiunea constă în abţinerea de la o acţiune pe care legea o pretinde, încălcându-se în
acest fel o normă onerativă; de exemplu, abuzul în serviciu sub forma neîndeplinirii unor acte(art.
297 Cod penal), omisiunea sesizării(art.267 Cod penal), nedenunţarea(art. 266 Cod penal) etc..

B. Urmarea socialmente periculoasă(imediată)

Acţiunea sau inacţiunea este periculoasă atunci când aduce atingere sau creează
posibilitatea de a se aduce atingere vreuneia din valorile sociale ocrotite.
Orice acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală este considerată „in abstracto” că
produce urmări periculoase pentru ordinea de drept; urmarea nu poate fi însă confundată cu
rezultatul, care este doar o formă a urmării socialmente periculoase1. Urmarea există, chiar dacă
nu este evidentă, uşor de sesizat, de exemplu în caz de mărturie mincinoasă, inducerea în eroare a
organelor judiciare, ameninţare etc..
Uneori, urmarea socialmente periculoasă este prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii,
putând fi măsurată, evaluată; în acest caz, infracţiunea este materială, de rezultat şi se consumă
odată cu producerea rezultatului. Când în conţinutul legal al infracţiunii nu se cere un rezultat,
infracţiunea având doar obiect juridic, infracţiunea este formală, de atitudine sau de pericol şi se
consumă odată cu realizarea acţiunii sau inacţiunii incriminate.
În funcţie de gravitatea urmărilor, acestea pot fi: de bază şi de calificare sau agravare.
Urmarea de bază este cea cerută de lege pentru existenţa infracţiunii tip(simplă), iar cea agravată
(calificată) este cea prevăzută de lege pentru realizarea conţinutului agravat al infracţiunii; de
exemplu, infracţiunea de omor prevăzută de art. 188 Cod penal în forma de bază şi infracţiunea

1
M. Basarab, op. cit., pag.43

41
de omor calificat prevăzută de art. 189 Cod penal (forma calificată, agravată a infracţiunii de
omor).

C. Raportul de cauzalitate

În dreptul penal, raportul de cauzalitate este format din acţiunea(inacţiunea) omului

prevăzută de legea penală, care constituie cauza, şi din urmarea socialmente periculoasă, care
este efectul acţiunii sau inacţiunii1.
Urmarea poate fi mecanică, fizică, biologică, socială etc., sau să se manifeste în
comportarea altor oameni; de pildă, în cazul instigării, urmarea socialmente periculoasă constă în
executarea sau începerea executării acţiunii sau inacţiunii de către instigat.
Constatarea raportului de cauzalitate se impune la infracţiunile materiale, deoarece numai
la acestea se cere prin lege existenţa unui rezultat, a unei daune, pentru a se realiza conţinutul lor
sub formă consumată; necesitatea constatării raportului de cauzalitate la aceste infracţiuni se
deduce din cuprinsul normei de învinuire.
De asemenea, acest raport trebuie constatat şi în cazul comiterii faptei în participaţie
pentru a se stabili contribuţia fiecăruia, legătura dintre acţiunile(inacţiunile) participanţilor şi
rezultatul acestora(art. 49 Cod penal).
Existenţa sau inexistenţa raportului de cauzalitate nu depinde de împrejurarea că persoana
a prevăzut sau nu urmările acţiunii(inacţiunii) sale, deoarece prevederea ţine de vinovăţie; de
aceea, prevederea nu este necesară pentru existenţa raportului de cauzalitate, care subzistă,
indiferent de conştiinţa omului, în mod obiectiv2.
Raportul de cauzalitate poate fi simplu şi complex. Este simplu când efectul se datorează
unei singure cauze, şi complex când mai multe cauze duc la un singur rezultat, cum este de
exemplu situaţia în care mai mulţi făptuitori aplică lovituri victimei, suma loviturilor conducând
la deces.

D. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

1
M. Basarab, op. cit., pag.44
2
M. Basarab, op. cit., pag. 45

42
 Alături de subelementele laturii obiective a infracţiunii, care sunt prezente la săvârşirea
oricărei infracţiuni, nici o infracţiune nu poate fi concepută ca fiind săvârşită în afara locului şi
timpului, fiindcă orice faptă a omului se produce într-un anumit loc şi într-un anumit timp.
Locul şi timpul săvârşirii oricărei infracţiuni, deşi nu constituie componente ale laturii
obiective a infracţiunii, pot constitui după caz circumstanţe agravante sau atenuante ale
infracţiunii de bază; de exemplu, furtul săvârşit pe timp de noapte devine calificat, sau săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni într-un mijloc de transport constituie de asemenea o circumstanţă de agravare
a infracţiunii de bază.

&3. Subiectul infracţiunii

Poate fi numai persoana juridică sau persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani şi
care a săvârşit sau care a participat la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală(subiect
activ), precum şi persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii infracţiunii(subiect pasiv).
Orice persoană(fizică sau juridică) care săvârşeşte o acţiune sau inacţiune prevăzută de
legea penală, indiferent dacă infracţiunea este consumată sau dacă a rămas în formă de tentativă
şi indiferent de forma de participaţie(autor, coautor, instigator sau complice), este făptuitor, însă
răspunderea penală intervine numai atunci când acţiunea sau inacţiunea a fost săvârşită cu
vinovăţie, caz în care făptuitorul devine infractor deoarece există infracţiune.

&3.1.Condiţiile în care o persoană poate fi subiect al infracţiunii

A. Persoana fizică trebuie să fi împlinit vârsta de 14 ani. Până la această vârstă nu există
răspundere penală(art. 113 al. 1 Cod penal) deoarece persoana nu a atins gradul de dezvoltare
fizică şi psihică, dezvoltare care să îi permită să înţeleagă caracterul socialmente periculos al
urmărilor faptei sale. Se prezumă de către legiuitor că o persoană care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu are suficientă experienţă socială pentru a răspunde penal, fiind lipsit de discernământ.
Această prezumţie a lipsei discernământului la persoane fizice sub 14 ani este absolută,
pentru că în nici o împrejurare nu se va putea dovedi contrariul, respectiv existenţa
discernământului.

43
 Între vârsta de 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, răspunderea penală este condiţionată
de existenţa discernământului, legiuitorul instituind o prezumţie relativă a inexistenţei
discernământului, prezumţie care poate fi însă răsturnată, înlăturată. Drept urmare, pentru ca
persoana cu vârsta între 14 şi 16 ani să răspundă penal trebuie să se dovedească că aceasta a
săvârşit fapta cu discernământ; când se constată că minorul are discernământ se antrenează şi
răspunderea penală a acestuia, însă aceasta, în raport cu răspunderea penală a majorilor nu este
deplină datorită vârstei, răspunderea penală a minorilor fiind mai puţin severă aşa cum se va arăta
infra.
Discernământul, care nu este definit de legea penală, constă în capacitatea persoanei de a-
şi da seama de acţiunea(inacţiunea) sa şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, de a fi
stăpân pe voinţa sa în raport cu activitatea infracţională desfăşurată1.
Pentru persoanele cu vârsta mai mare de 16 ani legiuitorul a instituit o prezumţie relativă
de responsabilitate, de discernământ, prezumţie care poate fi oricând înlăturată dacă se dovedeşte
contrariul, ceea ce înseamnă că şi persoanele majore pot fi lipsite de discernământ, situaţie în care
răspunderea penală a acestora este înlăturată.
Responsabilitatea se referă la capacitatea biopsihică a persoanei de a acţiona în cunoştinţă
de cauză, în sensul de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de urmările pe care acestea
le pot produce şi de a fi stăpân pe acţiunea(inacţiunea) sa, fiind o stare opusă iresponsabilităţii,
care constituie o cauză de neimputabilitate(art. 28 Cod penal)2.

B. Persoanele juridice, „cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund penal

pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice”(art. 135 alin.1 Cod penal).
De asemenea, potrivit prevederilor art. 135 alin. 2 Cod penal, „instituţiile publice nu
răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat”, iar potrivit prevederilor art. 135 alin. 2 Cod penal, „răspunderea
penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la
săvârşirea aceleiaşi fapte”.
Aşadar, nu orice persoană juridică poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii.
Este exceptat de la răspundere penală, în primul rând statul, fiind avute în vedere
prerogativele acestuia de titular unic al funcţiei de apărare a valorilor sociale.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 47
2
Ibidem

44
 A doua categorie de persoane juridice care nu pot avea calitatea de subiect activ al
infracţiunii o constituie autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce
nu poate face obiectul domeniului privat arătate la titlul III din Constituţia României. Astfel, nu
pot constitui infracţiuni actele şi faptele săvârşite de Senat şi Camera Deputaţilor şi organele
interne ale acestora, şi nici cele ale Preşedintelui României, cu excepţia cazului când acesta din
urmă este pus sub acuzare de către Parlament pentru înaltă trădare(art. 96 din Constituţie). Nu
constituie infracţiuni nici actele sau faptele organelor administraţiei publice centrale(guvern,
ministere, alte autorităţi administrative autonome ca S.R.I., B.N.R., C.N.A.) ori ale administraţiei
publice locale(consiliul local sau consiliul judeţean), şi nici cele ale serviciilor publice
descentralizate din unităţile administraţiei teritoriale(direcţiile generale ale finanţelor publice,
direcţiile judeţene pentru probleme de muncă şi protecţie socială, direcţiile sanitare judeţene,
direcţiile regionale vamale, etc.). De asemenea, nu constituie infracţiuni nici actele sau faptele
organelor puterii judecătoreşti, adică ale instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, Consiliul
Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi şi Curtea Constituţională.
Sfera persoanelor juridice care pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii este mult
mai largă şi cuprinde pe cele care desfăşoară activităţi de drept privat cum sunt: societăţile
comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, regiile autonome, asociaţiile, fundaţiile, sindicatele,
partidele politice, patronatele şi altele.
Infracţiunile comise de persoana juridică pot atrage răspunderea penală a acesteia numai
dacă au fost săvârşite în numele persoanei juridice sau în interesul acesteia, şi numai de către
reprezentanţii sau organele de conducere ale persoanei juridice; aşadar, răspunderea penală a
persoanei juridice nu va fi antrenată pentru fapta comisă de un simplu salariat al acesteia care nu
are un drept de decizie sau reprezentare. Per a contrario, persoana juridică răspunde penal atunci
când fapta prevăzută de legea penală este săvârşită de organele colective de conducere, de
exemplu consiliul de administraţie, de directorul general sau executiv, sau orice altă persoană
fizică care angajează unitatea în raporturile cu terţii.
Săvârşirea unei infracţiuni de către persoana juridică nu exclude răspunderea persoanei
sau persoanelor fizice care participă la comiterea aceleiaşi infracţiuni, indiferent de calitate(art.
135 alin. 3 Cod penal).
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică poate săvârşi orice infracţiune prevăzută
în codul penal sau în legile speciale, fie în calitate de autor(coautor), fie în calitate de instigator
sau complice, participaţia fiind aşadar posibila şi în cazul persoanei juridice.

45
 Răspunderea penală a persoanei juridice, atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, este angajată nu numai dacă infracţiunea îmbracă forma consumată, ci şi în situaţia când
îmbracă forma tentativei pedepsibile, şi indiferent de forma de vinovăţie cu care infracţiunea este
săvârşită.

C. Subiectul special al infracţiunii. Majoritatea infracţiunilor pot fi comise de orice

persoană juridică sau fizică care îndeplineşte condiţiile de vârstă sau discernământ arătate mai sus
pentru a răspunde penal; există însă şi infracţiuni, denumite şi infracţiuni cu subiect special sau
calificat, care nu pot fi săvârşite decât de persoane care au o anumită calitate în momentul
săvârşirii faptei, calitate anume prevăzută în norma de incriminare; de exemplu, infracţiunea de
delapidare prevăzută de art. 295 Cod penal poate fi săvârşită doar de către funcţionarii publici, în
lipsa acestei calităţi răspunderea penală neputând fi antrenată pentru această infracţiune, fapta
persoanei care nu are calitatea cerută de lege putând constitui, eventual, o altă infracţiune.
Făptuitorul unei infracţiuni se mai numeşte şi subiect activ, iar persoana asupra căreia se
îndreaptă acţiunea(inacţiunea) făptuitorului se numeşte subiect pasiv(victima infracţiunii); subiect
pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică sau chiar statul.
Subiectului pasiv i se poate pretinde prin norma de incriminare să aibă el însuşi o anumită
calitate; de exemplu, la infracţiunea de „atentat care pune în pericol siguranţa statului”(art. 160
Cod penal), subiect pasiv al infracţiunii poate fi doar persoana care îndeplineşte o activitate
importantă de stat sau altă activitate publică importantă. Calitatea subiectului pasiv poate fi şi o
trăsătură a conţinutului agravat al unei infracţiuni; de exemplu, omorul săvârşit asupra unei femei
gravide(art. 189 lit. g Cod penal), violul săvârşit faţă de o rudă în linie directă, frate sau soră(art.
218 al. 3 lit. b Cod penal), actul sexual cu un minor(art. 220 Cod penal) etc.

&4. Latura subiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă a infracţiunii trebuie privită în strânsă legătură cu cea subiectivă, ele
constituind o unitate; de aceea nu este suficient să se constate doar săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii de către făptuitor şi existenţa urmării socialmente periculoase, ci trebuie să se
dovedească şi că acestea au fost precedate şi însoţite de procese psihice specifice infracţiunii1.
Latura subiectivă constă, aşadar, într-un complex de stări de conştiinţă specifice, ce
preced şi însoţesc actele exterioare ale persoanei(fizice sau juridice), care sunt dirijate în direcţia
1
M. Basarab, op. cit., pag.48

46
producerii anumitor stări socialmente periculoase, sau care, chiar dacă nu sunt dirijate într-o
asemenea direcţie, produc astfel de urmări; latura subiectivă are ca subelement principal
vinovăţia(art. 15 Cod penal), iar ca subelemente secundare mobilul şi scopul.
Vinovăţia, ca expresie a proceselor de conştiinţă cu caracter specific ce caracterizează
latura subiectivă a infracţiunii (prevederea şi voinţa), trebuie constatată în conţinutul oricărei
infracţiuni pentru ca răspunderea penală să poată fi stabilită; din această cauză, este suficient să
se constate că există vinovăţie pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii.
În privinţa mobilului şi scopului, constatarea lor nu este necesară pentru realizarea
conţinutului infracţiunii, cu toate că, în cazul infracţiunilor intenţionate, mobilul şi scopul se
regăsesc în conţinutul laturii subiective.
Vinovăţia presupune existenţa discernământului, a responsabilităţii, în lipsa
discernământului nici o persoană fizică sau juridică neputând fi trasă la răspundere penală.
Pentru existenţa infracţiunii, vinovăţia va trebui să fie constatată de către organele
judiciare atât pentru persoana fizică, cât şi pentru persoana juridică, cu precizarea că persoana
juridică răspunde penal pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altuia, vinovăţia persoanei juridice
fiind distinctă de aceea a persoanei fizice care a desfăşurat activitatea infracţională, pentru
determinarea formei de vinovăţie a persoanei juridice trebuind să fie avută în vedere atitudinea
subiectivă a organelor de conducere a acesteia, fiind posibil ca forma de vinovăţie a persoanei
juridice să fie aceeaşi sau diferită de aceea a persoanei fizice care a acţionat în numele sau în
interesul acesteia.

&4.1. Formele vinovăţiei

La art. 16 Cod penal nu se defineşte vinovăţia, ci se arată doar formele acesteia: intenţia,
culpa şi intenţia depăşită (praeterintenţia), fapta constituind infracţiune doar dacă a fost săvârşită
cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Formele vinovăţiei sunt:
A. Intenţia(dolul). Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul prevede rezultatul
acţiunii sau inacţiunii sale, urmărind producerea rezultatului prin săvârşirea faptei sau când
acceptă posibilitatea producerii rezultatului, pe care îl prevede, deşi nu-l urmăreşte.

47
 Definiţia legală a intenţiei, cu cele două forme ale sale, pune semnul egalităţii între
rezultat şi urmarea socialmente periculoasă; considerăm, alături de alţi autori1, că definiţia legală
este restrictivă, deoarece, în realitate, nu doar infracţiunile de rezultat(materiale) pot fi săvârşite
cu intenţie, ci şi cele formale(de atitudine, de pericol), precum şi tentativa, care se săvârşeşte
întotdeauna cu intenţie, deşi nu se produce rezultatul cerut în norma de incriminare, deoarece şi
tentativa sau infracţiunile de pericol au o urmare socialmente periculoasă, astfel că urmarea nu se
confundă cu rezultatul.
La art. 16 al. 3 Cod penal, sunt prevăzute cele două modalităţi ale intenţiei, denumite în
doctrină intenţie directă şi intenţie indirectă.
Intenţia directă există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea rezultatului prin săvârşirea acelei fapte(art. 16 al. lit. a Cod penal); considerăm, aşa
cum s-a arătat supra, că definiţia corectă este aceea în care noţiunea de rezultat este înlocuită cu
aceea de urmare socialmente periculoasă, astfel că intenţia directă poate fi definită ca fiind un
proces subiectiv în care făptuitorul prevede urmarea acţiunii sau inacţiunii sale şi urmăreşte
(doreşte) producerea ei.
Aşadar, în cadrul intenţiei directe, făptuitorul are reprezentarea certă a acţiunii (inacţiunii)
sale, urmăreşte şi doreşte producerea evenimentului preconizat;
- de exemplu, se aplică victimei mai multe lovituri cu putere, în zona inimii, cu ajutorul
unui cuţit cu lungimea lamei de 16 cm, ceea ce dovedeşte că făptuitorul a dorit suprimarea vieţii
victimei, astfel că făptuitorul săvârşeşte infracţiunea de omor, sau tentativă la infracţiunea de
omor, în funcţie de rezultat(victima a decedat sau a fost salvată prin intervenţia medicilor), sau
victima este împinsă într-o apă adâncă, făptuitorul cunoscând adâncimea apei şi ştiind că victima
nu ştie să înoate.
Intenţia indirectă(eventuală) există când făptuitorul prevede urmarea faptei sale, pe care,
deşi nu o urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii ei(art. 16 alin. 3 lit. b Cod penal).
Aşadar făptuitorul unei acţiuni(inacţiuni) săvârşită cu intenţie indirectă manifestă o
atitudine de indiferenţă, de nepăsare faţă de posibilitatea producerii unei urmări eventuale, a unei
urmări pe care o prevede, deşi nu o doreşte.
Această modalitate a intenţiei se întâlneşte la acele acţiuni(inacţiuni) care datorită
modului lor de executare, sunt apte, în concret, să producă mai multe urmări; urmarea certă şi
dorită poate să nu fie, sau să fie prevăzută de legea penală, însă urmarea eventuală, care se
produce şi care a fost acceptată trebuie să fie întotdeauna prevăzută de legea penală;
1
M. Basarab, op. cit., pag. 49

48
 - de exemplu, inculpatul aruncă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc, de la etajul 8, două
cărămizi în zona unei pieţe intens circulate, una dintre cărămizi lovind un trecător în cap, iar
acesta suferă leziuni care duc la deces;
- activitatea desfăşurată de inculpat denotă indiferenţa faţă de urmarea produsă, autorul,
deşi nu a urmărit producerea rezultatului, l-a acceptat şi prevăzut, împrejurări rezultate din modul
de executare a acţiunii.
Intenţia, întotdeauna, indiferent de forma şi gradul ei, precede şi însoţeşte acţiunea
(inacţiunea) incriminată de legea penală; în funcţie însă de timpul care se scurge de la naşterea
ideii infracţionale şi până la luarea hotărârii de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea, de starea
sufletească şi de condiţiile în care a fost luată hotărârea, de timpul care trece până la momentul
executării, există intenţia premeditată şi intenţia repentină.
Intenţia premeditată (dolul premeditat) sau premeditarea, nu este definită de lege, deşi
este prevăzută la art. 189 lit. a Cod penal(omorul calificat) ca o circumstanţă de agravare.
În legătură cu conţinutul premeditării, în doctrină şi practica judiciară s-au conturat două
puncte de vedere.
Potrivit unui punct de vedere1, se consideră că premeditarea are un caracter obiectiv
deoarece nu este suficient să treacă un timp mai îndelungat între luarea hotărârii de a săvârşi fapta
şi punerea în executare a hotărârii, fiind necesar să existe şi acte de pregătire materiale sau
spirituale a infracţiunii, care fac ca rezultatul să fie cert.
Celălalt punct de vedere2, pe care-l împărtăşim, consideră premeditarea ca având un
caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuinţă mai îndelungată decât cea obişnuită şi într-o
stare de relativ calm cu privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de săvârşire, precum şi
trecerea unui timp de la luarea hotărârii şi până la punerea ei în executare, pentru a exista cât mai
multe şanse să se producă urmarea dorită; atunci când hotărârea este pusă în executare imediat,
nu mai poate fi vorba de premeditare, chiar dacă în concret, desfăşurarea acţiunii ar dura mai
mult timp.
Este adevărat că în numeroase cazuri intenţia se exteriorizează prin acte de pregătire
materiale, însă acestea nu ţin de premeditare, ci sunt doar elemente cu ajutorul cărora se probează
existenţa acesteia, premeditarea constituind astfel un factor exclusiv psihic; de exemplu, omorul
se poate săvârşi cu premeditare şi prin omisiune, caz în care nu se efectuează nici un fel de
pregătire.

1
L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 136
2
M. Basarab, op. cit., pag.50

49
 De altfel, doctrina este unanimă în a admite că actele de pregătire fac parte din latura
externă şi intervin după luarea hotărârii(rezoluţiei) infracţionale care încheie faza internă; or, tot
ceea ce se întâmplă după luarea hotărârii nu constituie altceva decât exteriorizarea intenţiei prin
acte de pregătire şi executare.
Intenţia repentină(spontană) se naşte sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
determinate de o provocare din partea persoanei vătămate sau determinată de procesul naşterii.
Ea este prevăzută atât în partea generală a codului penal ca o circumstanţă atenuantă
legală(art. 75 alin. 1 lit. b Cod penal), cât şi în partea specială a codului penal(art. 200 Cod penal
– uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă).

B. Culpa. Culpa constituie a doua formă a vinovăţiei, mai uşoară în grad decât intenţia;
fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede urmarea socialmente periculoasă a faptei
sale pe care nu o acceptă socotind fără temei că ea nu se va produce, ori când acesta nu acceptă
urmarea faptei sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă.
Fapta săvârşită din culpă constituie infracţiune doar atunci când este expres prevăzută de
lege.
La art. 16 al. 4 Cod penal sunt prevăzute cele două modalităţi ale culpei denumite în
doctrină culpă cu prevedere şi culpă fără prevedere.
Culpa cu prevedere(uşurinţa, temeritatea), constă în prevederea de către făptuitor a
urmărilor faptei sale pe care nu le acceptă, socotind fără temei că nu se vor produce.
În cadrul culpei cu prevedere făptuitorul prevede două urmări ale acţiunii sale: o urmare
indicată sau neindicată în norma de incriminare pe care o doreşte, şi o urmare întotdeauna
prevăzută în legea penală, pe care nu o doreşte şi nici nu o acceptă;
- de exemplu, autorul trage cu arma pentru a ucide un animal care se află în direcţia unei
alte persoane, prevăzând posibilitatea de a răni sau ucide acea persoană, urmare pe care nu o
acceptă, bazându-se pe calităţile sale de bun ţintaş; drept urmare, trage şi ucide acea persoană,
comportându-se cu uşurinţa, cu temeritate, încrederea sa în calităţile sale de bun trăgător
dovedindu-se neîntemeiate în condiţiile concrete, cu toate că aceste condiţii există în mod real,
fiind verificate anterior de mai multe ori.
Intenţiei indirecte(eventuale) şi culpei cu prevedere le este comună prevederea; în cazul
intenţiei indirecte se acceptă de către infractor posibilitatea producerii urmării eventuale, fiindu-i
indiferent că aceasta se va realiza sau nu, pe când în cazul culpei cu prevedere, urmarea nu este

50
acceptată, infractorul bazându-se pe existenţa unor împrejurări reale, obiective, şi nu pe hazard ca
în cazul intenţiei indirecte, împrejurări pe care le apreciază greşit.
Culpa fără prevedere(neglijenţa) există când infractorul nu prevede urmarea faptei sale,
deşi trebuia şi putea să o prevadă;
- de exemplu, un părinte lasă la îndemâna copilului o substanţă otrăvitoare pe care acesta
o consumă şi moare; folosirea substanţei şi urmarea produsă nu au fost prevăzute, deşi părintele
neglijent trebuia şi putea să prevadă o astfel de urmare.
Când obligaţia de prevedere a urmărilor acţiunii(inacţiunii) este constatată, trebuie să se
dovedească dacă în concret persoana respectivă a putut să prevadă sau nu urmarea socialmente
periculoasă; pentru aceasta se va avea în vedere felul activităţii desfăşurate şi persoana care a
efectuat-o sub aspectul aptitudinilor, experienţei, pregătirii profesionale etc..
Dacă se constată că persoana trebuia şi putea să prevadă urmarea acţiunii(inacţiunii) sale
va exista culpă fără prevedere, iar dacă, dimpotrivă, se va constata că făptuitorul nu putea în
concret să prevadă urmările faptei sale, nu va exista vinovăţie, fapta fiind neimputabilă persoanei
care a săvârşit-o, ci caz fortuit1;
- de exemplu, se administrează de câte o persoană medicamentele prescrise de medic care
au fost preparate după o reţetă greşit întocmită, iar bolnavul moare; în acest caz, persoana cere a
administrat medicamentul nu va răspunde penal deoarece nu putea să prevadă că medicamentul a
fost greşit preparat, lipsind vinovăţia sub forma culpei fără prevedere, fapta acesteia fiind
neimputabilă, urmând ca, eventual, să fie trasă la răspundere penală persoana care a întocmit
reţeta în mod greşit şi care ar putea răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă, în funcţie
de probele şi circumstanţele concrete ale cauzei.
Culpa este cunoscută şi sub alte denumiri, de exemplu, „nedibăcie”, „nebăgare de seamă”,
„nepricepere”, „nesocotinţă”2, cu consecinţe asupra individualizării răspunderii penale.
C. Intenţia depăşită(praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde reunite,
intenţia şi culpa; potrivit art. 16 alin. 5 Cod penal, „există intenţie depăşită când fapta constând
într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului”.
De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau culpă, însă uneori culpa(cu sau fără
prevedere) se poate grefa pe intenţie(directă sau indirectă) şi drept urmare, se produce un rezultat
mai grav decât cel prevăzut şi urmărit de către făptuitor, rezultatul mai grav fiind sancţionat de

1
M. Basarab, op. cit., pag. 54
2
C. Bulai, op. cit., pag. 121

51
legea penală; cea mai frecventă formă de praeterintenţie este aceea în care sunt reunite intenţia
directă, în raport cu rezultatul urmărit, şi culpa fără prevedere, în raport cu rezultatul mai grav.
Această formă de vinovăţie există, de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 Cod penal) sau ca o variantă agravantă a infracţiunii
iniţiale, de exemplu în cazul infracţiunii de tâlhărie sau piraterie care a avut ca urmare moartea
victimei(art. 236 Cod penal), a infracţiunii de viol care a avut ca urmare moartea victimei(art. 218
alin. 4 Cod penal);
- de pildă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, reprezintă o variantă agravantă a
infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 194 Cod penal, datorită rezultatului produs;
- în concret, această infracţiune constă într-o activitate de lovire care are drept rezultat
vătămarea integrităţii corporale a victimei, urmare prevăzută de legea penală şi urmărită de
infractor, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă, rezultatul mai grav, adică moartea victimei,
fiind de asemenea, o urmare prevăzută de lege, dar pe care infractorul nu l-a prevăzut şi nici nu l-
a urmărit, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. de exemplu, făptuitorul aplică victimei o lovitură de
pumn cu intenţia de a provoca vătămarea integrităţii corporale a acesteia, dar victima cade, se
loveşte cu capul de bordura unui trotuar şi moare; urmarea mai gravă, moartea victimei, se
produce din culpă cu neprevedere, făptuitorul neprevăzând rezultatul letal, deşi atunci când a
lovit pe victimă, putea şi trebuia să prevadă posibilitatea ca aceasta să cadă şi să se lovească la
cap, cu consecinţa suportării unor leziuni care să conducă la deces.
- situaţia este similară şi în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare moartea victimei, când
infractorul aplică victimei lovituri, cu intenţia de a o deposeda de un anumit bun(intenţie directă),
rezultatul mai grav, moartea victimei, producându-se din culpă cu neprevedere, infractorul
neprevăzând că lovitura sau loviturile aplicate vor cauza moartea, deşi trebuia şi putea să prevadă
această împrejurare.
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate, intenţia de a produce anumite urmări este
depăşită în raport cu urmarea efectivă, care este mai gravă. Această urmare mai gravă se
datorează acţiunii făptuitorului, chiar dacă ar interveni unele cauze şi împrejurări străine de
acţiunea sa; în exemplele date, victima nu este transportată în timp util la spital, unde ar fi putut fi
salvată, sau, deşi transportată, tratamentul nu a fost efectuat imediat, sau victima suferea de o
boală care a favorizat producerea rezultatului.

&4.2. Alte subelemente ale laturii subiective(mobilul şi scopul)

52
 Orice acţiune(inacţiune) conştientă a omului are ca temei subiectiv un anumit mobil
(motiv), iar prin producerea consecinţelor acţiunii (inacţiunii) se urmăreşte un anumit scop.
Mobilul şi scopul, ca subelemente ale laturii subiective, preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât
şi acţiunea (inacţiunea)1.
Mobilul(motivul) este factorul care determină pe infractor să comită acţiunea(inacţiunea);
acesta poate consta într-un sentiment de ură, gelozie, lăcomie etc.
Scopul constă în ceea ce doreşte să realizeze infractorul în urma producerii urmării
acţiunii sau inacţiunii socialmente periculoase.
Scopul este imediat, când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii(la furt, însuşirea
bunului mobil pe nedrept – art. 208 al. 1 Cod penal) şi îndepărtat (satisfacerea unei plăceri, nevoi,
etc.); asemenea infracţiuni se săvârşesc întotdeauna cu intenţie directă.
Când scopul nu este prevăzut în conţinutul legal al infracţiunii, el este întotdeauna
îndepărtat(de exemplu, la omor – înlăturarea unui rival, la viol – satisfacerea unei plăceri, etc.).
Cu toate că atât mobilul, cât şi scopul, sunt prezente cu ocazia săvârşirii oricărei
infracţiuni intenţionate, ele nu face parte, de regulă, din conţinutul legal al acestora, în sensul că
vinovăţia unei persoane există sau se poate constata independent de luarea în considerare a
mobilului sau scopului. Însă, pentru stabilirea în concret a gradului de vinovăţie, mobilul şi
scopul vor fi avute în vedere cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale.
Mobilul şi scopul, dacă fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie să fie
constatate pentru a se reţine existenţa infracţiunii, fie în forma de bază(simplă), fie în forma
agravată;
- de exemplu, la infracţiunea de abuz în serviciu(art. 297 alin.2 Cod penal), mobilul
constă în temeiul naţionalităţii, rasei, originii etnice, sexului, religiei, etc., la infracţiunea de furt,
scopul constă în însuşirea pe nedrept a bunului mobil (art. 228 al. 1 Cod penal);
- alteori, mobilul sau scopul pot constitui circumstanţe agravante ale infracţiunii săvârşite;
de exemplu, art. 77 lit. h Cod penal prevede drept circumstanţă agravantă generală săvârşirea
infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte, iar art. 189 lit. b Cod
penal(omorul calificat) prevede drept circumstanţă de calificare(agravare) a infracţiunii simple de
omor(art. 188 Cod penal), săvârşirea infracţiunii de omor din interes material.
1
M. Basarab, op. cit., pag. 55

53
 Faptele prevăzute de legea penală se săvârşesc, de regulă, cu intenţie, de aceea dispoziţiile
incriminatorii nu arată ce fapte trebuie să fie comise cu intenţie sau cu praeterintenţie.
În ceea ce priveşte culpa, ea constituie o excepţie de la regula că infracţiunea se săvârşeşte
cu intenţie, fapta comisă din culpă constituind infracţiune numai atunci când în lege se prevede în
mod expres aceasta(art. 16 al. 6 Cod penal); drept urmare, ea este arătată în mod expres în chiar
denumirea infracţiunii, ca de exemplu, uciderea din culpă(art. 192 Cod penal), distrugerea din
culpă(art. 255 Cod penal) etc., sau în conţinutul infracţiunii(de exemplu, neglijenţa în serviciu
prevăzută la art. 298 Cod penal, etc.).

CAP. II SANCŢIUNILE PENALE

Sancţiunile penale sunt măsuri de constrângere şi de reeducare, prevăzute de legea penală,

ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care au comis fapte prevăzute de legea penală, în scopul
prevenirii comiterii de noi asemenea fapte, prin reeducarea persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni.
Comiterea unei infracţiuni atrage, ca regulă generală, aplicarea unei pedepse, însă ea nu
este singura consecinţă penală, întrucât minorilor li se vor aplica măsuri educative, ori, alături de
pedeapsă sau chiar în lipsa acesteia, se pot aplica măsuri de siguranţă.
Persoanelor fizice care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală li se pot aplica
pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă, iar persoanelor juridice li se aplică pedepse
(principale şi complementare).

Secţiunea 1. Sancţiunile penale aplicabile în cazul persoanelor fizice

& 1. Pedepsele

& 1.1. Definiţia şi funcţiile pedepse

Pedeapsa este un mijloc de reeducare şi o măsură de constrângere a condamnatului în

scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Reeducarea şi îndreptarea depinde de persoana
celui condamnat, faţă de care se folosesc diferite metode şi procedee, în funcţie de cuantumul
pedepsei aplicate şi de împrejurarea că infractorul este recidivist sau nerecidivist.

54
 Pedeapsa poate fi aplicată în concret numai dacă este prevăzută de legea penală, numai
unui infractor şi numai de către instanţele de judecată, sancţiunea privativă de libertate neputând
fi luată decât dacă persoana fizică a săvârşit o infracţiune (art. 23 al. 91 din Constituţie).
Scopul pedepsei(şi al măsurilor educative privative de libertate), este, potrivit art. 3 din
Legea nr.254/2013, „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”, prin executarea pedepselor şi a
măsurilor educative privative de libertate se urmărindu-se „formarea unei atitudini corecte faţă
de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea
reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate”.
Potrivit art. 4 din Legea nr.254/2013, pedepsele şi măsurile privative de libertate se
execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane, fiind interzisă supunerea oricărei
persoane aflate în executarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate la tortură,
la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente(art. 5 din Legea nr.254/2013).
De asemenea, în timpul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate este
interzisă orice formă de discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală
cronică necontagioasă, infecţie HIV/SIDA sau pentru alte temeiuri de acelaşi fel(art. 6 din Legea
nr.254/2013).
Pedeapsa are două scopuri: prevenţia specială şi prevenţia generală1.
Prevenţia specială urmăreşte evitarea comiterii de noi infracţiuni de către condamnat şi
constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Această prevenţie se realizează prin funcţia
coercitivă a pedepsei care depinde de specia acesteia(detenţiune pe viaţă, închisoare, amendă), de
durata sau cuantumul concret şi de modul de executare (detenţie, suspendare etc.).
Prevenţia generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei prin norma de
incriminare, prin cunoaşterea normei de către membrii unei societăţi şi prin luarea la cunoştinţă a
felului pedepsei şi a limitelor acesteia de către toţi cei care ar fi tentaţi să încalce norma de
incriminare; pedeapsa are, aşadar, şi un rol preventiv anti-infracţional.
Prevenţia generală se realizează şi prin aplicarea pedepsei concrete celor care au comis
infracţiuni, deoarece unii dintre cei care ar fi tentaţi să săvârşească fapte prevăzute de legea
penală, cunoscând modul de sancţionare a infractorilor unor fapte concrete, se vor abţine în
săvârşirea unor astfel de fapte, justiţia exercitând astfel un rol educativ asupra tuturor membrilor
societăţii.

1
M. Basarab, op. cit. 59

55
 &2. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor ce se aplică persoanelor fizice

În Codul penal sunt arătate diferite categorii şi feluri de pedepse, indicându-se şi limitele
lor generale, minimul şi maximul(art. 53 şi următoarele Cod penal). Acestea formează cadrul
general al pedepselor din legislaţia noastră penală, numit sistem al pedepselor1, prin care se
consacră principiul legalităţii pedepsei.
Potrivit acestuia, instanţa nu poate aplica decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită şi nu poate depăşi niciodată maximul general prevăzut pentru orice
pedeapsă principală sau complementară; aplicarea altei pedepse şi în alte limite speciale, este
posibilă doar atunci când aceasta este prevăzută în mod expres printr-o altă dispoziţie penală(de
exemplu, art. 76 Cod penal referitor la efectele circumstanţelor atenuante, art. 78 Cod penal,
referitor la efectele circumstanţelor agravante, art. 39 Cod penal privind sancţionarea concursului
de infracţiuni etc.), cu menţiunea că minimul şi maximul general al pedepsei nu va putea fi
niciodată depăşit.
Categoriile de pedeapsă sunt, după felul lor de aplicare, principale, complementare şi
accesorii.
Pedepsele principale sunt:
- detenţiunea pe viaţă
- închisoarea de la 15 zile la 30 ani,
- amenda de la 300 lei la 200.000 lei, stabilită prin sistemul zilelor-amendă.
Pedepsele principale sunt prevăzute în partea specială a codului penal şi în legile speciale,
pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică fie singure, fie însoţite de o pedeapsă
complementară.
Pedepsele complementare se pot aplica doar alături de pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a
închisorii sau a amenzii. Acestea sunt:
- interzicerea exercitării unor drepturi
- degradarea militară
- publicarea hotărârii de condamnare.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei privative de libertate.

1
Idem, pag., 60

56
 &3. Pedepsele principale

3.1. Detenţiunea pe viaţă

Pedeapsa detenţiuni pe viaţă, este o măsură excepţională, aplicată pentru câteva

infracţiuni deosebit de grave, fie ca pedeapsă unică, fie ca alternativă la pedeapsa închisorii de la
15 la 25 ani şi se execută în regim de maximă siguranţă în penitenciare anume destinate pentru
aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare.
Ea este prevăzută ca pedeapsă unică, de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de
genocid pe timp de război(art. 438 al. 2 Cod penal) şi ca pedeapsă alternativă la pedeapsa
închisorii de la 15 la 25 ani, de exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat(art. 189 Cod
penal); în cazul în care detenţiunea pe viată este prevăzută ca alternativă la pedeapsa închisorii, în
funcţie de criteriile de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal, instanţa
va putea aplica oricare dintre aceste pedepse, fie închisoarea, fie detenţiunea pe viaţă.
Codul penal prevede şi posibilitatea pentru instanţă de a aplica această pedeapsă în cazul
comiterii mai multor infracţiuni grave, chiar dacă pentru niciuna dintre infracţiunile săvârşite
legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în două cazuri:
- primul, în caz de concurs de infracţiuni; astfel, potrivit prevederilor art. 39 alin. 2 Cod
penal, „Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea
stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel
puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de
ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”;
- al doilea, în caz de recidivă postcondamnatorie; astfel, potrivit prevederilor art. 43 alin.
3 Cod penal, „Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăşi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în
locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică în următoarele cazuri:
a) persoanelor care la data pronunţării hotărârii de condamnare au împlinit vârsta de 65
ani;
- într-un astfel de caz, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
detenţiunea pe viaţă(ca pedeapsă unică), în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa

57
închisorii pe timp de 30 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi pe
durata maximă(art. 57 Cod penal);
- dacă detenţiunea pe viaţă este alternativă la pedeapsa închisorii, iar instanţa ar aprecia că
s-ar impune aplicarea detenţiunii pe viaţă, se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 30 ani şi
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi pe durata maximă, iar dacă s-ar
aprecia că, pentru fapta săvârşită s-ar impune aplicarea pedepsei închisorii, se va putea aplica
orice pedeapsă cu închisoarea între 15 şi 25 de ani, pedeapsa cu închisoarea prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită;
- în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de
ani în timpul executării pedepsei, la cererea procurorului sau a celui condamnat1, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, înlocuirea fiind facultativă pentru
instanţă, şi numai dacă cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei,
a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi
evidente în vederea reintegrării sociale (art. 58 Cod penal);
b) persoanelor minore la data săvârşirii infracţiunii, caz în care minorului i se pot aplica
doar măsuri educative;
c) pentru săvârşirea tentativei la o infracţiune care se pedepseşte cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani (art. 33 al. 2 Cod penal);
d) când există circumstanţe atenuante, caz în care se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la
20 ani (art. 76 alin. Cod penal).
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 ani
în timpul executării pedepsei, iar detenţiunea pe viaţă s-a înlocuit cu pedeapsa închisorii pe timp
de 30 ani, perioada de detenţiune deja executată până la momentul înlocuirii, se consideră ca
parte executată din pedeapsa închisorii; situaţia este similară şi în caz de comutare a pedepsei
detenţiunii pe viaţă în pedeapsa închisorii, comutarea putând avea loc în caz de graţiere, ca act de
clemenţă din partea organelor de stat.

3.2. Închisoarea

1
Art. 584 Cod procedură penală

58
 Închisoarea este pedeapsa principală ce constă în privarea de libertate a condamnatului
care este scos din mediul în care trăieşte şi depus în alt mediu prevăzut anume de lege, respectiv
în penitenciar. Prin executarea pedepsei închisorii ca mijloc de coerciţie, care atrage izolarea
condamnatului de ceilalţi membri ai societăţii şi supunerea acestuia la un regim de viaţă sever şi
restrictiv, se urmăreşte reeducarea condamnatului.
Pedeapsa închisorii este, de regulă, prevăzută ca pedeapsă unică, stabilită de lege între un
minim şi un maxim special(de exemplu, infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. 2
Cod penal se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani);
- minimul şi maximul special al fiecărei infracţiuni nu vor putea fi depăşite, în sensul că
instanţa nu va putea aplica o pedeapsă sub minimul special şi nici o pedeapsă peste maximul
special, decât în situaţia în care există anumite circumstanţe de atenuare sau agravare a pedepsei,
caz în care pedeapsa va putea fi coborâtă sub minimul special sau majorată peste maximul special
al fiecărei infracţiuni, fără a se putea coborî însă sub minimul general(15 zile închisoare) sau să
se depăşească maximul general (30 ani închisoare);
- de exemplu, se săvârşeşte de către infractor infracţiunea de omor pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani; dacă există circumstanţe atenuante, minimul
special de 10 ani va putea fi coborât sub acest minim cu cel mult o treime(art. 76 alin. 1 Cod
penal), iar dacă există anumite circumstanţe de agravare(recidivă, circumstanţe agravante etc.),
maximul special de 20 ani va putea fi majorat, în condiţiile prevăzute de lege pentru fiecare cauză
de agravare, fără a se putea însă depăşi maximul general de 30 ani.
Alteori, pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă(de
exemplu, omorul calificat, art. 189 Cod penal) sau cu pedeapsa amenzii(de exemplu, infracţiunea
de abuz de încredere, art. 238 Cod penal);
- în astfel de cazuri, dintre pedepsele alternative, în funcţie de criteriile generale de
individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 74 Cod penal, instanţa va alege şi va aplica
o singură pedeapsă, respectiv pedeapsa închisorii, a detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa amenzii,
pedeapsă pe care o va considera că răspunde cel mai bine la realizarea scopului preventiv-
educativ al pedepsei.

3.3. Amenda

59
 Amenda este o pedeapsă principală şi constă în suma de bani pe care trebuie să o
plătească statului condamnatul vinovat de săvârşirea unei infracţiuni(art. 61 alin.1 Cod penal). În
acest fel, patrimoniul condamnatului este diminuat silit ca efect al pedepsei aplicate1.
Pedeapsa amenzii este şi ea determinată prin lege în mod relativ, urmând să fie stabilită
concret de către instanţă prin sistemul zilelor-amendă, în funcţie de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal, ţinând seama de situaţia materială a
condamnatului şi fără a-l pune pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle
privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care
are aceste obligaţii legale.
În partea specială a codului penal, nu sunt arătate limitele minime şi maxime ale pedepsei
amenzii ce se aplică pentru infracţiunile săvârşite, în norma de incriminare indicându-se doar că
pentru infracţiunile săvârşite se aplică pedeapsa amenzii, de regulă alternativ cu pedeapsa
închisorii.
În cazul în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa amenzii fie ca
pedeapsă unică, fie ca alternativă la pedeapsa închisorii, iar instanţa optează pentru aplicarea
pedepsei amenzii, se va stabili mai întâi numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei, apoi de va stabili cuantumul unei zile-amendă ţinând seama de
situaţia materială a condamnatului şi fără a-l pune pe infractor în situaţia de a nu-şi putea
îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a
persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale, după care se va înmulţi numărul zilelor-
amendă cu cuantumul unei zile-amendă, suma rezultată prin înmulţire reprezentând pedeapsa
amenzii pe care cel condamnat este obligat să o achite statului.
Numărul zilelor-amendă este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile, iar cuantumul unei
zile-amendă este cuprins între 10 lei şi 500 lei, rezultând astfel limitele generale ale pedepsei
amenzii cuprins între 300 lei şi 200.000 lei(30 zile x 10 lei = 300 lei, pentru stabilirea minimului
general şi 400 zile x 500 lei = 200.000 lei, pentru stabilirea maximului general).
Potrivit art. 61 alin.4 Cod penal, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 63

60
 c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani;
De exemplu, se comite infracţiunea de furt prevăzut de art. 228 Cod penal, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda;
- în cazul în care instanţa va decide să aplice pedeapsa amenzii, va stabili mai întâi
numărul zilelor-amendă(de la 180 şi 300 de zile-amendă potrivit art. 61 alin. 4 lit. c Cod penal),
stabilind, să presupunem, un număr de 200 zile-amendă, potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal;
- apoi, se va stabili cuantumul unei zile-amendă între 10 şi 500 lei, ţinând seama de
situaţia materială a condamnatului şi fără a-l pune pe infractor în situaţia de a nu-şi putea
îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a
persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale, stabilind, să presupunem, cuantumul unei zile
amendă la 20 lei;
- în final, se va înmulţi numărul zilelor-amendă cu cuantumul unei zile-amendă, urmând
ca făptuitorul să execute în final o pedeapsă cu amendă de 4.000 lei(200 zile-amendă x 20 lei =
4.000 lei).
Potrivit prevederilor art. 61 alin. 5 Cod penal, „dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori
instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot
majora cu o treime”.
În aplicarea acestui text legal, în exemplul mai sus arătat, întrucât prin comiterea unei
infracţiuni de furt se urmăreşte, de regulă, obţinerea unui folos de natură patrimonială, instanţa va
putea decide majorarea limitelor speciale ale zilelor-amendă cu o treime, rezultând un minim
special de 240 zile-amedă şi un maxim special de 400 zile-amendă; desigur că majorarea cu o
treime a zilelor-amendă va opera doar în cazul în care instanţa ar aprecia că maximul special, în
speţă de 300 zile-amendă, nu este suficient raportat la criteriile generale de individualizare a
pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal.
Potrivit prevederilor art. 61 alin. 6 Cod penal „fracţiile stabilite de lege pentru cauzele
de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în
alin. (4) şi alin. (5)”. Astfel, dacă instanţa ar reţine existenţa unei cauze de atenuare sau de
agravare a pedepsei(circumstanţe atenuante sau agravante, infracţiune continuată sau recidivă),
fracţiile stabilite de lege pentru acestea se vor aplica doar cu privire la limitele speciale ale
zilelor-amendă, nu şi pentru cuantumul unei zile-amendă, fracţiile de reducere sau majorare a

61
limitelor speciale ale zilelor-amendă aplicându-se ca şi în situaţia expusă anterior, privind
majorarea cu o treime a limitelor speciale ale zilelor-amendă.

3.3.1. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii

Potrivit prevederilor art. 62 Cod penal:

„Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se
determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau
majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.
La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama
de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit”.
Aplicarea pedepsei amenzii este posibilă, aşadar, chiar dacă legea nu prevede pentru
infracţiunea săvârşită această pedeapsă sau dacă amenda este prevăzută ca alternativă la pedeapsa
închisorii, dispoziţiile art. 62 Cod penal putând fi aplicate de către instanţă atunci când legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii, fie ca pedeapsă unică, fie alternativ cu
pedeapsa amenzii, fie alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viată, dacă:
- prima condiţie, instanţa să decidă să aplice pedeapsa închisorii;
- a doua condiţie, aceea ca prin infracţiunea săvârşită să se fi obţinut sau să se fi urmărit
obţinerea unui folos patrimonial.
Legea nu prevede nici o limitare cu privire la infracţiunile pentru care această instituţie
poate fi aplicată, putând fi, deci aplicată nu numai în cazul infracţiunilor care prin natura lor
presupun urmărirea obţinerii unui folos patrimonial(furt, înşelăciune, evaziune fiscală etc.), ci în
cazul comiterii oricărei infracţiuni, dacă făptuitorul a obţinut sau a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial(de exemplu, făptuitorul a pretins sau a primit bani pentru a ucide sau pentru a vătăma
integritatea corporală a victimei, pentru c comite un viol asupra unei persoane, etc.).
Dacă sunt îndeplinite condiţiile, iar instanţa decide să aplice pedeapsa amenzii alături de
pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi cele prevăzute în art. 61 alin. 4 lit.
b şi c Cod penal, stabilite în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu de
durata pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv:
- de la 120 la 240 zile-amendă, dacă instanţa stabileşte o pedeapsă cu închisoarea de cel
mult 2 ani;

62
 - de la 180 la 300 zile-amendă, dacă instanţa stabileşte o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de 2 ani.
De exemplu, în schimbul sumei de 20.000 lei, se comite infracţiunea de vătămare
corporală prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
la 2 la 7 ani, iar instanţa aplică pedeapsa închisorii de 2 ani;
- în acest caz, dacă decide să aplice şi pedeapsa amenzii, instanţa se va raporta la
pedeapsa de 2 ani pe care a aplicat-o şi nu la durata pedepsei prevăzute le lege pentru infracţiunea
săvârşită, urmând să facă aplicarea prevederilor art. 61 alin. 4 lit. b Cod penal, adică va stabili
zilele-amendă de la 120 la 240, chiar dacă pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2
ani(când, dacă s-ar fi aplicat doar pedeapsa amenzii ar fi fost incidente prevederile art. 61 alin. 4
lit. c Cod penal);
- în stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit, în speţă 20.000 lei, instanţa stabilind, să
presupunem, un număr de 200 zile-amendă şi un cuantum de 100 lei pentru o zi-amendă,
rezultând astfel pedeapsa amenzii se 20.000 lei ce se va executa alături de pedeapsa de 2 ani
închisoare.
În aplicarea acestei instituţii, chiar dacă în speţă ar exista cauze de atenuare sau de
agravare a pedepsei, limitele speciale ale zilelor-amendă nu vor putea fi reduse sau majorate ca
efect al acestor cauze.

3.3.2. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

Potrivit prevederilor art. 63 Cod penal:

„Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau
în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile
cu închisoare.
Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă
neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la
pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin.
(2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare”.

63
 Pedeapsa amenzii poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii indiferent de pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care a fost aplicată pedeapsa amenzii, deci şi în cazul
în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa amenzii ca pedeapsă unică.
Pentru a se putea dispune înlocuirea, trebuie să se stabilească că cel condamnat nu a
executat cu rea-credinţă pedeapsa amenzii ce i-a fost aplicată; pentru a se putea reţine reaua-
credinţă a condamnatului, trebuie să se dovedească că acesta nu a achitat amenda aplicată deşi
avea posibilităţi financiare, în caz contrar nu se va putea dispune înlocuirea deoarece sunt
incidente prevederile art. 64 alin.1 Cod penal, aşa cum se va arăta mai jos.
Reţinând reaua-credinţă a condamnatului, instanţa va înlocui numărul zilelor-amendă
neexecutate cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, unei zile-amendă corespunzându-i
o zi de închisoare; în exemplul dat cu privire la comiterea infracţiunii de furt pentru care s-au
aplicat un număr de 200 zile-amendă, dacă cel condamnat nu a achitat nimic din suma finală de
4.000 lei, în urma înlocuirii condamnatul va trebui să execute 200 zile de închisoare.
Dacă cel condamnat a executat doar în parte doar în parte pedeapsa ce i-a fost aplicată,
înlocuirea va opera doar cu privire la restul rămas neexecutat până la momentul înlocuirii; în
exemplul dat, dacă s-a achitat, să presupunem, suma de 1.000 lei, condamnatul refuzând să achite
în continuare suma rămasă, de 3.000 lei, deşi are resurse financiare, instanţa va dispune
înlocuirea doar pentru suma neachitată; întrucât condamnatul a achitat doar suma de 1.000 lei,
corespondentul a 50 zile-amendă(50 zile-amendă x 20 lei, cuantumul unei zile-amendă = 1.000
lei), rezultă că au mai rămas de executat 150 zile-amendă(din cele 200 zile-amendă aplicate) cu
privire la care se va dispune înlocuirea, condamnatul urmând să execute 150 zile închisoare,
fiindcă unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
În cazul în care amenda a fost aplicată alături de pedeapsa închisorii, în caz de neplată cu
rea-credinţă a pedepsei amenzii, se va proceda în acelaşi mod, fie pentru neexecutare integrală a
pedepsei, fie numai în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate înlocuindu-se cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel
rezultată fiind considerată o singură pedeapsă(pedeapsă unică).
Pedeapsa cu închisoarea rezultată în urma înlocuirii se va executa în regim de detenţie,
neexistând posibilitatea pentru instanţă să dispună amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea
sub supraveghere.

3.3.3. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în

folosul comunităţii
64
 Potrivit prevederilor art. 64 Cod penal:
„În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive
neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia
de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta
această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii,
obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul de
probaţiune.
Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin
plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în
folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă
consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda
neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63”.
Legiuitorul, prin prevederile art. 64 Cod penal, a creat posibilitatea pentru cei condamnaţi
la pedeapsa amenzii, care sunt de bună-credinţă, dar insolvabili, să execute pedeapsa amenzii, nu
prin plata unei sume de bani, ci prin muncă în folosul comunităţii.
Înlocuirea pedepsei amenzii cu obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii, se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) pedeapsa amenzii să nu fi fost executată, în tot sau în parte, din motive neimputabile
celui condamnat;

65
 - va fi avută în vedere situaţia materială a condamnatului, veniturile pe care le realizează
sau orice altă împrejurare din care se poate desprinde concluzia că acesta nu a executat pedeapsa
din cauze neimputabile;
b) persoana condamnată să îşi dea consimţământul pentru a presta muncă neremunerată
în folosul comunităţii;
- în lipsa consimţământului condamnatului nu se poate dispune înlocuirea fiindcă s-ar
încălca norma de principiu prevăzută la art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor
omului(C.E.D.O.);
c) persoana condamnată să fie aptă din punct de vedere medical pentru a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii;
- starea de incapacitate a persoanei condamnate de a presta muncă trebuie să fie dovedită
printr-un înscris medical care să ateste o astfel de împrejurare.
Dacă cel condamnat nu poate executa pedeapsa amenzii din cauze neimputabile, îşi dă
consimţământul pentru a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, dar nu poate presta
munca datorită stării de sănătate, pedeapsa neputând să fie pusă în executare în condiţiile legii,
obligaţia de executare a pedepsei(de achitare a amenzii) va înceta la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei, potrivit prevederilor art. 162 alin. 1 lit. c Cod penal, respectiv în
3 ani, socotiţi de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Dacă cel condamnat a executat o parte pedeapsa amenzii ce a fost aplicată, înlocuirea va
opera cu privire la restul rămas neexecutat, potrivit celor arătate mai sus, în secţiunea privind
înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
Dacă amenda înlocuită potrivit celor arătate mai sus a însoţit pedeapsa închisorii, obligaţia
de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
Executarea muncii în folosul comunităţii încetează fie prin prestarea integrală tuturor
zilelor de muncă în folosul comunităţii rezultate în urma înlocuirii, fie prin plata amenzii
corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul de
probaţiune.

3.3.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii determinată de lipsa

consimţământului

66
 Dacă persoana condamnată nu poate executa pedeapsa amenzii din motive neimputabile,
potrivit celor deja arătate şi nu îşi dă consimţământul pentru prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii; înlocuirea va
opera în acelaşi mod, fie cu privire la întreaga pedeapsă neexecutată, fie cu privire la restul rămas
neexecutat şi independent de împrejurarea că pedeapsa amenzii neexecutate a fost stabilită
singură sau dacă a fost aplicată alături de pedeapsa închisorii.
Pedeapsa cu închisoarea rezultată în urma înlocuirii se va executa în regim de detenţie,
neexistând posibilitatea pentru instanţă să dispună amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea
sub supraveghere.

3.3.3.2. Înlocuirea zilelor-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii

Dacă s-a dispus înlocuirea pedepsei amenzii cu obligaţia de a presta muncă neremunerată
în folosul comunităţii din motive neimputabile condamnatului, instanţa înlocuieşte zilele-amendă
neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu închisoare,
dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
- pentru a opera înlocuirea într-o astfel de situaţie, trebuie ca neexecutarea obligaţiei de a
presta muncă în folosul comunităţii să nu fie întemeiată pe motive de ordin medical, fiindcă în
cazul în care condamnatul nu poate presta muncă datorită stării de sănătate, imposibilitate atestată
printr-un înscris medical, înlocuirea nu va putea să fie dispusă de către instanţă.
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii;
- pentru a opera acest caz de înlocuire, trebuie ca cel condamnat să comită o nouă
infracţiune după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea pedepsei amenzii
cu obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, până la executarea în
întregime a acestei obligaţii şi indiferent de forma de vinovăţie sau forma de participaţie a
condamnatului la comiterea noii infracţiuni;
- într-un astfel de caz, zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la data
condamnării definitive pentru noua infracţiune, vor fi înlocuite cu închisoarea, potrivit celor
arătate mai sus şi se vor adăuga la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea nou săvârşită, ceea ce
înseamnă că, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea nou

67
săvârşită, condamnatul a executat in întregime obligaţia de muncă în folosul comunităţii,
înlocuirea nu va mai putea să fie dispusă, urmând ca cel condamnat să execute doar pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea nou săvârşită.

& 4. Pedepsele complementare

Aplicarea, uneori, numai a unei pedepsei principale ar fi insuficientă pentru atingerea

scopului pedepsei, dacă infractorul, după executarea pedepsei principale, ar putea să-şi exercite
liber drepturile cetăţeneşti sau civile; sau, dacă se apreciază de către instanţă, că raportat la fapta
săvârşită, se impune mediatizarea faptei comise şi a persoanei infractorului.
De aceea, uneori se impune şi aplicarea unor pedepse complementare, alăturate pedepsei
principale, pedepsele complementare nefiind sancţiuni de sine-stătătoare.
În dreptul penal, regula este că aplicarea pedepsei complementare se face obligatoriu
atunci când pedeapsa este prevăzută de lege(de exemplu, art. 189 Cod penal – omorul calificat).
Pedepsele complementare se pot însă aplica şi atunci când legea nu le prevede, aplicarea lor fiind
facultativă, în prezenţa unor anumite împrejurări, dacă instanţa apreciază că aplicarea unei
pedepse complementare este necesară, aşa cum se va vedea mai jos.
Potrivit art. 55 Cod penal, pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.

4.1. Interzicerea unor drepturi

Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă complementară restrictivă, care constă în

pierderea exerciţiului dreptului şi nu în pierderea capacităţii definitive de a dobândi un astfel de
drept. Ea este o pedeapsă determinată, stabilindu-se precis care este dreptul interzis, neputându-se
dispune interzicerea tuturor acestor drepturi(art. 66 Cod penal).
Această pedeapsă se aplică condamnatului alături de pedeapsa închisorii sau de pedeapsea
amenzii pe o perioadă de la 1 la 5 ani, drepturile care pot forma conţinutul acestei pedepse
complementare fiind limitativ arătate la art. 66 alin.1 Cod penal şi se referă la drepturi cetăţeneşti
sau civile.
Acestea sunt:

68
 a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice(de exemplu
senator, deputat, primar, membru CSM., etc.);
- interzicerea exercitării acestui drept se dispune întotdeauna cumulativ cu interzicerea
dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat potrivit prevederilor art.
66 alin. 3 Cod penal;
- când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede expres interzicerea dreptului de a ocupa
o funcţie publică, instanţa va dispune obligatoriu interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, potrivit prevederilor art. 66 alin. 2 Cod penal(de exemplu,
pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, delapidare, abuz în serviciu, etc.);
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat(de exemplu,
ministru, secretar de stat, prefect, Avocatul Poporului, etc.);
- interzicerea exercitării acestui drept se dispune întotdeauna cumulativ cu interzicerea
dreptului prevăzut la lit. a), acela de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, interzicerea cumulativă a acestor drepturi dispunându-se obligatoriu ori de câte ori legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României(expulzarea);
- interzicerea dreptului străinului(persoana care nu deţine cetăţenia română, inclusiv
apatridul) de a se afla pe teritoriul României, constă în îndepărtarea acestuia de pe teritoriul
României şi trimiterea acestuia în ţara a cărui cetăţean este, ori, în cazul apatridului, în ţara în
care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa;
- interzicerea exercitării acestui drept trebuie să fie necesară şi proporţională cu scopul
urmărit, fără a se afecta dreptul la viaţă de familie a cetăţeanului străin sau a apatridului;
- expulzarea va fi dispusă numai dacă comportamentul cetăţeanului străin sau a
apatridului constituie o ameninţare reală la adresa societăţii şi a ordinii de drept, neputând fi
expulzate persoanele cu privire la care există motive serioase să se creadă că vor fi supuse la
tortură în statul în care urmează să fie expulzate sau dacă există motive întemeiate de a se crede
că viaţa celui expulzat este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tratamente inumane ori
degradante(art. 66 alin. 4 Cod penal);
- măsura expulzării nu va putea fi luată împotriva solicitantului de azil(cu excepţia
cazurilor prevăzute la art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului) sau a persoanei căreia i-a fost recunoscut statutul de refugiat sau căreia i s-a acordat
protecţie subsidiară împotriva expulzării, extrădării sau a returnării în ţara de origine sau în orice

69
stat în care viaţa ori libertate sa ar fi puse în pericol sau în care ar putea fi supusă la torturi,
tratamente inumane ori degradante1(art. 6 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România);
d) dreptul de a alege;
- interzicerea vizează dreptul de vot la alegerile locale, a celor pentru alegerea
Parlamentului sau a Preşedintelui României, sau pentru Parlamentul European;
e) drepturile părinteşti;
- atunci când condamnatul are copii minori şi se constată că acesta nu poate exercita în
bune condiţii acest drept. De exemplu, când s-a săvârşit de către condamnat infracţiunea de incest
(art. 377 Cod penal);
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
- de pildă în cazul în care condamnatul a săvârşit infracţiuni de rele tratamente aplicate
minorului (art. 197 Cod penal);
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
- deci, fapta săvârşită să fie în strânsă legătură cu profesia făptuitorului;
- interdicţia se datorează incorectitudinii şi nu incapacităţii infractorului, cum este în
situaţia măsurii de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii (art.
111 Cod penal). De exemplu, faţă de medicul condamnat pentru infracţiunea de luare de mită
(art. 289 Cod penal), în mod obligatoriu se va pronunţa şi pedeapsa complementară a interzicerii
dreptului de a fi medic pe o perioadă stabilită de către instanţă, de la 1 la 5 ani;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
- deşi textul legal face referire la noţiunea de „arme” în sensul art. 179 Cod penal, credem
că interdicţia vizează doar dreptul celor condamnaţi de a deţine, purta şi folosi arme în baza unui
permis de port armă;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
- de exemplu, în cazul comiterii unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice(art. 334 şi urm. Cod penal) sau a altor infracţiuni pentru comiterea cărora au fost folosite
diverse vehicule;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
- de exemplu, în cazul comiterii unor infracţiuni transfrontaliere(trafic de persoane, trafic
de migranţi, etc.);

1
M. Udroiu, op. cit., pag.197 şi urm.

70
 k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
- de exemplu, în cazul comiterii unor infracţiuni de serviciu(art. 295 şi urm. Cod penal);
- interzicerea exercitării acestui drept poate fi dispusă şi alături de interzicerea dreptului
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
- această pedeapsă complementară constă în interdicţia impusă condamnatului de a se afla
o anumită perioadă de timp într-o localitate sau în mai multe localităţi stabilite prin hotărârea de
condamnare;
- cauza care determină luarea acestei măsuri constă în starea de pericol pe care o relevă
prezenţa infractorului în anumite localităţi; deci cauza rezidă, pe de o parte, în personalitatea
infractorului care datorită simptoamelor sale reliefate prin săvârşirea de infracţiuni prezintă
pericolul de a săvârşi altele noi, iar pe de altă parte, în condiţiile specifice ale unor localităţi care
ar favoriza săvârşirea de infracţiuni1;
- instanţa să aprecieze că prezenţa infractorului în localitatea în care a săvârşit infracţiunea
sau în alte localităţi prezintă pericol grav pentru societate; de regulă, măsura se dispune atunci
când se săvârşeşte în mod repetat, de către acelaşi făptuitor, infracţiuni de acelaşi fel (de exemplu
furt) şi în acelaşi mod (de exemplu profitând de aglomeraţia din pieţe, târguri, mijloace de
transport etc.), când se constată că săvârşirea infracţiunii reprezintă pentru făptuitor un mod de
viaţă, un mijloc de existenţă, o îndeletnicire etc.;
- nu se poate dispune interdicţia ca făptuitorul să se afle în localitatea de domiciliu sau în
localitatea în care domiciliază familia acestuia pentru a nu se aduce atingere dreptului de
proprietate prin limitarea pe o durată de timp a dreptului de folosinţă şi pentru a nu se periclita
relaţiile de familie;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
- aplicarea pedepsei se dispune în cazul în care infractorul a comis infracţiuni în astfel de
locuri, cu scopul de a elimina posibilitatea repetării unor astfel de fapte(de exemplu, în cazul
comiterii unei infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri prevăzută de art. 375 Cod penal, de
loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 Cod penal, a unei infracţiuni de vătămare corporală
prevăzută de art. 194Cod penal, etc.);
1
T. Vasiliu ş.a., op. cit., pag.594

71
 n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea;
- conţinutul acestei pedepse complementare, ţinând seama de împrejurările cauzei, va
trebui să fie individualizat în concret(art. 66 alin. 5 cod penal), adică să fie precis arătate
persoanele cu care cel condamnat nu are dreptul să comunice sau de care să se apropie(de
exemplu, faţă de victima unei infracţiuni de viol, etc.);
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată;
- şi această pedeapsă complementară va fi dispusă în aceleaşi condiţii cu pedeapsa de lit.
n)n ţinându-se seama de împrejurările cauzei.

4.1.1. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

Potrivit prevederilor art. 67 alin. 1 Cod penal, „pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea
sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei
şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară”.
Această pedeapsă complementară va putea aplicată doar pe lângă pedeapsa principală a
amenzii şi a închisorii, indiferent de cuantum sau durată, iar în cazul pedepsei închisorii,
indiferent dacă pedeapsa urmează să fie executată în regim de detenţie sau dacă s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu excepţia
pedepsei complementare a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României care
nu poate fi aplicată dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere(art. 67
alin. 3 Cod penal).
În cazul în care se dispune amânarea aplicării pedepsei, pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, cu menţiunea că pedepsele aplicate nu se vor executa
pe durata termenului de supraveghere, executarea acestora urmând să se efectueze, ca şi în cazul
pedepsei principale, doar în cazul în care, ulterior, se dispune revocarea sau anularea amânării
aplicării pedepsei.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică în cazul în care pedeapsa
principală stabilită de către instanţă este detenţiunea pe viaţă, întrucât, pe de o parte, în caz de
înlocuire a detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune automat aplicarea pedepsei

72
complementare a interzicerii unor drepturi pe durata maximă(art. 58 Cod penal), iar, pe de altă
parte, în cazul liberării condiţionate a condamnatului din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă,
întrucât raportat la condiţiile liberării în astfel de cazuri şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte
condamnatul pe durata termenului de supraveghere(art. 99, 101 Cod penal), aplicarea şi
executarea pedepsei complementare ar fi lipsită de eficienţă.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică persoanelor minore la
data comiterii infracţiunii, chiar dacă acestea au devenit majore pe timpul procesului, putând însă
să fie aplicată cetăţenilor străini sau apatrizilor în aceleaşi condiţii prevăzute de lege pentru
cetăţenii români.
În cazul comiterii mai multor infracţiuni în concurs, această pedeapsă complementară se
va aplica, separat, pentru fiecare infracţiune din concurs(şi nu pentru pedeapsa finală stabilită
pentru concurs), contopirea pedepselor complementare făcându-se, ulterior, după regulile stabilite
la art. 45 Cod penal.
Instanţa nu poate dispune pentru săvârşirea unei infracţiuni interzicerea tuturor drepturilor
mai sus arătate, ci doar a unui sau a unora din aceste drepturi, fiind obligată să arate, în hotărârea
de condamnare, care din aceste drepturi sunt interzise şi pe ce durată, cu menţiunea că durata este
aceeaşi pentru toate drepturile interzise întrucât se aplică o singură pedeapsă complementară.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie şi
facultativă.
Aplicarea pedepsei este obligatorie atunci când legea prevede expres această pedeapsă(de
exemplu în cazul infracţiunii de omor prevăzută de art. 188 Cod penal); atunci când legea
prevede aplicarea obligatorie a unei anumite pedepse complementare(de exemplu, art. 289
privind infracţiunea de luare de mită prevede aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a
interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia s-a săvârşit fapta), pe lângă pedeapsa complementară care se aplică obligatoriu,
instanţa poate aplica şi altă sau alte pedepse ce realizează conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii unor drepturi(de exemplu, se interzice şi dreptul de a alege).
Aplicarea acestei pedepse complementare este facultativă atunci când legea nu prevede
această pedeapsă, în astfel de situaţii, instanţa poate să aplice pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi doar dacă constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară1.

1
C. Bulai, op. cit., pag. 26

73
 4.1.2. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

Potrivit art. 67 Cod penal, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, indiferent
de momentul la care cel condamnat execută pedeapsa principală a amenzii;
- dacă ulterior, se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, partea din
durata pedepsei complementare neexecutate până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus înlocuirea, se va executa după executarea pedepsei închisorii ori după ce aceasta este
considerată ca executată;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
- dacă ulterior, se dispune revocarea suspendării executării sub supraveghere, pentru alte
motive decât săvârşirea unei infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare neexecutate
până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus revocarea, se va executa după
executarea pedepsei închisorii ori după ce aceasta este considerată ca executată;
- dacă revocarea suspendării executării sub supraveghere este dispusă pentru comiterea de
către cel condamnat a unei noi infracţiuni iar pentru infracţiunea nou săvârşită se aplică şi
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, stabilirea pedepsei complementare
rezultante se va face potrivit regulilor prevăzute de art. 45 Cod penal, durata pedepsei
complementare executate până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
revocarea urmând să se scadă din durata pedepsei complementare rezultante;
- dacă revocarea suspendării executării sub supraveghere este dispusă pentru comiterea de
către cel condamnat a unei noi infracţiuni iar pentru infracţiunea nou săvârşită nu se aplică şi
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, pedeapsa complementară neexecutată până
la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus revocarea se va executa după
executarea pedepsei cu închisoare aplicată în urma revocării.
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă,
după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului
de supraveghere a liberării condiţionate;
- în cazul în care persoana condamnată este cetăţean străin sau apatrid şi s-a dispus
liberarea condiţionată a acestuia, interzicerea dreptului străinului sau apatridului de a se afla pe
teritoriul României se execută la data liberării(art. 67 alin. 2 Cod penal).

74
 4.2. Degradarea militară

Această pedeapsă constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă de

la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi se aplică condamnaţilor militari în
activitate, în rezervă sau în retragere(art. 69 Cod penal). Ea are un conţinut determinat deoarece
se arată precis ce drepturi pot forma obiectul ei, iar efectul este pentru întotdeauna întrucât
dăinuie şi după reabilitare(art. 169 al. 2 Cod penal).
Aplicarea acestei pedepse este obligatorie când condamnatul are calitatea de militar în
activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare
de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă şi facultativă dacă militarul sau rezervistul a săvârşit o
infracţiune cu intenţie şi s-a aplicat pedeapsa închisorii de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

4.3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare

Publicarea hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă complementară menită să

contribuie la întărirea prevenţiei generale prin mediatizarea hotărârilor de condamnare, cu rol de
informare a opiniei publice cu privire la faptele săvârşite şi consecinţele acestora, şi se „se poate
dispune când, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor
asemenea infracţiuni”(art. 70 alin.1 Cod penal).
Publicarea hotărârii definitive de condamnare are caracter facultativ, putând să fie dispusă
indiferent de pedeapsa principală ce a fost aplicată, dacă se apreciază că publicarea este necesară
pentru a contribui la prevenirea comiterii unor infracţiuni de genul celei pentru care s-a dispus
publicarea.
Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-un
cotidian local sau naţional, o singură dată, pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a se dezvălui
identitatea altor persoane.

& 5. Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii constau în interzicerea unuia sau mai multor drepturi prevăzute de art.
66 Cod penal(art. 65 Cod penal), cu excepţia dreptului străinului de a se afla pe teritoriul

75
României, şi decurg din pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, prin efectul
legii, fiind indispensabile pentru realizarea scopului pedepsei.
Pedeapsa accesorie poate fi aplicată doar dacă s-a aplicat o pedeapsă complementară; de
aceea, instanţa va individualiza mai întâi conţinutul pedepsei complementare, iar apoi, automat,
în cazul detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, va aplica şi pedeapsa accesorie cu acelaşi conţinut,
cu excepţia dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, interdicţie care poate să fie
dispusă doar ca pedeapsă complementară, fiind astfel evitată posibilitatea ca unele drepturi să fie
interzise ca pedeapsă complementară, iar altele ca pedeapsă accesorie.
Prin excepţie, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de
către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) - o) sau doar a unora
dintre acestea, deci şi dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, întrucât în cazul
acestei pedepse principale nu se aplică şi pedepse complementare( art. 67 alin. 1 Cod penal).
Aşadar, dacă instanţa, alături de pedeapsa închisorii, nu va aplica pedepse complementare,
nu va putea să aplice nici pedepse accesorii; pedepsele accesorii nu vor putea fi aplicate(fiindcă
legea nu prevede) nici alături de pedeapsa amenzii, chiar dacă pe lângă aceasta s-a aplicat şi o
pedeapsă complementară, şi nici minorilor(care sunt sancţionaţi doar prin aplicarea unor măsuri
educative) sau persoanelor juridice(în privinţa cărora s-a stabilit un regim sancţionatoriu distinct,
prin pedeapsa principală a amenzii şi prin pedepse complementare).
Pedepsele accesorii produc efecte(se execută) de la momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare(chiar dacă cel condamnat este încarcerat ulterior, indiferent de timpul
scurs până la încarcerare) şi până la executarea totală, graţierea totală sau a restului de pedeapsă,
ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei(deci şi în cazul în care cel
condamnat nu a executat pedeapsa din motive neimputabile, de exemplu, datorită stării de
sănătate, sau din motive imputabile, când s-a sustras de la executare).
Pedepsele accesorii se execută şi când cel condamnat a fost liberat condiţionat, până la
împlinirea duratei pedepsei, precum şi, în caz de evadare, pe timpul în care condamnatul s-a aflat
în această stare.
În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie prevăzută la art. 66 alin. 1 lit. c Cod
penal(interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României) se pune în executare la
data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
În cazul în care s-a dispus ca executarea pedepsei închisorii ce a fost aplicată să fie
suspendată sub supraveghere şi s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
pedeapsa accesorie cu acelaşi conţinut nu se aplica, fiindcă executarea pedepsei complementare

76
începe de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, fiind
inadmisibil ca aceleaşi drepturi să fie interzise ca efect a două pedepse diferite, care să producă
efecte simultan.

& 6. Calculul pedepselor

În principiu, pedeapsa stabilită de către instanţă se execută în întregime, pe durata

stabilită. Ca atare, trebuie să se stabilească momentul începerii şi momentul terminării executării
pedepsei. Ziua în care începe executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii
(condamnatul a fost arestat pentru a fi depus la locul de deţinere) şi ziua în care încetează (a fost
pus în libertate), se socotesc în durata executării ca zile pline, indiferent de ora la care a avut loc
arestarea sau punerea în libertate (art. 71 al. 2, art. 186 Cod penal); de exemplu, deşi condamnatul
a fost arestat la orele 18oo sau a fost liberat la orele 9oo, zilele în care a fost arestat, respectiv
liberat, se vor socoti ca zile pline, respectiv ca şi când ar fi fost de 24 de ore.
La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12
luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au
început să curgă.
Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu
fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra termenului
transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se socoteşte
de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei(art. 186 alin. 2
Cod penal), iar în cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător
aceleaşi dispoziţii, transformarea făcându-se între ani şi luni(art. 186 alin. 3 Cod penal);
- de exemplu, se comite o infracţiune de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. 1
Cod penal, pentru care legea prevede o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare şi există circumstanţe
atenuante, caz în care, potrivit prevederilor art. 76 alin.1 Cod penal, limitele speciale ale pedepsei
închisorii se reduc cu o treime; într-un astfel de caz, minimul şi maximul special de 2, respectiv 7
ani, în urma reducerii cu o treime, vor deveni de 1 an şi 4 luni(2 ani = 24 luni, 24 luni : 3 = 8 luni,
24 luni – 8 luni = 16 luni, adică 1 an şi 4 luni), în acelaşi mod procedându-se şi pentru stabilirea
maximului special, care în situaţia analizată este de 4 ani şi 8 luni(7 ani = 84 luni, 84 luni : 3 = 28
luni, 86 luni – 28 luni = 56 luni, adică 4 ani şi 8 luni).
Timpul în care condamnatul se află bolnav în spital intră în durata executării pedepsei,
deoarece şi în această perioadă este privat de libertate;

77
 - dacă condamnatul şi-a provocat intenţionat boala pentru a se sustrage de la executarea
pedepsei sau pentru a nu munci, timpul spitalizării nu se socoteşte în durata pedepsei care se
consideră suspendată pe această durată, executarea pedepsei urmând să continue după ieşirea din
spital(art. 71 alin.3 Cod penal).
Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare
a pedepselor, intră în durata executării pedepsei(art. 71 alin.4 Cod penal).

A. Computarea reţinerii şi arestării preventive executate în ţară

Un element important în calcularea duratei pedepsei este scăderea din aceasta a timpului
efectiv cât condamnatul a fost reţinut sau arestat preventiv, fiindcă şi în acest timp a fost privat de
libertate; altfel, executarea pedepsei stabilită de către instanţă ar fi sporită cu durata reţinerii şi
arestării preventive.
Ca atare, perioada reţinerii şi arestării preventive(inclusiv a arestului la domiciliu) se
scade din durata pedepsei aplicate, urmând să fie executat de condamnat doar restul de pedeapsă
rămas după această scădere.
Scăderea duratei reţinerii şi arestării preventive se face şi atunci când condamnatul a fost
urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente,
chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat reţinerea sau arestarea
preventivă(art. 72 alin. 1 Cod penal);
- de exemplu, condamnatul a fost arestat pentru săvârşirea infracţiunii de furt pe o
perioadă de 60 zile, infracţiune pentru care ulterior s-a dispus clasarea; acelaşi condamnat a
săvârşit însă şi o infracţiune de ultraj, în concurs real cu infracţiunea de furt pentru care a fost
arestat preventiv, faptă pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, caz în
care, din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de ultraj se va scădea timpul
cât condamnatul a fost arestat preventiv pentru infracţiunea de furt(60 zile), chiar dacă pentru
această infracţiune nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare.
În cazul în care condamnatul a fost arestat preventiv, iar ulterior s-a dispus ca pedeapsa
aplicată să fie suspendată sub supraveghere, timpul cât condamnatul a fost arestat preventiv se
scade din durata pedepsei aplicate, chiar dacă aceasta nu se execută efectiv, cu consecinţe asupra
împlinirii termenului de reabilitare sau în caz de revocare sau anulare a suspendării sub
supraveghere.

78
 Dacă infractorul a fost reţinut sau arestat preventiv, iar ulterior acestuia i s-a aplicat
pedeapsa amenzii, scăderea reţinerii şi arestării preventive se face prin înlăturarea în totul sau în
parte a zilelor amendă(art. 72 alin. 2 Cod penal);
- de exemplu, infractorul a fost arestat preventiv 60 zile pentru săvârşirea infracţiunii de
vătămare corporală prevăzută de art. 193 Cod penal, iar ulterior a fost schimbată calificarea
juridică a faptei în infracţiunea de loviri şi alte violenţe prevăzută de art. 193 alin.1 Cod penal, iar
instanţa a decis că pentru săvârşirea acestei infracţiuni este suficientă aplicarea pedepsei amenzii;
- în acest caz, cum pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este de la 3 luni la 2 ani
sau amenda, în condiţiile în care instanţa a decis să aplice pedeapsa amenzii, de exemplu de 2.000
lei prin sistemul zilelor-amendă, se va putea decide de către instanţă ca infractorul să execute(să
plătească) pedeapsa amenzii de doar 500 lei(prin înlăturarea în parte a pedepsei) sau să nu
execute nimic (prin înlăturarea pedepsei în totalitate), fiind avută în vedere durata de 60 zile cât
infractorul a fost arestat preventiv.

B. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării

În situaţia aplicării legii penale pe baza principiilor teritorialităţii, personalităţii, realităţii

sau universalităţii legii penale (art. 8, 9, 10, 11 Cod penal), dacă infractorii au fost reţinuţi,
arestaţi ori au fost condamnaţi şi au executat pedeapsa în întregime sau în parte în străinătate,
perioada executată se scade din pedeapsa aplicată de către instanţele române pentru aceeaşi
infracţiune, situaţia fiind identică şi în cazul în care pedeapsa executată în afara teritoriului ţării
este amenda(art. 73 Cod penal).
De exemplu, cetăţeanul român a fost condamnat în străinătate la o pedeapsă de 6 ani
închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, pedeapsă pe care a executat-o în întregime
în străinătate. În aplicarea art. 8 Cod penal, dacă pentru aceeaşi infracţiune instanţele române au
aplicat condamnatului o pedeapsă de 10 ani închisoare, perioada executată în străinătate se scade
din pedeapsa aplicată de instanţa română.

Secţiunea 2-a. Răspunderea penală a minorilor

&1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor minori

79
 Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie o preocupare
permanentă de politică penală a statelor moderne.
Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de
prevenire şi de combatere căci în cauzalitatea acestuia se interacţionează o multitudine de factori
ca lipsa de experienţă de viaţă socială a minorului, cu consecinţa neînţelegerii depline a
semnificaţiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca şi a sancţiunilor ce li s-
ar aplica, deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie sau şcoală, influenţa negativă
exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracţională etc.1.
Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai
evidentă cu cât fenomenul cunoaşte, uneori, recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de
periculoase.
Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional în
rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a
vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie pedagogică, se apreciază că acesta are
înţelegerea semnificaţiei sociale a conduitei sale periculoase ca şi a scopului sancţiunilor aplicate
pentru o astfel de conduită.
Minoritatea, potrivit legii penale ca şi legii civile, se consideră că durează până la
împlinirea vârstei de 18 ani, chiar şi pentru femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă şi
are statut de persoană majoră. Vârsta majoratului începe din momentul în care expiră ultima zi a
celor 18 ani trăiţi de la naşterea unei persoane;
- dacă, de pildă, persoana s-a născut la 6 iunie 1988, vârsta de 18 ani va fi împlinită în
data de 5 iunie 2006 la orele 2400, persoana fiind considerată majoră începând cu data de 6 iunie
2006.
În legea penală se face distincţie între minorii care nu răspund sau care răspund penal, art.
113 al. 1 Cod penal prevăzând că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal,
legiuitorul instituind o prezumţie absolută a lipsei de discernământ pentru persoanele cu vârsta de
până la 14 ani.
Între 14 şi 16 ani neîmpliniţi, minorul este prezumat că nu are discernământ, prezumţia
fiind însă relativă deoarece se poate proba contrariul, respectiv existenţa discernământului,
situaţie în care minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal.

1
C. Mitrache, op. cit., pag.161

80
 De la 16 ani împliniţi până la 18 ani neîmpliniţi minorii sunt prezumaţi că au
discernământ prin simpla împlinire a vârstei de 16 ani. În concret, se poate însă dovedi că acesta
lipseşte, aşa cum se poate dovedi şi lipsa discernământului la majori.
Astfel, dacă fapta este comisă de un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau de către
un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani care nu are discernământ(existenţa sau inexistenţa
discernământului trebuie dovedită printr-o expertiză medicală psihiatrică), se va reţine existenţa
cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 27 Cod penal(minoritatea făptuitorului), iar dacă
fapta a fost comisă de către un minor care a împlinit vârsta de 16 ani care nu are discernământ, se
va reţine existenţa cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 28 Cod penal(iresponsabilitatea
făptuitorului).
Atât limitele de vârstă, cât şi discernământul minorului, trebuie luate în considerare în
raportat cu data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, chiar dacă în cursul judecăţii minorul
ar deveni major;
- de exemplu, minorul a săvârşit fapta la 17 ani şi 6 luni, dar a fost trimis în judecată şi
condamnat după împlinirea vârstei de 18 ani; în această situaţie infractorul va fi judecat ca minor,
dispoziţiile legale privind pe minori fiind aplicabile, chiar dacă minorul a devenit major după
comiterea faptei..
În cazul infracţiunilor continui, continuate sau de obicei, care cunosc un moment al
consumării(când are loc acţiunea sau inacţiunea incriminată) şi un moment al epuizării(când
activitatea infracţională încetează), va fi avut în vedere momentul epuizării infracţiunii, în funcţie
de acest moment stabilindu-se dacă făptuitorul va răspunde ca minor sau ca major;
- astfel, dacă acţiunea sau inacţiunea are loc în timpul minorităţii dar infracţiunea se
epuizează după împlinirea vârstei majoratului, făptuitorul va răspunde ca major, la stabilirea
pedepsei urmând să se ţină seama de activitatea infracţională desfăşurată în timpul
minorităţii(dacă minorul avea împlinită vârsta de 14 ani şi a comis acţiunea sau inacţiunea cu
discernământ), sau să nu se ţină seama de activitatea infracţională desfăşurată în timpul
minorităţii(dacă minorul nu avea împlinită vârsta de 14 ani sau dacă, după împlinirea vârstei de
14 ani, a comis acţiunea sau inacţiunea fără discernământ).
În cazul infracţiunii progresive, care cunoaşte un moment al consumării(când are loc
acţiunea sau inacţiunea incriminată) şi un moment al epuizării(când se produce rezultatul mai
grav), va fi avut în vedere momentul consumării, acela a comiterii acţiunii sau inacţiunii
incriminate, funcţie de care se va stabili forma de răspundere penală a făptuitorului;

81
 - astfel, dacă acţiunea sau inacţiunea incriminată a avut loc înainte de împlinirea de către
făptuitor a vârstei de 14 ani sau până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar fără discernământ, nu va
exista răspundere penală, chiar dacă rezultatul mai grav se produce ulterior, când minorul avea
capacitate penală, iar dacă minorul cu capacitate penală avea împlinită vârsta de 18 ani la
momentul producerii rezultatului mai grav, el va răspunde tot ca minor, fiindcă a comis acţiunea
sau inacţiunea incriminată în timpul minorităţii.
Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă particularităţilor
psihofizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.
Preocupările pentru diversificarea sancţiunilor aplicabile minorilor sunt determinate de
rezultatele cercetărilor criminologice şi de psihologie pedagogică de la sfârşitul secolului XIX şi
continuate până în prezent, pentru minori existând în legislaţia română un sistem sancţionator
unic, minorii putând fi sancţionaţi doar prin aplicarea unor măsuri educative, privative sau
neprivative de libertate, chiar dacă, după comiterea infracţiunii, pe parcursul procesului, minorul
ar deveni major, şi indiferent de vârsta pe care acesta ar avea-o la momentul rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare1, răspunderea penală fiind stabilită în funcţie de momentul consumării
sau epuizării infracţiunii, după caz.

&2. Consecinţele răspunderii penale pentru minori

În principiu, potrivit prevederilor art. 114 alin.1 Cod penal, „faţă de minorul care, la data
săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă
neprivativă de libertate”; măsurile educative neprivative de libertate se iau obligatoriu ori de câte
ori sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) minorul se află la prima încălcare a legii penale, chiar dacă a săvârşit mai multe
infracţiuni în concurs(condiţia este îndeplinită şi dacă minorul a fost condamnat anterior prin
hotărâre definitivă, dar nu a executat sau nu a început executarea măsurii educative luate înainte
de comiterea infracţiunii pentru care este judecat, aşa cum se va arăta mai jos);
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea(infracţiunile din concurs) este amenda
sau închisoarea(ca sancţiune unică sau alternativă la pedeapsa amenzii) mai mică de 7 ani;

1
Este posibil ca durata procesului să fie una mare, de la comiterea infracţiunii şi până la soluţionarea definitivă a
cauzei putând să treacă o perioadă mai îndelungată de timp, de exemplu la împlinire de către minor a vârstei de 25
ani, caz în care acesta ca fi sancţionat tot ca minor, întrucât a comis fapta în timpul minorităţii.

82
 - dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai
mare, aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate nu este obligatorie.
Condiţiile enunţate vizează aplicarea obligatorie a unei măsuri educative neprivative de
libertate, ceea ce înseamnă că măsurile educative neprivative de libertate vor putea fi luate şi dacă
aceste condiţii nu sunt îndeplinite, raportat la criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute la art. 74 Cod penal.
În mod excepţional, faţă de minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani se poate lua(este
facultativ) o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a
fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este
judecat;
- măsura educativă privativă de libertate poate fi luată indiferent de pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea nou săvârşită, de forma de vinovăţie sau forma de participaţie cu care s-a
comis noua infracţiune şi indiferent dacă prin hotărârea definitivă s-a aplicat o măsură educativă
neprivativă sau privativă de libertate, cu condiţia ca măsura luată prin hotărâre definitivă să fi fost
executată sau să se fi început executarea acestei măsuri înainte de comiterea infracţiunii pentru
care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Desigur că, chiar în prezenţa cazurilor enunţate mai sus, instanţa va putea să decidă şi
aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, funcţie de speţa concretă, având în
vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute la art. 74 Cod penal.

&3. Referatul de evaluare

Potrivit prevederilor art. 116 alin.1 cod penal, „în vederea efectuării evaluării minorului,
potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanţa va solicita serviciului de probaţiune1 întocmirea
unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor
de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi
impuse acestuia de către instanţă”.
Referatul de evaluare se întocmeşte de către consilierul de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune care funcţionează în judeţul în care locuieşte minorul şi cuprinde date
1
Organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune este reglementată prin Legea nr. 252/213

83
privind mediul familial şi social al acestuia, situaţia educaţională şi profesională, conduita
generală a minorului, analiza comportamentului infracţional, riscul de săvârşire de noi infracţiuni,
referiri la starea de sănătate, la situaţia de dezvoltare fizică, afectivă, morală şi intelectuală sau
orice alte date relevante pentru situaţia minorului, prin referat făcându-se şi propuneri motivate
cu privire la măsura educativă considerată ca fiind cea mai potrivită pentru sancţionarea
minorului, cu referiri la natura şi durata programelor de reintegrare socială, obligaţiile care ar fi
cele mai potrivite pentru a se stabili în sarcina minorului pentru reducerea riscului de săvârşire de
noi infracţiuni.
Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative
sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte de către serviciul de probaţiune în toate cazurile în care
instanţa dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării
obligaţiilor impuse, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 126 Cod penal, privind schimbarea
regimului de executare a unei măsuri educative privative de libertate, când acesta va fi întocmit
de către centrul educativ ori de detenţie.

& 4. Măsurile educative

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite
să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în
conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale1.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecinţe ale răspunderii penale şi se iau
numai faţă de minorii care au săvârşit o infracţiune.
Scopul măsurilor educative este de a educa şi reeduca pe minorul care a săvârşit o
infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor sociale,
prin dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale care să-i permită o deplină integrare în viaţa
socială.
Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan, măsurile
educative au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o consecinţă penală, ele
neconstituind antecedente penale pentru persoana faţă de care s-au luat.
Măsurile educative care se aplică infractorilor minori sunt prevăzute la art. 115 Cod penal,
acestea fiind, după caz, neprivative de libertate sau privative de libertate, alegerea măsurii
educative care urmează să fie luată faţă de minor se făcându-se în condiţiile art. 114 Cod penal,
1
C. Mitrache, op. cir., pag. 162

84
privind consecinţele răspunderii penale pentru minori şi potrivit criteriilor generale de
individualizare prevăzute în art. 74 cod penal.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Măsurile educative, privative sau neprivative de libertate, sunt prevăzute de lege în
ordinea crescătoare a severităţii lor, stagiul de formare civică fiind o măsură mai uşoară decât
supravegherea, internarea într-un centru educativ fiind o măsură mai uşoară decât internarea într-
un centru de detenţie, etc..

&4.1. Măsurile educative neprivative de libertate

Măsurile educative neprivative de libertate, potrivit principiului interesului superior al

copilului enunţat prin Recomandarea Consiliului Europei nr.2008/11, se execută în comunitate,
sub supravegherea şi controlul serviciilor de probaţiune, pe durata executării acestora asigurându-
se menţinerea şi întărirea legăturilor minorului cu familia şi comunitatea, dezvoltarea liberă a
personalităţii minorului, precum şi implicarea acestuia în programele derulate, în scopul formării
sale în spirit de responsabilitate şi respect pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi1.
Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate i se asigură,
potrivit principiului interesului superior al copilului, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale prevăzute de Constituţie, convenţiile internaţionale la care România este parte şi de
legislaţia specială, în măsura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura şi
conţinutul măsurii.
Prin noua reglementare, respectiv modul în care s-a statuat cu privire regimul măsurilor
educative neprivative de libertate, sunt respectate toate cele trei condiţii desprinse din glosarul
Recomandării R nr. 16/1992 a Comisiei Europene: măsurile educative neprivative de libertate

1
Art. 63 alin. 1 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

85
sunt sancţiuni dispuse de instanţa de judecată, prin aplicarea lor infractorul fiind menţinut în
societate, iar acestuia îi pot fi impuse anumite obligaţii de respectarea cărora răspunde persoana
sau instituţia însărcinată de instanţă în baza legii(serviciile de probaţiune).
După cum se desprinde din definiţia dată noţiunii de sancţiune sau măsură comunitară în
glosarul Recomandării R 16/1992, aspectul esenţial prin care se poate defini o sancţiune
comunitară este tocmai executarea acesteia într-un mediu deschis şi nu în închisoare, în acest
mod infractorul fiind pedepsit pentru fapta săvârşită, evitându-se însă efectele negative ale
executării pedepsei într-un aşezământ de tip carceral. Astfel, infractorul rămâne în familie, îşi
poate păstra locul de muncă sau îşi poate continua studiile, însă, în acest timp, libertatea sa de
mişcare sau acţiune este restrânsă pentru a se limita riscul de recidivă. Dacă riscul de recidivă al
unui condamnat este ridicat, frecvenţa întâlnirilor cu consilierul de probaţiune, intimitatea şi
complexitatea programelor în care acesta este inclus ar trebui să fie mai mare, motiv pentru care,
aşa cum deja s-a arătat supra, credem că încredinţarea unui minor pentru o supraveghere
deosebită este preferabil să intre în atribuţia serviciului de probaţiune1.
Prin Recomandarea R 16/1992 au fost instituite o serie de reguli ce trebuie avute în vedere
la aplicarea sancţiunii sau măsurii comunitare.
Astfel, regula 23 din acest document se referă la natura, conţinutul sau metoda de
implementare a sancţiunii comunitare care nu trebuie să aducă atingere vieţii private sau
demnităţii persoanei condamnate sau să conducă la hărţuirea acesteia, recomandându-se ca
respectul de sine, relaţiile de familie şi legăturile cu comunitatea să nu fie puse în pericol prin
aplicarea vreunei sancţiuni sau măsuri comunitare.
Regulile 30, 31 şi 32 se referă la efortul comunităţilor de a cultiva infractorului
sentimentul de responsabilitate faţă de comunitate şi victimă, în special, o sancţiune sau măsură
comunitară netrebuind să fie dispusă decât atunci când sunt cunoscute condiţiile sau obligaţiile
adecvate profilului infractorului şi când acesta este pregătit să coopereze pentru a se supune
condiţiilor sau obligaţiilor impuse2.

&4.1.1. Stagiul de formare civică

Potrivit prevederilor art. 117 alin.1 Cod penal, stagiul de formare civică este o măsura
educativă ce constă în „obligaţia impusă minorului de a participa la un program cu o durată de

1
T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pag. 118.
2
Ibidem

86
cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în
cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său
viitor”.
Legea prevede doar durata maximă a măsurii, de 4 luni, ceea ce înseamnă că măsura poate
fi luată pe orice perioadă, de 4 luni sau mai mică, prin luarea în considerare a propunerilor
motivate făcute de consilierul de probaţiune prin referatul de evaluare.
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului de
formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta programul şcolar
sau profesional al minorului.
Scopul acestei măsuri este de a ajuta pe minor consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul comiterii de noi infracţiuni, respectiv că va fi supus unei măsuri educative
neprivative de libertate mai severă sau a unei măsuri privative de libertate, pentru a
responsabiliza pe minor cu privire la comportamentul său viitor.
Obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică constă în sprijinirea minorului
în conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de
infracţiuni.
Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau periodice,
derulate pe durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai multe module cu caracter teoretic sau
aplicativ, adaptate vârstei şi personalităţii minorilor incluşi în respectivul stagiu şi ţinând seama,
pe cât posibil, de natura infracţiunii comise;
- în desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar de 8 ore
de formare civică;
- consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare civică decide, pe baza evaluării
iniţiale a minorului, instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc acesta, comunicând
acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa;
- instituţia din comunitate desemnată, sau serviciul de probaţiune, după caz, adaptează
conţinutul concret al stagiului, în funcţie de particularităţile minorului, cu aprobarea consilierului
de probaţiune;
- desfăşurarea cursului de formare civică se realizează de către un reprezentant al
instituţiei din comunitate stabilite prin decizia consilierului de probaţiune.
Măsura poate fi luată de către instanţă pentru comiterea unei singure infracţiuni sau pentru
comiterea mai multor infracţiuni în concurs, indiferent de numărul infracţiunilor din concurs

87
urmând să se ia o singură măsură educativă, cu condiţia ca instanţa să aprecieze că măsura este
aptă pentru realizarea scopului; dacă vreuna dintre infracţiunile din concurs a fost săvârşită după
împlinirea vârstei de 18 ani, vor fi aplicate regulile de sancţionare prevăzute la art. 129 alin. 2
Cod penal.

& 4.1.2. Supravegherea

Potrivit prevederilor art. 118 Cod penal, „măsura educativă a supravegherii constă în
controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între
două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la
cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a
acestuia”.
Măsura educativă a supravegherii poate fi luată pe perioadă cuprinsă între 2 şi 6 luni, cu
scopul de a asigura participarea minorului la cursuri şcolare sau de formare profesională şi
prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea
afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii
se realizează de către părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau tutore; dacă aceştia nu pot
asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii
minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai
apropiate a minorului, la cererea acesteia1;
- în cazul în care, prin hotărârea instanţei nu este desemnată nici o persoană care să
supravegheze pe minor sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau
temporar, supravegherea, judecătorul delegat, cu consultarea consilierului de probaţiune
desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea.
Controlul executării acestei măsuri şi cu privire la modul în care persoana însărcinată
realizează supravegherea minorului se realizează de către serviciul de probaţiune, prin consilierul
de probaţiune, care are îndatorirea de a verifica modul în care minorul respectă programul său

1
Art. 67 alin. 2 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
.

88
zilnic stabilit de persoana însărcinată cu supravegherea precum şi obligaţiile impuse în sarcina
minorului, aşa cum se va arăta mai jos;
- supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic presupun
verificarea modului în care acesta îşi respectă obligaţiile care decurg din statutul său familial,
şcolar sau profesional;
- exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul prezentării
minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu executarea.
Măsura poate fi luată de către instanţă pentru comiterea unei singure infracţiuni sau pentru
comiterea mai multor infracţiuni în concurs, indiferent de numărul infracţiunilor din concurs
urmând să se ia o singură măsură educativă, cu condiţia ca instanţa să aprecieze că măsura este
aptă pentru realizarea scopului; dacă vreuna dintre infracţiunile din concurs a fost săvârşită după
împlinirea vârstei de 18 ani, vor fi aplicate regulile de sancţionare prevăzute la art. 129 alin. 2
Cod penal.

&4.1.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână

Potrivit prevederilor art. 118 Cod penal, măsura educativă a consemnării la sfârşit de
săptămână „constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi
duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această
perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi
impuse de instanţă”.
Măsura are un conţinut precis determinat, minorului fiindu-i impusă obligaţia de a nu
părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12
săptămâni(afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite
programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă), cu scopul de a împiedica pe
acesta de a se afla în anumite locuri sau de a intra în contact cu anumite persoane în această
perioadă a săptămânii, pentru a se evita posibilitatea ca acesta să comită alte infracţiuni;
- deşi este o măsură prevăzută de lege ca fiind neprivativă de libertate, măsura restrânge
dreptul de mişcare a minorului în sensul arătat, având astfel un caracter mixt, privativ şi
neprivativ de libertate, fiindcă, chiar dacă minorul nu este depus într-un mediu carceral, libertatea
sa este îngrădită prin interdicţia impusă.

89
 Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând cu ora 0,00 a zilei de
sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică1;
- aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită cultelor
religioase legale din care fac parte, au alte zile de repaus decât sâmbăta şi duminica;
- măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de săptămână consecutive, în afară
de cazul în care instanţa sau judecătorul delegat cu executarea, la propunerea consilierului de
probaţiune, a dispus altfel, de regulă, sub supravegherea persoanei majore cu care locuieşte
minorul ori a altei persoane majore desemnate de instanţa de judecată;
- în cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află executarea măsurii nu
este desemnată prin hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita,
permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat, cu consultarea consilierului de
probaţiune, desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea;
- controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână şi controlul
îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de către
consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată de acesta din cadrul unei instituţii
din comunitate;
- în vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur sau, după caz, persoana
desemnată cu supravegherea, are obligaţia de a permite persoanei desemnate cu controlul
executării şi supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la
locuinţa minorului, în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii
instanţei;
- nerespectarea acestei obligaţii de către minor atrage aplicarea dispoziţiilor art. 123 Cod
penal, privind prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, iar
nerespectarea obligaţiei de către persoana desemnată cu supravegherea atrage aplicarea a
dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 253/2013, privind abaterile judiciare;
- consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15 zile
de la momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa
judecătorului delegat cu executarea.
Măsura poate fi luată de către instanţă pentru comiterea unei singure infracţiuni sau pentru
comiterea mai multor infracţiuni în concurs, indiferent de numărul infracţiunilor din concurs

1
Art. 68 alin. 2 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

90
urmând să se ia o singură măsură educativă, cu condiţia ca instanţa să aprecieze că măsura este
aptă pentru realizarea scopului; dacă vreuna dintre infracţiunile din concurs a fost săvârşită după
împlinirea vârstei de 18 ani, vor fi aplicate regulile de sancţionare prevăzute la art. 129 alin. 2
Cod penal.

&4.1.4. Asistarea zilnică

Potrivit prevederilor art. 119 Cod penal, „măsura educativă a asistării zilnice constă în
obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine
orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului”.
Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea executării măsurii educative se realizează de consilierul de probaţiune sau, după
caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia, din cadrul unei instituţii din comunitate1;
- programul zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi activităţile pe care trebuie să le
îndeplinească acesta sunt stabilite de comun acord de către consilierul de probaţiune şi părinţi,
tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu consultarea acestuia; în caz de
dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul delegat cu executarea, prin încheiere
motivată, după audierea celor interesaţi; încheierea judecătorului delegat cu executarea nu este
supusă niciunei căi de atac;
- programul stabilit va ţine cont de nevoile identificate ale minorului, de situaţia sa socială
şi, după caz, profesională şi de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia pe perioada executării
măsurii; programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului, prin
implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială, organizarea modului de petrecere
a timpului liber şi valorificarea aptitudinilor sale;
- stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul
prezentării minorului în faţa judecătorului delegat cu executarea, iar asistarea zilnică începe cel
mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului:
- în cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă de
libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la punerea în
libertate a minorului.

1
Art. 69 alin. 1 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

91
 Programul zilnic ce se stabileşte de către serviciul de probaţiune trebuie să ţină seama de
obligaţiile şi interdicţiile impuse de către instanţă pe durata executării măsurii, programul urmând
să stabilească pentru minor doar obligaţii de „a face”, consilierul de probaţiune neavând
îndrituirea legală de a impune interdicţii pentru minor(interdicţiile putând să fie impuse doar de
către instanţă).
Măsura poate fi luată de către instanţă pentru comiterea unei singure infracţiuni sau
pentru comiterea mai multor infracţiuni în concurs, indiferent de numărul infracţiunilor din
concurs urmând să se ia o singură măsură educativă, cu condiţia ca instanţa să aprecieze că
măsura este aptă pentru realizarea scopului; dacă vreuna dintre infracţiunile din concurs a fost
săvârşită după împlinirea vârstei de 18 ani, vor fi aplicate regulile de sancţionare prevăzute la art.
129 alin. 2 Cod penal.

& 4.1.5. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului

Pe durata executării oricăreia dintre măsurile educative neprivative de libertate, instanţa

poate impune minorului respectarea uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute limitativ
la art. 121 Cod penal. Acestea sunt:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
- obligaţia poate fi impusă de către instanţă dacă se va aprecia că urmarea unui astfel de
curs este necesară pentru evoluţia ulterioară spre bine a minorului infractor, ţinându-se seama şi
de propunerile consilierului de probaţiune înserate în referatul de evaluare;
- prin hotărâre, instanţa stabileşte în sarcina minorului o astfel de obligaţie, fie urmarea
unui curs de pregătire şcolară(de exemplu, continuarea învăţământului liceal), fie a unui curs de
pregătire profesională(pregătirea pentru învăţarea meseriei de tâmplar, electrician, etc.),
consilierul de probaţiune fiind cel care stabileşte felul cursului pe care minorul trebuie să îl
urmeze, pe baza evaluării iniţiale, precum şi instituţia din comunitate unde cursul urmează să
aibă loc;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită
de instanţă;
- de exemplu, interdicţia impusă ca pe durata măsurii, minorul să nu părăsească ţara,
oraşul în care locuieşte, etc.;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;

92
 - de exemplu, în cazul săvârşirii de către minor a unei infracţiuni urmare a consumului de
alcool în discoteci sau baruri de noapte, instanţa poate impune minorului obligaţia de a nu
frecventa astfel de locuri;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
- această obligaţie trebuie să fie precis individualizată de către instanţă prin indicarea
persoanei sau persoanelor faţă de care minorul este obligat să nu se apropie sau cu care să nu
comunice;
- de exemplu, minorul a săvârşit mai multe infracţiuni de furt cu o persoană majoră sau
împreună cu un alt minor, caz în care, instanţa poate impune minorului obligaţia de a nu intra în
legătură cu persoana împreună cu care a săvârşit infracţiunea;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
- instanţa trebuie să stabilească în concret felul măsurii, de control, tratament sau îngrijire
medicală, în funcţie de starea de sănătate a minorului care să justifice luarea unei astfel de
măsuri; deşi legea nu prevede, credem că o astfel de obligaţie va putea fi impusă doar după
consultarea unor specialişti şi numai în situaţia în care medicul recomandă ca fiind necesară
impunerea unei astfel de obligaţii.
Supravegherea executării tuturor acestor obligaţii impuse de instanţă se face sub
coordonarea serviciului de probaţiune care, pe durata executării măsurii educative neprivative de
libertate, are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

& 4.1.6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor

Potrivit prevederilor art. 122 Cod penal, „dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit
motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător,
pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare”.

93
 Modificarea obligaţiilor impuse de către instanţă, fie prin sporirea, fie prin diminuarea
condiţiilor de executare, are loc atunci când, în funcţie de modul în care minorul respectă sau nu
executarea obligaţiilor, face sau nu face progrese în scopul reeducării, se apreciază că se impune
modificarea acestora; de exemplu, se înlătură obligaţia impusă de a nu comunica cu victima
infracţiunii, menţinându-se însă interdicţia de a nu comunica cu participanţii la comiterea
infracţiunii(diminuarea condiţiilor de executare), sau, în cadrul obligaţiei de a nu se afla în
anumite locuri stabilite de instanţă, se interzice minorului dreptul de a participa la orice
manifestare sportivă, iniţial fiindu-i interzis doar accesul pe stadioanele de fotbal(sporirea
condiţiilor de executare), etc.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară(de exemplu, în cazul în care minorul s-a
însănătoşit şi nu mai este necesară respectarea obligaţiei de a se supune măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală).

& 4.1.7. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

Pe timpul executării unei măsuri educative neprivative de libertate, în funcţie de

comportamentul minorului, se poate dispune fie prelungirea măsurii educative luate iniţial, fie
înlocuirea acesteia cu o măsură educativă mai severă.
Art. 123 Cod penal reglementează două cazuri de prelungire sau înlocuire a măsurilor
educative neprivative de libertate.
1. Nerespectarea cu rea-credinţă de către minor a condiţiilor de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse de către instanţă;
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau
a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
- prelungirea măsurii este determinată de comportamentul minorului care, cu rea-
credinţă, nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse,
prelungirea fiind apreciată drept necesară pentru atingerea scopului măsurii, respectiv îndreptarea
şi reintegrarea în societate;
- prelungirea poate fi dispusă doar până la durata maximă prevăzută de lege pentru
măsura ce se execută, ceea ce înseamnă că, dacă iniţial măsura a fost dispusă pe durata maximă,

94
nu se va putea dispune prelungirea, ci înlocuirea măsurii cu o măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă, sau, în cazul măsurii educative a asistării zilnice luată pe durata maximă de 6
luni, înlocuirea cu măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ;
- dispunând prelungirea măsurii, instanţa va putea să impună în sarcina minorului noi
obligaţii sau să înăsprească condiţiile de executare a obligaţiilor luate iniţial.
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
- înlocuirea măsurii este determinată tot de comportamentul minorului care, cu rea-
credinţă, nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, ceea ce
înseamnă că instanţa va putea să dispună fie prelungirea, fie înlocuirea, în funcţie de speţa
concretă, respectiv de gravitatea încălcării de către minor a condiţiilor de executare sau de
nerespectare a obligaţiilor impuse;
- va fi avută în vedere severitatea măsurilor educative neprivative de libertate potrivit
ordinii stabilite la art. 115 alin. 1 pct.1 Cod penal, instanţa putând, funcţie de speţa concretă, să
dispună înlocuirea măsurii luate cu măsura imediat următoare pe scara severităţii(de exemplu,
măsura educativă a stagiului de formare civică se înlocuieşte cu supravegherea) sau înlocuirea
măsurii luate cu o măsură mult mai severă(de exemplu, măsura educativă a stagiului de formare
civică se înlocuieşte cu asistarea zilnică);
- măsura educativă a asistării zilnice nu va putea fi înlocuită cu o altă măsură educative
neprivativă de libertate, fiind cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate, ci,
eventual prelungită, dacă iniţial nu a fost luată pe durata maximă;
- dispunând înlocuirea măsurii, instanţa va putea să impună în sarcina minorului noi
obligaţii sau să înăsprească condiţiile de executare a obligaţiilor luate iniţial.
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial,
s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă;
- este cazul măsurii educative a asistării zilnice luată pe durata maximă de 6 luni, când, în
cazul in care, cu rea-credinţă, minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau
a obligaţiilor impuse, această măsură educativă neprivativă de libertate se înlocuieşte cu măsura
educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ.
În cazurile în care s-a dispus prelungirea măsurii luate sau înlocuirea acesteia cu o măsură
educativă neprivativă de libertate mai severă, dacă nici de această dată nu sunt respectate
condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura
educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ. În astfel de

95
situaţii înlocuirea este obligatorie, instanţa urmând doar să constate că sunt îndeplinite condiţiile
pentru înlocuire, respectiv că minorul nu a respectat cu rea-credinţă condiţiile de executare a
măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.
2. Săvârşirea de către minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate a unei noi infracţiuni sau judecarea ulterioară a acestuia pentru o infracţiune
concurentă.
În materia minorităţii, regula este aceea că în cazul săvârşirii de către un infractor minor a
mai multor infracţiuni în concurs, se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate
faptele(art. 129 alin.1 Cod penal).
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârşeşte
o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, ţinând
seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin.1 Cod penal, instanţa
dispune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta;
- prelungirea poate fi dispusă doar până la durata maximă prevăzută de lege pentru
măsura ce se execută, ceea ce înseamnă că, dacă iniţial măsura a fost dispusă pe durata maximă,
nu se va putea dispune prelungirea, ci înlocuirea măsurii cu o măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă;
- dispunând prelungirea măsurii, instanţa va putea să impună în sarcina minorului noi
obligaţii sau să înăsprească condiţiile de executare a obligaţiilor luate iniţial.
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
- va fi avută în vedere severitatea măsurilor educative neprivative de libertate potrivit
ordinii stabilite la art. 115 alin. 1 pct. 1 Cod penal, instanţa putând, funcţie de speţa concretă, să
dispună înlocuirea măsurii luate cu măsura imediat următoare pe scara severităţii(de exemplu,
măsura educativă a stagiului de formare civică se înlocuieşte cu supravegherea) sau înlocuirea
măsurii luate cu o măsură mult mai severă(de exemplu, măsura educativă a stagiului de formare
civică se înlocuieşte cu asistarea zilnică);
- instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori să sporească condiţiile de
executare a celor existente.
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate;

96
 - în funcţie de gravitatea infracţiunii comise în timpul executării măsurii educative
neprivative de libertate sau a infracţiunii descoperite ulterior(a infracţiunii săvârşite în concurs),
instanţa poate decide înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate,
fie internarea într-un centru educativ, fie internarea într-un centru de detenţie(de exemplu, în
cazul comiterii unor infracţiuni grave, omor, tâlhărie, viol etc.).

&4.2. Măsurile educative privative de libertate

Măsurile educative privative de libertate sunt, potrivit prevederilor art. 115 alin.1 pct.2
Cod penal, internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie.
Întrucât pe durata executării făptuitorul este privat de libertate, potrivit prevederilor art.
127 Cod penal, sunt aplicabile dispoziţiile art. 71-73 Cod penal, în sensul că durata executării
măsurii educative privative de libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul a început
executarea hotărârii definitive de condamnare, că ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua
în care încetează se socotesc în durata executării şi că perioada în care o persoană a fost supusă
unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod
separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă
decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
Perioada în care minorul condamnat, în cursul executării, se află bolnav în spital intră în
durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare
se constată în cursul executării măsurii.
În cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării pentru care se aplică legea penală
română(infracţiunile săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11 Cod penal), partea din
măsura educativă privativă de libertate, precum şi durata măsurilor preventive privative de
libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata măsurii educative privative de
libertate aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.
Dacă minorul se sustrage de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, urmează să fie tras la răspundere
penală pentru comiterea infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzută de art. 288
alin.2 Cod penal.

97
 & 4.2.1. Internarea într-un centru educativ

Potrivit prevederilor art. 124 alin. 1 Cod penal, „măsura educativă a internării într-un
centru educativ constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea
minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit
aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială”.
Este cea mai uşoară măsură educativă privativă de libertate ce poate fi luată de către
instanţă în funcţie de gravitatea infracţiunii(infracţiunilor) săvârşite şi periculozitatea
infractorului, potrivit criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal;
măsura va putea fi luată numai dacă minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care i s-a
aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de
comiterea infracţiunii pentru care este judecat sau dacă a comis o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detenţiunea pe viaţă.
Desigur că şi în prezenţa condiţiilor enunţate pentru luarea acestei măsuri, instanţa,
raportat la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal, va putea
lua faţă de minor şi o măsură educativă neprivativă de libertate.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani, durata fiind stabilită de către
instanţă în funcţie de gravitatea infracţiunii(infracţiunilor) săvârşite şi periculozitatea
infractorului, potrivit criteriilor generale de individualizare.

& 4.2.2. Prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ

Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior(adică în caz de pluralitate intermediară sau în caz de
concurs de infracţiuni), instanţa poate dispune:
- menţinerea măsurii internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără
a depăşi maximul prevăzut de lege, respectiv de 3 ani;
- dacă se execută măsura internării într-un centru educativ pe durata maximă de 3 ani, nu
există obligativitatea pentru instanţă de a înlocui măsura internării într-un centru educativ cu
măsura internării într-un centru de detenţie, ci, în funcţie de noua sau noile infracţiunii deduse
judecăţii, se va putea dispune şi menţinerea măsurii internării într-un centru educativ(de pildă, în
cazul unei sau unor infracţiuni cu grad de pericol social mai redus sau din culpă, care să nu

98
justifice înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura educativă mai severă,
aceea a internării într-un centru de detenţie);
- înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru
de detenţie;
- înlocuirea poate fi dispusă de către instanţă în funcţie de noua sau noile infracţiuni
deduse judecăţii, adică de gravitatea acestora, şi indiferent de durata măsurii educative a internării
într-un centru educativ, fiindcă înlocuirea se va dispune doar dacă se va aprecia că infracţiunile
săvârşite de către minor pun în evidenţă un pericol ridicat pentru societate şi că măsura educativă
privativă de libertate mai severă este necesară pentru realizarea scopului măsurii.

&4.2.3. Înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării

zilnice şi liberarea minorului din centrul educativ

În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale,
după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani;
- pentru a se putea dispune înlocuirea, condiţiile impuse de lege trebuie să fie îndeplinite
cumulativ, respectiv: minorul să fi executat cel puţin jumătate din durata internării, să nu aibă
împlinită vârsta de 18 ani şi să fi dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi să fi făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale;
- în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către
minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării
într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune fie
executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie, în funcţie
gravitatea infracţiunii nou săvârşite.
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani;
- înainte de împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani nu se poate dispune liberarea din
centrul educativ, ci doar, dacă sunt îndeplinite condiţiile, înlocuirea internării cu măsura
educativă a asistării zilnice, aşa cum s-a arătat mai sus;

99
 - pentru a se putea dispune liberarea, condiţiile impuse de lege trebuie să fie îndeplinite
cumulativ, respectiv: minorul să fi executat cel puţin jumătate din durata internării, să fi împlinit
vârsta de 18 ani şi să fi dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi să fi făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale;
- dacă pe perioada liberării, până la data împlinirii duratei măsurii, minorul devenit major
comite altă sau alte infracţiuni, vor fi incidente prevederile art. 129 Cod penal privind pluralitatea
de infracţiuni comise de către un infractor atât ca minor cât şi ca minor, care vor fi analizate mai
jos.

&4.2.4. Obligaţiile pe timpul înlocuirii sau liberării

Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa trebuie să impună respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării,
respectiv:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Desigur că nu este obligatorie impunerea respectării tuturor acestor obligaţii, ci, în funcţie
de infracţiunea sau infracţiunile comise de către minor, doar a acelora pe care instanţa le
apreciază drept necesare pentru realizarea scopului prevăzut de lege.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

&4.2.2. Internarea într-un centru de detenţie

100
 Potrivit prevederilor art. 125 alin. 1 Cod penal, „măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea
minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare
socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor
sale”.
Este cea mai severă măsură educativă privativă de libertate ce poate fi luată de către
instanţă în funcţie de gravitatea infracţiunii(infracţiunilor) săvârşite şi periculozitatea
infractorului, potrivit criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal;
măsura va putea fi luată numai dacă minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care i s-a
aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de
comiterea infracţiunii pentru care este judecat sau dacă a comis o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detenţiunea pe viaţă.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Desigur că şi în prezenţa condiţiilor enunţate pentru luarea acestei măsuri, instanţa,
raportat la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal, va putea
lua faţă de minor şi măsura educativă a internării intr-un centru educativ sau o măsură educativă
neprivativă de libertate(de exemplu, în prezenţa unor circumstanţe atenuante).

&4.2.2.1. Prelungirea internării într-un centru de detenţie

Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege, de 5 sau de 15 ani, după caz, determinat în raport cu pedeapsa cea mai
grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite(art. 125 alin. 2 Cod penal);
- de exemplu, pentru prima ipoteză, aceea a comiterii unei noi infracţiuni pe timpul
internării, dacă minorul execută măsura internării pe o perioadă de 3 ani(luată pentru comiterea
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 20 ani), iar pentru
noua infracţiune săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii tot mai mică de 20 ani, instanţa va
putea dispune prelungirea până la limita maximă de 5 ani, nu şi peste această limită, fiindcă
maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mic de 20 de ani, nu de

101
20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, cum prevede textul legal antemenţionat(art. 125
alin. 2 Cod penal);
- dacă minorul execută măsura internării pe o perioadă de 5 ani, în varianta
analizată, nu se va putea dispune prelungirea fiindcă nu se poate depăşi maximul de 5 ani
prevăzut de lege(în absenţa condiţiei ca pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite
pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe
viaţă);
- dacă însă, măsura internării luată iniţial, de 3 ani, ar fi fost dispusă pentru comiterea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, sau dacă pentru infracţiunea nou săvârşită legea ar prevedea o astfel de
pedeapsă, prelungirea va putea fi dispusă până la limita maximă de 15 ani, fiindcă maximul
special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite este de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, cum prevede textul legal antemenţionat(art. 125 alin. 2 Cod penal).
- pentru a doua ipoteză, aceea a judecării minorului pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, situaţia este identică, prelungirea putând fi dispusă până la maximul prevăzut
de lege, de 5 sau de 15 ani, după caz, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele
prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite în concurs.
Din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, aşa cum a fost
prelungită, se scade perioada executată până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus prelungirea

&4.2.2.1. Înlocuirea internării într-un centru de detenţie şi liberarea minorului din

centrul de detenţie

Potrivit prevederilor art. 125 alin. 4 Cod penal, în cazul în care pe durata internării
minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata
internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

102
 Aşadar, în prezenţa condiţiilor enunţate, se va putea dispune fie înlocuirea, fie liberarea,
în funcţie de vârsta minorului la data îndeplinirii condiţiilor arătate.
Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune minorului ca pe durata înlocuirii sau
liberării să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea
duratei măsurii internării;
- obligaţiile impuse vor trebui să fie respectate până la împlinirea duratei măsurii, deci şi
în cazul în care s-a dispus înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, după împlinirea duratei
măsurii educative a asistării zilnice, dacă durata măsurii internării în centrul de detenţie nu a fost
împlinită1.
Dacă pe perioada înlocuirii sau liberării, până la împlinirea duratei măsurii, minorul nu
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse,
instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din
durata măsurii internării într-un centru de detenţie.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către
minorul condamnat care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii
internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa va reveni asupra înlocuirii
şi va dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie, dacă,
raportat la gravitatea şi limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea nou
săvârşită, nu se impune prelungirea duratei măsurii luate iniţial;
b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. (3), adică, în funcţie
de gravitatea şi limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea nou săvârşită,
instanţa va prelungi durata măsurii luate iniţial până la limita maximă de 5 sau de 15 ani, după
caz, aşa cum s-a arătat mai sus.
Dacă pe timpul liberării din centrul de detenţie, până la împlinirea duratei măsurii,
minorul devenit major comite o nouă infracţiune, vor fi aplicabile prevederile art. 129 alin. 2 Cod
penal care reglementează pluralitatea de infracţiuni atunci una dintre infracţiuni este comisă ca
minor iar cealaltă ca major.

1
Credem că dispoziţia legală cuprinsă la art. 125 alin. 5 Cod penal este excesivă; de exemplu, dacă măsura s-ar lua
pe durata maximă de 15 ani, iar liberarea s-ar dispune după 8 ani, ar urma ca minorul devenit major să respecte una
sau unele dintre obligaţiile impuse pe o perioadă de 7 ani, în condiţiile în care legea nu prevede posibilitatea ca
instanţa să dispună încetarea respectării acestor obligaţii.

103
 &4.2.2.2. Schimbarea regimului de executare

Potrivit prevederilor art. 126 Cod penal, „dacă în cursul executării unei măsuri educative
privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament
prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar”; prin schimbarea regimului de executare nu se schimbă natura juridică a măsurii,
care rămâne măsură educativă privativă de libertate, schimbându-se doar locul de executare a
acesteia, din centru educativ sau centru de detenţie în penitenciar, datorită comportamentului
minorului devenit major prin care acesta influenţează negativ sau împiedică procesul de
recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate.
Tot astfel, dacă la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă
de libertate infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând seama de posibilităţile sale de
îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi de celelalte criterii de individualizare prevăzute în art. 74
Cod penal, poate să dispună executarea măsurii educative într-un penitenciar.

& 4.2.2.3. Pluralitatea de infracţiuni

În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o

singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114 Cod penal, ţinând seama de
criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 Cod penal, adică, pentru toate infracţiunile
săvârşite se ia o singură măsură educativă, fie neprivativă, fie privativă de libertate(art. 129 alin.1
Cod penal).
Deşi legea nu prevede expres, situaţia este identică şi în caz de pluralitate intermediară,
adică atunci când minorul, după ce a fost condamnat definitiv, comite o nouă infracţiune în
timpul minorităţii, înainte de începerea executării măsurii luate prin hotărâre definitivă.
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după
majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru
infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai
pedeapsa(amendă, închisoare sau amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii);
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se
aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din

104
durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii
infracţiunii comise după majorat;
- în acest caz din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul
săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării;
- pedeapsa astfel stabilită nu va putea face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al
suspendării executării sub supraveghere.
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe
viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multor infracţiuni concurente se aplică
mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, adică se va aplica o singură pedeapsă
pentru faptele săvârşite după majorat, după care se face aplicarea dispoziţiilor legale arătate mai
sus la literele a-d(art. 129 alin. 4 Cod penal).
Dacă pe timpul executării unei măsuri educative minorul împlineşte vârsta de 18 ani şi
comite o nouă infracţiune după această vârstă, pluralitatea de infracţiuni astfel creată(pluralitate
intermediară) va fi rezolvată după aceleaşi reguli mai sus arătate.

&4.2.2.4. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării

sub supraveghere ori al liberării condiţionate se descoperă că persoana supravegheată mai
săvârşise una sau mai multe infracţiuni în timpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar după
expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau
liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 129 alin. 2 – 4 Cod
penal, mai sus arătate(art. 130 Cod penal).
Per a contrario, dacă infracţiunea sau infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu au
fost descoperite înăuntrul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al
suspendării sub supraveghere ori al liberării condiţionate, nu se va putea dispune anularea fiindcă
termenul de supraveghere a fost împlinit; în astfel de cazuri, pentru infracţiunea sau infracţiunile
comise în timpul minorităţii, se va lua o măsură educativă, bineînţeles, dacă nu a intervenit vreo

105
cauză de înlăturare a răspunderii penale, chiar dacă minorul a devenit major, măsură ce va trebui
să fie executată.
Tot astfel, dacă infracţiunea sau infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii au fost
descoperite înăuntrul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării
sub supraveghere ori al liberării condiţionate, dar pentru infracţiunea sau infracţiunile comise în
timpul minorităţii s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, nu se va putea dispune
anularea, fiindcă măsura educativă nu este privativă de libertate cum pretinde textul legal arătat,
măsura educativă neprivativă de libertate urmând să se execute chiar dacă minorul a devenit
între timp major, alături de măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de către instanţă la
momentul amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării
condiţionate1.

Secţiunea 3-a. Măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancţiuni
necesare prevenirii fenomenului infracţional.
Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, se pun în evidenţă anumite
împrejurări din realitatea socială care sunt implicate în cauzalitatea acesteia, şi care, dacă nu sunt
combătute, există pericolul săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse, deoarece astfel de
stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci măsuri specifice
preventive de drept penal - măsuri de siguranţă2. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept
penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau împotriva persoanelor care au săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, pentru a se înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte
prevăzute de lege3.
Măsurile de siguranţă au următoarele trăsături caracteristice:
- sunt sancţiuni de drept penal, deci prevăzute de legea penală,

1
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag.361.
2
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol.II, pag.273 şi urm.
3
C. Mitrache, op. cit., pag.168, C. Bulai, op. cit. pag. 153

106
 - se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o
consecinţă a săvârşirii faptei, acest rol revenind pedepselor;
- luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii săvârşirii de noi
fapte periculoase în viitor1.
Măsurile de siguranţă, spre deosebire de pedepse, nu sunt consecinţe ale răspunderii
penale şi nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i
se aplică o pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este determinată de existenţa stării de pericol
pe care o prezintă persoana făptuitorului2. Fiind menite să combată starea de pericol pusă în
evidenţă prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de noi
infracţiuni, măsurile de siguranţă se iau pe perioadă nedeterminată, adică atâta timp cât durează
starea de pericol şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică sau nu o pedeapsă, cu excepţia situaţiei
în care există o cauză justificativă.
Măsurile de siguranţă, având ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prin
înlăturarea stării de pericol, se pot lua dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- prin săvârşirea faptei să se fi pus în evidenţă existenţa unei stări de pericol a
făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală;
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse ci prin
luarea unor măsuri de siguranţă;
- fapta săvârşită să fie tipică(adică prevăzută de legea penală), şi antijuridică(adică
nejustificată), fiindcă nu se poate lua o măsură de siguranţă dacă există o cauză
justificativă(legitima apărare, starea de necesitate etc.).
Aşadar, măsurile de siguranţă vor putea fi dispuse ori de câte ori săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală pune în evidenţa existenţa unei stări de pericol pe care o prezintă
persoana făptuitorului, chiar dacă există o cauză de neimputabilitate(iresponsabilitatea,
intoxicaţia, minoritatea etc.).
Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal la art. 107 – 1121. Acestea sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;

1
I. Oancea, op. cit., pag. 347
2
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol.II, pag. 274

107
 e) confiscarea extinsă.
După natura lor, măsurile de siguranţă se pot împărţi în:
- măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea medicală);
- măsuri restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
profesii);
- măsuri privative de bunuri (confiscarea specială şi confiscarea extinsă).
Deşi legea nu prevede, credem că faţă de persoana juridică care a comis o faptă prevăzută
de legea penală se pot lua doar măsurile de siguranţă privative de bunuri, respectiv, confiscarea
specială şi confiscarea extinsă.

&1. Obligarea la tratament medical (art. 109 Cod penal)

A. Noţiune. Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranţă cu caracter

medical şi constă în obligarea făptuitorului, care din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, de
a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Cauza care determină luarea acestei măsuri de siguranţă o reprezintă starea anormală a
făptuitorului, care datorită unei boli, a intoxicării cronice cu alcool ori alte substanţe psihoactive,
prezintă pericol pentru societate, adică prezintă pericol în a săvârşi din nou fapte prevăzute de
legea penală.
Substanţele psihoactive sunt substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului
Sănătăţii1.

B. Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă

Măsura obligării la tratament medical se poate lua dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) măsura se ia numai împotriva făptuitorului, deci împotriva unei persoane care a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi indiferent dacă fapta săvârşită întruneşte sau nu
elementele constitutive ale unei infracţiuni;

1
Art.241 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

108
 b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea
provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive;
c) instanţa să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea
anormală a acestuia va înceta şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală.
Măsura obligării la tratament medical se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică
ori nu o pedeapsă, ceea ce înseamnă că nu este obligatorie condamnarea făptuitorului pentru fapta
săvârşită, măsura putând fi luată şi dacă se dispune achitarea făptuitorului, încetarea procesului
penal, clasarea, etc.
Pentru a se putea lua această măsură de siguranţă nu este nevoie ca fapta să fi fost
săvârşită datorită stării anormale a făptuitorului, ce ar rezulta din cauza unei boli, a intoxicării
cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, fiind suficient să se constate că această
stare anormală a făptuitorului prezintă pericol pentru societate1.

C. Conţinutul măsurii de siguranţă. Obligarea la tratament medical constă în

obligaţia impusă făptuitorului de către instanţa de judecată de a urma tratamentul medical stabilit
de medicii specialişti, prin prezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuarea
tratamentului, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol.
Dacă făptuitorul obligat la tratament medical nu se prezintă în mod regulat la tratament,
instanţa poate înlocui această măsură cu măsura de siguranţă a internării medicale;
- când măsura de siguranţă a obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei; de
asemenea, măsura poate fi luată în mod provizoriu şi în timpul urmăririi penale sau a judecăţi,
urmând ca prin hotărâre instanţa să confirme sau să infirme luarea acestei măsuri.

D. Durata măsurii de siguranţă. Obligarea la tratament medical se ia pe durată

nedeterminată şi durează cât există cauza care a determinat luarea măsurii, până la însănătoşirea
făptuitorului sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Dacă se constată că a intervenit însănătoşirea, executarea măsurii de siguranţă va înceta,
fiindcă au dispărut temeiurile care au impus luarea acesteia.
Când tratamentul medical a fost efectuat în timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă
sau a închisorii şi nu a intervenit însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul
1
C. Mitrache, op. cit., pag.170

109
medical va continua în libertate, fostul condamnat urmând să se prezinte cu regularitate la
tratament, la unitatea spitalicească stabilită.

&2. Internarea medicală(art. 110 Cod penal)

A. Noţiune. Internarea medicală este măsura de siguranţă privativă de libertate ce constă

în internarea făptuitorului, care este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive
sau care suferă de o boală infectocontagioasă şi care prezintă pericol pentru societate, într-o
unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
Cauza care determină luarea acestei măsuri o reprezintă starea de pericol pentru societate
ce decurge din starea psihofizică anormală a făptuitorului, care este bolnav psihic, consumator
cronic de substanţe psihoactive sau care suferă de o boală infectocontagioasă şi care prezintă
pericolul de a săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală.
În cazul bolnavilor mintali este vorba de alterări psihofiziologice constatate de specialişti,
datorită cărora capacitatea făptuitorului de a-şi da seama de acţiunile (inacţiunile) sale şi urmările
acestora sunt afectate sau chiar abolite, iar boala infectocontagioasă este boala de care suferă
făptuitorul şi care prezintă riscul de a infecta şi alte persoane(de exemplu, bolile venerice,
HIV/SIDA, etc.)

B. Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă

Măsura internării medicale se poate lua dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
a) internarea medicală se poate lua numai împotriva făptuitorilor, deci numai împotriva
persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
b) făptuitorul să fie bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau care
suferă de o boală infectocontagioasă şi să se afle într-o stare care să prezinte pericol pentru
societate; starea de pericol a făptuitorului se deduce din legătura cauzală ce există între fapta
săvârşită şi starea de boală a făptuitorului, adică făptuitorul a săvârşit fapta tocmai datorită bolii
mintale, a consumului cronic de substanţe psihoactive sau a bolii infectocontagioase de care

110
suferă1(de exemplu, în cazul comiterii infracţiunii de transmitere a sindromului imunodeficitar
dobândit prevăzută de art. 354 Cod penal);
c) internarea medicală se va lua doar dacă instanţa de judecată apreciază că starea de
pericol a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman poate fi înlăturată prin această măsură de
siguranţă.

C. Conţinutul măsurii. Internarea medicală constă în internarea forţată a făptuitorului

bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau care suferă de o boală
infectocontagioasă şi care se află într-o stare care prezintă pericol social într-o instituţie de
specialitate unde este supus unui tratament medical obligatoriu pe durată nedeterminată, până la
însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Şi această măsură poate fi luată în mod provizoriu în cursul urmăriri penale, în aceleaşi
condiţii ca şi măsura obligării la tratament medical.
Sustragerea făptuitorului de la executarea acestei măsuri constituie infracţiune potrivit
prevederilor art. 288 Cod penal(neexecutarea sancţiunilor penale).

D. Durata măsurii. Internarea medicală se ia pe o durată nedeterminată şi durează până

la însănătoşirea făptuitorului sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol, când se revocă. Dacă în timpul internării medicale se constată o ameliorare a stării de
sănătate a făptuitorului, fără însă ca starea de pericol să fie înlăturată, măsura poate fi înlocuită cu
obligarea la tratament medical.

&3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii (art. 111 Cod
penal)

A. Noţiune. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii este măsura de
siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite
funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi ,
pentru a împiedica săvârşirea altor asemenea fapte în viitor.

1
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. II, pag. 296

111
 Cauza care determină luarea acestei măsuri de siguranţă o reprezintă starea de pericol ce
izvorăşte din condiţiile necorespunzătoare şi primejdioase în care făptuitorul exercită funcţia,
profesia, ocupaţia sau meseria în exercitarea căreia el a comis fapta prevăzută de legea penală1.
Starea de pericol îşi are, aşadar, izvorul în incapacitatea sau inaptitudinea făptuitorului şi
se poate datora: nepregătirii (ignoranţa, superficialitatea, lipsa de pregătire etc.), incapacităţii
psihofizice (boală, infirmitate etc.), lipsei cunoştinţelor necesare sau nepăsării faţă de regulile şi
cerinţele de care depinde buna desfăşurare a activităţii2.
Măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii se
deosebeşte de pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. g Cod penal(interzicerea
dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de
care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), atât prin natura ei juridică cât şi prin
finalitate; astfel, în timp ce pedeapsa complementară se aplică făptuitorului care a săvârşit fapta
datorită nedemnităţii sau incorectitudinii acestuia, măsura de siguranţă se ia faţă de făptuitorul
care a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor asemenea cauze.
Această măsură de siguranţă se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică sau nu o
pedeapsă, spre deosebire de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 66
lit. g Cod penal, care se poate aplica doar pe lângă o pedeapsă principală(închisoarea sau
amenda).

B. Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă

Măsura se poate lua dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii se poate lua numai
împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
b) fapta prevăzută de legea penală să se fi săvârşit în exercitarea funcţiei sau profesiei,
meseriei sau ocupaţiei făptuitorului;
c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii sau altor asemenea cauze, care
să îl facă impropriu pe făptuitor în exercitarea sau ocuparea funcţiei, profesiei, meseriei sau
ocupaţiei;

1
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. II, pag. 296
2
Ibidem

112
 d) existenţa acestor cauze să creeze o stare de pericol prin posibilitatea săvârşirii de noi
fapte în viitor;
e) instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni se poate realiza prin luarea acestei măsuri de siguranţă.

C. Conţinutul măsurii. Această măsură de siguranţă constă în interdicţia impusă

făptuitorului de a mai ocupa o anumită funcţie, de a exercita o profesie sau meserie ori de a
desfăşura alte activităţi în exercitarea căreia a săvârşit fapta prevăzută de legea penală.
Nerespectarea de către făptuitor a acestei interdicţii, atrage răspunderea penală pentru
săvârşirea infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 Cod penal.

D. Durata măsurii. Fiind instituită pentru a înlătura o stare de pericol şi a preveni

săvârşirea de noi infracţiuni, ca de altfel orice măsură de siguranţă, măsura se ia pe durată
nedeterminată, adică atâta timp cât durează starea de inaptitudine sau incapacitate a făptuitorului.
Măsura poate fi revocată la cererea condamnatului sau a procurorului, după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care măsura a fost luată,
dacă se constată că au încetat temeiurile care au impus luarea măsurii; dacă cererea de revocare a
măsurii a fost respinsă de către instanţă, o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

&4. Confiscarea specială(art. 112 Cod penal)

A. Noţiune. Confiscarea specială constă în trecerea silită şi gratuită, în proprietatea

statului, a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, sau unei alte persoane, bunuri a căror simplă deţinere prezintă pericolul săvârşirii de
către infractor a unor noi infracţiuni sau care constituie un produs sau rezultat al infracţiunii, sau
care au determinat săvârşirea unei infracţiuni de către o altă persoană1.

1
Ibidem

113
 B. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale
Pentru a se putea dispune confiscarea specială nu este obligatoriu ca fapta să constituie
infracţiune, măsura putând să fie dispusă şi dacă s-a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, chiar dacă lipseşte trăsătura esenţială a imputabilităţii.
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
- prin bunuri produse prin fapta prevăzută de legea penală se înţeleg acele bunuri care au
luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii, deci cele care nu au existat înainte de săvârşirea faptei; de
exemplu, bancnotele false, titluri de credit false, materiale explozive, medicamente falsificate,
bunurile produse şi vândute pe persoană juridică fără autorizaţie etc.;
- astfel de bunuri se confiscă în vederea distrugerii sau în folosul statului, în funcţie de
bunul produs prin săvârşirea faptei, fie de la făptuitor, fie de la persoana care deţine un astfel de
bun primit de la făptuitor;
- dacă bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală au fost înstrăinate
unui dobânditor este de rea-credinţă, se va dispune confiscarea bunurilor de la acesta, iar dacă
înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros, se va dispune confiscarea de la făptuitor a sumelor de bani
astfel obţinute;
- dacă bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală au fost înstrăinate
unui dobânditor este de bună-credinţă, se va dispune doar confiscarea de la făptuitor a sumelor de
bani obţinute, în cazul înstrăinării cu titlu oneros;
- dacă deţinerea bunurilor produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este
interzisă de lege, se va dispune confiscarea acestora fie de la făptuitor, fie de la persoana care le
deţine cu orice titlu, iar în cazul înstrăinării cu titlu oneros, se va dispune şi confiscarea de la
făptuitor a sumelor de bani obţinute prin înstrăinarea bunurilor;
- dacă bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală nu se mai găsesc, în locul lor
se vor confisca de la făptuitor bani sau bunuri până la concurenţa valorii bunurilor ce nu se găsesc
şi care au fost produse prin infracţiune;
- de asemenea, se confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea acestor bunuri,
precum şi bunurile produse de acestea(art. 112 alin. 6 Cod penal).
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
- de exemplu, cuţitul folosit de autor la săvârşirea infracţiunii de omor, dacă cuţitul este
proprietatea infractorului, sau dacă l-a primit, în acest scop, de la o altă persoană, chiar dacă

114
aceasta din urmă nu este trasă la răspundere penală; ori, în cazul persoanei juridice care a săvârşit
infracţiunea de evaziune fiscală, se vor confisca instalaţiile folosite, de exemplu, la fabricarea
alcoolului vândut prin săvârşirea faptei;
- se va putea dispune confiscarea acestor categorii de bunuri doar pentru faptele prevăzute
de legea penală săvârşite cu intenţie sau cu praeterintenţie, nu şi pentru cele săvârşite din culpă;
- nu se va putea dispune confiscarea acestor categorii de bunuri pentru faptele prevăzute
de legea penală săvârşite prin presă; de exemplu, se săvârşeşte infracţiunea de propagandă pentru
război(art. 405 Cod penal), săvârşită prin presă; în acest caz nu se poate dispune confiscarea
tiparului sau a altor instalaţii proprietate a persoanei juridice, chiar dacă bunul a folosit la
săvârşirea faptei, fiind interzis de lege(art. 112 alin. 4 Cod penal);
- dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi
gravitatea infracţiunii, se va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinându-se
seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acestor urmări(art. 112
alin.2 Cod penal); de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de furt a unui sac de ciment, autorul
folosind pentru sustragerea sacului de ciment autoturismul proprietate personală, caz în care
există vădită disproporţie între valoarea bunului sustras, gravitatea faptei şi valoarea bunului
supus confiscării speciale, respectiv autoturismul folosit la săvârşirea faptei; sau persoana juridică
care săvârşeşte infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal, în varianta
înlesnirii practicării prostituţiei în hotelul proprietate a persoanei juridice, când nu se va dispune
confiscarea hotelului ci doar a unei sume de bani, dacă se dovedeşte că există disproporţie între
valoarea bunului supus confiscării speciale şi contribuţia acestui bun la săvârşirea faptei, în
concret, camerele hotelului fiind închiriate în vederea practicării prostituţiei, sumele obţinute din
închiriere fiind vădit mai mici decât valoarea clădirii (a hotelului);
- dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală, se va dispune confiscarea lor în întregime, chiar dacă valoarea
bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii(de
exemplu, este adaptat un autoturism de mare valoare pentru transportul ilicit de droguri, se va
dispune confiscarea autoturismului, chiar dacă s-au transportat droguri de mică valoare);
- dacă bunul folosit la săvârşirea faptei nu este al infractorului şi nu poate fi confiscat
întrucât persoana care este proprietara bunului nu a cunoscut că acesta va fi folosit la săvârşirea
unei infracţiuni, se va dispune confiscarea echivalentului în bani a bunului; de exemplu,
făptuitorul sustrage o puşcă de vânătoare de la altă persoană şi o foloseşte la comiterea unei
infracţiuni de omor; în acest caz, puşca de vânătoare va fi restituită proprietarului, iar faţă de

115
autorul infracţiunii de omor de va lua măsura de siguranţă a confiscării echivalentului în bani a
armei folosite la săvârşirea faptei(art. 112 al. 3 Cod penal);
- dacă făptuitorul a înstrăinat astfel de bunuri, confiscarea se va dispune şi de la
dobânditorul de rea-credinţă;
- dacă dobânditorul este de bună-credinţă, se va dispune confiscarea de la făptuitor a
echivalentului bănesc a bunurilor înstrăinate.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
- de exemplu, banii sau bunurile date de către făptuitor martorului la o infracţiune de
omor pentru a nu denunţa fapta sau pentru a nu depune mărturie; ori, autoturismul folosit de către
făptuitor pentru a fugi de la locul în care a comis o infracţiune de furt, fiind urmărit de persoana
vătămată, etc.;
- bunurile pot fi folosite atât de către făptuitor cât şi de către o altă persoană(favorizator);
- dacă bunurile nu se găsesc, se va confisca de la făptuitor echivalentul bănesc al bunului
folosit;
- se va putea dispune confiscarea acestor categorii de bunuri doar pentru faptele prevăzute
de legea penală săvârşite cu intenţie sau cu praeterintenţie, nu şi pentru cele săvârşite din culpă;
- dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi
gravitatea infracţiunii, se va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinându-se
seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acestor urmări(art. 112
alin.2 Cod penal); în exemplul dat, cu folosirea autoturismului pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea, se va putea dispune confiscarea doar în parte, prin echivalent bănesc, respectiv, în
funcţie de valoarea bunului sustras.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a
răsplăti pe făptuitor;
- în această categorie intră sumele de bani sau alte bunuri care au fost date infractorului
pentru a-l determina să săvârşească infracţiunea, fie înainte, fie după comiterea faptei(nu şi cele
promise sau oferite, dar neremise infractorului);
- sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost date pentru a determina pe infractor
să săvârşească fapta, atât atunci când acesta a săvârşit fapta în formă consumată cât şi atunci când
s-a realizat doar o tentativă sau dacă s-a săvârşit o altă faptă decât cea pentru care s-au dat
bunurile în vederea săvârşirii; de exemplu, s-a dat infractorului o sumă de bani pentru a se săvârşi

116
o infracţiune de omor împotriva unei persoane, dar infractorul săvârşeşte împotriva persoanei
infracţiunea de vătămare corporală gravă;
- de asemenea, se confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea acestor bunuri,
precum şi bunurile produse de acestea(art. 112 alin. 6 Cod penal).
- dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se vor confisca de la infractor bani sau
bunuri până la concurenţa valorii acestor bunuri.
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
- prin bunuri dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg bunurile care au fost însuşite sau
care au ajuns, în orice mod, în stăpânirea infractorului;
- spre deosebire de bunurile „produse” prin infracţiune, care nu aveau o existenţă
anterioară săvârşirii faptei, bunurile „dobândite” prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală,
au o existenţă anterioară săvârşirii faptei(de exemplu, bunurile furate, delapidate, obţinute prin
înşelăciune etc.);
- confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii va putea fi luată
numai în măsura în care acestea nu sunt restituite persoanei vătămate sau dacă nu servesc la
despăgubirea acestora; dacă persoana vătămată nu este cunoscută sau dacă nu cere să fie
despăgubită, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei vor fi confiscate;
- dacă bunurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele de bani sau alte
bunuri dobândite iau locul celor dobândite prin infracţiune şi se dispune confiscarea specială a
acestora, bineînţeles, dacă acestea nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate;
- dacă prin vânzarea bunului dobândit prin infracţiune, infractorul realizează o sumă mai
mare decât cea ce serveşte la despăgubirea persoanei vătămate, diferenţa obţinută va fi, de
asemenea, confiscată;
- dacă bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor de bună-credinţă,
bunul nu va putea fi confiscat, infractorul urmând să fie obligat la plata echivalentului în bani, fie
către persoana vătămată, ca efect a admiterii acţiunii civile, fie către stat, ca efect al confiscării
speciale;
- dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se va dispune confiscarea de la făptuitor a
unor sume de bani sau a unor bunuri, până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării;
- de asemenea, se confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea acestor bunuri,
precum şi bunurile produse de acestea(art. 112 alin. 6 Cod penal).
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege;

117
 - intră în această categorie bunurile a căror deţinere este interzisă de lege, prin simpla
deţinere a unor astfel de bunuri săvârşindu-se o infracţiune(de exemplu, deţinerea de arme şi
muniţii, de instrumente în vederea falsificării de valori, de droguri, bunuri falsificate, etc.;
- dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se va dispune confiscarea de la făptuitor a
unor sume de bani sau a unor bunuri, până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării;
- de asemenea, se confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea acestor bunuri,
precum şi bunurile produse de acestea(art. 112 alin. 6 Cod penal).

& 5. Confiscarea extinsă(art. 1121 Cod penal )

A. Noţiune. Confiscarea extinsă este o măsură de siguranţă ce constă în trecerea silită şi

gratuită, în proprietatea statului, a anumitor bunuri(altele decât cele ce fac obiectul confiscării
speciale) ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, sau
unei alte persoane, bunuri care au fost dobândite ilicit, respectiv din activităţi infracţionale.
B. Condiţii. Pentru a se putea dispune confiscarea extinsă, trebuiesc îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
1. Să se dispună condamnarea făptuitorului pentru comiterea uneia sau unora dintre
următoarele infracţiuni, limitativ prevăzute de lege:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind
operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al
exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;

118
 m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
- aşadar, confiscarea extinsă poate fi dispusă numai de către instanţă şi numai în caz de
condamnare, pentru cel puţin una dintre infracţiunile limitativ enumerate; per a contrario, nu se
va putea dispune confiscarea extinsă dacă se dispune achitarea, încetarea procesului penal,
renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei;
- dacă s-au comis mai multe infracţiuni în concurs, trebuie ca cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite să fie dintre cele expres indicate de lege.
2. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea(infracţiunile săvârşite) este
închisoarea de 4 ani sau mai mare;
- nu are relevanţă dacă instanţa aplică pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu
executare în detenţie sau dacă dispune ca executarea pedepsei închisorii să fie suspendată sub
supraveghere, fiindcă, pentru a se dispune confiscarea, este suficient ca legea să prevadă pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de cel puţin 4 ani
- dacă s-au comis mai multe infracţiuni în concurs, trebuie ca cel puţin una dintre
infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea să fie dintre cele expres indicate de lege.
3. Fapta pentru care s-a dispus condamnarea să fie susceptibilă să procure infractorului
un folos material;
- prin folos material se înţelege orice avantaj de natură patrimonială(bani, orice fel de
bunuri sau servicii).
4. Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani
înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de
sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
- pentru stabilirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite, trebuiesc comparate veniturile
licite obţinute de către condamnat şi membrii săi de familie, dacă este cazul, ca de exemplu,
veniturile salariale, încasări din chirii sau dividende etc., şi valoarea întregii universalităţi de
bunuri dobândită de către făptuitor şi membrii săi de familie, dacă este cazul, în ultimii 5 ani;

119
 - între veniturile dobândite licit şi valoarea bunurilor dobândite în condiţiile arătate să
existe disproporţie vădită(de exemplu, s-au obţinut venituri licite de 100.000 euro şi s-au
dobândit bunuri în valoare de 500.000 euro);
- pentru stabilirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite, se va ţine seama şi de valoarea
bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau
unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul(de exemplu,
apartamentul înscris pe numele copilului minor al făptuitorului, care nu realiza venituri);
- la stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea
în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată
şi membrii familiei acesteia.
5. Instanţa să aibă convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale
de natura celor prevăzute de lege;
- adică, instanţa să-şi poată forma convingerea că bunurile dobândite şi pentru care nu
există justificare prin venituri dobândite licit, au fost obţinute prin activităţi infracţionale de
natura celor prevăzute de lege(de exemplu, cazul făptuitorului fără loc de muncă, care nu
realizează nici un venit licit, condamnat pentru o infracţiune de trafic de droguri, în cauză fiind
probat că acesta realiza importante venituri băneşti).
Confiscarea extinsă va putea fi dispusă doar pentru bunurile(inclusiv banii) dobândite
ilicit, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, neputându-se dispune
confiscarea pentru bunurile dobândite licit; altfel spus, confiscarea extinsă se va dispune doar
pentru bunurile a căror provenienţă nu poate fi justificată prin venituri dobândite licit, măsura
confiscării operând pentru diferenţa dintre bunurile obţinute ilicit şi cele obţinute licit.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până
la concurenţa valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea.

Secţiunea 4-a. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice

Persoanelor juridice li se poate aplica, în cazul săvârşirii unor infracţiuni, pedepse

principale şi pedepse complementare.

&1. Pedepsele principale

120
 Pedeapsa principală ce se poate aplica persoanelor juridice este amenda, cu limite
generale cuprinse între 3.000 şi 3.000.000 lei, ceea ce înseamnă că minimul şi maximul general
nu va putea fi niciodată depăşit, indiferent de existenţa sau numărul unor cauze de atenuare sau
de agravare a pedepsei.
Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o
plătească statului pentru săvârşirea unei infracţiuni, în acest fel patrimoniul persoanei juridice
fiind diminuat silit, ca efect al condamnării;
- condamnarea unei persoane juridice pentru săvârşirea unei infracţiuni nu exclude
condamnarea şi a persoanei sau a persoanelor fizice care au contribuit în orice mod la săvârşirea
infracţiunii, indiferent dacă persoana fizică are sau nu calitatea de prepus al persoanei juridice;
- în partea specială a codului penal sau în legile speciale nu sunt arătate nici infracţiunile
ce pot fi săvârşite de persoanele juridice, ceea ce înseamnă că persoana juridică poate săvârşi
orice faptă prevăzută de legea penală, şi nici pedeapsa ce se aplică persoanei juridice, limitele
pedepsei amenzii ce se aplică persoanei juridice fiind arătate la art. 137 Cod penal;
- limitele speciale ale pedepsei amenzii vor putea fi depăşite, ca şi în cazul persoanelor
fizice, doar atunci când există circumstanţe de atenuare sau de agravare a pedepsei (circumstanţe
agravante, concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară, infracţiune continuată).
Potrivit prevederilor art. 137 alin.2 Cod penal, cuantumul amenzii se stabileşte, ca şi în
cazul persoanelor fizice, prin sistemul zilelor-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă,
cuprinsă între 100 şi 5.000 lei urmând să se înmulţească cu numărul zilelor-amendă, care este
cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei; cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină
ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de
valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale
persoanei juridice.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani,
unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;

121
 d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de
ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de
ani sau detenţiunea pe viaţă.
Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se
pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii; la stabilirea amenzii se va
ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.

& 2. Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt pedepsele ce se aplică doar pe lângă pedeapsa principală a

amenzii aplicată persoanelor juridice.
Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie, atunci când legea prevede astfel de
pedepse, şi facultativă, atunci când instanţa apreciază că raportat la fapta săvârşită, la gravitatea
acesteia şi împrejurările în care a fost săvârşită se impune aplicarea uneia sau a mai multor
pedepse complementare.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se poate aplica doar singură, pe
lângă pedeapsa principală stabilită, în timp ce celelalte pedepse complementare se pot aplica şi în
mod cumulativ (atunci când nu se aplică pedeapsa complementară a dizolvării).
Pedeapsa complementară se execută imediat după ce hotărârea de condamnare a rămas
definitivă.
Pedepsele complementare ce se aplică persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la
3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3
ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

2.1. Dizolvarea persoanei juridice(art.139 Cod penal)

122
 Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana
juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a
fost deturnat în acest scop, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea mai mare de 3 ani.
- de exemplu, făptuitorii(persoane fizice) fac demersurile necesare pentru autorizarea
funcţionării unei persoane juridice, persoana juridică neefectuând însă niciodată acte în vederea
realizării obiectului de activitate, persoana juridică fiind folosită pentru săvârşirea unor
infracţiuni;
- este cazul aşa-ziselor „societăţi fantomă”, prin intermediul cărora se fraudează statul sau
alte persoane juridice, prin săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune, evaziune fiscală etc. în
numele persoanei juridice, sau dacă, la un moment dat, desfăşurarea activităţilor legale ale unei
persoane juridice este abandonată, obiectul de activitate fiind deturnat în scopul săvârşirii de
infracţiuni;
- de exemplu, o societate comercială desfăşoară activităţi legale în domeniul serviciilor
hoteliere, activitate pe care o abandonează, iar în locul acesteia desfăşoară activităţi ilicite ce
constituie infracţiuni, de pildă prin săvârşirea unor infracţiuni de proxenetism, trafic de droguri
etc..
Aşadar, această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată oricând, ca efect a săvârşirii
unor infracţiuni de către persoana juridică, ci doar dacă se constată că persoana juridică a fost
constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau dacă obiectul său de activitate a fost deturnat în
acest scop, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare
de 3 ani.
De asemenea, se va dispune în mod obligatoriu dizolvarea, dacă persoana juridică nu
execută, cu rea-credinţă, vreuna dintre pedepsele complementare prevăzute de art. 136 alin. 3 lit.
b - e Cod penal(toate celelalte pedepse complementare, cu excepţia afişării sau publicării
hotărârii de condamnare).
Aplicarea acestei pedepse are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, o copie de pe
dispozitivul hotărârii de condamnare la această pedeapsă fiind comunicată instanţei civile
competente care va proceda la desemnarea lichidatorului, potrivit legii.
Pedeapsa complementară a dizolvării nu poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor
politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor

123
naţionale, constituite potrivit legii, sau persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei(art. 141 Cod penal).

2.2. Suspendarea activităţii persoanei juridice(art. 140 Cod penal)

Această pedeapsă complementară constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia

dintre activităţile desfăşurate de persoana juridică, în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
Suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice sau a uneia dintre activităţile
desfăşurate de persoana juridică se dispune pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani, durata suspendării
urmând să fie stabilită de către instanţă în funcţie de fapta săvârşită, pericolul social al acesteia şi
orice alte elemente care justifică aplicarea pedepsei;
- deşi potrivit textului legal s-ar părea că se poate dispune doar suspendarea uneia dintre
activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea, credem că în situaţia
săvârşirii de către persoana juridică a mai multor infracţiuni sau chiar a unei singure infracţiuni
dar în legătură cu mai multe activităţi desfăşurate de persoana juridică, se poate dispune de către
instanţă suspendarea mai multor activităţi desfăşurate de persoana juridică, activităţi în legătură
cu care a fost săvârşită infracţiunea sau au fost săvârşite infracţiunile.
Dacă, cu rea-credinţă, persoana juridică nu execută pedeapsa complementară prevăzută de
art. 136 alin. 3 lit. f Cod penal, instanţa va dispune în mod obligatoriu suspendarea activităţii sau
a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a acestei pedepse
(afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare), dar nu mai mult de 3 luni; dacă până la
împlinirea termenului de 3 luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa va
dispune dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice nu poate fi aplicată
instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori
aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, sau persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei(art. 141 Cod penal).

2.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice(art.142 Cod penal)

Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre
punctele de lucru ale persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în

124
realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Aşadar, nu se poate dispune închiderea tuturor
punctelor de lucru ale persoanei juridice, ci doar a unuia sau a unora, şi nu orice punct de lucru, ci
doar acela sau acelea în care s-a desfăşurat activitatea în legătură cu care a fost săvârşită
infracţiunea.
Prin „punct de lucru” se înţelege locul în care persoana juridică desfăşoară activitatea sau
o parte din activitate.
Închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru ale persoanei juridice cu scop
lucrativ, dă dreptul persoanei juridice să deschidă alt sau alte puncte de lucru, fiindcă aplicarea
acestei pedepse complementare un presupune suspendarea desfăşurării activităţii sau a uneia
dintre activităţile desfăşurate de persoana juridică.
Această pedeapsă complementară nu exclude posibilitatea aplicării şi a pedepsei
complementare a suspendării unei activităţi, dar este exclusă aplicarea acestei pedepse
complementare alături de pedeapsa complementară a suspendării întregii activităţi, fiindcă cele
două pedepse nu pot coexista(suspendarea întregii activităţi implică şi închiderea tuturor
punctelor de lucru).
Pedeapsa se aplică pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani, dar nu poate fi aplicată persoanelor
juridice care desfăşoară activitate în domeniul presei.

2.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice(art. 143 Cod penal)

Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a participa pe o

durată de la 1 la 3 ani, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de activităţi
publice prevăzute de lege; deşi legea nu prevede, credem că această pedeapsă complementară va
putea fi aplicată doar pentru comiterea unor infracţiuni săvârşite în legătură cu obţinerea sau
derularea unor astfel de contracte.
Întrucât aplicarea pedepsei are efect doar pentru viitor(ex nunc), contractele de activităţi
publice deja atribuite persoanei juridice rămân în fiinţă, fără a putea fi însă prelungite1.

2.5. Plasarea sub supraveghere judiciară(art. 144 Cod penal)

Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară constă în obligaţia impusă

persoanei juridice de a desfăşura activitatea care a ocazionat comiterea infracţiunii sub
1
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 212)

125
supravegherea unui mandatar judiciar, pe o perioadă de la un an la 3 ani, urmărindu-se astfel
prevenirea posibilităţii de a se comite noi infracţiuni.
Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana
juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în
care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, va dispune obligatoriu înlocuirea acestei
pedepse cu pedeapsa complementară a suspendării întregii activităţi a persoanei juridice.
Această pedeapsă complementară nu exclude posibilitatea aplicării şi a pedepsei
complementare a suspendării unei activităţi, dar este exclusă aplicarea acestei pedepse
complementare alături de pedeapsa complementară a suspendării întregii activităţi, fiindcă cele
două pedepse nu pot coexista(suspendarea întregii activităţi exclude posibilitatea plasării sub
supraveghere judiciară).
Această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor
politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor
naţionale, constituite potrivit legii, sau persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei(art. 141 Cod penal).

2.6. Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare(art. 145 Cod penal)

Această pedeapsă complementară constă în obligaţia impusă persoanei juridice

condamnate de a afişa sau publica, pe cheltuiala sa, hotărârea definitivă de condamnare a
persoanei juridice, în acest mod hotărârea de condamnare fiind adusă la cunoştinţa terţilor, care
vor avea posibilitatea să cunoască activităţile ilicite desfăşurate de persoana juridică şi să decidă
în cunoştinţă de cauză dacă vor mai derula sau nu activităţi comerciale cu această persoană sau
dacă vor mai achiziţiona sau nu bunuri sau servicii de la o astfel de persoană juridică.
Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu va putea fi dezvăluită identitatea
altor persoane.
Afişarea hotărârii de condamnare se va realiza în extras, în forma şi locul stabilită de către
instanţă, perioada afişării stabilită de instanţă fiind între o lună şi 3 luni.
Publicarea hotărârii de condamnare se face, de asemenea, în extras şi în forma stabilită de
către instanţă, difuzarea putând fi dispusă fie prin intermediul presei scrise sau audiovizuale, caz
în care instanţa stabileşte numărul apariţiilor care nu poate fi mai mare de 10, fie prin alte
mijloace audiovizuale(de exemplu prin internet), caz în care durata publicării nu poate fi mai
mare de 3 luni.

126
 TITLUL IV

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE. PLURALITATEA DE

FĂPTUITORI. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI. UNITATEA DE INFRACŢIUNE.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.

CAP. I

127
 FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE ÎN FUNCŢIE DE FAZELE EI DE
DESFĂŞURARE

Infracţiunea intenţionată, ca orice fenomen, se desfăşoară în timp şi spaţiu, din momentul

conceperii ideii infracţionale de către făptuitor şi până la producerea urmării prevăzute de legea
penală şi voită sau acceptată de către infractor1.
Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile consumate, adică acelea la care s-a
produs urmarea necesară realizării conţinutului ei de bază, ori a celui atenuat sau agravat. În
anumite situaţii însă, acţiunea infracţională nu produce urmarea(rezultatul) şi ca atare fapta nu se
consumă, ci rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii sau a executării ei, fie din motive
independente de voinţa făptuitorului, fie datorită voinţei acestuia. Fapta fiind incriminată uneori
şi când rămâne în una din acele forme (nu doar atunci când se consumă), se impune cunoaşterea
acestora, aceeaşi infracţiune putându-se realiza în mai multe forme, în funcţie de faza până la care
s-a ajuns.
Fazele sunt acele etape până la care a ajuns fapta intenţionată şi prevăzută de legea penală
în desfăşurarea ei, în vederea producerii urmării socialmente periculoase. Întreaga activitate
infracţională intenţionată mai poartă denumirea şi de „iter criminis” sau “drumul, calea
infracţională”2. Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, a pregătirii, a trecerii la executare şi
forma consumată. Unele dintre acestea au relevanţă juridică numai atunci când fapta nu s-a
consumat, deoarece în forma consumată se absorb celelalte forme anterioare. De pildă, actele de
pregătire absorb luarea hotărârii, iar executarea(tentativa) absoarbe atât luarea hotărârii cât şi
pregătirea (faza actelor preparatorii).

Secţiunea 1. Luarea hotărârii

Orice activitate infracţională presupune o atitudine psihică a făptuitorului care precede şi

însoţeşte acţiunea (inacţiunea) infracţională. La infracţiunea intenţionată, această atitudine
psihică, denumită şi faza internă a pregătirii infracţiunii, parcurge mai multe momente: încolţirea
sau conceperea ideii infracţionale(ca moment iniţial), deliberarea sau lupta motivelor şi luarea
hotărârii (rezoluţia) de a săvârşi acţiunea (inacţiunea) infracţională(ca moment final).

1
M. Basarab, op. cit., pag.86
2
Ibidem

128
Deoarece cel mai important moment este acela al luării hotărârii se obişnuieşte ca întreaga fază
internă să fie denumită cu numele acesteia1.
Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale infracţiunii cu un timp mai
îndelungat (în caz de premeditare) sau mai scurt (în caz de intenţie repentină sau intenţie formată
în condiţii obişnuite).
Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu este incriminată de legea penală deoarece nu
este o manifestare a individului în sfera relaţiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un
pericol pentru societate şi nici nu poate fi detectat, câtă vreme nu s-a manifestat în exterior printr-
o acţiune sau inacţiune periculoasă.
Perioada internă poate avea uneori şi o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi
infracţiunea a fost luată în comun de mai multe persoane, sau când gândul infracţional a fost
împărtăşit de făptuitor şi altor persoane(aşa-zisă fază oratorică).
Întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale,
procesul psihic de luare a hotărârii nu poate fi considerată infracţiune, şi pe cale de consecinţă, nu
atrage răspunderea penală a celui care a luat hotărârea infracţională. Dacă însă, comunicarea
hotărârii de a săvârşi infracţiunea este făcută cu scopul de a atrage şi pe alte persoane la
săvârşirea infracţiunii, ori de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, această activitate
infracţională este considerată periculoasă de către legiuitor şi incriminată ca infracţiune de sine-
stătătoare. De exemplu, constituirea unui grup infracţional organizat(art. 367 Cod penal),
ameninţarea (art. 206 Cod penal) etc.. Este suficient, aşadar, să se constituie asocierea sau să se
comunice gândul criminal care ajunge la cunoştinţa persoanei vătămate, chiar dacă nu s-a trecut
la comiterea faptelor.

Secţiunea 2-a. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare. Faza(perioada)

externă

Prin forme ale infracţiunii se înţelege formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Se disting astfel: forma actelor preparatorii, forma
tentativei şi forma infracţiunii consumate2.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 87
2
C. Bulai, op. cit., pag.165

129
 &1. Actele preparatorii(de pregătire)

Datorită felului cum a fost concepută săvârşirea faptei, executarea acţiunii implică, de
multe ori, o pregătire. Pregătirea constă în procurarea de către autor sau de către un alt participant
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, a unor mijloace, date, instrumente sau
informaţii cu privire la locul, timpul, modul şi mijlocul cel mai potrivit pentru a se executa
acţiunea. Aceasta poate fi de natură materială sau intelectuală. Astfel, se poate procura un
instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar prin săvârşirea unei infracţiuni(de exemplu,
arma folosită pentru săvârşirea infracţiunii de omor a fost furată), prin confecţionare(cheia falsă
etc.), prin adaptarea unui mijloc sau instrument, prin culegerea de informaţii cu privire la modul
cel mai sigur în care infracţiunea poate fi săvârşită, luarea unor măsuri pentru a se îngreuna
descoperirea faptei (amenajarea unei ascunzători etc.).
Pregătirea infracţiunii, chiar dacă este posibilă, nu se întâlneşte, în concret, la orice faptă
comisă, iar în cazul în care există, ea poate să fie diferită în funcţie de infracţiunea săvârşită. La
unele infracţiuni însă, actele de pregătire nu sunt posibile; de pildă, în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă.
Indiferent de natura actului de pregătire, aceasta nu face parte din latura obiectivă şi nici
din latura subiectivă a infracţiunii, deoarece actul de pregătire are loc întotdeauna, înainte de
începerea executării acţiunii, la un interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii
infracţionale, şi constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o condiţie menită să favorizeze
manifestarea cauzei (acţiunii)1.
În legislaţia penală românească actele de pregătire nu sunt incriminate, fiindcă ele nu pun
în pericol nemijlocit valorile ocrotite de lege. Această neincriminare constituie, în acelaşi timp, o
încurajare pentru cel ce a efectuat acte de pregătire de a nu trece la executare, cunoscând că actele
de pregătire efectuate nu vor fi sancţionate2. Dacă actele de pregătire ar fi incriminate, implicit,
făptuitorul ar fi îndrumat să treacă la executarea infracţiunii, fiindcă oricum ar fi pedepsit.
Pe cale de excepţie, actele preparatorii la unele infracţiuni sunt incriminate, dar nu ca fază
de desfăşurare a activităţii infracţionale ci ca tentativă, ori ca infracţiune de sine-stătătoare ori ca
acte de complicitate anterioară, când sunt săvârşite de altă persoană. Astfel:

1
M. Basarab, op. cit., pag.88
2
Ibidem

130
 a) actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare; astfel, art. 412 Cod
penal prevede la alin. 2 că “se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori
instrumentelor …” în vederea săvârşirii unor infracţiuni contra securităţii statului.
b) actele preparatorii sunt incriminate ca infracţiuni autonome(de sine-stătătoare) atunci
când prezintă un pericol social deosebit de ridicat; de exemplu, la art. 314 Cod penal este
incriminată ca infracţiune autonomă, infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori etc.
c) actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul, constituie acte de
complicitate anterioară, atunci când autorul săvârşeşte o infracţiune în formă consumată sau care
rămâne în faza de tentativă pedepsibilă; de exemplu, culegerea de date, informaţii, procurarea de
mijloace, instrumente în vederea săvârşirii infracţiunii de către autor.

&2. Tentativa sau trecerea la executarea acţiunii(art. 32 Cod penal)

Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii,

între începutul executării acţiunii ce constituie element material al laturii obiective şi producerea
rezultatului socialmente periculos.

Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică

începerea acţiunii ca subelement al laturii obiective, care să se fi întrerupt sau să nu-şi fi produs
efectul, urmarea prevăzută de lege pe care făptuitorul a urmărit-o sau acceptat-o, deşi executarea
a fost efectuată în întregime1.
În codul penal nu este definită luarea hotărârii şi nici actele de pregătire, ci numai
tentativa, deoarece răspunderea penală începe doar în momentul ajungerii faptei în această fază.
Definind tentativa, aceasta este implicit delimitată atât de actele preparatorii care nu sunt
incriminate, cât şi de infracţiunea consumată, care este sancţionată mai sever decât tentativa.
În raport cu infracţiunea consumată, tentativa apare ca o infracţiune imperfectă,
nedesăvârşită, deoarece nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de făptuitor2.
Când tentativa este incriminată, ea constituie infracţiune(art. 174 Cod penal) deoarece
prezintă pericol social, cu toate că nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracţiunea
să se consume. Întrucât şi tentativa produce o urmare socialmente periculoasă care se manifestă
fie prin crearea unei stări de pericol(persoana vătămată nu a fost ucisă deoarece nu a fost nimerită
1
V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
2
M. Basarab, op. cit., pag.89

131
de glonţ), fie sub formă de rezultat, altul decât cel cerut de norma de incriminare pentru existenţa
infracţiunii a cărei executare a fost începută(făptuitorul a urmărit uciderea victimei trăgând
asupra sa cu o puşcă de vânătoare, rănind victima, rezultatul neproducându-se datorită
intervenţiei medicilor). De aceea, normele care reglementează infracţiunea consumată se aplică şi
tentativei.

2.1. Condiţiile tentativei

a) să existe hotărârea(intenţia) de a săvârşi infracţiunea;

- această condiţie se deduce din dispoziţiile art. 32 Cod penal care prevăd că “tentativa
constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea …”; hotărârea de a săvârşi o
infracţiune se manifestă numai prin intenţie ca formă a vinovăţiei, care poate fi atât directă cât şi
indirectă, fiind exclusă în cazul culpei şi a praeterintenţiei.
b) să existe un început de executare a acţiunii, constând în acte concrete îndreptate
nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală, acte care fac parte din conţinutul legal al
infracţiuni;
- de exemplu, inculpatul înarmat cu un cuţit se repede asupra victimei cu intenţia de a o
lovi în piept pentru a o ucide, dar nu reuşeşte, fiind împiedicat de alte persoane.
c) acţiunea, a cărei executare a început, să fie întreruptă, fie din motive independente de
voinţa făptuitorului1, fie datorită iniţiativei lui, sau, cu toate că a fost dusă până la capăt,
terminată, să nu producă efectul;
- momentul întreruperii sau a terminării acţiunii, constituie partea finală a tentativei; de
exemplu făptuitorul este depistat şi reţinut în timp ce încerca să sustragă dintr-o locuinţă un
televizor(activitatea infracţională a fost întreruptă), sau, făptuitorul a tras cu arma asupra
persoanei vătămate dar nu a nimerit-o(acţiunea a fost terminată, dar nu şi-a produs efectul).

2.2. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

După conţinutul tentativei, definit la art. 32 Cod penal, se desprinde concluzia că aceasta
nu este posibilă la toate infracţiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui obiectiv,
material.

1
I. Oancea, op. cit., pag. 202

132
 După elementul subiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor săvârşite din
culpă şi a celor săvârşite cu praeterintenţie, deoarece tentativa presupune punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, deci presupune clar intenţia de a săvârşi fapta, fie sub forma
intenţiei directe, fie sub forma intenţiei indirecte.
După elementul material, tentativa nu este posibilă la infracţiunile săvârşite prin omisiune
sau inacţiune(de exemplu, însuşirea bunului găsit, nedenunţarea unor infracţiuni, lăsarea fără
ajutor a unei persoane aflată în dificultate), la infracţiunile de executare promptă(de exemplu,
ameninţarea sau mărturia mincinoasă) şi la infracţiunile de obicei(de exemplu, folosirea unui
minor în scop de cerşetorie);
- la infracţiunile ce se săvârşesc prin inacţiune sau omisiune tentativa nu este posibilă
deoarece astfel de infracţiuni se consumă în momentul neîndeplinirii obligaţiei cerută prin norma
de incriminare;
- la infracţiunile cu executare promptă, fiind infracţiuni ce se săvârşesc instantaneu, prin
cuvinte, tentativa nu este posibilă deoarece astfel de infracţiuni nu permit o desfăşurare în timp;
- la infracţiunile de obicei, care presupun o repetare a acţiunii tipice de mai multe ori, din
care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea, tentativa nu este posibilă fiindcă actul repetat se
consumă de fiecare dată.

2.3. Formele tentativei

În raport cu gradul de realizare a acţiunii se cunosc două forme ale tentativei, tentativa
întreruptă(neterminată, imperfectă) şi tentativa terminată (perfectă).

După criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului se disting: tentativa

idonee(periculoasă) şi tentativa neidonee(nepericuloasă).
Tentativa întreruptă(neterminată) există când executarea (acţiunea) este întreruptă, nu
este dusă până la capăt, fie din motive independente de făptuitor, fie din iniţiativa acestuia;
- de exemplu, făptuitorul a deschis uşa locuinţei pentru a pătrunde în locuinţă cu intenţia
de a sustrage bunuri, dar a fost surprins şi imobilizat de trecători;
- întreruperea se poate datora şi voinţei făptuitorului, caz în care există desistare, iar
făptuitorul este apărat de pedeapsă; în exemplul dat, făptuitorul întrerupe de bună voie
continuarea acţiunii, renunţă să intre în locuinţă pentru a sustrage bunuri, deşi putea să o facă
nestingherit.

133
 Tentativa terminată(perfectă, fără rezultat, completă)1 există când executarea acţiunii
prevăzută de legea penală este dusă până la sfârşit, dar nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită
sau acceptată de făptuitor;
- de exemplu, făptuitorul aplică mai multe lovituri de cuţit victimei în zone vitale ale
corpului cu intenţia de a o ucide, dar victima este transportată în timp util la spital şi salvată prin
intervenţia medicilor; într-un astfel de caz există tentativă la infracţiunea de omor, fiindcă
făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, şi nu infracţiunea de loviri şi alte violenţe sau
vătămare corporală, după caz, în formă consumată, din motivul arătat.
Tentativa idonee(periculoasă) se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar nu se
produce urmarea dorită sau acceptată de către făptuitor sau când executarea a fost întreruptă, iar
actele de executare sunt apte sau considerate apte pentru producerea urmării socialmente
periculoase, în sensul că mijloacele folosite erau suficiente sau considerate suficiente pentru
producerea urmării, urmare ce nu s-a produs din motive independente de voinţa făptuitorului;
tentativa idonee poate fi, deci, atât terminată cât şi neterminată;
- cauza care împiedică producerea rezultatului(consumarea infracţiunii) se poate situa în
timp anterior începutului executării acţiunii, ca de exemplu, insuficienţa ori defectuozitatea
mijloacelor folosite sau lipsa obiectului de la locul ştiut de făptuitor, astfel de cauze putând fi,
deci, preexistente.
Se poate susţine că în astfel de cazuri, de la început, “ab initio”, soarta consumării
infracţiunii este pecetluită în sensul că rezultatul prevăzut, urmărit sau acceptat de făptuitor nu se
va produce întrucât cauza este preexistentă actului de executare;
- această imposibilitate de consumare a infracţiunii este însă relativă, întrucât făptuitorul
nu cunoştea astfel de cauze preexistente, mijloacele folosite fiind prin natura lor apte, idonee să
producă rezultatul, dar în cazul şi împrejurările în care hotărârea a fost pusă în executare aceste
mijloace se dovedesc a fi insuficiente sau defectuoase; este şi motivul pentru care această
tentativă este incriminată;
- un mijloc este insuficient când nu are aptitudinea în cazul concret să realizeze rezultatul;
de exemplu, otrava pusă în mâncarea victimei este insuficientă pentru uciderea acesteia, ori
cantitatea de explozibil amplasată sub imobilul ce urma să fie distrus este insuficientă pentru a
produce dărâmarea edificiului;

1
C. Bulai, op. cit., pag. 170

134
 - mijlocul este defectuos când în cazul concret nu funcţionează; de exemplu, arma de foc
cu ajutorul căreia se intenţiona uciderea victimei este defectă şi nu se produce expulzarea
glonţului;
- există tentativă şi când consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită împrejurării că
în timpul săvârşirii actelor de executare lipseşte obiectul de la locul unde făptuitorul credea că se
află; de exemplu, făptuitorul exercită violenţe asupra victimei pentru a sustrage portmoneul care
credea că se află în sacoşa acestuia, dar victima nu avea portmoneu, banii pe care intenţiona să-i
sustragă aflându-se în buzunar.
Tentativa neidonee(nepericuloasă, absurdă) se caracterizează prin punerea în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt dar rezultatul nu se
produce datorită modului greşit de concepere a săvârşirii infracţiunii.
Într-o astfel de situaţie, tentativa săvârşită nu se sancţionează, legiuitorul statuând la art.
32 al. 2 Cod penal că “nu există tentativă”, întrucât în astfel de cazuri fapta nu se poate consuma
în nici o împrejurare datorită modului în care executarea a fost concepută;
- de exemplu, făptuitorul încearcă uciderea victimei prin farmece, vrăji, rugi sau oferind
acesteia pentru consum o substanţă inofensivă, de exemplu o aspirină, sau încercarea de a comite
o infracţiune de înşelăciune cu ajutorul unui fals grosolan, ce poate fi depistat foarte uşor de orice
persoană.
În doctrină se mai face distincţie între tentativa absurdă şi fapta putativă1 când fapta
săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului, în realitate fapta săvârşită neconstituind
infracţiune;
- de exemplu, se trage cu arma asupra unui cadavru, împrejurare necunoscută de către
făptuitor, care credea că persoana este în viaţă, sau, se încheie o nouă căsătorie de către persoana
care se credea căsătorită, fără să cunoască împrejurarea că mariajul anterior încetase prin moartea
primului soţ.

2.4. Pedepsirea tentativei(art. 33 Cod penal)

Reprezentând un început de executare ori o executare integrală a acţiunii ce constituie

elementul material al laturii obiective, tentativa este periculoasă şi este incriminată de legea
penală. Tentativa este o formă atipică de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a

1
M. Basarab, op. cit., pag .93, C. Bulai, op. cit., pag. 175

135
acesteia nu se realizează în întregime, acţiunea fiind întreruptă, ori, deşi realizată în întregime,
consumarea infracţiunii nu are loc.
Legiuitorul român a adoptat sistemul sancţionării limitate a tentativei, deoarece ea se
pedepseşte “numai când legea prevede expres aceasta”(art. 33 al. 1 Cod penal). Deci, în partea
specială a codului penal şi în legile speciale, pentru ca tentativa la o anumită infracţiune să fie
pedepsită, se impune o prevedere expresă în acest sens;
- ca modalitate tehnică de incriminare a tentativei, legiuitorul a prevăzut după fiecare
incriminare că tentativa se pedepseşte(de exemplu, la infracţiunea de omor, art. 188 al. 2 Cod
penal), ori prin înserarea unei astfel de prevederi după un grup de infracţiuni aflate într-o
secţiune, titlu sau capitol(de exemplu, art. 412 Cod penal, care prevede sancţionarea tentativei la
infracţiunile prevăzute în Titlul X a Codului penal, infracţiuni contra securităţii naţionale).
Tentativa se sancţionează numai în cazul infracţiunilor mai grave. Codul penal român a
adoptat sistemul diversificării pedepsei1, întrucât tentativa se sancţionează în limite de pedeapsă
mai reduse decât ale infracţiunii consumate. Explicaţia constă în aceea că tentativa prezintă un
grad de pericol social mai redus decât infracţiunea consumată, deoarece nu s-a produs urmarea
prevăzută de lege.
În cazul persoanei fizice, limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată;
- de exemplu, infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. 2 Cod penal, se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, în caz de tentativă făptuitorului urmând să i
se aplice o pedeapsă de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni ani închisoare;
- când pedepsele sunt alternative, instanţa va alege mai întâi una dintre pedepse potrivit
criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal şi apoi o va aplica în limitele
prevăzute de lege pentru tentativă; ar fi greşit ca într-un astfel de caz să se aplice întotdeauna
pedeapsa alternativă mai uşoară, deoarece legea nu prevede o astfel de ipoteză; de asemenea, ar
însemna că atunci când tentativa la o infracţiune care prevede pedepse alternative nu se
sancţionează, în cazul infracţiunii consumate, să se aplice pedeapsa alternativă mai severă, ceea
ce este de asemenea nelegal, întrucât legea nu prevede2;
- dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe
viaţă, în cazul săvârşirii tentativei la o astfel de infracţiune se va aplica pedeapsa închisorii de la
10 la 20 de ani;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 93, C. Mitrache, op. cit., pag. 192
2
M. Basarab, op. cit., op. cit. pag. 93

136
 - şi în caz de săvârşire a unei tentative de către persoana fizică se pot aplica una sau mai
multe pedepse complementare;
- dacă se săvârşeşte de către persoana fizică o tentativă la o infracţiune pentru care legea
prevede şi pedepse complementare, aplicarea pedepselor complementare este obligatorie.
În cazul persoanelor juridice, tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul
special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la
jumătate, reglementarea fiind aşadar similară cu cea privind persoanele fizice;
- şi în caz de săvârşire a unei tentative de către persoana juridică se pot aplica una sau mai
multe pedepse complementare, aplicarea pedepselor complementare fiind obligatorie când pentru
infracţiunea comisă legea prevede şi pedepse complementare.

2.5. Cazurile de nepedepsire a tentativei (art. 34 Cod penal)

Întreruperea executării acţiunii(desistarea) şi împiedicarea producerii rezultatului, din

proprie iniţiativă a făptuitorului, înainte de descoperirea faptei, în cazul în care executarea a fost
dusă până la capăt, constituie cauze de nepedepsire a făptuitorului care în astfel de situaţii este
apărat de pedeapsă, adică nu va fi sancţionat.
Desistarea constă în întreruperea acţiunii, a executării ei de către făptuitor, înainte de
terminare şi de bunăvoie, adică din iniţiativa făptuitorului, ceea ce presupune că acesta ar fi putut
continua nestingherit executarea acţiunii;
- ea poate avea loc numai în cazul tentativei întrerupte, neterminate; în acest caz nu se
renunţă la hotărârea de a săvârşi fapta, deoarece hotărârea infracţională a fost pusă în executare,
ci doar la continuarea săvârşirii infracţiunii, infractorul întrerupând de bunăvoie executarea;
- de exemplu, făptuitorul pătrunde într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri dar se
răzgândeşte, astfel că pleacă din locuinţă deşi ar fi putut să continue acţiunea, adică să sustragă
bunuri; nu interesează motivul pentru care făptuitorul nu a continuat săvârşirea infracţiunii,
pentru a exista desistare trebuie ca făptuitorul să întrerupă acţiunea de bunăvoie;
- în exemplul dat, dacă făptuitorul nu ar fi continuat săvârşirea faptei datorită împrejurării
că a auzit zgomot în locuinţă sau că a văzut că proprietarul locuinţei vine acasă, nu există
desistare, deoarece întreruperea acţiunii nu este făcută din iniţiativa făptuitorului, acesta părăsind
locuinţa pentru a nu fi prins.
- nu poate exista desistare în cazul tentativei terminate deoarece nu există o întrerupere a
acţiunii; de exemplu, inculpatul aplică victimei o lovitură de cuţit cu intenţia de a o ucide, dar nu

137
repetă lovitura deşi putea să o facă, iar victima nu decedează; în acest caz nu există desistare ci
tentativă la infracţiunea de omor, întrucât acţiunea a fost terminată.
Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă la tentativa terminată, întrucât
executarea infracţiunii a fost finalizată dar rezultatul nu se produce ca urmare a intervenţiei
făptuitorului;
- împiedicarea trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, să fie făcută din
proprie iniţiativă şi să aibă loc înainte de descoperirea faptei de către alte persoane;
- de exemplu, făptuitorul intenţionează provocarea unei catastrofe de cale ferată, scop în
care distruge o porţiune din calea ferată în vederea deraierii trenului; înainte însă de trecerea
trenului pe acea porţiune de cale ferată şi de descoperirea faptei, de bună voie, făptuitorul anunţă
autorităţile, împiedicând astfel producerea rezultatului, întrucât trenul este oprit înainte de
deraiere;
- împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie confundată cu actul prin care făptuitorul
încearcă să repare urmarea deja cauzată, o astfel de împrejurare putând constitui doar o
circumstanţă atenuantă; de exemplu, făptuitorul restituie bunul sustras, transportă victima rănită
la spital etc.
În cazurile arătate tentativa nu se sancţionează, în acest fel infractorii fiind încurajaţi să se
oprească la timp sau să împiedice producerea rezultatului; se apreciază, de asemenea, de către
legiuitor, că în astfel de situaţii făptuitorii dau dovadă de îndreptare, din moment ce din proprie
iniţiativă nu mai persistă în executarea acţiunii infracţionale.
Când acţiunea îndeplinită până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune(art. 34 al. 2
Cod penal);
- sancţionarea acestor fapte nu constituie o excepţie de la regula nepedepsirii desistării şi a
împiedicării producerii rezultatului, fiindcă nu se sancţionează tentativa faptei la care s-a desistat
sau al cărui rezultat a fost împiedicat să se producă, ci se sancţionează fapta efectiv comisă până
la desistare sau împiedicarea producerii rezultatului şi care constituie o infracţiune consumată, de
sine stătătoare;
- în exemplele date, făptuitorul tentativei la infracţiunea de furt din locuinţă, faptă de la
care s-a desistat, va putea fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de violare de
domiciliu, prevăzută de art. 224 Cod penal, deoarece a pătruns fără drept în locuinţă, această
infracţiune consumându-se înainte de a interveni desistarea;

138
 - în celălalt exemplu, în care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului infracţiunii
prevăzută de art. 332 al. 3 Cod penal(infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă, cu varianta
agravantă a producerii accidentului de cale ferată), făptuitorul va putea fi tras la răspundere
penală pentru infracţiunea de distrugere săvârşită până în momentul împiedicării producerii
rezultatului, faptă constând în distrugerea unei porţiuni din calea ferată(art.332 al. 1 Cod penal).

&3. Infracţiunea consumată

Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu

fazele desfăşurării activităţii infracţionale, fiind forma infracţiunii cu cel mai ridicat grad de
periculozitate faţă de celelalte forme întâlnite în “iter criminis”, actele de pregătire şi tentativa,
infracţiunea consumată atrăgând întotdeauna răspunderea penală1.
Consumarea infracţiunii are loc când se realizează în întregime acţiunea(inacţiunea) la
infracţiunile formale, ori când acţiunea(inacţiunea) a produs o anumită urmare prevăzută de
norma de incriminare în cazul infracţiunii de rezultat. Deci, conţinutul legal al infracţiunii
consumate se realizează în întregime şi nu parţial ca în cazul tentativei.
Deşi în partea generală a codului penal nu întâlnim dispoziţii privind infracţiunea
consumată, se poate aprecia că întreaga reglementare are în vedere infracţiunea consumată, iar
normele penale speciale prevăd tipuri de infracţiuni numai în formă consumată.
Există unele infracţiuni care după momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită
amplificării rezultatului iniţial, fie datorită activităţii infracţionale care continuă; în astfel de
cazuri se distinge un moment al epuizării, al producerii ultimului rezultat care este diferit de
momentul consumării infracţiunii.
După acest aspect, în doctrină se face distincţie între infracţiunea fapt consumat şi
infracţiunea fapt epuizat2.
Infracţiunea fapt consumat este infracţiunea al cărui rezultat se produce odată cu
executarea în întregime a elementului material al laturii obiective;
- în funcţie de urmarea faptei, care poate fi o vătămare materială ori o stare de pericol,
infracţiunile se consideră consumate după executarea activităţii infracţionale şi producerea
rezultatului în cazul infracţiunilor de rezultat, iar în cazul infracţiunilor de pericol, infracţiunea se

1
C. Bulai, op. cit., pag., 178
2
C. Mitrache, op. cit., pag. 194

139
consumă în momentul executării în întregime a activităţii ce constituie elementul material al
laturii obiective;
- cunoaşterea momentului consumării infracţiunii are importanţă pentru determinarea legii
penale aplicabile în raport cu spaţiul şi timpul, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea
termenului de prescripţie etc.
Infracţiunea fapt epuizat constă în prelungirea în timp a infracţiunii, după momentul
consumării. Prelungirea se poate datora deopotrivă amplificării rezultatului iniţial ori continuării
activităţii infracţionale.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă atipică de infracţiune, mai gravă decât cea tipică,
deoarece acumulările cantitative (amplificarea urmării, continuarea activităţii infracţionale)
conduc la salturi calitative pentru infracţiunea fapt epuizat, antrenând şi o răspundere penală mai
grea pentru această formă de infracţiune.
Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la infracţiunile continui, continuate, progresive şi la
infracţiunile de obicei; cunoaşterea infracţiunii fapt epuizat, mai precis a momentului epuizării
unor astfel de infracţiuni, al producerii ultimului rezultat este importantă pentru că în funcţie de
acest moment sunt incidente unele dintre instituţiile de drept penal, analiza acestor infracţiuni
urmând să fie făcută infra.

CAP. II

PLURALITATEA DE FĂPTUITORI

Secţiunea 1. Generalităţi

Fapta socialmente periculoasă poate fi săvârşită de un singur făptuitor sau de mai mulţi
făptuitori care cooperează, această cooperare fiind exprimată de intenţia făptuitorilor de a săvârşi
împreună o anumită infracţiune.
Pluralitatea de făptuitori se poate realiza în forme diferite: pluralitatea naturală(necesară),
pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională(participaţia propriu-zisă şi participaţia
improprie)1.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 96

140
 Pluralitatea naturală sau necesară1 există atunci când infracţiunea poate fi săvârşită,
datorită naturii sale, numai prin cooperarea mai multor persoane care au calitatea de subiecţi
activi;
- nu se cere însă ca toate persoanele să coopereze cu vinovăţie la săvârşirea infracţiunii;
de exemplu, bigamia(art. 376 Cod penal), incestul(art. 377 Cod penal), încăierarea(art. 322 Cod
penal), etc.;
- în cazul pluralităţii naturale fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea şi
va răspunde pentru aceasta în calitate de autor.
Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de făptuitori ce presupune gruparea mai
multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni;
- prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni se realizează
pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca infracţiune de sine-
stătătoare; de exemplu, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat(art. 367 Cod
penal), etc.;
- această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului, fiindcă nu orice asociere, iniţiere
sau sprijin a acesteia se pedepseşte, ci numai asocierea prevăzută expres într-o măsură de
incriminare;
- pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte infracţionale din
cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit; în cazul în care se comit infracţiuni pentru
care s-a iniţiat sau constituit asocierea sau gruparea, va exista concurs de infracţiuni;
- în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea
şi va răspunde pentru aceasta în calitate de autor.
Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de făptuitori în care
la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era
necesar pentru săvârşirea acelei infracţiuni.
Aşadar, participaţie penală există când o infracţiune care prin conţinutul ei legal se poate
săvârşi de o singură persoană, se comite în concret de mai multe persoane, fiecare cooperând cu
acte care pot fi de aceeaşi natură sau de natură diferită; în principiu, majoritatea infracţiunilor pot
fi săvârşire în participaţie.

Secţiunea 2-a. Participaţia penală

1
Ibidem, V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol.I, pag. 180

141
 &1. Noţiune

În codul penal nu se defineşte participaţia ci se arată ce se înţelege prin participanţi, adică

persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori,
coautori, instigatori sau complici(art. 46-48 Cod penal).
Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de făptuitori desemnează situaţia în care la
săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală, au participat mai multe persoane decât era
necesar pentru săvârşirea acelei infracţiuni1.

&2. Condiţiile participaţiei penale

Există participaţie penală atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

&2.1. Pluralitatea de făptuitori

Această condiţie este îndeplinită când la comiterea faptei şi-au adus contribuţia mai multe
persoane decât era necesar potrivit naturii faptei;
- condiţia este îndeplinită şi atunci când numai unul dintre făptuitori acţionează cu intenţie
şi îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii;
- contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte de executare(de autor sau
coautor), ori prin înlesnire, sprijinire materială şi morală(de complice) sau de determinare la
săvârşirea infracţiunii(de instigare); în oricare modalitate în care participanţii îşi aduc contribuţia
la săvârşirea faptei, condiţia privind cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei este
îndeplinită;
- participaţia este posibilă şi la infracţiunile care presupun o pluralitate naturală de
făptuitori(de exemplu, instigare la incest); în schimb, participaţia nu este posibilă la infracţiunile
săvârşite printr-o pluralitate constituită de făptuitori, ci numai la infracţiunile pe care şi le-au
propus să le comită cei care s-au asociat2.

&2.2. Legătura subiectivă(coeziunea psihică) dintre participanţi

1
C. Mitrache, op. cit., pag.242
2
M. Basarab, op cit., pag. 98

142
 Identificarea conţinutului noţiunii de legătură subiectivă este importantă, deoarece este
criteriul în funcţie de care se decide dacă există sau nu participaţie propriu-zisă în sensul legii
penale.
Pentru realizarea legăturii subiective dintre participanţi nu este necesară o înţelegere
prealabilă, un acord prealabil, legătura subiectivă putându-se realiza şi concomitent cu realizarea
acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective; de asemenea, poate fi nu numai
expresă, ci şi tacită1.
Intenţia participantului se caracterizează, sub aspectul prevederii, prin aceea că el îşi dă
seama de caracterul acţiunii(inacţiunii) pe care urmează să o comită autorul(coautorul) şi că
aceasta va produce anumite urmări care sunt socialmente periculoase;
- legătura subiectivă constă, aşadar, în prevederea de către participant a împrejurării că
actul său se alătură unei acţiuni (inacţiuni) ori că actului înfăptuit de el i se alătură o acţiune
(inacţiune) socialmente periculoasă efectuată de altă persoană.
Sub aspectul factorului de voinţă, făptuitorul doreşte sau acceptă producerea urmărilor
socialmente periculoase produse de acţiunea(inacţiunea) autorului sau coautorului, precum şi că
la această acţiune(inacţiune) se alătură actul său pentru a se produce urmarea.
Modalitatea intenţiei cu care se poate participa este atât directă cât şi indirectă; nu este,
aşadar, necesar ca modalitatea intenţiei participantului să fie aceeaşi cu a autorului, atunci când
infracţiunea se poate comite, sub aspectul subiectiv, în oricare din aceste modalităţi.
În privinţa mobilului şi scopului, acesta nu trebuie să fie identice la toţi participanţii,
fiecare putând să acţioneze din mobiluri diferite şi să urmărească scopuri diferite;
- când însă mobilul şi scopul fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, toţi participanţii
trebuie să cunoască mobilul şi scopul, chiar dacă numai unii dintre ei l-au urmărit, fiindcă toţi
participă la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

&2.3. Cooperarea materială sau intelectuală

Participantul trebuie să fi contribuit la săvârşirea faptei cu acte, în unul din modurile

prevăzute de lege, acte care indică pe autor, coautor, instigator sau complice. Această contribuţie
poate fi, potrivit naturii ei, materială sau intelectuală. În funcţie de importanţa sau aportul ei,
contribuţia poate fi principală şi secundară, iar din punctul de vedere al momentului când are loc,

1
M. Basarab, op. cit., pag. 98

143
contribuţia poate fi înainte de începerea executării acţiunii(inacţiunii) sau în timpul executării
acesteia1.
Cooperarea este posibilă la infracţiunile simple şi complexe, instantanee şi continue, de
rezultat şi de pericol, omisive şi comisive prin omisiune; de asemenea, este posibilă la
infracţiunile continuate, chiar dacă s-a cooperat la un singur act de executare, caz în care
participantul va răspunde doar pentru actul la care a cooperat efectiv.

&2.4. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală

Activitatea participanţilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect social-juridic

şi fapta comisă să constituie cel puţin tentativă pedepsibilă. Fapta este una şi aceeaşi pentru toţi
participanţii. Drept urmare, nu se poate considera că în raport cu unii dintre participanţi există
infracţiune şi că nu există în raport cu alţii, ori că pentru unii dintre participanţi fapta este
consumată, iar pentru alţii în formă de tentativă.
Când pentru realizarea conţinutului infracţiunii se pretinde subiectului o anumită calitate
(subiect special), poate exista participaţie la o astfel de faptă, dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege.
Între acţiunea(inacţiunea) autorului şi actele participanţilor există un raport strâns, astfel
încât dacă lipseşte acţiunea(inacţiunea) autorului nu poate fi vorba despre participaţie. Acest
raport există indiferent dacă autorul este pedepsit sau nu, deoarece răspunderea fiecărui
participant este individuală, nefiind legată de aceea a autorului sau a celorlalţi participanţi; de
pildă, autorul devine iresponsabil sau decedează după săvârşirea faptei.
Toate condiţiile arătate mai sus trebuie să fie întrunite cumulativ, lipsa oricărei condiţii
ducând la inexistenţa participaţiei propriu-zise2.

&3. Natura juridică a participaţiei

În ştiinţa dreptului penal s-au exprimat două puncte principale de vedere cu privire la
natura juridică a participaţiei: acela al complicităţii delict distinct şi acela al unităţii de
infracţiune3.

1
Idem, pag. 99
2
M. Basarab, op. cit., pag. 100
3
Ibidem

144
 Potrivit primului punct de vedere, complicitatea delict distinct, în caz de participaţie se
comit atâtea infracţiuni câţi participanţi există.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune este susţinut de majoritatea penaliştilor
şi adoptat de aproape toate codurile penale, inclusiv de codul penal român. Potrivit acestei opinii,
toţi participanţii răspund pentru aceiaşi infracţiune, deoarece participaţia nu este o infracţiune ci
un mod de săvârşire a acesteia; există, aşadar, o singură infracţiune cu mai mulţi făptuitori şi nu
atâtea infracţiuni câţi participanţi.
Din adoptarea acestui punct de vedere decurg anumite consecinţe.:
- astfel, infracţiunea se consideră săvârşită la data consumării ei sau a rămânerii în formă
de tentativă, indiferent de momentul la care şi-a adus contribuţia fiecare participant;
- drept urmare, amnistia sau graţierea operează din acest moment pentru toţi participanţii,
chiar dacă instigarea sau complicitatea au avut loc înainte de apariţia actului de clemenţă, câtă
vreme actul autorului a avut loc după apariţia acestuia1;
- credem însă că în cazul infracţiunilor continui şi continuate, actele de clemenţă ar trebui
să fie aplicate în funcţie de data la care participantul a contribuit la comiterea infracţiunii, astfel
de infracţiuni putând fi mult prelungite în timp, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul prescripţiei
răspunderii penale;
- dacă amnistia sau graţierea este condiţionată de mărimea prejudiciului cauzat prin
infracţiune, va fi avut în vedere întreg prejudiciul cauzat, fiind inadmisibil ca prejudiciul să fie
împărţit în funcţie de numărul participanţilor;
- dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub imperiul unei legi, iar executarea sub
acela al unei alte legi, se va aplica tuturor legea care sancţionează actele de executare; locul şi
timpul comiterii faptei este acela unde a avut loc actul de executare şi la data săvârşirii acestuia;
- între participanţi există o solidaritate pasivă, deoarece plângerea prealabilă făcută
împotriva unui participant este considerată ca făcută împotriva tuturor(art. 157 al. 3 Cod penal);
- prescripţia răspunderii penale începe să curgă de la data consumării infracţiunii ca
urmare a acţiunii(inacţiunii) săvârşită de autor, sau de la data rămânerii acesteia în formă de
tentativă;
- întreruperea cursului prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi participanţii
(al. 155 al. 3 Cod penal);
- între participanţi există şi o solidaritate activă, deoarece o hotărâre definitivă prin care
se constată o împrejurare legată de faptă, de pildă că aceasta nu este infracţiune iar unul dintre
1
În acelaşi sens, M. Basarab, op. cit., pag. 101.

145
făptuitori este achitat, profită tuturor participanţilor; o probă care ţine de faptă, dacă este invocată
în favoarea unui participant poate fi invocată şi de către ceilalţi, iar dacă este în defavoarea unuia
poate fi opusă şi celorlalţi;
- tuturor participanţilor li se aplică aceiaşi pedeapsă, respectiv între minimul şi maximul
special al infracţiunii săvârşite, indiferent de forma participaţiei(autor, coautor, instigator sau
complice), între minimul şi maximul special, pedeapsa concretă aplicată fiecărui participant
putând fi diferită, în funcţie de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea faptei(art. 49 Cod
penal).

&4. Formele participaţiei

Participaţia se poate realiza în următoarele forme: a autoratului(art. 46 alin.1 Cod penal),

a coautoratului(art. 46 alin.2 Cod penal), a instigării(art. 47 Cod penal) şi a complicităţii(art. 48
Cod penal). Fiind reglementat de lege, principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei se aplică şi
în caz de participaţie, respectiv actelor înfăptuite de participanţi, indiferent de calitatea în care
aceştia participă la săvârşirea unei infracţiuni(art. 174 Cod penal).
Formele participaţiei au caracter absorbant1, în sensul că cele mai grave, cum sunt cele de
autorat(coautorat), le absorb pe cele mai puţin grave(instigare şi complicitate), considerându-se,
de asemenea, că actele de instigare le absorb pe cele de complicitate;
- deci, participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni nu poate fi calificată şi
coautorat şi instigare sau complicitate, ci numai coautorat, datorită unităţii infracţiunii, chiar dacă
coautorul a determinat mai întâi la săvârşirea infracţiunii şi apoi a participat cu acte de executare
la comiterea ei;
- sau, participaţia aceleiaşi persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni iniţial cu acte de
instigare iar apoi cu acte de complicitate, constituie doar instigare la săvârşirea infracţiunii, forma
de participaţie a instigării absorbind complicitatea; bineînţeles că la aplicarea pedepsei de către
instanţă se va lua în considerare această împrejurare, a participaţiei cu acte multiple, susceptibile
a fi calificate în mod diferit.
În funcţie de poziţia subiectivă a participanţilor, participaţia poate fi proprie, când toţi
participanţii comit fapta cu forma de vinovăţie a intenţiei(fie directă, fie indirectă), şi improprie,
când autorul realizează acţiunea(inacţiunea) din culpă sau fără vinovăţie, iar ceilalţi participă cu
intenţie în calitate de instigatori sau complici.
1
M. Basarab, op. cit., pag. 102

146
 &5. Autorul(art. 46 alin.1 Cod penal)

Autorul este persoana, fizică sau juridică, care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală.
Autoratul este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de
executare fapte prevăzute de legea penală.
Când o persoană săvârşeşte singură, direct şi nemijlocit o infracţiune pentru care a luat
singură hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la executarea infracţiunii de o altă persoană,
persoana este autorul acelei infracţiuni, caz în care nu există participaţie şi nu se poate vorbi de
autorat1.
Autoratul, ca formă a participaţiei penale, presupune cooperarea şi a altor persoane la
comiterea infracţiunii în calitate de instigatori sau complici; autoratul este forma de participaţie
esenţială şi necesară, deoarece dacă nu există autor nu por exista nici instigatori sau complici.
Fără executarea nemijlocită a faptei de către autor nu se poate vorbi de săvârşirea faptei,
fiindcă nu se poate realiza conţinutul acesteia. Este considerat autor cel care, în caz de omor,
ucide victima, iar în caz de furt cel care ia bunul mobil din posesia sau detenţia altuia; de aceea,
atunci când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca infracţiuni de sine-stătătoare,
cel care le comite este autor şi nu instigator sau complice.
Sub aspect subiectiv, în cazul participaţiei proprii autorul acţionează cu intenţie, iar în
cazul participaţiei improprii autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie.

&6. Coautorul(art. 46 alin.2 Cod penal)

Coautori sunt persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală, care cooperează ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de executare,
la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală2.
S-ar putea susţine că în cazul coautoratului există mai mulţi autori; în realitate însă nu
este aşa, întrucât ceea ce transformă pe autor în coautor este nu numai cooperarea materială, ci şi
legătura subiectivă dintre aceştia;

1
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag191
2
M. Basarab, op. cit., pag.103

147
 - dacă nu există legătură subiectivă între persoanele care săvârşesc aceeaşi faptă prevăzută
de legea penală, acestea rămân, într-adevăr, autori, deoarece nu cooperează pentru săvârşirea în
comun a infracţiunii1;
- de exemplu, situaţia când trei făptuitori sustrag produse agricole de pe aceeaşi tarla; dacă
între făptuitori există o legătură subiectivă, respectiv dacă aceştia au decis împreună să sustragă
bunuri, va exista coautorat, făptuitorii urmând să răspundă în calitate de coautori pentru
comiterea aceleiaşi infracţiuni, infracţiunea de furt în condiţiile existenţei circumstanţei agravante
a săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună(art. 228, cu aplicarea art. 77 al. 1 lit. a
Cod penal), iar dacă, dimpotrivă, o astfel de legătură nu a existat, făptuitorii vor răspunde ca
autori a unor infracţiuni distincte de furt(art. 228 Cod penal), circumstanţa agravantă
nemaiputând să fie reţinută întrucât lipseşte coeziunea psihică dintre făptuitori, fapta nefiind
comisă „în comun” de către aceştia.

&6.1. Condiţiile coautoratului

1. Să existe o legătură subiectivă între coautori. În lipsa acesteia nu se realizează

coautoratul deşi a avut loc o cooperare materială, şi fiecare persoană va fi considerată autor al
unei fapte distincte;
- de exemplu, doi făptuitori decid împreună să aplice lovituri unei alte persoane cu
intenţia de a vătăma integritatea corporală a acesteia; după executarea acţiunii de către făptuitori,
unul dintre aceştia, profitând de starea de neputinţă a victimei şi fără ca celălalt făptuitor să ştie,
sustrage din buzunarul victimei o sumă de bani;
- în acest caz, făptuitorul care nu a cunoscut despre sustragerea sumei de bani va răspunde
penal pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe(art. 193 Cod penal) sau vătămare
corporală(art. 194 Cod penal), după caz, în timp ce făptuitorul care a sustras suma de bani va
răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie(art. 233 Cod penal); în acest caz, întrucât între
făptuitori nu s-a stabilit o legătură subiectivă pentru sustragerea sumei de bani, nu există
coautorat la infracţiunea de tâlhărie, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru infracţiunea
săvârşită cum s-a arătat supra, chiar dacă între făptuitori a existat o legătură subiectivă, dar pentru
săvârşirea unei alte infracţiuni.
Legătura subiectivă se realizează când cel puţin un coautor prevede, pe lângă cele
necesare intenţiei de autor, şi că acţiunea sa se adaugă la acţiunea altui coautor;
1
Ibidem

148
 - de exemplu, acţiunea unui făptuitor de a ţine victima, pentru a da posibilitatea altui
făptuitor să o lovească cu cuţitul pentru a o ucide, constituie coautorat, din modul de desfăşurare
a activităţii infracţionale rezultând că între participanţi a existat coeziune psihică, cele două
activităţi desfăşurate de infractori(ţinerea victimei şi lovirea cu cuţitul), complinindu-se1;
- s-a susţinut însă şi opinia că este posibil coautoratul şi în cazul infracţiunilor comise din
culpă, opinie pe care nu o împărtăşim din motivele arătate2.
2. Actul să fie săvârşit împreună sau în comun, adică făptuitorii să comită acţiunea care
face parte din conţinutul infracţiunii; de exemplu, la tâlhărie, sunt coautori ambii participanţi,
dacă unul dintre ei imobilizează victima în timp ce celălalt făptuitor o deposedează de bunuri.
Acţiunea nemijlocită nu trebuie considerată doar aceea vecină cu rezultatul sau care
consumă infracţiunea, ci orice act care consumă infracţiunea. Cuvântului „împreună, pentru a nu
fi interpretat restrictiv, în sensul că ar fi coautori numai cei care au fost împreună în acelaşi loc la
comiterea infracţiunii, i s-au adăugat şi cuvintele „în comun”, adică sunt autori şi aceia care, deşi
nu au fost chiar la locul unde s-a executat partea esenţială din acţiunea infracţională, au săvârşit şi
ei o parte a acesteia, dar în alt loc;
- de exemplu, clişeul fals se confecţionează într-un loc, iar multiplicarea banilor se face în
alt loc, fiecare acţiune fiind desfăşurată de persoane diferite, care au cu toţii calitate de coautori,
bineînţeles, dacă se dovedeşte că între aceştia a existat o legătură subiectivă3.
Datorită specificului lor, unele infracţiuni nu pot fi săvârşite în coautorat. Astfel, nu pot fi
săvârşite în coautorat infracţiunile ce se comit prin inacţiune, deoarece obligaţia de a îndeplini o
acţiune, o activitate, de a ieşi din pasivitate este personală(de exemplu, nedenunţarea, art. 266
Cod penal), infracţiunile săvârşite din culpă, deoarece coautoratul presupune existenţa unei
legături subiective între făptuitori şi infracţiunile ce se comit în persoană proprie deoarece
acţiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în acelaşi
timp(de exemplu, mărturia mincinoasă prevăzută de art. 273 Cod penal).
De asemenea, nu pot fi săvârşite în coautorat infracţiunile ce presupun un subiect calificat
(gestionar, funcţionar), decât dacă subiecţii au calitatea cerută de lege(vezi şi infra).
Infracţiunile ce nu permit coautoratul ca formă a participaţiei penale, permit însă celelalte
forme de participaţie(instigarea şi complicitatea), care, de altfel, nu cunosc restrângeri4.

1
T. Vasiliu ş.a., op. cit. pag. 164, M. Basarab, op. cit., pag. 104
2
C. Mitrache, op. cit., pag. 245
3
M. Basarab, op. cit., pag. 104
4
C. Mitrache, op. cit., pag.245

149
 &7. Instigatorul(art. 47 Cod penal)

Instigator este persoana care, cu intenţie(directă sau indirectă), determină pe o altă

persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Hotărârea de a săvârşi o infracţiune aparţine instigatorului, numit de aceea şi autor moral,
care transmite hotărârea sa unei alte persoane numită instigat sau autor material, care va săvârşi
infracţiunea.
Instigarea este acea formă a participaţiei penale care este posibilă la toate infracţiunile,
instigatorul putând participa şi la comiterea infracţiunilor cu subiect activ calificat, fără a fi
necesar să aibă calitatea cerută de lege pentru autor(de exemplu, în cazul infracţiunii de
delapidare prevăzută de art. 295 Cod penal, instigatorul poate fi orice persoană, nefiind
obligatoriu să aibă calitatea de funcţionar public, pretinsă de lege doar pentru autor).

&7.1. Condiţiile instigării

1. Să existe o activitate de instigare care să constea în îndemn şi care să aibă ca rezultat

determinarea;
- este deci vorba de o exteriorizare a intenţiei, manifestată prin căutarea instigatului,
alegerea mijloacelor pe care le va folosi pentru a-l determina, transmiterea ideii, îndemnarea şi
determinarea, adică însuşirea ideii de către instigat prin aceea că hotărăşte să comită fapta la care
a fost îndemnat;
- mijloacele utilizate pot fi verbale sau scrise, directe sau indirecte, explicite sau ascunse;
- acestea pot consta în argumente logice, promisiuni de daruri, bani sau alte foloase,
rugăminţi etc.;
- se poate, de asemenea, recurge la deşteptarea unor sentimente de lăcomie, ură, gelozie,
răzbunare, etc.; trebuie, aşadar, să fie vorba de acţiuni concrete care să ducă la determinare;
- în timp, activitatea de instigare trebuie să se situeze anterior luării hotărârii de a săvârşi
fapta de către autor; dacă la momentul când au loc actele de instigare autorul luase deja hotărârea
de a săvârşi infracţiunea, activitatea de îndemnare va constitui complicitate morală şi nu instigare,
deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea era deja luată de către autor;
- simplul îndemn nu este suficient, ci trebuie ca acesta să ducă la determinarea
instigatului, adică la luarea de către acesta a hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi să treacă la
executare, fiindcă numai trecerea la executare arată că instigatul a fost determinat;

150
 - dacă instigatorul participă alături de autor(coautori) la săvârşirea faptei, activitatea de
instigare este absorbită în autorat sau coautorat, după caz, iar dacă instigatorul determină, prin
acte de instigare diferite, două persoane să comită două infracţiuni diferite, autorii acestor
infracţiuni nefiind coautori, se va reţine comiterea a două instigări la cele două infracţiuni comise
de către autori, în concurs real, iar dacă instigarea a fost realizată printr-un singur act de
determinare, dar tot faţă de doi autori care au comis singuri fapta la care au fost instigaţi, se va
reţine comiterea a două instigări, dar în concurs ideal;
- poate exista şi instigare la complicitate, când instigatorul determină pe complice să ajute
pe autor la săvârşirea infracţiunii(de exemplu, să asigure paza în timpul sustragerii bunurilor de
către autor), precum şi complicitate la instigare, când complicele ajută pe instigator pentru ca
actele sale de instigare faţă de autor să aibă şanse de reuşită(de exemplu, predă instigatorului
cheia apartamentului pe care instigatorul o dă autorului pentru a sustrage bunuri).
2. Activitatea e determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală;
- nu este îndeplinită această condiţie când determinarea priveşte pe un instigat, care nu are
calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la care este determinat; de exemplu, nu constituie
instigare la infracţiunea de dezertare, dacă instigatul nu are calitatea cerută de lege(militar);
- determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete prevăzută de legea
penală şi să se facă în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia instigatorului.
3. Instigatorul să acţioneze cu intenţie;
- activitatea de determinare se desfăşoară deci, sub aspect subiectiv, numai cu intenţie,
atât directă cât şi indirectă.
4. Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o tentativă
pedepsibilă;
- dacă instigatul săvârşeşte o altă infracţiune decât cea la care a fost instigat, nu există
instigare, întrucât nu s-a reuşit determinarea instigatului la săvârşirea acelei infracţiuni(de
exemplu, actele de instigare au vizat uciderea unei persoane, dar autorul a comis doar o
infracţiune de ameninţare);
- dacă însă instigatul a început săvârşirea altei infracţiuni, de aceeaşi natură şi gravitate,
sau chiar de gravitate mai mare, există instigare, fiindcă instigatorul a acceptat şi prevăzut
posibilitatea comiterii de către autor a infracţiunii mai grave(de pildă, autorul a fost instigat să
sustragă bunuri din locuinţă, cunoscând că în locuinţă se află proprietarul, dar pentru a sustrage
bunuri, autorul săvârşeşte o infracţiune de tâlhărie, însuşirea bunurilor având loc prin violenţe

151
exercitate asupra persoanei vătămate, când instigatorul va răspunde pentru instigare la tâlhărie);
- dacă cel instigat săvârşeşte o infracţiune mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat,
instigatorul va răspunde pentru instigare la infracţiunea efectiv comisă de către autor(de exemplu,
autorul este instigat să ucidă victima, dar comite doar o infracţiune de vătămare corporală);
- dacă cel instigat comite doar o tentativă pedepsibilă, instigatorul va răspunde şi el, ca şi
autorul, doar pentru comiterea tentativei la infracţiunea la care a fost instigat(de exemplu, autorul
este instigat să ucidă victima, dar comite doar o tentativă la infracţiunea de omor);
- dacă însă, autorul s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului infracţiunii la care
a fost instigat, cauzele de nepedepsire vor opera doar cu privire la autor, ele nerăsfrângându-se
asupra participanţilor, astfel că instigatorul va răspunde pentru tentativă la infracţiunea la a cărei
săvârşire a instigat, autorul urmând să fie exonerat de răspundere penală; deoarece s-a trecut la
executare, se realizează participaţia, însă numai la o tentativă, pentru care instigatul nu va fi
sancţionat deoarece s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului, în timp ce instigatorul
va fi sancţionat, fiindcă desistarea instigatului şi împiedicarea producerii rezultatului de către
acesta are un caracter personal, care nu profită celorlalţi participanţi, în speţă instigatorului 1;
- dacă actele săvârşite de instigat până în momentul desistării sau a împiedicării producerii
rezultatului realizează conţinutul altei infracţiuni, pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune se va aplica atât instigatorului cât şi instigatului(art. 49 raportat la art. 34 al. 2 Cod
penal).

&7.2. Formele instigării

După forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta, se disting: instigarea proprie
sau perfectă ce se caracterizează prin realizarea unei concordanţe sub aspect subiectiv între
instigator şi instigat, în care, cu alte cuvinte, şi instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie, şi instigare
improprie sau imperfectă, caracterizată prin lipsa coeziunii psihice între instigator şi instigat,
respectiv atunci când instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie.
După efectele îndemnului, instigarea poate fi reuşită, urmată de executare şi nereuşită,
adică neurmată de executare; în cadrul instigării reuşite, instigatorul va răspunde penal în
condiţiile stabilite de lege pentru autor(instigat), iar în cadrul instigării nereuşite, instigatorul nu
va răspunde penal;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 107

152
 - prin excepţie, instigarea nereuşită, adică neurmată de executare, este incriminată ca
infracţiune distinctă, în două cazuri: infracţiunea de influenţare a declaraţiilor(art. 272 Cod penal)
şi infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni(art. 370 Cod penal).

&8. Complicitatea

Este complice persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, precum şi persoana care promite înainte sau în timpul săvârşirii
faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art. 48 Cod penal).

&8.1. Condiţiile complicităţii

1. Să existe intenţie;
- aceasta constă în prevederea de către complice a acţiunii(inacţiunii) ce urmează să o
execute autorul, urmările ei socialmente periculoase şi că actul său se alătură acţiunii(inacţiunii)
autorului; de asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute;
- în felul acesta se realizează legătura subiectivă cu autorul, chiar dacă acesta nu a
cunoscut că este ajutat de complice, intenţia putând fi atât directă cât şi indirectă.
2. Contribuţia efectivă a complicelui la comiterea faptei prevăzută de legea penală de
către o altă persoană;
- aceasta poate consta în acte de înlesnire sau ajutare, care pot fi de natură materială sau
intelectuală(morală), anterioare sau concomitente săvârşirii infracţiunii;
Complicitatea intelectuală(morală) există atunci când se contribuie la întărirea sau
menţinerea hotărârii infracţionale a autorului, hotărâre care era deja luată de către autor, înainte
de efectuarea actelor prin care s-a contribuit la întărirea sau menţinerea hotărârii autorului; de
exemplu, este complice persoana care, cunoscând intenţia inculpaţilor de a ucide victima, a întărit
această intenţie prin sfaturi şi îndemnuri;
- mijloacele utilizate pentru întărirea sau menţinerea hotărârii infracţionale pot fi diferite;
dintre acestea, poate face parte şi promisiunea că va tăinui sau favoriza pe infractor; întărirea sau
menţinerea hotărârii poate avea loc în mod deschis sau insidios(ascuns);
- promisiunea de ajutor făcută autorului, unui coautor sau complice este suficientă pentru
a se realiza complicitatea, chiar dacă, în fapt, ajutorul nu a fost acordat(complicele nu a păzit în

153
stradă în timp ce autorul lua bunul, ori nu a tăinuit sau favorizat, deşi a promis), fiindcă în felul
acesta s-a contribuit la menţinerea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea; deci, această
complicitate se realizează în timp, la data înţelegerii intervenite între autor(coautor) şi complice,
prin promisiune făcută de complice, chiar dacă actul de ajutor promis nu a fost efectuat.
- într-o opinie1, dacă ulterior săvârşirii faptei de către autor, complicele primeşte un bun
de la autor(coautor), dobândeşte sau transformă un astfel de bun, sau contribuie la valorificarea
acestuia, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material, complicele va
răspunde şi pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire săvârşită în calitate de autor(art. 270 Cod
penal), iar dacă, după săvârşirea infracţiunii complicele ajută pe autor în orice mod pentru a
asigura acestuia produsul infracţiunii sau pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei, complicele va răspunde şi pentru infracţiunea de favorizare a
infractorului(art. 269 Cod penal), realizându-se un concurs real de infracţiuni între complicitate la
infracţiunea săvârşită de autor şi infracţiunea de tăinuire sau favorizare a infractorului, infracţiuni
comise în calitate de autor, după caz, deoarece acestea din urmă sunt infracţiuni autonome;
- aşadar, în cadrul acestei opinii, pentru delimitarea actului de complicitate de
acela al tăinuirii sau favorizării, trebuie să se stabilească momentul consumării infracţiunii; de
exemplu, în cazul în care o persoană ajută pe făptuitor după comiterea faptei de către acesta la
transportarea televizorului sustras până la domiciliu, fără o înţelegere anterioară în acest sens,
acea persoană va răspunde pentru infracţiunea de favorizare a infractorului(art. 269 Cod penal),
iar în cazul în care, anterior săvârşirii faptei, ar fi existat o astfel de promisiune, acea persoană va
răspunde atât pentru favorizare cât şi pentru complicitate la infracţiunea de furt.
- într-o altă opinie2, pe care o împărtăşim, în astfel de situaţii, participantul va răspunde
doar în calitate de complice la infracţiunea la care si-a adus aportul alături de autor, fiindcă
tăinuirea şi favorizarea constituie doar o urmare firească a ajutorului dat de complice autorului,
prin efectuarea unor acte specifice tăinuirii sau favorizării desăvârşindu-se participaţia, astfel de
acte ulterioare nefiind o activitate infracţională autonomă care să realizeze conţinutul constitutiv
al infracţiunilor de tăinuire sau de favorizare a infractorului;
- tăinuirea repetată, adică primirea de către acelaşi făptuitor, pentru a ascunde sau
valorifica, bunuri obţinute de acelaşi infractor prin activităţi repetate ce realizează conţinutul unei
infracţiuni(de exemplu, în cazul infracţiunii de furt, delapidare, etc.), constituie complicitate la

1
M. Basarab, op. cit., pag. 109.
2
V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 47

154
infracţiunea săvârşită de autor sub forma complicităţii morale, fiindcă prin primirea(tăinuirea)
unor astfel de bunuri se întăreşte hotărârea infracţională deja luată de autor pentru a continua
activitatea infracţională, tăinuirea repetată constituind un ajutor dat autorului(sau altui participant,
indiferent de calitate)1;
- tot o formă de complicitate intelectuală este şi promisiunea făcută înainte de săvârşirea
faptei că nu va denunţa infracţiunea, deoarece o astfel de promisiune are efect în întărirea
hotărârii luată de autor(coautor);
- ajutorul poate consta şi din darea de sfaturi, instrucţiuni, din procurarea unor informaţii
cu privire la locul în care se află obiectul spre care urmează să se îndrepte acţiunea infracţională,
timpul potrivit pentru comiterea faptei, mijloacele pe care să le utilizeze etc.. De asemenea,
asistenţa autorului în timpul săvârşirii infracţiunii, constituie act de complicitate intelectuală sau
morală, deoarece dă autorului(coautorului) mai multă siguranţă şi curaj în comiterea faptei.
Complicitatea materială constă în procurarea sau punerea la dispoziţie a mijloacelor care
vor servi autorului(coautorului) la săvârşirea acţiunii infracţionale; acestea sunt indicate la art.
179 Cod penal, prin care se defineşte noţiunea de “arme”;
- constituie astfel de mijloace, banii, valorile şi orice alte obiecte care servesc la
achiziţionarea altor mijloace ce vor fi folosite la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
actele, documentele şi orice alte înscrisuri ce servesc la amăgirea victimei, la atragerea ei în cursă
etc.;
- se consideră că o persoană a procurat mijloacele numai când le-a pus la dispoziţia
autorului, prin predarea lor; nu are importanţă că aceste mijloace îi aparţin şi le oferă gratuit sau
contra cost, că le-a cumpărat, sustras, adaptat sau confecţionat sau că le-a pus în stare de
funcţionare pentru a servi autorului;
- complicele trebuie să ştie că aceste mijloace vor servi la săvârşirea infracţiunii de către
autor(coautor) şi că aceste mijloace sunt apte(idonee), prin natura lor să servească la comiterea
faptei; de asemenea, aceste mijloace trebuie să fie folosite efectiv de către autor, altfel contribuţia
respectivă nu se încadrează în raportul de cauzalitate a faptei comise de autor(coautor) şi nu se
realizează complicitatea materială, o eventuală înţelegere anterioară în acest sens cu autorul sau
coautorul putând însă constitui o formă de complicitate morală;
- ajutorul material poate consta şi în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în calea desfăşurării
infracţiunii; de pildă, complicele otrăveşte câinele de pază pentru ca autorul să poate să pătrundă
în locuinţă pentru a sustrage bunuri.
1
Ibidem

155
 Complicitatea anterioară, fie intelectuală, fie materială, constă în acte de ajutare sau
înlesnire făcute pentru comiterea infracţiunii de către autor, deci înainte de săvârşirea faptei(de
exemplu, procurarea armei de către complice şi predarea acesteia autorului în vederea comiterii
unei infracţiuni de omor).
Complicitatea concomitentă, fie intelectuală, fie materială, constă în acte de ajutare sau
înlesnire săvârşite de către complice în timpul săvârşirii faptei de către autor(de exemplu,
asigurarea pazei pentru sustragerea de bunuri, furnizarea de informaţii în timpul distribuirii
drogurilor, etc.).
3. Săvârşirea unei acţiuni(inacţiuni) prevăzute de legea penală, de către altă persoană, la
care complicele îşi aduce aportul;
- de exemplu, în cazul infracţiunii de furt, persoana care a luat efectiv bunul este autor, iar
cea care i-a pus la dispoziţie cheile false etc. este complice, forma de complicitate fiind aceea a
complicităţii materiale.
În principiu, complicitatea este posibilă la orice infracţiune; complicitatea materială nu
este însă posibilă la infracţiunile din omisiune şi de executare promptă, infracţiuni la care este
posibilă doar complicitatea intelectuală1.
În cazul infracţiunilor cu subiect activ calificat(de exemplu, autorul trebuie să aibă
calitatea de funcţionar public), participaţia sub forma complicităţii se realizează şi dacă
complicele nu are calitatea cerută de lege pentru autor.
Dacă autorul comite o faptă mai gravă decât cea la care a fost ajutat de complice, sau la
care acesta a participat cu acte de înlesnire, complicele va răspunde pentru fapta la care a
participat cu acte de ajutare sau înlesnire, afară de cazul în care a prevăzut sau acceptat
posibilitatea ca autorul să comită infracţiunea mai gravă; dacă însă, autorul comite o faptă mai
puţin gravă, complicele va răspunde pentru fapta efectiv comisă de către autor(situaţia este
identică pentru complice cu aceea analizată în privinţa instigatorului).

&9. Pedeapsa în caz de participaţie

În caz de participaţie proprie, existând aceeaşi infracţiune şi mai mulţi infractori, în

privinţa sancţiunii se aplică sistemul parificării pedepsei(art. 49 Cod penal). Având în vedere că
toţi participanţii au comis împreună fapta prevăzută de legea penală atât sub aspect subiectiv cât
şi obiectiv, şi cum pentru fapta respectivă legea prevede o anumită sancţiune, este firesc ca
1
M. Basarab, op. cit., pag. 110

156
această sancţiune să o aplice tuturor(parificarea legală). Desigur că, în concret, ţinându-se seama
de contribuţia reală a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, pedeapsa va trebui să fie
individualizată, stabilită în mod diferenţiat pentru fiecare în parte, în funcţie le contribuţia
fiecărui participant la săvârşirea faptei, precum şi de criteriile generale de individualizare a
pedepsei prevăzute de art. 74 Cod penal.
La sancţionarea coautorilor, pe lângă criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, se va lua
în considerare şi contribuţia fiecărui coautor(art. 49 Cod penal), deoarece nu este acelaşi, de
exemplu, pericolul social al coautorului care imobilizează victima, cu pericolul social al
coautorului care aplică victimei lovitura de cuţit care duce la deces, în speţă, contribuţia
coautorului care stinge viaţa victimei fiind mult mai importantă; sau, la infracţiunile continuate,
un coautor ia parte la săvârşirea a două acte de executare, iar altul la săvârşirea a opt acte de
executare. În astfel de cazuri, contribuţia coautorilor la săvârşirea faptei fiind diferită, evident că
şi pedepsele ce se vor aplica vor fi individualizate diferit, între minimul şi maximul special al
faptei săvârşite.
Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, bineînţeles cu luarea în considerare a
dispoziţiilor art. 74 şi 49 din Codul penal.
Cu toate că la art. 49 Cod penal se prevede sancţionarea, atât a complicelui cât şi a
instigatorului, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor(coautor), va exista o diferenţiere în
concret, în funcţie de aportul fiecăruia, deoarece, de regulă, contribuţia complicelui este mai puţin
importantă şi periculoasă decât a instigatorului(autorului moral); de asemenea, se poate ca
instigatorul să fie sancţionat mai sever decât autorul(coautorul).
Când legea prevede pentru infracţiunea comisă în participaţie pedepse alternative, instanţa
poate aplica pentru unii dintre participanţi una dintre pedepsele alternative, iar pentru alţii
cealaltă pedeapsă, urmând, bineînţeles, ca după ce a ales una dintre pedepse, să stabilească
cuantumul concret pentru fiecare participant, deoarece participanţilor li se aplică pedeapsa legală
prevăzută pentru fapta săvârşită de autor şi nu pedeapsa concretă ce se aplică acestuia; de altfel,
la art. 74 Cod penal se prevede că la aplicarea pedepsei se ţine seama şi de periculozitatea
făptuitorului(fără antecedente penale, cunoscut cu antecedente penale, recidivist etc.).
De asemenea, sancţionarea participanţilor nu este legată de aceea a autorului, aceştia fiind
sancţionaţi deoarece au cooperat cu vinovăţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală,
fiind posibil, în concret, ca autorul să nu fie pedepsit(a decedat, s-a desistat, este reprezentant al
unui stat străin, etc.).

157
 În caz de participaţie improprie, se aplică sistemul diversificării pedepsei(art. 52 Cod
penal), în sensul că fiecărui participant i se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă, în funcţie de forma de vinovăţie cu care a participat la săvârşirea faptei, iar, în absenţa
vinovăţiei, participantul(autor sau coautor) care a comis fapta fără vinovăţie nu va răspunde
penal.
Astfel, în cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie-culpă, instigatorul şi
complicele vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar
autorul(coautorul) va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă,
iar dacă legea nu incriminează fapta când este săvârşită din culpă, autorul sau coautorul nu va
putea fi tras la răspundere penală; în cazul comiterii faptei în coautorat, dacă coautorii au săvârşit
fapta cu forme de vinovăţie diferite, unii cu intenţie, alţii din culpă, aceştia vor răspunde penal
potrivit celor mai sus arătate, fie pentru fapta comisă cu intenţie, fie din culpă, dacă legea
incriminează şi fapta săvârşită din culpă.
În cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie-lipsă de vinovăţie,
instigatorul şi complicele vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie, iar autorul(coautorul) nu va putea fi tras la răspundere penală(datorită lipsei unei
trăsături esenţiale ale infracţiunii, respectiv vinovăţia).

&10. Circumstanţele personale şi reale(art. 50 Cod penal)

Săvârşirea oricărei fapte prevăzută de legea penală are loc în anumite condiţii,
împrejurări, circumstanţe care privesc fie fapta, fie făptuitorul, fie atât fapta cât şi făptuitorul, şi
care determină un anumit grad de pericol social1.
Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant la comiterea
infracţiunii nu se răsfrâng asupra celorlalţi, pe când circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng
asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut(art. 50 Cod penal).
Legea prevede de câte feluri sunt circumstanţele, precum şi efectul lor cu privire la
participanţi, fără a preciza care împrejurări sunt personale şi care reale, şi în ce constă conţinutul
lor.
Circumstanţele personale ţin de persoana participantului şi ele atrag înlăturarea,
micşorarea sau agravarea răspunderii penale şi a pedepsei, sau fac ca fapta prevăzută de legea
penală să nu fie infracţiune;
1
M. Basarab, op. cit., pag.112

158
 - astfel de circumstanţe pot fi: forma de vinovăţie cu care persoana a participat la
comiterea infracţiunii, mobilul de care a fost animat şi scopul urmărit, dacă este minor sau major,
cu sau fără antecedente penale, cauzele de neimputabilitate, cu excepţia cazului fortuit, şi orice
alte date sau situaţii care pot fi luate în considerare(fel de viaţă, situaţie familială, nevoile sociale
etc.)1;
- atunci când o anumită calitate a autorului este cerută de lege pentru realizarea
conţinutului infracţiunii de bază(tip), această calitate nu este o circumstanţă personală, ci una
reală, care ţine de conţinutul infracţiunii; de exemplu, calitatea de cetăţean la infracţiunea de
trădare, de funcţionar public la infracţiunea de luare de mită etc.; îndeplinirea acestei condiţii faţă
de autor operează şi faţă de instigatori şi complici, fapta urmând să fie calificată pentru toţi la fel;
- când autorului nu i se cere prin lege o anumită calitate pentru realizarea infracţiunii în
forma de bază şi o astfel de calitate există, ea va constitui o circumstanţă personală, care nu se
răsfrânge asupra participanţilor; de exemplu, pentru săvârşirea infracţiunii de omor în forma tip
(art. 188 Cod penal), nu se cere autorului nici o calitate, însă acesta este recidivist, caz în care
sancţiunea pentru recidivă se va aplica numai autorului, nu şi altor participanţi;
- circumstanţele personale nu influenţează periculozitatea infracţiunii sub aspectul
calificării ei legale, şi de aceea nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi; de exemplu,
desistarea profită numai participantului care a întrerupt actul de executare.
- în caz de concurs de infracţiuni, acordarea sau existenţa unei circumstanţe personale
poate impune, de la caz la caz, reducerea sau agravarea răspunderii şi a pedepsei pentru toate
infracţiunile(de exemplu, înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor, starea de recidivă), ori
numai pentru una dintre infracţiuni(desistarea, premeditarea etc.); deci, circumstanţele personale
nu au efect întotdeauna asupra tuturor infracţiunilor concurente.
În literatura juridică există opinia2, pe care o împărtăşim, că acele circumstanţe personale
ale unui făptuitor care se repercutează asupra unui participant se convertesc în circumstanţe reale.
Astfel, premeditarea, scuza provocării şi rudenia, atunci când au fost prevăzute sau
cunoscute de către participanţi, deşi sunt circumstanţe personale, devin circumstanţe reale care se
răsfrâng asupra tuturor participanţilor; de exemplu, complicele care ajută pe autor la comiterea
unei infracţiuni de omor, cunoscând că autorul a premeditat comiterea faptei, va răspunde, ca şi
autorul, pentru infracţiunea de omor calificat, sau instigatorul la o infracţiune comisă cu violenţă
asupra unui membru de familie(art. 199 Cod penal).

1
Ibidem
2
M. Udroiu, op. cit., pag. 172, cu privite la premeditare.

159
 S- exprimat şi opinia contrară1, potrivit căreia atât premeditarea cât şi scuza provocării, au
caracter agravant, respectiv atenuant pentru starea sufletească în care s-a aflat autorul când a luat
hotărârea infracţională, iar în caz de rudenie se ţine seama de legătura de rudenie ce există între
infractor şi victimă; din aceste considerente ele au caracter personal şi nu se răsfrâng asupra
participanţilor.
Circumstanţele reale2, dar numai cele care au caracter agravant, fiind legate de faptă, fie
al conţinutului legal al infracţiunii de bază(tip), fie ale celui agravat, se răsfrâng asupra
participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut;
- de exemplu, complicele nu are cunoştinţă că omorul va fi săvârşit de autor împotriva a
două victime, el ştiind că doar o persoană va fi ucisă, caz în care, autorul va răspunde pentru
infracţiunea de omor calificat săvârşit asupra a două persoane(art. 189 lit. f Cod penal), iar
complicele pentru săvârşirea infracţiunii de omor simplu(art. 188 Cod penal); sau, pentru fapta
săvârşită în coautorat de trei infractori, dintre care un minor, va răspunde în condiţiile
circumstanţei agravante prevăzute de art. 77 lit. d Cod penal doar infractorul major care a
cunoscut vârsta minorului, nu şi infractorul major care nu a cunoscut această împrejurare;
- comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau
la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigatorului sau complicelui la
infracţiunea realizată, numai dacă rezultatul mai grav a fost prevăzut de instigator sau complice;
- dacă însă, autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat sau
sprijinit, de această împrejurare reală vor profita toţi participanţii; de exemplu, autorul a fost
instigat la săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie, dar a comis un furt, faptă pentru care va
răspunde şi instigatorul.
Când autorul săvârşeşte o altă faptă decât cea la care a fost instigat sau sprijinit de un
complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanţilor, deoarece nu s-a realizat
participaţia.
În caz de concurs de infracţiuni, existenţa unor circumstanţe reale doar cu privire la o
infracţiune sau la unele dintre infracţiunile săvârşite în concurs, va avea efect doar cu privire la
pedeapsa sau pedepsele aplicate pentru infracţiunea sau infracţiunile în privinţa cărora a existat
circumstanţa reală reţinută.

&11. Împiedicarea săvârşirii faptei de către orice participant(art. 51 Cod penal)

1
M. Basarab, op. cit., pag. 113
2
V. Dongoroz, op. cit., pag. 222

160
 Participantul care, în cursul executării acţiunii, dar înainte de descoperirea faptei, denunţă
săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată să fie împiedicată sau dacă
împiedică el însuşi consumarea infracţiunii, este apărat de pedeapsă. Această împiedicare implică
desistarea activă, raţiunea nepedepsirii participantului fiind aceea a încurajării acestuia de a se
opri în timp util, sancţionarea participantului care a înţeles să întrerupă consumarea unei
infracţiuni nemaifiind necesară1.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 51 Cod penal se cer întrunite următoarele condiţii:
- începerea executării acţiunii de către autor sau coautor;
- împiedicarea consumării acţiunii de către unul dintre participanţi, ceea ce presupune o
activitate pozitivă, efectivă de împiedicare; de exemplu, autorul reuşeşte să descuie uşa, dar
complicele îl împiedică să ia vreun obiect, instigatorul anunţă organele de poliţie care depistează
pe autor înainte de părăsirea locuinţei din care intenţiona să sustragă bunuri, etc.;
- fapta să nu fi fost descoperită de către organele competente sau de orice altă persoană în
afara victimei, fiindcă în acest caz nu se poate vorbi de o împiedicare, care presupune voinţa
liberă a participantului; acesta, după descoperirea faptei, ar putea înlesni prinderea celorlalţi
participanţi, împrejurare care va putea fi luată în considerare doar ca circumstanţă atenuantă(art.
75 alin. 2 lit. b Cod penal, împrejurare legată de fapta comisă, care diminuează periculozitatea
infractorului).
În cazul în care împiedicarea consumării a reuşit, dar actele săvârşite până în momentul
împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa
pentru acea faptă, iar celorlalţi participanţi li se aplică o pedeapsă pentru tentativă la infracţiunea
la care s-a împiedicat producerea rezultatului şi o pedeapsă pentru cealaltă sau celelalte fapte
săvârşite până în momentul împiedicării;
- de exemplu, instigatorul determină pe doi făptuitori(coautori) să ucidă victima prin
otrăvirea mâncării aflate în frigiderul de la locuinţa victimei; după ce făptuitorii pătrund fără
drept în locuinţă şi pun în alimente substanţa otrăvitoare, instigatorul anunţă pe victimă,
împiedicând consumarea faptei; în acest caz, instigatorul va răspunde pentru săvârşirea instigării
la infracţiunea de violare de domiciliu, iar coautorii vor răspunde atât pentru violare de domiciliu
cât şi pentru tentativă la infracţiunea de omor.

&12. Participaţia la infracţiunile cu subiect special

1
M. Basarab, op. cit., pag. 115

161
 În ştiinţa şi practica dreptului penal există unanimitate de păreri cu privire la posibilitatea
existenţei participaţiei sub forma instigării şi complicităţii la infracţiunea cu subiect special1;
- de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 Cod penal, care se
săvârşeşte de funcţionarul public(subiect special) care gestionează sau administrează bunuri;
pentru existenţa acestei infracţiuni, autorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru
existenţa infracţiunii(funcţionar public), instigatorul sau complicele, indiferent dacă au sau nu
această calitate, urmează să răspundă tot pentru infracţiunea de delapidare, ca şi autorul, dar în
calitate de complici sau instigatori, după caz.
Este controversată însă chestiunea actelor de executare, când acestea aparţin unei
persoane care nu are calitatea de subiect special, respectiv atunci când fapta se săvârşeşte de două
sau mai multe persoane împreună(coautori), fără ca toate aceste persoane să aibă calitatea cerută
de lege pentru existenţa infracţiunii. De exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, sustragerea
unor bunuri din gestiune se săvârşeşte de către funcţionarul public care le gestionează sau
administrează, împreună cu o altă persoană care nu are calitatea cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii de delapidare. În ce calitate va răspunde făptuitorul care nu are calitatea de
funcţionar?
Potrivit unui punct de vedere2, pe care îl împărtăşim, se consideră că persoana care
săvârşeşte acte specifice laturii obiective a infracţiunii, deci de executare, fără a avea calitatea
cerută de lege este complice, deoarece actele sale capătă un caracter accesoriu, secundar;
- în exemplul dat, coautorul care are calitatea cerută de lege pentru comiterea infracţiunii
va răspunde pentru infracţiunea de delapidare, iar coautorul care nu are această calitate va
răspunde pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, fiindcă în astfel de situaţii, acţiunile
tuturor făptuitorilor constituie o activitate de executare unică, iar, pe plan subiectiv, acestei unităţi
obiective îi corespunde o unitate de conştiinţă şi voinţă, între acţiunile celor doi participanţi
existând o legătură indisolubilă, materială şi psihică, o interdependenţă obiectivă şi o coeziune
subiectivă, care impune cu necesitate o unitate de încadrare juridică, întrucât ceea ce în realitatea
obiectivă constituie o unitate trebuie reflectată ca atare şi în încadrarea juridică3.
Într-o altă opinie4, pe care nu o împărtăşim, astfel de fapte, când se comit în participaţie,
cu toate că sunt săvârşite împreună de o persoană care are calitatea cerută de conţinutul

1
M Basarab, op. cit., pag. 115
2
V. Papadopol, Şt. Daneş, op.cit. pag.77
3
T. Vasiliu, ş.a., op. cit. pag. 158.
4
M. Basarab, op. cit., pag., 116

162
infracţiunii şi una care nu are o astfel de calitate, acţiunile lor trebuiesc considerate ca infracţiuni
distincte, ţinându-se seama de calităţile celor care au cooperat;
- în exemplul dat, “funcţionarul public” va răspunde pentru infracţiunea de delapidare, iar
persoana fără această calitate va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de furt săvârşită în
calitate de autor şi nu de complice la infracţiunea de delapidare, deoarece acesta a participat cu
acte de executare şi nu de complicitate, neputându-se susţine că actele de executare devin acte de
complicitate, bunurile fiind luate fără drept, întrucât “consimţământul” coautorului, funcţionar
public, nu este un consimţământ valabil, împrejurare cunoscută de ambii făptuitori.

&13. Participaţia improprie(art. 52 Cod penal)

Însăşi denumirea acestei participaţii arată că este vorba de o participaţie distinctă de aceea
a participaţiei proprii(propriu-zisă), fiindcă, deşi există o cooperare materială, lipseşte legătura
subiectivă dintre participanţi.
Participaţia improprie sau imperfectă este acea formă a participaţiei penale la care
persoanele care săvârşesc infracţiunea participă cu forme diferite de vinovăţie, unii acţionând cu
intenţie, alţii din culpă, iar alţii chiar fără vinovăţie.
Codul nostru penal a adoptat concepţia contrară celei a autorului mediat sau indirect,
conform căreia autorul faptei este instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie, pe când
cel care a executat fapta, autorul, ar fi un simplu instrument. Potrivit legii penale române, autorul
faptei săvârşite rămâne autor, chiar dacă a săvârşit o faptă fără vinovăţie(art. 46 Cod penal), iar
cel care l-a ajutat sau determinat rămâne complice sau instigator, deoarece nu a săvârşit acte
specifice de executare a infracţiunii comise de autor.

&13.1. Modalitatea intenţie şi culpă

În această modalitate, participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau

ajutarea cu intenţie, în orice mod, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală;
- aşadar, instigatorul şi complicele prevăd acţiunea lor şi a autorului, precum şi urmarea, a
cărei producere o doresc sau acceptă, pe când autorul nu prevede urmarea acţiunii sale, deşi putea
şi trebuie să o prevadă.

163
 Instigatorii şi complicii vor fi sancţionaţi pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul
pentru fapta săvârşită din culpă;
- de pildă, instigatorul determină pe autor să sperie pe victimă prin aruncarea între
picioarele victimei a unei petarde, cunoscând că victima este bolnav cardiac; victima se sperie,
face un atac de cord şi decedează, caz în care instigatorul va răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de omor, iar autorul pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, deoarece putea
şi trebuia să prevadă producerea urmării.
Când fapta din culpă nu se sancţionează de legea penală, autorul nu va fi sancţionat, iar
instigatorul şi complicele vor fi sancţionaţi pentru fapta săvârşită cu intenţie;
- de pildă, determinarea, înlesnirea sau ajutarea unei persoane să săvârşească o violare de
domiciliu; dacă autorul săvârşeşte această faptă din culpă, nu va fi sancţionat deoarece legea
prevede sancţionarea acestei infracţiuni numai cu intenţie, în timp ce instigatorul şi complicele
vor fi pedepsiţi pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

&13.2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

În această modalitate, participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau

ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de către o
persoană care comite acea faptă fără vinovăţie; de exemplu, autorul se află în stare de
iresponsabilitate(art. 28 Cod penal), este minor(art. 27 Cod penal), în stare de intoxicaţie
accidentală completă(art. 29 Cod penal) etc.
Persoanele care au acţionat cu vinovăţie(instigatorul şi complicele) vor fi sancţionate cu
pedeapsa prevăzută pentru fapta comisă de cel care a acţionat fără vinovăţie, iar autorului, dacă
există temerea că pe viitor ar putea comite astfel de fapte prevăzute de legea penală, datorită unei
stări de pericol, i se pot aplica măsuri de siguranţă, nu şi pedepse, deoarece lipseşte un element
constitutiv al infracţiunii, respectiv vinovăţia, caz în care nu există infracţiune.

CAP. III

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Prin pluralitate de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană(fizică sau

juridică) săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din

164
ele, cât şi situaţia în care o persoană(fizică sau juridică) săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a
fost condamnat definitiv pentru o altă infracţiune.
În codul penal român, pluralitatea de infracţiuni este reglementată la art. 38 - 45.
Formele pluralităţii de infracţiuni sunt concursul, recidiva şi pluralitatea intermediară.

Secţiunea 1. Concursul de infracţiuni

Prin concurs de infracţiuni este desemnată acea formă a pluralităţii de infracţiuni care
constă în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, prin acţiuni sau
inacţiuni distincte sau prin aceeaşi acţiune sau inacţiune, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele(art. 38 Cod penal)1.

&1. Condiţiile concursului de infracţiuni

Pentru existenţa concursului de infracţiuni trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:
- să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, indiferent de forma de vinovăţie cu care
au fost săvârşite şi indiferent dacă una sau unele dintre infracţiuni au fost comise în formă
consumată(epuizată) sau dacă au rămas în fază de tentativă;
- toate infracţiunile să fi fost săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea în care a
participat la comiterea faptelor(autor, coautor, instigator sau complice) şi indiferent dacă una sau
unele dintre infracţiuni au fost comise în timpul minorităţii iar altele după majorat;
- toate infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare
definitivă2 pentru vreuna dintre ele, indiferent de timpul scurs, cu condiţia să nu fi intervenit
prescripţia răspunderii penale pentru vreuna dintre infracţiunile săvârşite în concurs sau să nu
existe o cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale; în astfel de
cazuri, pentru existenţa concursului de infracţiuni, trebuie ca pentru cel puţin două dintre
infracţiunile săvârşite să se poată dispune o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

1
Dongoroz ş. a., op. cit., pag. 258
2
Hotărârea de condamnare rămâne definitivă atunci când nu mai poate fi atacată cu apel, adică atunci când poate fi
pusă în executare.

165
 &2. Formele concursului de infracţiuni

Concursul de infracţiuni este cunoscut în doctrina penală sub două forme: concursul real
şi concursul ideal.

&2.1. Concursul real(material) sau prin mai multe acţiuni (inacţiuni)

Concurs real(material) de infracţiuni există când aceeaşi persoană, săvârşeşte prin acţiuni
sau inacţiuni distincte, două sau mai multe infracţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru
vreuna dintre ele. Există concurs real şi dacă una dintre infracţiuni a fost săvârşită pentru
comiterea sau ascunderea altei infracţiuni(art. 38 alin. 1 Cod penal).
Din definiţia de mai sus, rezultă două variante a concursului real de infracţiuni: una
simplă(concurs simplu) şi alta caracterizată(concurs caracterizat sau cu conexitate)1.

A. Concursul simplu

Pentru realizarea acestui concurs nu se cere să existe vreo legătură între infracţiunile
săvârşite prin acţiuni sau inacţiuni distincte; legătura dintre ele este dată doar de faptul că
infracţiunile sunt săvârşite de acelaşi făptuitor(persoană fizică sau juridică).
Infracţiunile pot fi de aceeaşi natură, când se discută de existenţa unui concurs omogen(de
exemplu, se săvârşesc de aceeaşi persoană două infracţiuni de furt calificat, prin rezoluţii
infracţionale distincte), şi concurs eterogen, când infracţiunile săvârşite sunt de natură diferită(de
exemplu un furt şi o înşelăciune).
Infracţiunile pot fi săvârşite în locuri şi momente diferite, însă timpul scurs între actele de
săvârşire a cel puţin două infracţiuni trebuie să fie mai scurt decât cel prevăzut de lege pentru a
opera prescripţia răspunderii penale. În cazul infracţiunilor pentru care nu operează prescripţia
răspunderii penale, dacă se săvârşeşte o nouă faptă, indiferent de timpul scurs, va exista concurs
de infracţiuni; făptuitorul poate comite toate faptele animat de acelaşi mobil şi având acelaşi
scop, cu aceeaşi formă de vinovăţie sau cu forme de vinovăţie diferite, una sau unele dintre
infracţiuni pot îmbrăca forma consumată, iar altele pot să rămână în fază de tentativă, etc.
Pentru a exista concurs, toate infracţiunile trebuie să fie săvârşite înainte ca făptuitorul să
fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, deci chiar şi în timpul procesului, până la
1
Idem, pag. 263

166
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiuni; de exemplu, se
comite un furt, iar ulterior, în timpul soluţionării apelului, făptuitorul săvârşeşte o infracţiune de
şantaj. Nu are relevanţă calitatea în care făptuitorul comite infracţiunile, acesta putând fi autor al
unei infracţiuni şi complice sau instigator la altă infracţiune, sau dacă una dintre infracţiuni este
consumată, iar alta rămâne în faza de tentativă pedepsibilă, ori dacă faptele au fost săvârşite unele
cu intenţie, iar altele din culpă.

B. Concursul caracterizat sau cu conexitate

A doua modalitate a concursului real o constituie concursul real caracterizat sau cu

conexitate, ce se caracterizează prin aceea că există o legătură obiectivă între infracţiunile
concurente.
Astfel, concursul real cu conexitate se caracterizează prin existenţa anumitor legături,
conexiuni între infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană.
Asemenea legătură există când infracţiunile au fost comise simultan(de exemplu,
făptuitorul ameninţă şi loveşte în acelaşi timp) sau succesiv(conexitate cronologică), când
făptuitorul ameninţă, după care pune în executare ameninţarea proferată.
Între infracţiuni poate exista şi o legătură de loc(topografică), când două sau mai multe
infracţiuni au fost comise în acelaşi loc.
Pentru existenţa concursului caracterizat, între faptele săvârşite de acelaşi făptuitor trebuie
să existe un raport de la infracţiunea–mijloc la infracţiunea–scop, de la cauză la efect. Această
variantă a concursului real se poate prezenta sub două variante.
Prima variantă, concursul cu conexitate etiologică, când se comite o infracţiune pentru a
se putea săvârşi o altă infracţiune(infracţiunea–mijloc şi infracţiunea–scop); de exemplu,
falsificarea unor bancnote şi înşelarea unor persoane prin vinderea(schimbarea) bancnotelor
falsificate;
- în acest caz atât infracţiunea–mijloc cât şi infracţiunea–scop se săvârşesc cu intenţie,
făptuitorul putând avea calităţi diferite la săvârşirea celor două infracţiuni, fie autor, fie coautor,
fie instigator sau complice;
- în exemplul dat, făptuitorul poate fi complice la săvârşirea infracţiunii de falsificare de
monede, timbre sau de alte valori(art. 310 şi urm. Cod penal) şi instigator sau autor al infracţiunii
de înşelăciune(art. 244 Cod penal).

167
 A doua variantă, concursul cu conexitate consecvenţială, când se comite o infracţiune
pentru ascunderea infracţiunii deja săvârşite de acelaşi făptuitor; în acest caz, hotărârea
infracţională pentru săvârşirea ultimei infracţiuni s-a luat după săvârşirea primei infracţiuni;
- prima infracţiune poate fi săvârşită fie cu intenţie, fie cu praeterintenţie, fie din culpă,
dar ultima infracţiune se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie;
- de exemplu, făptuitorul ameninţă martorul care a asistat la săvârşirea infracţiunii de
furt(modalitatea intenţie şi intenţie), sau făptuitorul săvârşeşte o ucidere din culpă, iar apoi
părăseşte locul accidentului(modalitatea culpă şi intenţie), în ambele cazuri, a doua infracţiune
fiind săvârşită pentru ascunderea primei fapte comise;
- şi în această a doua variantă a concursului cu conexitate, făptuitorul poate săvârşi faptele
în calitate de autor(coautor), instigator sau complice.

&2.2. Concursul ideal(formal) sau printr-o singură acţiune(inacţiune)

Concurs ideal de infracţiuni există atunci când aceeaşi persoană săvârşeşte o acţiune sau
inacţiune care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele constitutive a mai multor infracţiuni(art. 38 alin. 2 Cod penal);
- de exemplu, conducând fără permis şi în stare de ebrietate, infractorul provoacă un
accident de circulaţie în care este vătămată grav integritatea corporală a unei persoane iar o altă
persoană decedează; aşadar, printr-o singură acţiune(conducerea autovehiculului), se comit mai
multe infracţiuni: conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe,(art. 336
Cod penal), conducerea unui vehicul fără permis de conducere(art. 335 Cod penal), vătămarea
corporală din culpă(art. 196 Cod penal) şi ucidere din culpă(art. 192 Cod penal).
În modalitatea concursului ideal de infracţiuni, toate infracţiunile pot fi săvârşite cu
intenţie, de exemplu, conducerea fără permis şi în stare de ebrietate, sau unele cu intenţie şi altele
din culpă, cum este situaţia în primul exemplu dat, sau toate numai din culpă, de exemplu, când
conducând neglijent, conducătorul auto(făptuitorul), provoacă moartea unei persoane şi vatămă
integritatea corporală a altei persoane(săvârşeşte aşadar două infracţiuni din culpă, o ucidere şi o
vătămare corporală).
Şi în această modalitate a concursului, făptuitorul poate comite acţiunea(inacţiunea) în
calitate de autor, coautor, instigator sau complice, deoarece se săvârşeşte o singură
acţiune(inacţiune) de către autor, acţiune sau inacţiune care, datorită împrejurările în care are loc
şi a urmărilor produse, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, participaţia

168
fiind astfel posibilă; de exemplu, se instigă la conducerea autoturismului de către făptuitorul care
nu are permis de conducere şi care se află în stare de ebrietate.
În concluzie, în cazul concursului real, dacă s-ar înlătura una dintre acţiunile(inacţiunile)
infracţiunilor săvârşite în concurs, celelalte ar continua să existe, pe când, în cazul concursului
ideal, dacă nu ar exista acţiunea(inacţiunea), implicit nu ar mai exista nici o infracţiune1.
Reglementarea juridică a concursului de infracţiuni este aceeaşi, atât pentru persoana
fizică cât şi pentru persoana juridică.

&3. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni

Săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană, demonstrează, cel mai adesea,
o anumită perseverenţă infracţională a acelei persoane şi faţă de care sunt necesare sisteme
sancţionatoare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării.
Concursul de infracţiuni nu are, în sine, nici o influenţă asupra gradului de pericol social
al fiecărei fapte din concurs, care este proprie fiecăreia dintre ele. De aceea, cu ocazia
individualizării judiciare a pedepsei, se va ţine seama de pericolul social al infractorului, raportat
la numărul faptelor săvârşite, felul acestora, forma de vinovăţie, prejudiciul creat etc., împrejurări
care impun, în general, un tratament penal concret mai sever decât în cazul săvârşirii unei singure
infracţiuni.
În legislaţiile penale ale statelor se cunosc trei sisteme de sancţionare a concursului de
infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic2.
Sistemul cumulului aritmetic constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
săvârşită în concurs, pedeapsa rezultantă(finală), fiind cea rezultată din totalizarea acestor
pedepse;
- în practică, dacă s-ar aplica acest cumul, s-ar putea ajunge la depăşirea maximului
general al pedepsei închisorii(30 de ani), respectiv al amenzii(de 200.000 lei pentru persoana
fizică şi de 3.000.000 lei pentru persoana juridică), limite care în dreptul penal românesc nu pot fi
depăşite niciodată.
Sistemul absorbţiei, potrivit căruia se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune
săvârşită în concurs şi se aplică cea mai severă, considerându-se că această pedeapsă le absoarbe
pe toate celelalte;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 121
2
M. Basarab, op. cit., pag. 122, C. Mitrache, op. cit., pag.218

169
 - acest sistem a fost considerat nesatisfăcător de legiuitorul român, deoarece ar crea
infractorului certitudinea că după săvârşirea unei infracţiuni grave, ar putea săvârşi oricâte alte
infracţiuni mai puţin grave, întrucât oricum ar urma să execute doar pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea cea mai gravă.
Sistemul cumulului juridic, sistem consacrat şi de codul nostru penal, este un sistem ce le
îmbină pe primele două şi constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru fiecare
infracţiune din concurs, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni, urmând ca instanţa să aplice
pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite(pedeapsa de bază), la care se adaugă un spor
stabilit de lege. Urmare a aplicării sporului de pedeapsă, pedeapsa rezultantă(cea aplicată în urma
cumulului juridic) nu poate depăşi maximul general al pedepsei închisorii sau amenzii; în cazul în
care pentru vreuna dintre infracţiunile din concurs s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
bineînţeles că aplicarea sporului de pedeapsă nu mai este posibilă.
Când este vorba de pedepse diferite ca natură, gravitatea se stabileşte după locul pe care
aceasta îl ocupă în sistemul pedepselor, adică cea mai gravă pedeapsă este aceea a detenţiunii pe
viaţă, apoi închisoarea şi apoi amenda. Când se stabilesc numai pedepse cu închisoarea,
gravitatea pedepsei închisorii este dată de durata acesteia, iar în cazul pedepsei amenzii de
cuantumul acesteia.
În dreptul nostru penal, sancţionarea concursului de infracţiuni îmbină toate cele trei
sisteme de sancţionare, după caz, în funcţie de pedepsele individuale aplicate pentru infracţiunile
săvârşite în concurs.
În caz de concurs de infracţiuni, tratamentul penal este identic, atât pentru persoana fizică
cât şi pentru persoana juridică, diferenţieri existând doar între sancţionarea concursului pentru
infractorii majori în raport cu sancţionarea infractorilor minori.

A. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică majoră(art.

39 Cod penal)

În cazul concursului de infracţiuni săvârşit de persoana fizică majoră, instanţa va stabili

pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, în funcţie de criteriile de individualizare a pedepsei,
prevăzute de art. 49 şi 74 Cod penal, pedeapsa finală sau rezultantă urmând să fie aplicată după
cum urmează:
1. Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

170
 - se aplică, aşadar, sistemul absorbţiei, deoarece pedeapsa detenţiunii pe viaţă are un
caracter perpetuu, durează, în principiu, pentru tot restul vieţii condamnatului, astfel încât este
imposibilă aplicarea vreunui spor.
2. Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea pentru toate infracţiunile concurente,
instanţa va aplica pedeapsa cea mai grea(mai mare) dintre pedepsele stabilite, pedeapsă la care se
va adăuga obligatoriu un spor de pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate sau
din cealaltă pedeapsă aplicată(sistemul cumulului juridic, cu spor fix);
- de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune pentru care se aplică o pedeapsă de 12 ani
închisoare şi o infracţiune pentru care se aplică de către instanţă o pedeapsă de 6 ani închisoare;
la pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare se adaugă, obligatoriu, un spor de 2 ani, adică o
treime din durata celeilalte pedepse aplicate(cea de 6 ani), condamnatul urmând să execute o
pedeapsă finală de 14 ani închisoare, adică pedeapsa aplicată pentru concurs;
- în exemplul dat, dacă infractorului i s-ar fi aplicat şi o pedeapsă de 3 ani închisoare
pentru o altă infracţiune, se va proceda în acelaşi mod, la pedeapsa cea mai grea de 12 ani
închisoare urmând să se adauge obligatoriu, un spor de 3 ani, adică o treime din durata celorlalte
pedepse aplicate(cea de 6 ani şi ce de 3 ani), condamnatul urmând să execute o pedeapsă finală
de 15 ani închisoare, adică pedeapsa aplicată pentru concurs;
- şi dacă toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile din concurs au aceeaşi durată, de
exemplu trei pedepse de câte 3 ani închisoare, se va proceda aşa cum s-a arătat mai sus, pedeapsa
cea mai grea fiind de 3 ani, la care se va adăuga obligatoriu un spor de pedeapsă de o treime din
totalul celorlalte pedepse aplicate, adică de 2 ani, condamnatul urmând să execute 5 ani
închisoare:
- dacă infractorul evadează din starea de reţinere sau arestare preventivă, deci înainte de a
fi condamnat definitiv pentru fapta care a atras reţinerea sau arestarea, el comite infracţiunea de
evadare(art. 285 Cod penal) în concurs cu infracţiunea pentru care este reţinut sau arestat, astfel
că pedepsele ce se vor aplica se vor contopi după regulile concursului de infracţiuni, pedeapsa
aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evadare neadăugându-se la pedeapsa aplicată pentru
cealaltă infracţiune, deoarece făptuitorul evadează din starea de reţinere sau arestare preventivă
şi nu din executarea unei pedepse definitiv aplicate, astfel că dispoziţiile art. 285 al. 4 Cod penal
nu sunt aplicabile.
3. Când pentru faptele săvârşite în concurs s-au stabilit numai amenzi se va proceda în
acelaşi mod, ca în cazul în care s-ar fi aplicat numai pedepse cu închisoarea, adică se aplică

171
pedeapsa cea mai mare(cu cuantumul cel mai ridicat), la care se va adăuga obligatoriu un spor de
pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate sau din cealaltă pedeapsă aplicată.
4. Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii la care se adaugă, obligatoriu, pedeapsa amenzii în întregime, ca în sistemul cumulului
aritmetic;
- de exemplu, se aplică pedeapsa închisorii de 2 ani şi pedeapsa amenzii de 1.000 lei, cel
condamnat urmând să execute atât pedeapsa închisorii de 2 ani, cât şi pedeapsa amenzii de 1.000
lei, cumulate.
5. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe cu amenda, pedeapsa
închisorii se aplică potrivit celor arătate la punctul 2, la care se adaugă amenda potrivit celor
arătate la punctul 3.
6. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, pedeapsa
închisorii se aplică potrivit celor arătate la punctul 2, la care se adaugă, obligatoriu, în întregime
pedeapsa amenzii.
7. Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amendă, se execută
pedeapsa închisorii la care se adaugă, obligatoriu, pedeapsa amenzii potrivit celor arătate la
punctul 3.
Pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă continuă să rămână în fiinţă, în
individualitatea lor, deşi se execută numai pedeapsa rezultantă, fiind posibil ca una sau unele
dintre faptele săvârşite în concurs să fie dezincriminate, amnistiate sau să intervină graţierea unor
pedepse sau o lege penală mai favorabilă.
În nici un caz, prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 Cod penal nu se poate depăşi maximul
general al pedepsei închisorii sau al pedepsei amenzii.
Conform prevederilor art. 39 alin.2 Cod penal, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse
cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al
pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Prevederile art. 39 alin. 2 Cod penal constituie o excepţie de la regula că pentru comiterea
unei infracţiuni poate fi aplicată doar o pedeapsă prevăzută de lege, în sensul că, în caz de
concurs de infracţiuni, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi aplicată chiar dacă pentru niciuna
dintre infracţiunile săvârşite legea nu prevede această pedeapsă, dacă sunt îndeplinite condiţiile
impuse de textul legal arătat;

172
 - de exemplu, se comite o infracţiune de omor prevăzută de art. 188 Cod penal pentru care
legea prevede pedeapsa principală a închisorii de la 10 la 20 de ani şi se aplică pedeapsa de 20 de
ani;
- în concurs cu această infracţiune, făptuitorul a comis alte patru infracţiuni pentru care s-
au aplicat pedepse de câte 15 ani închisoare, astfel că, prin adăugare la pedeapsa cea mai grea de
20 de ani(pedeapsa de bază) a unei treimi din totalul celorlalte pedepse, respectiv 20 de ani, s-ar
ajunge la o pedeapsă de 40 ani închisoare;
- cum maximul general de 30 de ani nu poate fi niciodată depăşit, instanţa va trebui să
opteze în a aplica fie pedeapsa închisorii de 30 de ani, fie pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fiindcă
maximul general al pedepsei închisorii este depăşit cu 10 ani, chiar dacă pentru niciuna dintre
săvârşite legea nu prevede această pedeapsă.

B. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică art. 147

Cod penal)

Şi persoanele juridice pot săvârşi infracţiuni în modalitatea concursului, fie real, fie ideal,
caz în care, ca şi pentru persoanele fizice, urmează să se aplice o pedeapsă unică pentru toate
faptele ce intră în componenţa concursului de infracţiuni.
Întrucât persoanelor juridice li se poate aplica doar pedeapsa principală a amenzii de la
3.000 lei la 3.000.000 lei(art. 137 al. 2 Cod penal), în caz de concurs de infracţiuni săvârşit de
persoana juridică se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte potrivit
dispoziţiilor art. 74 Cod penal şi se va aplica amenda cea mai mare la care se va adăuga un spor
de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, sporul de pedeapsă fiind fix şi obligatoriu, ca şi
în cazul persoanelor fizice majore.
Aceste reguli se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este
judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că aceeaşi persoană juridică suferise o altă
condamnare definitivă pronunţată pentru săvârşirea unei infracţiuni concurente; în astfel de
cazuri, partea din amenda executată se scade din pedeapsa rezultantă a amenzii aplicată ca
pedeapsă unică pentru toate infracţiunile din concurs.

173
 C. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente în cazul pedepselor
definitive sau judecate separat(art. 40 Cod penal)

Există şi situaţii când infracţiunile concurente nu au fost judecate toate deodată, fiind
posibil ca aceeaşi persoană să fie judecată în acelaşi timp sau la intervale de timp diferite, de
aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, pentru săvârşirea unor infracţiuni concurente aplicându-
se pedepse prin hotărâri judecătoreşti diferite, astfel încât este obligatoriu ca pentru toate faptele
săvârşite în concurs să se aplice o pedeapsă unică, potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Se
pot ivi următoarele situaţii:
1. Atunci când după o hotărâre de condamnare definitivă, aceeaşi persoană este judecată
ulterior pentru o altă infracţiune concurentă, instanţa sesizată cu judecata celei de-a doua
infracţiuni va trebui să constate şi să aplice regulile concursului de infracţiuni, deoarece, aşa cum
s-a arătat mai sus, în caz de concurs de infracţiuni se aplică o singură pedeapsă;
- de exemplu, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă de 3
ani închisoare, aceeaşi persoană este judecată pentru o infracţiune concurentă pentru care se
dispune condamnarea la o pedeapsă de 6 ani închisoare; în această situaţie, instanţa sesizată cu
judecarea celei de a doua infracţiuni, va efectua şi operaţiunile juridice specifice pentru
sancţionarea concursului de infracţiuni, adică la pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare va
adăuga sporul de o treime din pedeapsa de 3 ani, definitiv aplicată, condamnatul urmând să
execute o pedeapsă de 7 ani închisoare, pedeapsa finală(rezultantă) aplicată pentru concurs.
2. Situaţia este identică şi când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se
constată că cel condamnat suferise o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă,
adică situaţia când aceeaşi persoană a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni
concurente prin hotărâri judecătoreşti deosebite, pronunţate de aceeaşi instanţă sau de instanţe
judecătoreşti diferite; în astfel de situaţii, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, se va
proceda la contopirea pedepselor, aşa cum s-a arătat mai sus, infractorul urmând să suporte o
singură pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunilor concurente.
3. Este posibil ca prin cele două hotărâri definitive, aceeaşi persoană să fi fost condamnată
pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, atât prin prima cât şi prin cea de a doua hotărâre, toate
infracţiunile fiind săvârşite în modalitatea concursului de infracţiuni, prin ambele hotărâri, urmare
a contopirii pedepselor, aplicându-se sporuri de pedeapsă;
- în acest caz, nu se vor contopi pedepsele rezultante din cele două hotărâri, ci se vor
descontopi pedepsele rezultante în pedepsele componente care vor fi repuse în individualitatea

174
lor, se vor înlătura sporurile de pedeapsă aplicate iniţial, după care, la pedeapsa cea mai grea(de
bază) se va aplica sporul de pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse;
- de exemplu, prin cele două hotărâri definitive, făptuitorul a fost condamnat la două
pedepse de câte 4 ani închisoare, prin fiecare hotărâre definitivă aplicându-se două pedepse de
câte 3 ani închisoare, în urma aplicării regulilor de la concurs, respectiv adăugarea sporului
obligatoriu de o treime la pedeapsa de bază(3 ani, pedeapsa de bază + 1 an, sporul de o treime din
cealaltă pedeapsă de 3 ani), ajungându-se la cele două pedepse de 4 ani închisoare;
- cum toate infracţiunile au fost săvârşite în modalitatea concursului de infracţiuni, cele
două pedepse definitive vor fi descontopite în pedepsele componente, respectiv patru pedepse de
câte 3 ani închisoare repuse astfel în individualitatea lor, se vor înlătura apoi cele două sporuri de
pedeapsă de câte 1 an închisoare, după care toate cele patru pedepse de câte 3 ani închisoare vor
fi contopite după regulile de la concurs, condamnatul urmând să execute o pedeapsă finală de 6
ani închisoare(3 ani, pedeapsa de bază + 3 ani, sporul de o treime din totalul celorlalte trei
pedepse de câte 3 ani).
4. Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin vreuna dintre
hotărâri, ceea ce s-a executat se scade din pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de
infracţiuni, urmând să se execute numai restul de pedeapsă;
- dacă la data contopirii, vreuna dintre pedepse era stinsă prin graţiere sau prescripţie,
ceea ce s-a executat dintr-o astfel de pedeapsă se va deduce(scădea) din pedeapsa rezultantă
aplicată pentru concurs, pedeapsa graţiată sau pentru care a intervenit termenul de prescripţie a
executării nemaiputând fi contopită cu celelalte pedepse săvârşite în concurs.
5. Când pentru una din infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
care ulterior a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, se aplică regulile concursului de
infracţiuni, fiindcă există fapte comise în această modalitate, ceea ce s-a executat din pedeapsa
detenţiunii pe viaţă urmând să se deducă din pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs(art. 40
al. 4 Cod penal).

D. Pedepse complementare, pedepse accesorii şi măsuri de siguranţă în caz de

concurs de infracţiuni(art. 45 Cod penal)

Dacă alături de pedepsele principale s-au aplicat şi pedepse complementare şi accesorii

sau dacă s-au luat măsuri de siguranţă, în caz de concurs de infracţiuni, acestea se aplică sau se
stabilesc după cum urmează:

175
 1. Pedepsele complementare şi accesorii
Dacă pentru una din infracţiunile concurente, indiferent de numărul infracţiunilor
săvârşite în concurs, s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de
pedeapsa rezultantă a amenzii, închisorii sau a detenţiunii pe viaţă(în cazul persoanelor fizice)
sau a amenzii(în cazul persoanelor juridice).

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită(de exemplu,
degradarea militară pentru o infracţiune şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b,
Cod penal pentru altă infracţiune), sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit(de exemplu,
interzicerea dreptului prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal pentru o infracţiune şi interzicerea
dreptului prevăzute de art. 66 lit. e Cod penal pentru altă infracţiune), aceste pedepse
complementare se aplică toate, alături de pedeapsa rezultantă.
Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea;
- de exemplu, pentru o infracţiune concurentă se aplică pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal pe o perioadă de 5 ani, iar pentru o
altă infracţiune concurentă se aplică aceeaşi pedeapsă pe o perioadă de 3 ani;
- în acest caz, se va aplica doar pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal pe o perioadă de 5 ani, alături de pedeapsa rezultantă a
închisorii ce a fost aplicată persoanei fizice.
În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă.
În cazul persoanelor juridice regulile de aplicare a pedepselor complementare sunt
identice, cu menţiunea că pedepsele complementare prevăzute de art.136 al.3 lit. b-f Cod penal se
pot aplica cumulativ, în timp se pedeapsa complementară a dizolvării(139 Cod penal) se poate
aplica doar singură, alături de pedeapsa amenzii, dizolvarea persoanei juridice excluzând
posibilitatea aplicării altor pedepse complementare, alături de aceasta.
În cazul pedepselor accesorii, regulile de aplicare sunt similare cu cele prevăzute de lege
pentru pedepsele complementare, cu menţiunea că pedeapsa accesorie rezultantă se execută până
la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
2. Măsurile de siguranţă

176
 Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, luate
în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează;

- de exemplu, măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 110 Cod penal şi
măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 112 lit. b Cod penal luate faţă de
aceiaşi persoană care a săvârşit infracţiunile în modalitatea concursului de infracţiuni, se
cumulează, deoarece sunt de natură diferită;

- sau se ia faţă de infractor aceeaşi măsură de siguranţă, de exemplu măsura de siguranţă a

confiscării speciale prevăzută de art. 112 lit. a Cod penal, respectiv 112 lit. b Cod penal,
conţinutul măsurii fiind diferit, astfel că acestea se cumulează.

Dacă pentru săvârşirea unor infracţiuni concurente se iau mai multe măsuri de siguranţă
de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică
măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale luate potrivit art. 112 Cod penal luată faţă de
infractor pentru săvârşirea unor infracţiuni concurente, se aplică indiferent de câte ori a fost
dispusă de către instanţă, deci aceste măsuri se cumulează, întrucât privesc confiscarea unor
bunuri ce constituie pericol pentru ordinea publică sau care au fost dobândite de infractor prin
săvârşirea infracţiunii, sau produse prin infracţiune etc.

Secţiunea 2-a. Recidiva

Recidiva este a doua formă a pluralităţii de infracţiuni, care există atunci când aceeaşi
persoană fizică majoră sau persoană juridică a săvârşit una sau mai multe infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate, după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracţiune intenţionată
sau praeterintenţionată, pentru persoana fizică legea instituind anumite condiţii privitoare la
pedeapsă pentru ambii termeni ai recidivei. Există, aşadar recidivă, atât pentru persoana fizică
majoră, cât şi pentru persoana juridică.

&1. Recidiva în cazul persoanelor fizice(art. 41 Cod penal)

Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mare de un an, pronunţată pentru comiterea
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, şi până la reabilitare sau împlinirea

177
termenului de reabilitare, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de un an
sau mai mare.
În funcţie de momentul săvârşirii celei de a doua infracţiuni legea prevede două forme sau
modalităţi ale recidivei: recidiva post-condamnatorie şi recidiva post-executorie.

&1.1. Recidiva post-condamnatorie

Această formă a recidivei există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mare de 1 an, pronunţată pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, cel condamnat săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie sau cu praeterintenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia, în stare de evadare sau în termenul de încercare al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, al liberării condiţionate sau al graţierii condiţionate, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 1 an sau
mai mare.

Din definiţie rezultă condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei.

&1.1.2. Condiţiile pentru termenii recidivei

1. Pentru existenţa primului termen al recidivei trebuie să fie îndeplinite următoarele

condiţii:
- să existe o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa
închisorii, indiferent de calitatea în care făptuitorul a participat la comiterea faptei pentru care s-a
pronunţat hotărârea definitivă de condamnare(autor, coautor, instigator sau complice) şi
indiferent dacă infracţiunea săvârşită a rămas în faza de tentativă sau dacă este în formă
consumată;
- condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate, deoarece condamnarea pentru infracţiuni săvârşite din culpă nu
constituie termen de recidivă(art. 42 lit. c Cod penal);

178
 - pedeapsa aplicată de către instanţă, prin hotărâre definitivă să fie pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fie chiar şi cu o singură zi, indiferent dacă s-au
aplicat pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni1;
- în cazul unei pedepse aplicate pentru un concurs de infracţiuni, pentru a exista recidivă,
trebuie ca măcar una dintre pedepse să fie aplicată pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, iar pedeapsa rezultantă să fie mai mare de 1 an; se ţine, aşadar, seama, de
pedeapsa aplicată pentru concurs, pedeapsa de bază plus sporul de pedeapsă aplicat, şi nu de
pedepsele individuale aplicate pentru infracţiunile ce intră în componenţa concursului de
infracţiuni; de exemplu, s-au săvârşit în modalitatea concursului de infracţiuni două infracţiuni,
una intenţionată şi una din culpă, pentru care s-au aplicat două pedepse de 10 luni închisoare,
pedeapsa rezultantă în urma aplicării sporului fiind de peste un 1 închisoare; în acest caz, sunt
îndeplinite condiţiile primului termen al recidivei chiar dacă nici una dintre pedepse nu este mai
mare de 1 an închisoare, ceea ce trebuie avut în vedere fiind durata pedepsei pronunţate pentru
concurs şi nu pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune în parte, cu condiţia ca cel puţin una
dintre infracţiunile din concurs să fie intenţionată sau praeterintenţionată2;
- pedeapsa închisorii mai mare de 1 an constituie primul termen al recidivei şi dacă
această pedeapsă a rezultat ca urmare a înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii(art. 63
Cod penal), dacă executarea unei astfel de pedepse a fost suspendată sub supraveghere, iar noua
infracţiune a fost săvârşită înăuntrul termenului de supraveghere, sau dacă s-a aplicat pedeapsa
amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii;
- o pedeapsă de 1 an sau mai mică nu constituie prim termen de recidivă, indiferent dacă a
fost pronunţată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni;
- hotărârea definitivă prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei, nefiind o hotărâre de condamnare, nu constituie prim termen al recidivei post-
condamnatorii;
- condamnarea să nu fie dintre acelea care nu atrag starea de recidivă(art. 42 Cod penal).
2. Pentru existenţa celui de al doilea termen al recidivei trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:

1
În acest sens, V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag. 301, T. Vasiliu, ş.a., op. cit. pag.275.
2
S-a exprimat şi opinia contrară, pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia nu constituie primul termen al recidivei o
pedeapsă mai mare de un an închisoare aplicată pentru un concurs de infracţiuni comise atât cu intenţie cât şi din
culpă, dacă numai pedeapsa aplicată pentru infracţiunile din culpă este mai mare de 1 an, sau dacă pedeapsa stabilită
pentru fiecare dintre infracţiunile comise, indiferent de forma de vinovăţie, este de 1 an sau mai mică. M. Udroiu, op.
cit., pag. 140.

179
 - săvârşirea unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană fizică majoră, în sensul dat de
art. 174 Cod penal, care prevede că “prin săvârşirea unei infracţiuni sau prin comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la săvârşirea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice”; infracţiunea nou săvârşită poate fi prevăzută în partea
specială a codului penal sau într-o lege specială, poate fi infracţiune consumată sau în formă de
tentativă şi indiferent de calitatea în care aceeaşi persoană săvârşeşte noua infracţiune(autor,
coautor, instigator sau complice);
- noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau cu praeterintenţie;
- infracţiunea să fie comisă după rămânerea definitivă a primei hotărâri de condamnare şi
înainte de executarea completă a pedepsei anterioare, deci înainte de începerea executării, în
timpul executării acesteia, în stare de evadare sau în termenul de încercare al suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, al liberării condiţionate sau al graţierii condiţionate;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea nou săvârşită să fie de un an sau mai
mare sau detenţiunea pe viaţă; legiuitorul se referă pentru al doilea termen al recidivei la
pedeapsa prevăzută de lege, chiar dacă instanţa ar aplica o pedeapsă mai mică de un an sau
amenda; în acest fel, starea de recidivă este stabilită prin lege şi nu se instanţă, care doar o
constată.
Al doilea termen al recidivei priveşte pedeapsa legală pentru infracţiunea consumată sau
în formă de tentativă. În ceea ce priveşte tentativa, nu există unanimitate de opinii, considerându-
se că pentru a se constata îndeplinirea condiţiilor pentru al doilea termen cu privire la pedeapsă,
va fi luată în considerare pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată1, chiar dacă
s-a săvârşit o tentativă, fie că se va lua în considerare pedeapsa redusă la jumătate potrivit
dispoziţiilor art. 33 alin. 2 Cod penal2.
În ce ne priveşte, apreciem că ultima opinie este cea corectă, întrucât potrivit dispoziţiilor
art. 174 Cod penal prin infracţiune săvârşită se înţelege săvârşirea unei infracţiuni atât în formă
consumată cât şi ca tentativă, fiind nelegală neaplicarea dispoziţiilor privind sancţionarea
tentativei. Aşadar, dacă se va săvârşi o tentativă, de către aceeaşi persoană, după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru prima infracţiune, pentru a se constata îndeplinirea
condiţiei cu privire la al doilea termen al recidivei, se va avea în vedere pedeapsa prevăzută de
lege după aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. 2 Cod penal privind sancţionarea tentativei.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 227
2
M. Basarab, op. cit., pag. 128

180
 Al doilea termen al recidivei poate consta şi din amendă când ea este alternativă la
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare şi s-a aplicat amenda, fiindcă legea se referă la
pedeapsa legală(cea prevăzută de lege) şi nu la pedeapsa judiciară(cea aplicată de instanţă).
De asemenea, al doilea termen poate consta şi dintr-un concurs de infracţiuni, deoarece
ceea ce interesează este ca pedeapsa prevăzută pentru cel puţin o faptă să fie de un an sau mai
mare. În acest caz, fapta respectivă din concurs constituie al doilea termen al recidivei. Dacă toate
sau mai multe dintre infracţiunile săvârşite în concurs sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii de
1 an sau mai mare, fiecare dintre ele va constitui al doilea termen al unei recidive distincte.

&1.2. Recidiva post-executorie

Această formă a recidivei există când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai
mare de 1 an, pedeapsă aplicată pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau
praeterintenţionate, după graţierea totală sau parţială, ori după împlinirea termenului de
prescripţie a executării unei asemenea pedepse şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare sau detenţiunea pe viaţă.

Din definiţia dată, rezultă condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei mari post-
executorii, deosebirea faţă de recidiva mare post-condamnatorie constând doar în condiţia celui
de-al doilea termen, în cazul acestei recidive, fapta nouă fiind săvârşită după executarea integrală
a pedepsei aplicate pentru prima infracţiune, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori
după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei astfel de pedepse, adică înainte de a
interveni reabilitarea sau de a se împlini termenul de reabilitare pentru pedeapsa ce constituie
primul termen al recidivei.

& 1.3. Recidiva internaţională

Reglementarea acestei recidive reflectă colaborarea între state în lupta contra

recidivismului şi există când primul termen sau al doilea termen al recidivei constă într-o
condamnare pronunţată în străinătate, indiferent dacă pedeapsa pronunţată prin hotărârea de
condamnare a fost executată sau nu(art. 41 alin. 3 Cod penal).

181
 Recidiva internaţională poate fi atât post-condamnatorie cât şi post-executorie, condiţiile
celor doi termeni ai recidivei fiind identice cu cele reglementate pentru pedepsele pronunţate în
ţară.
Reţinerea acestei recidive este obligatorie, când sunt îndeplinite condiţiile: hotărârea
străină trebuie recunoscută potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, iar fapta pentru care s-a
pronunţat condamnarea în străinătate trebuie să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea română
(condiţia dublei incriminări).

&2. Condamnările care nu atrag starea de recidivă(art. 42 Cod penal)

Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt prevăzute în mod limitativ în textul
legal mai sus arătat şi privesc întotdeauna primul termen al recidivei, indiferent că acesta este
după condamnare sau după executare. Acestea sunt:
1. Condamnările pentru faptele care nu mai sunt prevăzute de legea
penală(dezincriminare);
- pentru a forma primul termen al recidivei fapta săvârşită trebuie să aibă relevanţă penală
şi să poată forma cu infracţiunea nou săvârşită o pluralitate de infracţiuni;
- cum potrivit prevederilor art. 4 Cod penal, dacă legea nouă nu mai prevede ca
infracţiune o faptă incriminată de legea veche, toate consecinţele privitoare la o astfel de faptă
încetează prin intrarea în vigoare a legii care dezincriminează, astfel că şi o pedeapsa pronunţată
pentru o astfel de infracţiune nu mai poate constitui prim termen al recidivei;
- dacă se dezincriminează fapta nou săvârşită, de asemenea nu există pluralitate de
infracţiuni deoarece fapta nou săvârşită nu mai este prevăzută ca atare de legea nouă, făptuitorul
unei astfel de fapte neputând fi tras la răspundere penală.
2. Condamnările pentru infracţiunile amnistiate;
- întrucât amnistia înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi celelalte consecinţe
ale condamnării(art. 152 al. 1 Cod penal), ea împiedică naşterea stării de recidivă, atunci când
produce efecte cu privire la infracţiunea comisă anterior, făptuitorul fiind considerat ca neavând
antecedente penale(infractor primar);
- dacă amnistia intervine pentru cea de a doua infracţiune, ea face să dispară starea de
recidivă, care nu mai poate fi constatată deoarece răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită este înlăturată.
3. Condamnările pentru infracţiuni săvârşite din culpă;

182
 - astfel de condamnări nu vor fi luate în considerare pentru stabilirea stării de recidivă,
considerându-se că perseverenţa infracţională a făptuitorului nu poate fi probată decât prin
intenţia cu care acesta săvârşeşte infracţiunile; ori, în condiţiile infracţiunilor săvârşite din culpă
făptuitorul nu intră în mod voit în conflict cu legea penală;
- aşadar, pedeapsa aplicată pentru comiterea din culpă a unei infracţiuni, nu constituie
termen de recidivă, fie că este avut în vedere primul termen, fie al doilea termen al recidivei.
Deşi neprevăzute expres de art. 42 Cod penal, naşterea stării de recidivă este împiedicată
şi pentru:
1. Condamnările anterioare pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a
împlinit termenul de reabilitare;
- starea de recidivă nu este nelimitată în timp, ci durează doar până la data când a
intervenit reabilitarea de drept sau până la data la care s-a împlinit termenul de reabilitare
judecătorească(art. 41 alin. 2 Cod penal);
- pentru a se stabili dacă termenul de reabilitare pentru infracţiunea anterioară este sau nu
împlinit, va fi avută în vedere data săvârşirii noii infracţiuni şi nu data la care s-a pronunţat
hotărârea de condamnare pentru noua infracţiune şi nici data rămânerii definitive a acestei
hotărâri.
- la calcularea termenului de reabilitare pentru infracţiunea anterioară va fi avută în vedere
data când a luat sfârşit executarea pedepsei sau data când aceasta s-a prescris(art.167 al.1 Cod
penal), pedeapsa fiind considerată ca executată la împlinirea duratei pedepsei, fără să se ţină
seama de zilele câştigate în urma muncii prestate în timpul executării pedepsei, care vor fi avute
în vedere doar pentru calcularea fracţiunilor de pedeapsă în vederea liberării condiţionate (art.
100 alin. 3,4 Cod penal); de exemplu, pedeapsa de 2 ani închisoare a cărei executare a început la
data de 6 mai 2005 expiră la 5 mai 2007, orele 2400, termenul de reabilitare urmând să fie calculat
începând cu data de 6 mai 2007, chiar dacă condamnatul a fost liberat condiţionat, de exemplu în
data de 1 octombrie 2006, cu un rest de pedeapsă de executat de 100 zile închisoare, deoarece au
fost avute în vedere pentru liberarea condiţionată zilele câştigate ca urmare a muncii prestate(vezi
şi infra);
- în ceea ce priveşte reabilitarea judecătorească, credem că simpla împlinire a termenului
conduce la înlăturarea stării de recidivă, nefiind necesar să se verifice şi îndeplinirea celorlalte
condiţii; s-a exprimat însă şi opinia contrară1.
2. Condamnările pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii;
1
M. Basarab, op. cit., pag. 130

183
 - întrucât minorilor nu li se pot aplica pedepse ci doar măsuri educative, evident că astfel
de condamnări nu pot să constituie termen de recidivă.

&3. Pedeapsa pentru persoanele fizice în caz de recidivă(art. 43 Cod penal)

Prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni după o hotărâre de condamnare definitivă la
pedeapsa închisorii, infractorul dovedeşte o periculozitate sporită şi de aceea faţă de acesta se
impune aplicarea unui tratament penal mai sever.
În codul penal român recidiva constituie o cauză de agravare obligatorie a pedepsei.
Recidiva este şi o cauză de agravare personală a pedepsei, care nu produce efecte asupra
celorlalţi participanţi.

&3.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei post-condamnatorii

Prin dispoziţiile art. 43 alin. 1 Cod penal, s-a consacrat, ca sistem de sancţionare, sistemul
cumulului aritmetic, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea nou săvârşită cumulându-se cu
pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei sau cu restul rămas neexecutat din aceasta.
La aplicarea pedepsei în caz de recidivă post-condamnatorie se pot ivi în concret mai
multe situaţii, determinate de momentul săvârşirii noii infracţiuni, respectiv înainte de începerea
executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei, în timpul executării acestei pedepse
sau în stare de evadare. Astfel:
1. Săvârşirea noii infracţiuni înainte de începerea executării pedepsei ce constituie
primul termen al recidivei;
- în acest caz, pedeapsa definitiv aplicată pentru prima infracţiune săvârşită şi pedeapsa
aplicată pentru săvârşirea celei de-a doua infracţiuni se cumulează aritmetic, condamnatul
urmând să execute pedeapsa astfel rezultată, fără să se poată depăşi maximul general al pedepsei
închisorii;
- de exemplu, primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă de 2 ani închisoare,
pentru infracţiunea nou săvârşită se aplică o pedeapsă de 3 ani închisoare, cele două pedepse
urmând să fie cumulate aritmetic, condamnatul urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare,
adică pedeapsa aplicată pentru recidivă(pedeapsă finală unică);
- această ipoteză există atunci când executarea pedepsei ce face obiectul primului termen
al recidivei nu a fost începută în momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni; dacă ulterior,

184
până la judecarea definitivă a celei de a doua infracţiuni, executarea primei pedepse a început,
ceea ce s-a executat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei se va deduce(scădea)
din pedeapsa finală aplicată pentru recidivă;
- dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă aplicată pentru săvârşirea unui
concurs de infracţiuni, la această pedeapsă se va adăuga pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
nou săvârşită, adică se va proceda ca şi în situaţia anterioară, neavând relevanţă juridică
împrejurarea că pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei a fost aplicată pentru săvârşirea
unui concurs de infracţiuni;
- dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă aplicată pentru săvârşirea unei
singure infracţiuni sau a unui concurs de infracţiuni, iar în stare de recidivă post-condamnatorie
se comit mai multe infracţiuni în concurs, chiar dacă numai pentru una sau vreunele dintre
infracţiunile concurente sunt îndeplinite condiţiile acestei recidive(unele dintre infracţiuni au fost
comise din culpă, etc.), se va proceda după cum urmează: se va stabili pedeapsa pentru fiecare
infracţiune săvârşită în concurs, pedepsele stabilite se vor contopi potrivit regulilor de la concurs,
după care, pedeapsa aplicată pentru concurs se va adăuga la pedeapsa ce constituie primul termen
al recidivei(art. 43 alin. 2 Cod penal);
- chiar dacă numai una sau unele dintre infracţiunile concurente sunt comise în
stare de recidivă, pentru cealaltă sau celelalte infracţiuni existând pluralitate intermediară,
pedeapsa se va aplica potrivit regulilor recidivei, fiindcă infractorul a dobândit statutul de
recidivist prin comiterea unei sau unor infracţiuni pentru care sunt îndeplinite condiţiile
recidivei(chiar dacă numai pentru una sau unele dintre infracţiunile concurente săvârşite);
- în toate cazurile, dacă făptuitorul a fost arestat preventiv sau la domiciliu, fie pentru
comiterea infracţiunii(infracţiunilor) pentru care s-a aplicat pedeapsa ce constituie primul termen
al recidivei, fie pentru infracţiunea(infracţiunile) nou săvârşită, sau dacă acesta a început
executarea pedepsei ce constituie primul termen al recidivei, durata măsurilor preventive sau
durata pedepsei executate se va scădea din pedeapsa finală aplicată pentru recidivă;
- dacă primul termen al recidivei sau pedeapsa aplicată pentru infracţiunea nou săvârşită
este pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2. Săvârşirea noii infracţiuni în timpul executării pedepsei ce constituie primul termen al
recidivei;
- într-un astfel de caz, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea nou săvârşită se va adăuga la
restul de pedeapsă rămas neexecutat din prima condamnare, acest rest urmând să fie calculat
începând cu data săvârşirii noii infracţiuni(operează cumulul aritmetic între pedeapsa aplicată

185
pentru infracţiunea nou săvârşită şi restul de pedeapsă neexecutat din prima hotărâre de
condamnare);
- dacă s-a săvârşit un concurs de infracţiuni, restul rămas neexecutat se stabileşte prin
raportare la momentul comiterii primei infracţiuni concurente;
- mecanismul de stabilire a pedepsei finale(pentru recidivă) este similar cu cel analizat la
punctul anterior, indiferent dacă termenii recidivei sunt alcătuiţi dintr-o pedeapsă aplicată pentru
o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, diferenţa constând în aceea că, dacă
noua infracţiune a fost comisă în timpul executării pedepsei ce constituie primul termen al
recidivei, la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea nou săvârşită se va adăuga restul de pedeapsă
rămas neexecutat din prima condamnare(şi nu întreaga pedeapsă ce constituie primul termen al
recidivei);
- într-un astfel de caz nu se va scădea din pedeapsa rezultantă, aplicată pentru recidivă,
timpul executat din prima pedeapsă, până la momentul comiterii noii infracţiuni, deoarece acesta
nu constituie o componentă a contopirii; se va scădea însă timpul scurs de la data săvârşirii noii
infracţiuni, până la pronunţarea hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi în continuare,
până la rămânerea definitivă a hotărârii deoarece în acest timp cel condamnat execută pedeapsa
(se află în detenţie);
- în caz de graţiere parţială, fie a unei părţi din prima sau din a doua pedeapsă, fie a unor
părţi din ambele pedepse, cumulul aritmetic va opera între restul de pedeapsă negraţiat şi cealaltă
pedeapsă sau între resturile negraţiate din ambele pedepse;
- când prima pedeapsă a constat în închisoarea mai mare de 1 an, fiind îndeplinite astfel
condiţiile primului termen al recidivei, indiferent dacă a început sau nu executarea primei
pedepse, iar pentru infracţiunea nou săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai
mare, alternativ cu pedeapsa amenzii, fiind îndeplinite şi condiţiile pentru al doilea termen al
recidivei şi se aplică pedeapsa amenzii, cumulul aritmetic va opera între pedeapsa închisorii sau
restul de pedeapsă neexecutat din prima condamnare şi pedeapsa amenzii.
3. Săvârşirea noii infracţiuni în stare de evadare
- în cazul în care condamnatul evadează din executarea pedepsei, acesta comite
infracţiunea de evadare, caz în care, pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evadare se
cumulează cu restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa din care s-a evadat, fără a se
putea depăşi maximul general al pedepsei închisorii(art. 285 al. 4 Cod penal);

186
 - instanţa va trebui să determine cât a mai rămas de executat din prima pedeapsă în a cărei
executare se afla condamnatul când a evadat, restul neexecutat cumulându-se cu pedeapsa
aplicată pentru evadare;
- dacă s-a evadat din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau din pedeapsa închisorii
de 30 de ani se va executa doar pedeapsa din care s-a evadat, datorită faptului că nici pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi nici pedeapsa închisorii de 30 de ani nu pot fi depăşite niciodată; dacă din
pedeapsa închisorii de 30 de ani a fost executată o parte de pedeapsă, pedeapsa aplicată pentru
comiterea infracţiunii de evadare se va cumula cu restul neexecutat din pedeapsa de 30 de ani, iar
dacă pedeapsa astfel stabilită depăşeşte 30 de ani se va executa 30 de ani, maximul general al
pedepsei închisorii care nu poate fi depăşit niciodată;
- dacă înainte de evadare, în timpul evadării sau după evadare condamnatul comite o nouă
infracţiune sau mai multe infracţiuni, va exista concurs între infracţiunea de evadare şi cealaltă
sau celelalte infracţiuni săvârşite, caz în care se vor aplica, mai întâi, regulile de la concurs,
stabilindu-se pedeapsa rezultantă pentru concurs, pedeapsă ce se va adăuga la restul de pedeapsă
neexecutat din pedeapsa din a cărei executare s-a evadat1.

4. Cazuri specifice privind sancţionarea recidivei post-condamnatorii

- dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile arătate mai sus, privind sancţionarea
recidivei post-condamnatorii, s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
- în cazul în care în stare de recidivă post-condamnatorie se comite o nouă infracţiune pe
durata termenului de supraveghere al pedepsei a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere, pedeapsa finală se va stabili potrivit prevederilor art. 96 alin. 4,5 Cod penal, ca şi
în cazul recidivei post-condamnatorii(prin cumul aritmetic); chiar dacă regimul de sancţionare
este distinct, adică prevăzut într-o altă normă de sancţionare, se va reţine şi existenţa stării de
recidivă întrucât statutul de recidivist al condamnatului poate avea relevanţă în cazul incidenţei
altor instituţii de drept penal(de exemplu, pentru acordarea liberării condiţionate, în cazul graţierii
condiţionate, etc.);
- situaţia este identică şi în cazul comiterii unei noi infracţiuni pe durata termenului de
supraveghere al liberării condiţionate(art. 104 alin. 2 Cod penal).
1
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 145.

187
 5. Pedepse accesorii, complementare şi măsuri de siguranţă
- pedepsele accesorii şi complementare stabilite în legătură cu cei doi termeni ai recidivei
se aplică ca şi în cazul concursului de infracţiuni, iar măsurile de siguranţă se iau în aceleaşi
condiţii, deja analizate la concursul de infracţiuni(vezi supra);
- spre deosebire însă de concurs, în cazul acestei recidive este prevăzut sistemul
cumulului aritmetic şi pentru pedepsele complementare, partea neexecutată din pedeapsa
complementară anterioară urmând să se adauge la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, fără
să se poată depăşi maximul general de 5 ani prevăzut de lege pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi.

&3.2. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei post-executorii

Potrivit prevederilor art. 43 alin. 5 Cod penal, dacă după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată, adică în stare de recidivă post-executorie, se săvârşeşte o
nouă infracţiune, „limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate”;
- de exemplu, dacă în stare de recidivă post-executorie se comite o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, făptuitorului i se va putea aplica o pedeapsă de
la 1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni închisoare;
- în cazul în care în stare de recidivă post-executorie se comite un concurs de infracţiuni,
se va aplica mai întâi tratamentul sancţionator al acestei recidive, după care se vor aplica regulile
de la concurs1;
- în exemplul dat anterior, dacă făptuitorul a comis în stare de recidivă post-
executorie două infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani,
făptuitorului i se va aplica pentru fiecare infracţiune săvârşită o pedeapsă de la 1 an şi 6 luni la 7
ani şi 6 luni închisoare(ca efect al recidivei), să presupunem, două pedepse de câte 6 ani
închisoare, după care, cele două pedepse se vor contopi, după regulile de la concurs, condamnatul
urmând să execute o pedeapsă finală de 8 ani închisoare(6 ani, pedeapsa de bază+2 ani, o treime
din cealaltă pedeapsă aplicată);

1
Deşi potrivit. art. 79 alin. 2 Cod penal, în caz de concurs între cauzele de agravare, se vor aplica mai întâi
dispoziţiile privitoare la concurs şi apoi la recidivă, în această ordine, în situaţia analizată, acest mod de sancţionare
este singurul posibil, fiindcă, dacă s-ar da, mai întâi, eficienţă regulilor de la concurs, ar fi imposibil să se mai aplice
dispoziţiile art. 43 alin. 5 Cod penal, privind sancţionarea recidivei post-executorii. În acelaşi sens, M. Udroiu, op.
cit., pag. 150.

188
 - dacă infracţiunea nou săvârşită s-a comis atât în stare de recidivă post-condamnatorie cât
şi în stare de recidivă post-executorie1, se va aplica mai întâi tratamentul sancţionator al acestei
din urmă recidive(majorarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea nou săvârşită cu jumătate),
iar apoi, după individualizarea pedepsei între limitele astfel stabilite, se va aplica tratamentul
sancţionator al recidivei post-condamnatorii(adăugarea acestei pedepse la pedeapsa sau restul
neexecutat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei post-condamnatorii);
- de exemplu, primul termen al recidivei post-executorii îl constituie pedeapsa de 3
ani închisoare, iar primul termen al recidivei post-condamnatorii pedeapsa de 4 ani închisoare,
condamnatul comiţând o nouă infracţiune înainte de începerea executării pedepsei ce constituie
primul termen al recidivei post-condamnatorii şi sunt îndeplinite condiţiile pentru ambele forme
ale recidivei; mai întâi se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită după regulile de
sancţionare ale recidivei post-executorii(majorarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea nou
săvârşită cu jumătate), să presupunem o pedeapsă de 8 ani închisoare, după care, această
pedeapsă se va cumula aritmetic cu pedeapsa de 4 ani închisoare(primul termen al recidivei post-
condamnatorii), pedeapsa finală de executat fiind de 12 ani închisoare;
- dacă s-au comis mai multe infracţiuni în concurs, atât în stare de recidivă post-
condamnatorie cât şi în stare de recidivă post-executorie, se va aplica mai întâi tratamentul
sancţionator al recidivei post-executorii(majorarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile nou
săvârşite cu jumătate), apoi se vor aplica regulile de la concurs(contopirea pedepselor astfel
aplicate) şi, în final, se va aplica tratamentul sancţionator al recidivei post-
condamnatorii(adăugarea pedepsei stabilite pentru concurs la pedeapsa sau restul neexecutat din
pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei post-condamnatorii);
- în ipoteza anterioară, dacă pentru vreuna sau vreunele dintre infracţiunile din concurs nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidivă, dar pentru cel puţin una dintre aceste
infracţiuni sunt îndeplinite condiţiile recidivei post-condamnatorii, se va proceda la
individualizarea judiciară a pedepselor pentru infracţiunile din concurs, între limitele prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită în cazul infracţiunii sau infracţiunilor pentru care nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidivă şi între limite majorate cu jumătate, în
cazul celei sau celor pentru care condiţiile prevăzute de lege pentru recidivă sunt îndeplinite, apoi

1
Legea nu prevede cum se va proceda într-o astfel de situaţie, dar, acest mod de rezolvare apare ca fiind singurul
posibil, întrucât, dacă s-ar da eficienţă, mai întâi, regulilor de sancţionare a recidivei post-condamnatorii, ar fi
imposibil să se mai aplice dispoziţiile art. 43 alin. 5 Cod penal, privind sancţionarea recidivei post-executorii. În
acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 150.

189
se vor aplica regulile de la concurs, şi, în final, se va aplica tratamentul sancţionator al recidivei
post-condamnatorii(adăugarea pedepsei stabilite pentru concurs la pedeapsa sau restul neexecutat
din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei post-condamnatorii);
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă stabilite pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă post-executorie se vor aplica şi executa toate. Dacă în
stare de recidivă post-executorie s-au săvârşit mai multe infracţiuni pentru care s-au aplicat
pedepse complementare şi măsuri de siguranţă distincte, se aplică regula arătată la concursul de
infracţiuni(art. 45 Cod penal).

&3.3. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

Este posibil ca după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, să se descopere

că cel condamnat, la data săvârşirii noii infracţiuni, se afla în stare de recidivă, situaţie în care se
impune recalcularea pedepsei pentru starea de recidivă, incidente devenind dispoziţiile art. 585
alin.1 lit. b Cod procedură penală, privind modificarea unor pedepse definitiv aplicate.
Recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă se face, în funcţie
de felul recidivei, prin aplicarea regulilor privind sancţionarea recidivei post-condamnatorii sau a
celor privind sancţionarea recidivei post-executorii, din oficiu sau la cererea procurorului sau a
celui condamnat.

&4. Recidiva în cazul persoanei juridice(art. 146 Cod penal)

Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate şi
până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie
depăşită.
În cazul persoanei juridice, legea nu instituie nici o condiţie cu privire la pedeapsa
aplicată prin hotărârea rămasă definitivă şi nici pentru pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea nou săvârşită, ceea ce înseamnă că pentru existenţa recidivei trebuie să nu existe
niciuna din condamnările care, potrivit art. 42 Cod penal, nu atrag starea de recidivă, respectiv:
condamnări pentru infracţiuni amnistiate, săvârşite din culpă sau în privinţa cărora a intervenit
reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare.

190
 Şi în privinţa persoanelor juridice există atât recidivă post-condamnatorie, când
infracţiunea nouă se comite înainte ca amendă aplicată prin hotărârea definitivă să fie executată
sau considerată ca executată, şi recidivă post-executorie, când infracţiunea nouă se comite după
ce amenda aplicată prin hotărârea definitivă a fost executată sau considerată ca executată.

&4.1. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice

În caz de recidivă, potrivit prevederilor art. 146 alin. 2, 3 Cod penal, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi
maximul general al pedepsei amenzii, iar dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în
parte, amenda stabilită pentru noua infracţiune, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul
rămas neexecutat din aceasta.
În situaţia recidivei post-condamnatorii, se va aplica, mai întâi, amenda pentru
infracţiunea săvârşită ulterior(prin sistemul zilelor-amendă), limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru noua infracţiune fiind majorate cu jumătate, fără a depăşi maximul
general al pedepsei amenzii, iar apoi, pedeapsa astfel stabilită se va cumula cu pedeapsa ce
constituie primul termen al recidivei sau cu restul rămas de executat din aceasta(operează, aşadar,
cumulul aritmetic, ca şi în cazul persoanei fizice);
- deosebirea faţă de modul de sancţionare a persoanei fizice, constă doar în aceea că
limitele de pedeapsă cu amendă, stabilită prin sistemul zilelor-amendă, pentru infracţiunea nou
săvârşită, se majorează cu jumătate(în cazul persoanelor fizice, în situaţia acestei recidive, nu
operează majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea nou săvârşită).
În cazul recidivei post-executorii, ca şi în cazul persoanelor fizice, limitele de pedeapsă
pentru infracţiunea nou săvârşită se vor majora cu jumătate, fără a depăşi maximul general al
pedepsei amenzii; se vor majora, aşadar, numai numărul zilelor-amendă, care constituie minimul
şi maximul special al pedepsei amenzii prevăzut de lege pentru infracţiunea nou săvârşită de
persoana juridică, nu şi suma corespunzătoare unei zile-amendă.
Pentru ambele modalităţi ale recidivei, dacă al doilea termen este format dintr-un concurs
de infracţiuni, se va proceda ca şi în cazul persoanei fizice, adică se vor efectua mai întâi
operaţiunile juridice specifice concursului de infracţiuni şi apoi cele ale recidivei.
În cazul recidivei post-condamnatorii, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă
se aplică în aceleaşi condiţii ca şi pentru persoana fizică, iar în cazul recidivei post-executorii se
pot aplica orice pedepse complementare sau măsuri de siguranţă pe care instanţa le consideră

191
necesare, întrucât nu se mai pune problema aplicării de pedepse complementare sau de măsuri de
siguranţă din hotărâri judecătoreşti diferite ca în situaţia recidivei post-condamnatorii.
Şi în cazul persoanelor juridice, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată
ca executată, se descoperă că persoana juridică a săvârşit infracţiunea nouă în stare de recidivă, se
va proceda la recalcularea(modificarea) pedepsei aplicate pentru a doua infracţiune, făcându-se şi
într-un astfel de caz, aplicarea dispoziţiilor privind sancţionarea recidivei post-condamnatorii sau
post-executorii, după caz.

&5. Pluralitatea intermediară(art. 44 Cod penal)

Prin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia când nu există nici
concurs de infracţiuni şi nici recidivă, adică situaţia în care o persoană, după ce a fost
condamnată definitiv, săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni, înainte ca pedeapsa
anterioară să fie executată sau considerată ca executată, adică înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru recidiva post-condamnatorie.
Pluralitatea este denumită intermediară, pentru că desemnează o pluralitate de infracţiuni
ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din
infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite nici condiţiile recidivei post-
condamnatorii, deci priveşte o situaţie de mijloc între cele două forme principale ale pluralităţii
de infracţiuni.
Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru recidiva post-condamnatorie, atât cu privire la
primul termen cât şi cu privire la cel de-al doilea, conduce la realizarea unei pluralităţi
intermediare;
- astfel de situaţii se pot ivi pentru persoana fizică atunci când una dintre infracţiuni este
săvârşită din culpă sau de către un minor, când condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii
de 1 an sau mai mică sau cu amendă, sau când pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită este
amenda sau închisoarea mai mică de 1 an, iar pentru persoana juridică atunci când una dintre
infracţiuni este săvârşită din culpă.
Atât pentru persoana fizică, cât şi pentru persoana juridică, regimul sancţionator pentru
pluralitatea intermediară este cel prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni;

192
 - aceasta presupune că se va stabili de către instanţă pedeapsa pentru infracţiunea nou
săvârşită, care va fi contopită cu pedeapsa definitivă aplicată pentru comiterea primei infracţiuni;
chiar dacă o parte din aceasta a fost executată sau considerată ca executată, se va alege
pedeapsa cea mai grea(fie pedeapsa definitiv aplicată, fie pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
nou săvârşită), la care se va adăuga o treime din cealaltă pedeapsă, iar partea de pedeapsă
executată până la momentul comiterii noii infracţiuni se va deduce din pedeapsa rezultantă.
Dacă cel de-al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de
infracţiuni, se vor da eficienţă, mai întâi, regulilor de la concurs, în sensul contopirii pedepselor
aplicate pentru infracţiunile săvârşite în concurs, pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs
contopindu-se apoi cu pedeapsa ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, tot după
regulile de la concurs(art. 44 alin. 2 Cod penal);
- de exemplu, condamnatul aflat în executarea unei pedepse de 4 ani închisoare, din care a
executat 2 ani, comite alte două infracţiuni în concurs şi nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei
pentru niciuna dintre infracţiunile săvârşite, existând, aşadar, pluralitate intermediară(pedeapsa
definitivă a fost aplicată pentru o infracţiune săvârşită din culpă);
- mai întâi se vor stabili pedepsele pentru infracţiunile din concurs, să presupunem, două
pedepse de câte 3 ani închisoare, apoi, aceste pedepse se vor contopi în pedeapsa de 4 ani(3 ani,
pedeapsa de bază+1an, sporul de o treime din cealaltă pedeapsă), după care pedeapsa definitivă
de 4 ani se va contopi cu pedeapsa de 4 ani aplicată pentru concurs, tot după regulile de la
concurs, rezultând o pedeapsă finală de 5 ani şi 4 luni închisoare(4 ani, pedeapsa de bază+1an şi
4 luni, sporul de o treime din cealaltă pedeapsă de 4 ani), din care se vor scădea 2 ani, cât
condamnatul a executat până la data comiterii noilor infracţiuni.
S- exprimat şi opinia contrară1, pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia, se va aplica mai
întâi regimul sancţionator al pluralităţii intermediare pentru fiecare infracţiune din concurs, iar
apoi regimul sancţionator al concursului de infracţiuni; credem că soluţia juridică corectă este cea
propusă mai sus, chiar dacă legea nu prevede această situaţie, deoarece:
- potrivit prevederilor art. 79 alin. 2 Cod penal, „dacă sunt incidente două sau mai multe
dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau
recidivă”, legea neprevăzând modul de rezolvare pentru situaţia de existenţă a pluralităţii
intermediare, care constituie tot o cauză de agravare a răspunderii penale;

1
M. Udroiu, op. cit., pag. 154.

193
 - acelaşi mod de rezolvare, în sensul aplicării mai întâi, a regulilor de la concurs şi apoi a
celor de la recidiva post-condamnatorie, este reglementat şi prin prevederile art. 43 alin. 2 Cod
penal, potrivit cărora „Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată
ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în
stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul
de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta”;
- cum pentru situaţia infractorilor recidivişti legiuitorul a prevăzut că în cazul existenţei şi
a concursului de infracţiuni, se vor aplica mai întâi regulile de la concurs şi apoi cele de la
recidivă, determinând astfel un regim sancţionator mai puţin aspru, credem că, pentru identitate
de raţiune, infractorul recidivist prezentând, cel puţin ipotetic, un pericol social mai mare decât
infractorul nerecidivist, trebuie ca şi în astfel de cazuri să se aplice mai întâi regulile de la
concurs şi apoi cele de la pluralitate intermediară, consecinţa fiind aceea a aplicării unei pedepse
finale mai mici decât cea care ar rezulta dacă s-ar proceda aşa cum propune autorul opiniei
expuse;
- în exemplul dat mai sus, dacă s-ar proceda la aplicarea, mai întâi regimul sancţionator al
pluralităţii intermediare pentru fiecare infracţiune din concurs, iar apoi a regimului sancţionator al
concursului de infracţiuni, s-ar ajunge la o pedeapsă finală de 6 ani şi 8 luni închisoare, respectiv:
iniţial, câte două pedepse de 5 ani închisoare aplicate pentru pluralitate intermediară(rezultate din
contopirea succesivă a pedepsei definitive de 4 ani cu fiecare din cele două pedepse de 3 ani
închisoare, adică pedeapsa de bază de 4 ani + sporul de o treime de 1 an), iar apoi, după
efectuarea operaţiunilor juridice pentru concursul de infracţiuni, prin contopirea celor două
pedepse de 5 ani închisoare rezultate pentru rezolvarea pluralităţii intermediare, s-ar ajunge la o
pedeapsă finală(aplicată pentru pluralitate intermediară şi concurs) de 6 ani şi 8 luni
închisoare(pedeapsa de bază de 5 ani + sporul de o treime de 1 an şi 8 luni din cealaltă pedeapsă
de 5 ani), cu mult mai mare decât cea rezultată în cazul rezolvării unei astfel de situaţii aşa cum
s-a propus mai sus(de doar 5 ani şi 4 luni închisoare).
Dacă infracţiunea nouă a fost comisă în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru recidiva post-condamnatorie, se va proceda ca şi în cazul în care condiţiile recidivei ar fi
îndeplinite, adică pedeapsa pentru evadare se contopeşte după regulile de la concurs cu pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea săvârşită în stare de evadare, apoi, această pedeapsă rezultantă se va
adăuga la restul de pedeapsă rămas neexecutat până la momentul evadării.

194
 Şi pentru o astfel de situaţie a fost propus un alt mod de rezolvare1, pe care nu-l
împărtăşim, din motivele mai sus arătate.

CAP. IV

UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Secţiunea a 1. Generalităţi

&1. Noţiunea de unitate de infracţiune

Calificarea juridică a unei fapte sau activităţi infracţionale, ca formând o singură

infracţiune sau dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, produce consecinţe juridice
importante, deoarece, în primul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru săvârşirea unei

1
Ibidem. Autorul opiniei apreciază că, mai întâi, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se va cumula
aritmetic cu restul rămas de executat până la data evadării, această pedeapsă rezultată prin cumul urmând să de
contopească după regulile de la concurs cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă în stare de evadare.

195
singure infracţiuni, iar în al doilea caz acesta urmează să răspundă pentru comiterea a două sau
mai multe infracţiuni. Când activitatea infracţională desfăşurată întruneşte elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni există unitate de infracţiune, iar când activitatea infracţională
desfăşurată întruneşte elementele constitutive a două sau mai multe infracţiuni, există pluralitate
de infracţiuni (concurs, recidivă, pluralitate intermediară). Pentru a se decide dacă există unitate
sau pluralitate de infracţiuni se impune cunoaşterea conţinutului infracţiunii. Există unitate de
infracţiune când fapta sau activitatea desfăşurată corespunde conţinutului unei singure infracţiuni
şi pluralitate de infracţiuni când fapta sau activitatea desfăşurată întruneşte conţinutul a două sau
mai multe infracţiuni1.
Prin unitate de infracţiune se înţelege activitatea infracţională desfăşurată printr-o singură
acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, în baza unei hotărâri infracţionale
unice ale aceluiaşi făptuitor, prin care se lezează un singur obiect social-juridic, fapta realizând
conţinutul unei singure infracţiuni2.

&2. Felurile unităţii de infracţiune

Unitatea de infracţiune este cunoscută sub două forme: unitatea naturală şi unitate legală.
Unitatea naturală de infracţiune este acea formă de unitate infracţională, determinată de
unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi a formei de vinovăţie cu care este
săvârşită infracţiunea3. În literatura juridică, unitatea naturală de infracţiune este cunoscută sub
trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
Unitatea legală de infracţiune nu este dată de realitatea obiectivă în care se săvârşeşte
fapta, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni două sau mai
multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte.
Unitatea legală de infracţiune se prezintă sub mai multe forme: infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.

Secţiunea 2-a. Unitatea naturală de infracţiune

&1. Infracţiunea simplă

1
C. Bulai, op. cit., pag.207
2
I. Oancea, op. cit., pag. 216
3
C. Mitrache, op. cit., pag. 199

196
 Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv
printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat, iar sub raport subiectiv printr-o
singură formă de vinovăţie.
Infracţiunea simplă nu trebuie înţeleasă ca fiind rezultatul unei singur act de executare, ea
putând îngloba mai multe acte de executare care nu au însă semnificaţie proprie, cuprinzându-se
în acţiunea unică; de exemplu, infracţiunea de omor rămâne o infracţiune simplă indiferent de
numărul loviturilor aplicate victimei, una sau mai multe, deoarece actele de executare multiple se
integrează în mod natural în activitatea infracţională şi nu pun în discuţie unicitatea celorlalte
elemente(obiect, subiect pasiv, formă de vinovăţie).
Dacă însă printr-o singură acţiune se aduce atingere mai multor persoane, nu se realizează
conţinutul unei singure infracţiuni ci o pluralitate de infracţiuni, fiindcă se aduce atingere mai
multor titulari de valori sociale ocrotite; în cazul infracţiunilor contra persoanelor fizice,
pluralitatea de persoane vătămate printr-o singură activitate infracţională va determina o
pluralitate de infracţiuni, respectiv atâtea infracţiuni câte persoane au fost vătămate în drepturile
lor, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, legiuitorul creând în cazul pluralităţii de victime ale
infracţiunii de omor, o infracţiune complexă – omorul calificat, atunci când este săvârşit asupra a
două sau mai multe persoane(art. 188 alin.1 lit. f Cod penal), sau o variantă calificată a
infracţiunii de ucidere din culpă, atunci când prin infracţiune s-a cauzat moartea a două sau mai
multe persoane(art. 192 al. 3 Cod penal).
În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, cu excepţia infracţiunii de tâlhărie şi piraterie,
care sunt infracţiuni complexe, pluralitatea de persoane păgubite poate constitui, după caz, în
funcţie de poziţia psihică a făptuitorului, fie infracţiune simplă, fie pluralitate de infracţiuni; de
exemplu, făptuitorul sustrage dintr-un compartiment de tren un geamantan în care se aflau
bunurile a două persoane; dacă făptuitorul a cunoscut această împrejurare, el va răspunde pentru
săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat, iar dacă, dimpotrivă, nu a cunoscut că în geantă se
află bunurile a două persoane, el va răspunde pentru o singură infracţiune.
De regulă însă, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea de persoane
păgubite generează şi o pluralitate de infracţiuni.

&2. Infracţiunea continuă

197
 Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea este continuă când acţiunea(inacţiunea)
infracţională şi urmarea durează în mod natural până când aceasta se epuizează, respectiv până
la momentul când aceasta se finalizează fie datorită voinţei făptuitorului sau intervenţiei altei
persoane, fie datorită intervenţiei organelor judiciare ale statului1.
În codul penal nu sunt cuprinse dispoziţii speciale privind infracţiunea continuă, singura
dispoziţie cu privire la infracţiunea continuă fiind prevăzută la art. 154 alin. 2 Cod penal, privind
termenele de prescripţie a răspunderii penale, potrivit căruia, „ în cazul infracţiunilor continue
termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii …. ” .
În cazul infracţiunii continui există o infracţiune unică, deoarece există o singură
hotărâre infracţională, o singură acţiune sau inacţiune, un singur obiect social-juridic lezat, o
singură urmare socialmente periculoasă şi acelaşi făptuitor; de exemplu, furtul de energie
electrică sau orice alt fel de energie(art. 228 alin.3 Cod penal), abandonul de familie(art. 378 Cod
penal), portul, fără drept, de obiecte periculoase(art. 372 Cod penal), etc.
În cazul acestor infracţiuni, cu cât acţiunea infracţională se prelungeşte în timp, cu atât
capătă proporţii mai mari şi urmarea socialmente periculoasă;
- de exemplu, în cazul furtului de energie electrică, cu cât acţiunea se prelungeşte în timp,
cu atât şi paguba va fi mai mare;
- o asemenea infracţiune se consumă în momentul la momentul la care are loc acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului, adică atunci când sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii săvârşite şi se epuizează, atunci când se sfârşeşte acţiunea care generează
urmarea(făptuitorul este depistat în urma controlului efectuat de uzina electrică);
- eventualele întreruperi care intervin(noaptea nu se consumă curent electric, se întrerupe
furnizarea curentului electric, sunt fireşti, naturale, astfel încât există tot o infracţiune unică,
continuă;
- numai în situaţia în care după epuizarea infracţiunii(făptuitorul a fost depistat sau a
întrerupt de bunăvoie desfăşurarea acţiunii), acesta ar fi săvârşit din nou aceeaşi acţiune, se
comite din nou o infracţiune continuă distinctă.
Determinarea momentului epuizării infracţiunii prezintă importanţă deosebită, deoarece
în funcţie de acest moment se stabileşte legea aplicabilă în caz de concurs de legi penale în timp,
calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale, incidenţa unor acte de
clemenţă(amnistie, graţiere) sau cele privind răspunderea penală;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 136

198
 - de exemplu, dacă acţiunea a fost săvârşită de un minor care nu răspunde penal, dar
urmarea se prelungeşte în timp şi infracţiunea se epuizează după ce acesta împlineşte vârsta de
la care răspunde penal(14 ani) sau devine major, răspunderea penală va fi antrenată fie ca minor
care răspunde penal, fie ca major, după caz, fiindcă în situaţia infracţiunii continui infracţiunea
se consumă la momentul epuizării şi nu la momentul executării acţiunii(inacţiunii) ce constituie
elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Infracţiunea continuă nu are un regim de sancţionare propriu, cunoaşterea infracţiunii
fiind însă importantă pentru determinarea momentului epuizării infracţiunii, aşa cum s-a arătat
supra.

&3. Infracţiunea deviată

Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează acele infracţiuni săvârşite

prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, fie din eroare,
fie din greşeala făptuitorului;
- de exemplu, făptuitorul intenţionează să lovească o anumită persoană aflată într-un
grup, dar din greşeală loveşte o altă persoană(aberatio ictus), sau, făptuitorul vrea să ucidă pe un
rival, dar din eroare(error in personam), datorită întunericului, ucide o altă persoană cu
semnalmente asemănătoare.
În cazul infracţiunilor deviate, în orice modalitate, ne aflăm în situaţia unei infracţiuni
unice întrucât legea penală apără în mod egal valorile sociale ocrotite, fiind indiferent că
făptuitorul nu a dorit lezarea unui anumit obiect material ci a altuia1.
Există însă şi opinia că în situaţia de „aberatio ictus”, dacă pe lângă infracţiunea
consumată se realizează şi o tentativă pedepsibilă, când tentativa nu poate fi absorbită în
infracţiunea consumată, făptuitorul săvârşeşte două infracţiuni, respectiv, fapta consumată şi
tentativa pedepsibilă2; de exemplu, făptuitorul trage cu arma asupra duşmanului său, aflat într-un
grup de persoane pentru a-l ucide, dar, din greşeală, ucide o altă persoană. Apreciem că prima
opinie, aceea a infracţiunii unice, este cea corectă, potrivit celor arătate, fiindcă a fost lezată o
singură valoare socială.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 202
2
C. Bulai, op. cit., pag. 209

199
 Secţiunea a 3-a. Unitatea legală de infracţiune

&1. Infracţiunea continuată(art. 35 alin. 1 Cod penal)

Infracţiunea este continuată când aceeaşi persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleaşi infracţiuni;
- de exemplu, făptuitorul decide să sustragă materiale de construcţii de la depozitul unei
societăţi comerciale pentru a-şi construi o casă, scop în care, în mai multe zile sustrage diferite
materiale pe care le depozitează la locuinţa sa;
- într-un astfel de caz, există o singură infracţiune săvârşită în formă continuată, chiar
dacă s-au săvârşit mai multe acţiuni care toate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
furt, întrucât există identitate de făptuitor, de rezoluţie infracţională şi de subiect pasiv.

&1.1. Condiţiile infracţiunii continuate

Prima condiţie priveşte identitatea făptuitorului(făptuitorilor), acţiunilor sau inacţiunilor

ce compun infracţiunea continuată;
- când infracţiunea continuată se comite în participaţie, participanţii îşi pot schimba rolul
sau calitatea în care participă la diferitele acte ce compun infracţiunea, fiecare participant urmând
să răspundă în calitatea pentru care şi-a adus aportul cel mai mare, fiindcă unitatea de rezoluţie
nu dispare prin schimbarea rolului sau calităţii, deoarece contribuie de la început la comiterea
aceleaşi fapte;
- de exemplu, cel ce contribuie la comiterea diferitelor acte atât în calitate de autor cât şi
în calitate de complice, va răspunde ca autor; de asemenea, când autorul rămâne acelaşi,
participanţii pot fi diferiţi.
A doua condiţie priveşte unitatea de rezoluţie infracţională; este condiţia esenţială pentru
unirea tuturor acţiunilor în cadrul aceleaşi hotărâri infracţionale iniţiale cu care făptuitorul comite
actele de executare;
- există rezoluţie infracţională unică atunci când făptuitorul şi-a reprezentat în momentul
luării hotărârii activitatea infracţională pe care urmează să o desfăşoare, chiar dacă reprezentarea
nu implică o imagine exactă, concretă a tuturor acţiunilor sau inacţiunilor ce urmează a se
înfăptui, ci doar ansamblul activităţilor infracţionale, urmările acestora şi condiţiile în care se vor

200
săvârşi acţiunile(inacţiunile) respective, care se vor concretiza mai târziu, în timpul desfăşurării
activităţii infracţionale1;
- pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa unei rezoluţii infracţionale unice, funcţie de
care există infracţiune continuată sau concurs de infracţiuni, vor trebui avute în vedere toate
circumstanţele concrete ale cauzei care pot ajuta la stabilirea unicităţii, sau dimpotrivă, a
pluralităţii de infracţiuni, ca de exemplu: timpul scurs între efectuarea acţiunilor(inacţiunilor),
modul de săvârşire a acţiunilor, împrejurări legate de timp, loc, etc.;
- întrucât pentru existenţa infracţiunii continuate legea impune o rezoluţie infracţională
unică, infracţiunile săvârşite din culpă şi infracţiunile praeterintenţionate nu pot fi comise în
formă continuată fiindcă, în cazul acestor infracţiuni, nu există rezoluţie infracţională.
A treia condiţie priveşte pluralitatea de acte de executare săvârşite la diferite intervale de
timp;
- este îndeplinită această condiţie când se săvârşesc cel puţin două acte de executare, chiar
dacă unul dintre acestea constituie tentativă; de pildă, făptuitorul decide să sustragă bani de la
mai multe societăţi comerciale, iar după săvârşirea unui act de executare(sustragerea banilor de
la societatea X ), făptuitorul repetă acţiunea la o altă societate dar este prins, fapta rămânând în
faza de tentativă; desigur, pot exista o multitudine de acte de executare, pentru existenţa
infracţiunii continuate trebuind însă să existe cel puţin două acte de executare;
- timpul scurs între actele de executare are importanţă pentru a se decide dacă există sau
nu infracţiune continuată; dacă actele de executare se succed la intervale scurte de timp, de
exemplu, lovirea repetată a victimei, nu va exista infracţiune continuată ci infracţiune simplă
deoarece repetarea acţiunii are loc la intervale de timp nesemnificative sub aspectul aplicării
dispoziţiilor privind infracţiunea continuată;
- per a contrario, trecerea unui interval de timp mai lung poate conduce la concluzia
inexistenţei infracţiunii continuate, ci a concursului de infracţiuni; de exemplu, sustragerea de
bunuri de la acelaşi subiect pasiv, la un interval mare de timp(de pildă două luni), fără legătură
între fapte.
A patra condiţie, actele de executare de acelaşi fel trebuie să prezinte fiecare în parte
conţinutul aceleaşi infracţiuni:
- actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul
aceleaşi infracţiuni; actele de executare pot constitui, unele infracţiune consumată, altele putând

1
M. Basarab, op. cit., pag.137

201
rămâne în fază de tentativă, caz în care va exista o infracţiune unică în formă consumată, comisă
în formă continuată;
- unele pot fi în forma simplă a infracţiunii, iar altele în forma calificată; de exemplu,
săvârşirea mai multor acte, unele întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de furt, iar
altele ale infracţiunii de furt calificat, caz în care va exista o infracţiune unică de furt calificat
săvârşită în formă continuată:
- nu există infracţiune continuată când se săvârşesc acte de executare care nu prezintă
conţinutul aceleaşi infracţiuni; de exemplu, un viol şi o tâlhărie, chiar dacă faptele au fost comise
în aceeaşi împrejurare.
A cincea condiţie, actele de executare de acelaşi fel trebuie să fie comise împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, fiindcă, dacă există mai mulţi subiecţi pasivi nu va exista infracţiune
continuată ci concurs de infracţiuni;
- condiţia unicităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce
constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane(de exemplu,
făptuitorul sustrage produse agricole, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale de
pe terenul deţinut în proprietate de mai multe persoane vătămate) sau când infracţiunea a adus
atingere unor subiecţi pasivi secundari, dar subiectul pasiv principal este unic(de exemplu,
făptuitorul infracţiunii de tâlhărie sustrage produse agricole, în mod repetat şi în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale de pe terenul aceleiaşi persoane vătămate, folosind violenţa împotriva unor
persoane diferite care asigurau paza).
Ca şi infracţiunea continuă, infracţiunea continuată se consumă la momentul epuizării,
adică după comiterea ultimului act de executare, în funcţie de acest moment urmând să fie
stabilită data de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, legea penală aplicabilă
în caz de concurs de legi în timp, incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului;
- în acest din urmă caz, dacă executarea infracţiunii continuate a început înainte de
împlinirea vârstei de 14 ani şi a continuat după această vârstă, pentru acţiunile săvârşite până la
împlinirea vârstei de 14 ani minorul nu va răspunde penal, răspunderea penală fiind antrenată
doar pentru acţiunile săvârşite după această vârstă, desigur, dacă au fost comise cu discernământ;
- dacă infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de
18 ani şi s-a continuat şi după această vârstă, infractorul va răspunde penal ca major pentru
întreaga activitate infracţională desfăşurată, deoarece s-a comis o singură infracţiune, la
individualizarea juridică a sancţiunii urmând să se ţină seama însă că o parte din actele de
executare au fost săvârşite în timpul minorităţii.

202
 &1.2. Pedepsirea infracţiunii continuate(art. 36 Cod penal)

Infracţiunea continuată, cu toate că este o faptă unică, prezintă un grad de pericol social
sporit întrucât aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acte de executare care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleaşi infracţiuni, din aceasta rezultând şi un pericol social mai ridicat al
persoanei care a săvârşit o infracţiune continuată; de aceea, continuitatea, repetarea actelor de
executare, constituie o cauză legală specială de agravare facultativă a pedepsei1.
Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, iar dacă maximul special al acesteia este considerat neândestulător, la acest maxim se
poate adăuga un spor, atât pentru persoana fizică cât şi pentru persoana juridică;
- drept urmare, se poate aplica pedeapsa până la maximul special al infracţiunii săvârşite,
la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani închisoare în cazul pedepsei închisorii şi de până
la o treime la din maximul special în cazul pedepsei amenzii, atât pentru persoanele fizice cât
pentru persoanele juridice).
Dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte acţiuni sau inacţiuni care fac
parte din conţinutul aceleaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează în funcţie de întreaga activitate
infracţională, instanţa putând să menţină pedeapsa aplicată sau să aplice o pedeapsă mai aspră;
nu se va putea însă aplica o pedeapsă mai mică decât cea aplicată anterior( art. 37 Cod penal).

&2. Infracţiunea complexă(art.35 alin. 2 Cod penal)

Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră fie ca element constitutiv, fie ca
element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă este creaţia legiuitorului determinată de necesităţi de politică
penală, de tehnică legislativă şi de necesitatea de a sancţiona mai aspru fapte astfel reunite,
deoarece săvârşirea unor astfel de infracţiuni pune în evidenţă un grad de pericol social mai mare
pentru infractor, infracţiunea rezultată în urma reunirii prezentând un pericol social mai mare

1
M. Basarab, op. cit., pag. 139

203
decât pericolul social al fiecărei infracţiuni reunite, luată separat, fiindcă pune în pericol cel puţin
două obiecte juridice, unul principal şi unul secundar1.
Având în vedere rolul îndeplinit de acţiunile sau inacţiunile ce intră în conţinutul
infracţiunii complexe ca element sau ca circumstanţă agravantă, în literatura juridică se face
distincţie între forma simplă(tip) şi forma agravată a infracţiunii complexe.

&2.1. Forma simplă

Forma simplă a infracţiunii complexe sau infracţiunea complexă propriu-zisă, constă din
crearea unei infracţiuni de bază complexă prin reunirea altor infracţiuni2;
- de exemplu, tâlhăria(art. 233 Cod penal) este o infracţiune complexă formată din
infracţiunea de furt(art. 208 Cod penal) şi infracţiunea de ameninţare(art. 206 Cod penal) sau alte
infracţiuni săvârşite cu violenţă(infracţiunile prevăzute de art. 193 şi art. 194 Cod penal);
- infracţiunile reunite îşi pierd independenţa şi devin componente ale infracţiuni
complexe; cea mai importantă este acţiunea(inacţiunea) scop, în exemplul dat infracţiunea de
furt, deoarece aceasta serveşte la caracterizarea acestei infracţiuni ca fiind îndreptată contra
patrimoniului şi nu împotriva persoanei;
- dacă are loc doar acţiunea(inacţiunea) de violenţă sau ameninţarea în scopul luării
bunului(săvârşirea infracţiunii de furt), fără să aibă loc deposedarea persoanei vătămate de bun,
există tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi nu infracţiunea consumată de ameninţare, vătămare
corporală sau loviri sau alte violenţe, după caz.

& 2.2. Forma agravată

Cea de-a doua formă a infracţiunii complexe este cea care cuprinde în conţinutul său ca
element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul altei infracţiuni;
- infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin
absorbţia în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul altor infracţiuni; de exemplu,
infracţiunea de viol ce a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei(art. 218 alin. 4 Cod
penal), infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal dacă fapta a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei(art. 205 alin. 4 Cod penal);

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 206
2
Ibidem

204
 - nu orice infracţiune calificată este şi o infracţiune complexă; spre exemplu, furtul
săvârşit prin efracţie(art. 229 alin. 1 lit. d Cod penal) este furt calificat, fără ca această infracţiune
să fie complexă1; pentru ca infracţiunea să fie complexă, trebuie ca elementul sau circumstanţa de
calificare a infracţiunii să constituie ea însăşi o infracţiune;
- la infracţiunea complexă obiectul este complex deoarece există un obiect juridic
principal şi un obiect juridic secundar; de exemplu, la tâlhărie, obiectul juridic principal este
patrimoniul persoanei, iar obiectul juridic secundar este integritatea fizică şi psihică a persoanei;
- infracţiunea complexă poate fi săvârşită de o singură persoană sau se poate săvârşi, de
regulă, în participaţie, în toate formele; la unele infracţiuni complexe, coautoratul nu este posibil,
de exemplu, la infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată(art. 192 alin.3 Cod penal);
- sub aspect subiectiv, există, de regulă, o singură rezoluţie infracţională însă cu conţinut
mai bogat decât la celelalte infracţiuni întrucât făptuitorul prevede că aduce atingere atât
obiectului principal, cât şi celui secundar, vătămarea obiectului principal implicând şi vătămarea
celui secundar, urmare dorită sau acceptată de făptuitor;
- latura subiectivă poate consta şi în praeterintenţie, cum este cazul infracţiunii de lipsire
de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 alin. 4 Cod penal, sau culpă, cum este cazul
infracţiunii de ucidere din culpă în forma agravată(art. 192 alin. 3 Cod penal;
- prin excepţie, pot exista şi rezoluţii infracţionale distincte; de exemplu, în cazul
infracţiunii de tâlhărie, făptuitorul săvârşeşte infracţiunea de furt în baza rezoluţiei luate, iar
ulterior, pentru a-şi asigura scăparea foloseşte violenţa în baza unei rezoluţii ulterioare(art.233
Cod penal).
Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii penale, pentru
infracţiunea complexă urmând să se aplice pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită.
Ca şi în situaţia infracţiunii continuate, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni complexe se descoperă alte acţiuni sau inacţiuni ce
intră în conţinutul infracţiunii complexe, condamnatul va fi rejudecat şi pentru acestea, pedeapsa
anterior aplicată urmând să fie recalculată; cu ocazia judecării condamnatului pentru întreaga
infracţiune complexă, instanţa va putea fie să majoreze, fie să menţină pedeapsa aplicată anterior,
fiind însă interzisă aplicarea unei pedepse mai mici sau mai uşoare(art. 37 Cod penal).

1
S- exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia într-o astfel de caz infracţiunea de furt calificat este o infracţiune
complexă. În acest sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 121.

205
 &3. Infracţiunea progresivă
Infracţiunea progresivă este acea infracţiune care după atingerea momentului consumativ
corespunzător unei anumite infracţiuni, îşi amplifică progresiv rezultatul fără intervenţia
făptuitorului, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave1.
Infracţiunea realizată, corespunzător rezultatului mai grav, amplificat, absoarbe în
conţinutul său conţinuturile infracţiunilor mai uşoare realizate anterior;
- poate fi săvârşită cu orice formă de vinovăţie;
- exemplul clasic de infracţiune progresivă îl întâlnim în cazul infracţiunilor contra vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei când este posibil, ca urmare a unei acţiuni de
lovire(art. 193 alin.1 Cod penal), datorită urmărilor produse, rezultatul activităţii desfăşurate de
infractor să se amplifice în timp, integritatea fizică a persoanei să se deterioreze datorită loviturii
sau loviturilor primite, deşi iniţial s-a produs o urmare mai uşoară;
- astfel, dacă vătămarea necesită pentru vindecare până la 90 zile îngrijiri medicale, se
realizează conţinutul infracţiunii de lovire calificată(art. 193 alin. 2 Cod penal), iar dacă
vătămarea necesită pentru vindecare peste 90 zile îngrijiri medicale sau dacă se produce un
rezultat specific(pierderea unui organ, simţ, o infirmitate fizică, etc.) se realizează conţinutul
infracţiunii de vătămare corporală(art. 194 Cod penal), iar dacă vătămarea cauzată duce la
moartea victimei, se realizează conţinutul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte(art. 195 Cod penal).
Calificarea faptei în funcţie de rezultatul mai grav, absoarbe calificările anterioare ce au
în vedere rezultatele mai puţin grave.
Infracţiunea progresivă cunoaşte un moment al consumării(aplicarea loviturii), apoi o
amplificare a urmărilor şi un ultim moment când se produce urmarea cea mai gravă, momentul
epuizării infracţiunii, funcţie de care, ca şi în cazul infracţiunii continui sau continuate, devin
incidente celelalte instituţii de drept penal(prescripţia răspunderii penale, amnistia, graţierea,
etc.).
Dacă s-a aplicat o pedeapsă pentru infracţiunea corespunzătoare unor anumite urmări, iar
acestea se amplifică după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită corespunzător urmării dinainte de amplificarea rezultatului, se va stabili o
pedeapsă pentru infracţiunea corespunzătoare ultimului rezultat;
- de exemplu, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporală
gravă(art. 194 Cod penal), dar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, starea de
1
C. Bulai, op. cit., pag. 219

206
sănătate a victimei se deteriorează ca urmare a loviturilor primite şi victima decedează, caz în
care inculpatul va fi rejudecat pentru infracţiunea comisă corespunzător ultimului rezultat,
respectiv pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte(art. 195 Cod penal).

&4. Infracţiunea de obicei (obişnuinţă)

Prin infracţiune de obicei sau din obişnuinţă se înţelege infracţiunea al cărei conţinut se
realizează prin repetarea faptei de un număr de ori suficient de mare încât să rezulte obişnuinţa,
îndeletnicirea, obiceiul făptuitorului1.
Caracteristic pentru infracţiunea de obicei este repetarea faptelor de acelaşi fel astfel încât
să rezulte îndeletnicirea făptuitorului; fiecare faptă luată separat nu are relevanţă sub aspectul
legii penale, dar repetarea unor astfel de fapte pune în evidenţă obişnuinţa făptuitorului de a
comite astfel de fapte şi pericolul social al unor asemenea fapte, care repetate, realizează
conţinutul infracţiunii;
- de exemplu, folosirea unui minor în scop de cerşetorie(art. 215 Cod penal), hărţuirea
sexuală(art. 223 Cod penal), etc.
Întrucât în cazul infracţiunii de obicei fapta se repetă de mai multe ori, fiecare acţiune
tipică consumându-se după realizarea acţiunii sau inacţiunii, infracţiunea se epuizează după
ultimul act de executare, act care de regulă, coincide cu depistarea făptuitorului şi în funcţie de
care devin incidente celelalte instituţii de drept penal.
Infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă, nu poate fi comisă în coautorat şi nici în
formă continuată sau din culpă sau praeterintenţie(se poate comite numai cu intenţie).

1
I. Oancea, op. cit. pag. 231

207
 CAP. V

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Răspunderea penală intervine numai dacă s-a săvârşit o infracţiune, iar fapta pentru a fi
considerată infracţiune trebuie să întrunească cumulativ trăsăturile generale prevăzute la art. 15
Cod penal.
În acelaşi timp, trebuie să se constate dacă nu există vreo cauză legală datorită căreia
lipseşte vreuna din aceste trăsături şi drept urmare, lipseşte caracterul infracţional al faptei.
Pentru ca răspunderea penală să aibă loc, făptuitorul trebuie să se poată manifesta liber,
adică să se poată manifesta în cunoştinţă de cauză, în lipsa acestor condiţii fapta comisă
neconstituind infracţiune.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situaţii, stări,
împrejurări existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unor trăsături
esenţiale a infracţiunii, respectiv antijuridicitatea(fapta să fie nejustificată) şi imputabilitatea, şi

208
prin aceasta exclud caracterul penal al faptei; pe cale de consecinţă, cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei exclud şi răspunderea penală, care poate avea ca unic temei doar
săvârşirea unei infracţiuni(art. 17 alin.2 Cod penal).
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se confundă cu cauzele care înlătură
răspunderea penală(amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), când fapta săvârşită este infracţiune, fiind înlăturată
doar răspunderea penală; de asemenea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie
confundate cu cauzele de nepedepsire(impunitate), când fapta săvârşită este infracţiune, fiind
înlăturată doar aplicarea pedepsei(desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea
de către participant a consumării faptei, retragerea mărturiei mincinoase, denunţarea mitei, etc.)1.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt, în funcţie trăsătura esenţială a
infracţiunii care lipseşte pentru ca fapta comisă să constituie infracţiune, fie cauze justificative,
fie cauze de neimputabilitate.

Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative

Cauzele justificative sunt prevăzute la art. 19-22 Cod penal, respectiv: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul
persoanei vătămate.

&1. Legitima apărare

&1. 1. Noţiune

Legitima apărare este o cauză justificativă care exclude caracterul penal al faptei,
constând în săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de către cel care înlătură un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau
un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
Potrivit prevederilor art. 19 Cod penal:
„Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.
1
C. Mitrache, op. cit., pag. 103

209
 Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora
sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru
a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi
nelegale ori în timpul nopţii”.
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac care pune
în pericol persoana, drepturile acesteia sau un interes public, ripostă determinată de necesitatea
apărării valorilor sociale aflate în pericol.
Prin legitimă apărare nu se recunoaşte dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală
într-o asemenea împrejurare, ci dreptul persoanei fizice de a se apăra pentru a se proteja pe sine
sau o altă valoare socială ocrotită, fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nefiind infracţiune
întrucât făptuitorul săvârşeşte fapta în mod justificat, constrâns fiind de necesitatea apărării
valorilor sociale ameninţate de atacul periculos1.
Legea instituie şi o legitimă apărare în cazuri speciale, în cazul în care făptuitorul comite
fapta prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie,
efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

&1.2. Condiţiile legitimei apărări

&1.2.1. Atacul sau agresiunea

Atacul constă într-o acţiune(inacţiune) a omului, cu caracter violent, în care se foloseşte

forţă fizică proprie sau se folosesc anumite mijloace apte să creeze o stare de pericol faţă de
persoana împotriva căreia sunt îndreptate2.
De regulă, atacul are loc prin acţiune, printr-o atitudine ofensivă a omului îndreptată
împotriva unei valori sociale ocrotite de legea penală. Inacţiunea constituie un atac numai dacă
există obligaţia de a acţiona, iar cel obligat la acţiune nu iese din pasivitate, condiţii în care
activitatea de apărare menită să-l determine pe cel obligat la acţiune, nu va fi considerată

1
M. Basarab, op. cit., pag.144
2
C. Mitrache, op. cit., pag105

210
infracţiune dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, deoarece apărarea a fost îndreptată împotriva
atacului ce constă în inacţiune; de exemplu, în cazul infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă
prevăzută de art. 332 Cod penal, dacă acarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de serviciu de a schimba
acele pentru a evita o catastrofă de cale ferată iar şeful staţiei ameninţă sau vatămă pe acarul aflat
în pasivitate, fapta nu va fi infracţiune.
Pentru a da naştere unei legitime apărări, atacul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. Să fie material, direct, imediat şi injust.
Atacul să fie material, adică să constea în fapte fizice care să se îndrepte împotriva
existenţei, de asemenea fizice, a valorilor ocrotite de legea penală, adică atacul să se
materializeze printr-o acţiune sau inacţiune ce constituie infracţiune;
- injuria sau ameninţarea nu constituie un act material, astfel de fapte putând constitui,
eventual circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. a Cod penal(scuza provocării)1.
Atacul să fie direct, adică să se îndrepte şi să creeze un pericol nemijlocit pentru valoarea
socială ocrotită; de exemplu, infractorul loveşte victima, îndreaptă arma spre aceasta(nu este
necesar să existe un contact fizic între agresorul iniţial şi victimă sau valoarea socială ocrotită),
etc.;
- atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol(poartă închisă, gard,
zid etc.), întrucât atacul nu creează, în aceste condiţii, un pericol pentru valoarea socială ocrotită,
sau dacă între agresor şi victimă există o distanţă mai mare în spaţiu; de exemplu, agresorul
aruncă de la o distanţă de 100 de metri, o piatră asupra victimei.
Atacul să fie imediat, adică fie iminent, fie în curs de desfăşurare, până la epuizare; atacul
viitor, ca simplă posibilitate, presupunerea subiectivă, cum ar fi teama de un eventual atac, nu
justifică legitima apărare2;
- atacul iminent presupune că în mod evident, neîndoielnic, acesta este pe punctul de a se
declanşa; dacă nu s-ar lua în considerare iminenţa atacului, salvarea unor valori de la un pericol
grav nu ar mai fi posibilă sau ar putea avea loc numai după ce acestea ar suferi un prejudiciu
grav;
- iminenţa declanşării atacului trebuie să reiasă din împrejurări de fapt clare, evidente,
care ar fi pus în pericol grav valorile sociale ce urmează să fie apărate, de exemplu, infractorul,
după ce ameninţă pe victimă cu moartea, se înarmează cu un topor şi se îndreaptă înspre aceasta;

1
M. Basarab, op. cit., pag.144
2
Ibidem

211
 - atacul este în curs de executare, început, când, de exemplu, arma a fost îndreptată spre
victimă; dacă agresorul este dezarmat şi trântit la pământ, ori încearcă să fugă, nu mai există atac
în curs de executare, după acest moment, orice act al celui care a fost atacat, nu mai poate fi
considerat ca fiind de apărare; de exemplu, agresorul a fost dezarmat şi trântit la pământ, moment
ce coincide cu încetarea atacului, astfel că actele de agresiune ulterioare nu mai pot fi considerate
ca fiind acte de legitimă apărare; dacă însă după dezarmare, agresorul ar fi pe punctul de a relua
atacul în orice mod, apărarea este legitimă;
- în cazul infracţiunilor contra proprietăţii, atacul continuă să existe şi după luarea
bunului, când infractorul se îndepărtează de la locul faptei cu bunul sustras sau exercită violenţe
pentru a-l păstra.
Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia să se efectueze1;
- atacul este injust, şi nu poate da naştere unei apărări legitime dacă constă într-o
activitate permisă sau prevăzută de lege; de exemplu, nu reprezintă un atac injust împotriva
libertăţii persoanei, arestarea acesteia pe baza unui mandat de arestare legal emis de judecător;
- atacul permis sau ordonat de lege îşi păstrează caracterul just atât timp cât este efectuat
în limitele prevăzute de lege; o acţiune ce poate prezenta un atac survenit din partea autorităţii
care are un vădit caracter ilegal, poate da naştere unei apărări legitime;
- agresorul nu poate fi în legitimă apărare faţă de riposta dată de victima atacului său,
deoarece actele sale faţă de cele de apărare, constituie o continuare a atacului; astfel, riposta celui
care se apără nu are un caracter injust.
Dacă atacul este dezlănţuit de un iresponsabil, iar cel atacat cunoaşte starea de
iresponsabilitate a agresorului, riposta va constitui stare de necesitate, cel agresat de un
iresponsabil putând săvârşi fapta prevăzută de legea penală, doar dacă nu putea înlătura pericolul
în alt mod;
- dacă însă persoana atacată nu cunoştea că atacatorul se află în stare de iresponsabilitate,
riposta acestuia va avea loc în stare de legitimă apărare, pericolul urmând să fie înlăturat prin
mijloacele considerate eficiente de persoana atacată, care nu este obligată să caute o soluţie mai
puţin periculoasă, ca în cazul stării de necesitate, caz în care legitima apărare va veni în concurs
cu eroarea de fapt2.
2. Să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, împotriva alteia, a drepturilor
acestora ori împotriva unui interes general(public);

1
M. Basarab., op. cit., pag. 146
2
C. Bulai, op. cit., pag. 244

212
 - atacul este îndreptat împotriva persoanei atunci când priveşte anumite drepturi ale
acesteia, respectiv dreptul la viaţă, integritate corporală, sănătate, libertate, onoare, proprietate;
- împotriva unui atac periculos poate riposta atât victima agresiunii cât şi orice altă
persoană care este prezentă când are loc atacul; nu se cere ca între victima agresiunii şi persoana
care intervine să existe vreo legătură de rudenie, prietenie sau înţelegere prealabilă, fiind lipsită
de relevanţă împrejurarea că victima putea să înlăture singură atacul îndreptat împotriva sa, sau
că nu dorea să se apere împotriva atacului;
- de asemenea, atacul poate fi îndreptat împotriva interesului public, interes ce poate
consta într-o stare, situaţie, împrejurare, activitate ce interesează o organizaţie publică.
3. Atacul să pună în pericol persoana celui atacat ori interesul public;
- existenţa pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie de
intensitatea atacului, de urmările ce se pot produce dacă nu s-ar interveni, aceste urmări trebuind
să fie ireparabile sau greu de remediat pentru a fi în prezenţa unei apărări legitime; de exemplu,
pierderea vieţii, cauzarea unei vătămări corporale sau pagube etc.
Deoarece împotriva atacului care a generat pericolul se ripostează cu o faptă prevăzută de
legea penală şi cum între atac şi apărare trebuie să existe o anumită proporţionalitate, se poate
afirma că atacul are caracter penal deşi nu întotdeauna acesta constituie infracţiune1.

&1.2.2. Apărarea

În prezenţa atacului care îndeplineşte condiţiile arătate mai sus şi ţinând seama de
împrejurările în care acesta se produce, poate avea loc apărarea. Nu se cere ca pericolul să poată
fi înlăturat altfel decât prin ripostă, de exemplu prin fugă din faţa atacului, fiind inadmisibil ca
printr-o normă legală să se pretindă unei persoane să aibă o conduită datorită căreia ar putea fi
catalogată drept laşă sau fricoasă, sau să renunţe de teama consecinţelor legii la un atribut
important al persoanei: curajul de a se apăra. Din acelaşi motiv, există legitima apărare şi când
cel atacat a ştiut că urmează să fie victima unui atac, fiind prevenit în acest sens.
Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Apărarea să fie precedată de atac;
- pentru a fi îndeplinită această condiţie trebuie ca actele săvârşite în apărare să fie
efectuate după începerea atacului sau în momentul când acesta devine iminent, simpla
presupunere că agresorul va dezlănţui atacul nedând dreptul la o apărare legitimă.
1
C. Mitrache, op. cit., pag. 107

213
 2. Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului, pentru ca acesta să înceteze atacul şi
pentru a se salva valorile sociale aflate în pericol;
- actele săvârşite în apărare se pot îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii sau libertăţii
agresorului, nu şi împotriva bunurilor sale1;
- apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât agresorul, va duce la
înlăturarea caracterului penal al faptei datorită erorii de fapt, în concurs cu legitima apărare.
3. Apărarea să se limiteze la intensitatea atacului, adică să fie proporţională cu gravitatea
atacului;
- gravitatea pericolului generat de atac se va stabili ţinând seama de situaţia concretă în
care s-a aflat persoana care invocă legitima apărare; de exemplu, atacul s-a produs pe timp de
noapte, au fost mai mulţi agresori, agresorul se afla în stare de ebrietate, agresorul era înarmat,
etc.; raportat la astfel de împrejurări, se va ţine seama şi de posibilitatea reală a victimei de a se
apăra, fiindcă reacţia persoanei care ripostează trebuie să fie pe măsura gravităţii concrete a
atacului.
Apărarea care depăşeşte intenţionat proporţiile în raport cu gravitatea pericolului, poate
constitui un atac în faţa căruia agresorul iniţial se poate apăra şi să invoce legitima apărare,
riposta devenind astfel legitimă2.
Proporţia dintre atac şi apărare nu se evaluează rigid, deoarece nu se cere ca ea să fie
matematică, tocmai ţinând seama de condiţiile în care a avut loc atacul şi de starea psihică în care
se afla persoana care invocă legitima apărare3;
- de exemplu, un număr de patru agresori atacă pe victimă, o doboară la pământ şi o
lovesc cu pumnii şi cu picioarele; pentru a riposta, victima agresiunii loveşte pe unul dintre
agresori cu briceagul care îl avea asupra sa şi vatămă grav integritatea corporală sau provoacă
decesul acestuia.
Pentru a se decide dacă victima se afla sau nu în stare de legitimă apărare trebuie avute în
vedere toate împrejurările şi circumstanţele în care a avut loc atacul şi apărarea;
- astfel, va exista legitimă apărare dacă se va dovedi că agresorii au lovit cu putere pe
victimă în zone vitale ale corpului, cu intenţia de a vătăma grav integritatea corporală a acesteia
sau pentru o ucide, sau dacă agresiunea era în curs în timpul ripostei;

1
C. Bulai, op. cit., pag. 246
2
V. Dongoroz ş.a.. op. cit., vol. II, pag. 308
3
M. Basarab, op. cit., pag. 147

214
 - dacă dimpotrivă, după trântirea victimei la pământ şi lovirea acesteia prin lovituri de
mică intensitate cu intenţia vădită de a-i aplica o corecţie, victima se ridică de la pământ şi
loveşte cu cuţitul, nu va exista legitimă apărare ci circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor
legitimei apărări(art.75 lit. b Cod penal) sau scuza provocării(art.75 lit. b Cod penal), după caz,
deoarece a existat disproporţie între intensitatea atacului şi cea a apărării;
- de asemenea, se va ţine a seama nu numai de mijloacele folosite pentru atac şi apărare,
ci şi de rezultatele pe care le-ar putea produce atacul sau apărarea, urmând să fie avute în vedere
condiţia fizică şi psihică a persoanei care atacă sau care ripostează, posibilităţile de respingere a
atacului şi orice altă împrejurare care poate ajuta la stabilirea adevărului.

&1.3. Legitima apărare în cazuri speciale

Prin legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 a fost introdus alin.21 la art. 44 din Codul penal
anterior, aceleaşi prevederi fiind păstrate şi prin art. 19 alin. 3 din Codul penal în vigoare, prin
care se reglementează legitima apărare în cazuri speciale, legiuitorul instituind o prezumţie de
legitimă apărare în favoarea persoanei care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau alt asemenea
mijloc, ori în timpul nopţii, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea.
Apreciem că prezumţia instituită de legiuitor este o prezumţie relativă1, prezumţie ce
poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, în concret putându-se dovedi fie inexistenţa
legitimei apărări, fie depăşirea limitelor acesteia.
Prin chiar expunerea de motive a legii nr. 169/2002 privind modificarea art. 44 Cod penal,
se arată că modificarea a fost edictată pentru a se crea o siguranţă mai mare a cetăţenilor care se
află în faţa unor agresiuni, pentru a se ocroti mai eficient viaţa şi integritatea corporală a acestora.
Instituirea acestei norme nu poate însă goli de conţinut instituţia juridică a legitimei
apărări, pentru existenţa acesteia urmând să fie îndeplinite anumite condiţii atât pentru atac, cât şi
pentru apărare.

& 1.3.1. Condiţii referitoare la atac

1
În acelaşi sens, M. Udroiu, op cit., pag. 60.

215
 Dacă legitima apărare, în modalitatea clasică, presupune existenţa unui atac, adică a unei
comportări activ-agresive ori a unei atitudini pasiv - agresive, în cazul special analizat, atacul
constă numai într-o acţiune, adică într-o activitate de pătrundere într-o locuinţă, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de acestea, activitate săvârşită fără drept şi prin violenţă, viclenie, efracţie
sau alte asemenea mijloace.
Se prezumă aşadar că activitatea de pătrundere în locurile şi condiţiile arătate constituie
un atac material, direct, imediat şi injust, condiţiile atacului fiind îndeplinite dacă:
1. Se pătrunde în locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Prin locuinţă sau încăpere se înţelege locul în care o persoană îşi desfăşoară efectiv viaţa
sa privată, indiferent dacă este o casă propriu-zisă sau o construcţie destinată altui scop, dar
folosită ca locuinţă(de exemplu, magazie, grajd), sau dacă constituie un simplu adăpost
acoperit(de exemplu colibă, cort, bordei). Nu interesează dacă locuinţa este permanentă sau
ocazională, fiind asimilate locuinţelor camerele de hotel, han, motel, cabina ocupată pe un vapor,
etc.
Dependinţele unei locuinţe sunt prelungiri ale locuinţei, încăperi sau construcţii care
înlesnesc sau condiţionează folosirea locuinţei(de exemplu magazii, garaje, pivniţe etc.).
Locul împrejmuit este locul separat printr-o împrejmuire de locuinţele vecine sau de alte
terenuri sau locuri prin care se delimitează, de regulă, curţi, grădini, etc.
2. Activitatea de pătrundere să se săvârşească, în timpul zilei, prin violenţă, viclenie,
efracţie sau alte asemenea mijloace, ori în timpul nopţii.
Prin violenţă, în cazul analizat, se înţelege orice atingere adusă omului prin care se
provoacă suferinţe fizice sau psihice; de exemplu, lovirea, ameninţarea.
Prin viclenie, se înţelege perfidie, făţărnicie, şiretenie, şmecherie, etc.
Prin efracţie, se înţelege distrugerea sau înlăturarea încuietorilor de la uşi sau ferestre sau
împrejmuirilor de la clădiri.
Alte asemenea mijloace pot fi, de exemplu, escaladarea gardului, folosirea unor calităţi
mincinoase, uzurparea unor calităţi oficiale etc.
În timpul nopţii, adică după lăsarea întunericului, caz în care acţiunea de pătrundere într-
o locuinţă, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, nu este obligatoriu să aibă loc prin
violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace.
3. Acţiunea de pătrundere să fie începută, în curs de executare sau efectuată în întregime.
Aşadar, activitatea de pătrundere ce constituie atacul trebuie să fie actuală, indiferent dacă atacul
se îndreaptă împotriva unei persoane sau împotriva unui bun.

216
 4. Acţiunea de pătrundere să se realizeze fără drept, adică atacatorul să nu aibă nici un
temei legal la baza acţiunii de pătrundere.

& 1.3.2. Condiţiile apărării

Şi în cazul special analizat, apărarea trebuie să îndeplinească condiţiile generale ale

legitimei apărări privitoare la apărare, adică să fie precedată de atac(pătrundere), să se îndrepte
împotriva agresorului şi să se limiteze la intensitatea atacului;

- aşadar, prezumţia de legitima apărare nu îndreptăţeşte pe cel atacat la săvârşirea oricărei

fapte prevăzute de legea penală pentru a riposta la atac, la pătrunderea fără drept în locuinţă,
încăpere, dependinţă, etc., între atac şi apărare trebuind să existe şi în acest caz un raport de
proporţionalitate;

- de exemplu, proprietarul terenului împuşcă persoana care pătrunde în locul împrejmuit

prin escaladare şi fără drept, caz în care apărarea este vădit disproporţionată faţă de gravitatea
atacului, astfel că făptuitorul nu va putea invoca legitima apărare.

& 1.4. Efecte

Fiind o cauză justificativă şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul penal al
faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de cauze
va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica nici o sancţiune de drept
penal(pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranţă); dacă existenţa acestei cauze
justificative este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Existenţa legitimei apărări înlătură şi răspunderea civilă delictuală a făptuitorului,
acţiunea sau inacţiunea săvârşită neconstituind faptă ilicită1.
Legitima apărare produce efecte in rem, care se răsfrâng şi asupra participanţilor, în
sensul că şi aceştia vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.

&2. Starea de necesitate

1
Potrivit art. 1360 Cod civil care prevede că „Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat
agresorului un prejudiciu”.

217
 &2.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 20 Cod penal „Este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a
altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat”.
O persoană este în stare de necesitate când datorită unor împrejurări create de oameni sau
de fenomene ale naturii, este pusă în alternativa de a salva de la un pericol iminent viaţa,
integritatea corporală ori sănătatea sa ori a altuia, sau un bun important al său ori al altuia, sau un
interes general, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece sacrifică alte
asemenea valori1;
- fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este nejustificată,
făptuitorul fiind constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale ocrotite de legea penală;
- de exemplu, spargerea unui zid, a unei uşi pentru a salva o persoană imobilizată într-o
încăpere incendiată, distrugerea unui pod de lemn peste un râu pentru a înlătura inundarea unei
localităţi, sustragerea unui autoturism pentru a se transporta la spital o persoană accidentată,
lovirea sau rănirea altor persoane în încercarea de a se salva dintr-o încăpere în timpul unui
cutremur etc.
Legea nu poate îngrădi decât ceea ce omeneşte se poate îngrădi, fiind inutilă pedepsirea
unor fapte comise sub impulsul instinctului de conservare, manifestate în împrejurări
excepţionale, cu intenţia de a salva anumite valori şi nu pentru a încălca legea penală.
Pericolul care ameninţă valorile sociale în condiţiile stării de necesitate este generat de
anumite fenomene sau întâmplări, ca de exemplu, inundaţii, cutremure, incendii, reacţii ale
animalelor, etc., şi nu de atacul unor persoane ca în cazul legitimei apărări.

&2.2. Condiţiile stării de necesitate

&2.2.1 Condiţiile privind pericolul

1
M. Basarab, op. cit., pag. 148

218
 Pericolul se poate datora unor fenomene naturale(cutremure, inundaţii, incendiu provocat
de fulger, etc.), unor fapte intenţionate sau imprudente ale omului(incendiere, etc.), atacului unor
animale, etc.
Pericolul se poate datora şi celui care invocă starea de necesitate, fiindcă se ia în
considerare fapta din momentul comiterii ei; întâmplarea sau evenimentul să nu fie însă
provocate intenţionat de cel ce acţionează pentru înlăturarea pericolului, tocmai pentru a se
săvârşi fapta prevăzută de legea penală1.
Pentru existenţa pericolului, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
A. Pericolul să fie iminent;
- pericolul este iminent când devine ameninţător, pe punctul de a se declanşa singur şi
durează cât timp este actual, în curs de desfăşurare;
- iminenţa pericolului nu presupune ca acesta să fie instantaneu, deoarece nu ar mai fi
posibilă comiterea unei fapte pentru înlăturarea lui2, şi nici viitor sau deja înlăturat.
B. Pericolul să fie inevitabil;
- pericolul este inevitabil când nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală3;
- aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret, prin luarea în
considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea
pericolului; de asemenea, trebuie avute în vedere particularităţile psihofizice ale persoanei care a
acţionat, pentru a se decide dacă aceasta putea sau nu să prevadă şi o altă posibilitate de salvare
mai puţin dăunătoare;
- nu există stare de necesitate dacă pericolul poate fi evitat, de exemplu prin fugă sau
ascundere, întrucât pericolul nu este inevitabil.
C. Pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei
persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general.

&2.2.2. Condiţiile acţiunii de salvare

1
Ibidem
2
V. Dongoroz, op. cit., pag. 365
3
Idem, pag. 366

219
 Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate acţiunea de salvare a
valorilor sociale arătate la art. 20 alin. 2 Cod penal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
A. Acţiunea de salvare să constea într-o faptă prevăzută de legea penală;
- dacă nu se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, fapta comisă nu are relevanţă
deoarece nu cade sub incidenţa legii penale, astfel încât nu se poate invoca starea de necesitate;
- starea de necesitate poate fi invocată şi de persoana care intervine pentru salvarea altei
persoane sau a bunurilor altei persoane, în baza ideii de solidaritate umană;
- intervenţia terţului poate avea loc la solicitarea persoanei aflată în pericol sau din proprie
iniţiativă, sau chiar împotriva voinţei persoanei aflată în pericol; de exemplu, se distruge uşa
pentru a se salva o persoană care încearcă să se sinucidă;
- acţiunea de salvare poate privi una sau mai multe persoane, însă în acest din urmă caz nu
se poate înrăutăţi situaţia unei persoane pentru salvarea alteia sau altora fiindcă se comite un abuz
care se pedepseşte; de exemplu, pentru salvarea unei persoane dintr-o încăpere incendiată se
blochează posibilitatea de ieşire dintr-o altă încăpere incendiată a unei alte persoane care
nemaiputând ieşi din acea încăpere, se asfixiază şi moare;
- acţiunea de salvare trebuie astfel întreprinsă încât să nu se pericliteze valorile ocrotite
privind o altă persoană; în exemplul dat, dacă persoana care a iniţiat acţiunea de salvare nu
cunoştea că în încăperea la care a fost blocată posibilitatea de ieşire se afla o altă persoană,
făptuitorul va fi exonerat de răspundere penală întrucât starea de necesitate vine în concurs cu o
altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cauza de neimputabilitate a erorii de
fapt(art. 30 alin.1 Cod penal);
- de asemenea, în timpul acţiunii de salvare se pot distruge bunuri sau se poate folosi
violenţa, dacă astfel de acţiuni sunt necesare pentru salvarea valorii sociale ocrotite; de exemplu,
pentru salvarea de la înec a unei persoane, aceasta este lovită şi dusă în stare de inconştienţă de
către salvator, tocmai pentru salvarea vieţii acesteia.
B. Acţiunea de salvare să fie necesară pentru înlăturarea pericolului;
- adică, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să constituie singura posibilitate de
salvare a valorii sociale periclitate;
- dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace, fără a săvârşi
fapta prevăzută de legea penală, există obligaţia de a nu săvârşi fapta prevăzută de legea penală,
adică de a întreprinde anumite acţiuni ce nu constituie infracţiuni;
- de exemplu, făptuitorul distruge un perete pentru a salva persoana bolnavă din încăpere,
deşi avea posibilitatea să deschidă sau chiar să spargă uşa pentru a pătrunde în interior;

220
 - în aprecierea posibilităţii de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin comiterea
faptei prevăzute de legea penală se va ţine seama de condiţiile şi împrejurările în care fapta a fost
săvârşită, de persoana care a desfăşurat acţiunea de salvare, în funcţie de circumstanţele concrete
ale cauzei urmând să se decidă dacă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală era sau nu
necesară pentru realizarea acţiunii de salvare.
C. Prin acţiunea de salvare să nu se realizeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi
produs dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat;
- există aşadar, anumite limite ale stării de necesitate, impuse de proporţia care trebuie să
existe între valoarea salvată şi cea sacrificată, indiferent de natura ei;
- drept urmare, valoarea socială salvată poate fi mai mare, egală sau chiar mai mică decât
valoarea sacrificată, ţinându-se seama de condiţiile obiective în care fapta a fost săvârşită, când
atitudinea psihică a făptuitorului a fost influenţată de starea excepţională apărută;
- dacă urmările acţiunii de salvare sunt vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce
dacă acţiunea de salvare nu ar fi avut loc, iar persoana care a întreprins acţiunea de salvare şi-a
dat seama de amploarea urmărilor(intenţie sau culpă cu prevedere), nu va exista stare de
necesitate, ci doar circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate (art.75 alin.1
lit. c Cod penal); de exemplu, pentru a salva de la inundaţie curtea locuinţei sale, făptuitorul
distruge un baraj cu o valoare mult mai mare decât urmările ce s-ar fi produs prin inundarea
curţii;
- în cazul culpei cu neprevedere, în funcţie de cazul concret, va trebui să se constate dacă
făptuitorul a avut sau nu posibilitatea prevederii urmărilor mai grave, funcţie de care va exista
cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil(art. 26 alin. 2 Cod penal), dacă urmările nu
puteau fi prevăzute, sau circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate, când, deşi
a avut posibilitatea să prevadă urmările vădit mai grave, totuşi a optat pentru această soluţie.

&2.3. Efecte

Fiind o cauză justificativă şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul penal al
faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de cauze
va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica nici o sancţiune de drept
penal(pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranţă); dacă existenţa acestei cauze
justificative este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.

221
 Starea de necesitate produce efecte in rem, care se răsfrâng şi asupra participanţilor, în
sensul că şi aceştia vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Când se constată existenţa stării de necesitate, se pune problema despăgubirilor, care
trebuie să aibă loc în temeiul principiului general al răspunderii civile, potrivit căruia cel ce
prejudiciază pe altul trebuie să-l despăgubească. De aceea, în cazul cauzării unei pagube în
defavoarea altei persoane, paguba va fi reparată de persoana în favoarea căreia s-a intervenit şi
care a beneficiat de pe urma întreprinderii acţiunii de salvare. Dacă însă valorile lezate sunt vădit
mai importante, urmările fiind şi ele vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă acţiunea de
salvare nu ar fi avut loc, făptuitorul va răspunde pentru pagubele mai grave provocate prin
declanşarea acţiunii de sale.

& 3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

& 3.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 21 Cod penal „Este justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse
de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu
este în mod vădit ilegală”.
În fapt, sunt reglementate prin textul legal arătat, trei cauze justificative: exercitarea unui
drept recunoscut de lege, îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta şi îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în
forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Caracterul justificativ al acestor cauze este determinat de necesitatea menţinerii ordinii
juridice, fiind de neconceput ca o activitate constând în exercitarea unui drept sau în îndeplinirea
unei obligaţii, deci permisă de lege şi consacrată printr-o normă juridică, să fie considerat ilicită
printr-o altă normă.

&3.2. Condiţii

222
 Pentru existenţa acestei cauze justificative este necesar ca acţiunea(inacţiunea)
făptuitorului să aibă loc în următoarele condiţii:
A. Exercitarea unui drept recunoscut de lege;
- prin „exercitarea unui drept recunoscut de lege” se înţelege exercitarea unui drept
subiectiv sau a prerogativelor conferite de lege unei persoane fizice sau juridice fie în baza
legii(actul normativ emis de Parlament) sau a altor acte normative(ordonanţe de urgenţă,
ordonanţe ale guvernului, hotărâri de guvern, etc.), fie prin hotărâri judecătoreşti, contracte, etc.,
sau chiar de sorginte cutumiară;
- prin „exercitarea unui drept recunoscut de lege” este înlăturată antijuridicitatea faptei,
dacă fapta este comisă în exercitarea unui drept recunoscut de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta;
- de exemplu, în cazul infracţiunii de profanare de cadavre sau morminte prevăzută de art.
383 Cod penal, dacă exhumarea unui cadavru s-a efectuat în baza unei autorizaţii legale, fapta nu
constituie infracţiune fiindcă există o autorizare oficială, în exercitarea unui drept conferit de
lege;
- sau în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 Cod penal, când
creditorul îşi valorifică dreptul de retenţie, în sensul că acesta poate refuza restituirea unui bun
până la executarea de către debitor a obligaţiilor pe care le are în legătură cu acel bun;
- sau dreptul de sorginte cutumiară a părinţilor, de a aplica corecţii de mică gravitate
copiilor lor, ca de exemplu, ameninţarea sau lipsirea de libertate(în sensul de a interzice copiilor
minori părăsirea locuinţei după o anumită oră, de a intra în contact cu anumite persoane, etc., sau
chiar corecţii fizice minore(de exemplu, aplicarea unei palme de mică intensitate peste mână sau
peste fund).
B. Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta;
- de exemplu, fapta jandarmilor sau poliţiştilor care au obligaţia legală de a menţine
ordinea publică şi care, în îndeplinirea acestei obligaţii, folosesc forţa fizică(de exemplu,
imobilizează o persoană turbulentă sau aplică lovituri persoanelor constituite în grup pentru a le
dispersa din locul în care desfăşurau o manifestaţie neautorizată).
C. Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală;
- obligaţia trebuie să emane de la o autoritate publică competentă, adică de la o persoană
care exercită autoritatea de stat;

223
 - de exemplu, executorul judecătoresc, în baza hotărârii judecătoreşti pe care o pune în
executare, ordonă dărâmarea unui zid sau evacuarea din locuinţă a persoanelor care o locuiesc
fără drept.

&3.3. Efecte

Fiind o cauză justificativă şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul penal al
faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de cauze
va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica nici o sancţiune de drept
penal(pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranţă); dacă existenţa acestei cauze
justificative este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii produce efecte in rem, care se
răsfrâng şi asupra participanţilor, în sensul că şi aceştia vor fi exoneraţi de răspundere penală şi
civilă.
Comiterea faptei în exercitarea unui drept sau a îndeplinirii unei obligaţii, este apărat de
răspundere civilă delictuală, cu excepţia cazului când dreptul este exercitat abuziv(art. 1353 Cod
civil).

& 4. Consimţământul persoanei vătămate

& 4.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 22 Cod penal „Este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra
vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia”.
Consimţământul persoanei vătămate este o cauză justificativă în cazul acelor infracţiuni
prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică, subiect pasiv al

224
infracţiunii, de care aceasta poate dispune1; existenţa consimţământului victimei înlătură
antijuridicitatea faptei, fapta săvârşită în aceste condiţii neconstituind infracţiune.
Atunci când absenţa consimţământului persoanei vătămate apare ca un element constitutiv
al infracţiunii(de exemplu, în cazul infracţiunii de violare de domiciliu sau furt), existenţa
acestuia constituie o cauză de înlăturare a tipicităţii, fapta săvârşită neconstituind infracţiune
fiindcă nu este tipică, şi nu o cauză justificativă;
- aşadar, această cauză justificativă va putea fi reţinută doar în cazul în care norma de
incriminare nu prevede lipsa consimţământului persoanei vătămate pentru ca fapta săvârşită să
constituie infracţiune, fiindcă, în astfel de cazuri, dacă există consimţământul persoanei vătămate,
fapta nu va constitui infracţiune fiindcă lipseşte un element constitutiv al infracţiunii(tipicitatea),
neexistând cauza justificativă a consimţământului persoanei vătămate.

&4.2. Condiţii

Pentru existenţa acestei cauze justificative trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
A. Să existe consimţământul valabil exprimat al persoanei vătămate cu privire la
comiterea faptei prevăzute de legea penală;
- pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate prevăzute de art. 1204 Cod civil, adică să fie „serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de
cauză”, atât pentru persoana fizică cât şi pentru persoana juridică; pentru persoana juridică,
pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să emane de la persoana fizică sau organele
persoanei juridice cu drept de reprezentare a acesteia.
B. Consimţământul persoanei vătămate să fie exprimat în legătură cu valori sociale de
care aceasta poate dispune în mod legal;
- consimţământul trebuie să fie exprimat de către persoana care este titulara valorii sociale
ocrotite;
- consimţământul persoanei vătămate trebuie să privească o valoare socială de care
aceasta poate dispune; de exemplu, sunt drepturi disponibile majoritatea drepturilor patrimoniale,
în principiu, orice proprietar putând consimţi ca bunurile sale să fie distruse de alte persoane, cu
excepţia cazurilor când legea incriminează distrugerea bunului propriu chiar de către
proprietar(bunurile care fac parte din patrimoniul cultural, art. 253 alin. 3,5 Cod penal); sau, în
cazul unor infracţiuni de violentă(art. 193, 194 Cod penal), când persoana vătămată consimte să i
1
F. Streteanu, op. cit., pag.526.

225
se cauzeze anumite suferinţe de ordin fizic(de exemplu, să fie biciuită, să i se imprime tatuaje pe
corp, să i se introducă anumite obiecte de podoabă în nas, buze, urechi, etc.;
- consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra
vieţii(omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei);
- consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor pentru care
legea exclude efectul justificativ al acestuia; de exemplu, în cazul infracţiunilor trafic de
persoane(art. 210 alin. 3 Cod penal) sau de trafic de minori(art. 211 alin. 3 Cod penal).

& 4.3. Efecte

Fiind o cauză justificativă şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul penal al
faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de cauze
va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica nici o sancţiune de drept
penal(pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranţă); dacă existenţa acestei cauze
justificative este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Consimţământul persoanei vătămate produce efecte in rem, care se răsfrâng şi asupra
participanţilor, în sensul că şi aceştia vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Dacă consimţământul este valabil exprimat pentru o faptă comisă cu intenţie, dar din
culpă se va produce un rezultat mai grav, făptuitorul va răspunde pentru fapta săvârşită din
culpă(de exemplu, persoana vătămată consimte să se exercite violenţe asupra corpului său iar în
urma violenţelor exercitate aceasta decedează, răspunderea penală a făptuitorului va fi antrenată
pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă).

Secţiunea 3–a. Cauzele de neimputabilitate

Imputabilitatea este o trăsătură esenţială a infracţiunii şi de aceea, în lipsa acesteia, fapta

săvârşită nu constituie infracţiune, fiind astfel înlăturat caracterul penal al faptei(fiindcă există o
cauză de neimputabilitate).
Cauzele de neimptabilitate sunt prevăzute la art. 23-31 Cod penal, respectiv:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit.
Spre deosebire de cauzele justificative care produc efecte in rem, cauzele de
neimputabilitate produc efecte in personam, adică numai cu privire la persoana căreia nu îi poate

226
fi imputată fapta săvârşită, cauzele de neimputabilitate neextinzându-se asupra participanţilor, cu
excepţia cazului fortuit care produce efecte in rem.

&1. Constrângerea fizică

&1.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 24 Cod penal, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
Constrângerea fizică sau forţa majoră este o cauză de neimputabilitate care înlătură
caracterul penal al faptei, care constă în presiunea pe care o forţă(energie) căreia nu i se poate
rezista, o exercită asupra fizicului unei persoane încât aceasta nu mai acţionează liber şi comite o
faptă prevăzută de legea penală1;
- cel constrâns acţionează mecanic, ca un simplu instrument, fiindcă nu se poate opune;
- într-un astfel de caz, cel constrâns prevede urmările acţiunii(inacţiunii) sale, însă nu le
doreşte şi nici nu le acceptă, deoarece îi lipseşte libertatea de hotărâre şi de a acţiona liber, şi ca
atare, fapta comisă în astfel de condiţii nu îi este imputabilă;
- de regulă, cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul
constrângerii fizice, sunt fapte săvârşite din inacţiune, făptuitorul fiind împiedicat la îndeplinirea
unei obligaţii legale; de exemplu, militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate, acarul
imobilizat de răufăcători nu poate schimba acele, etc.;
- se pot însă săvârşi şi fapte din acţiune, când făptuitorul este un simplu instrument la
comanda unei energii străine; de exemplu, o persoană alunecă pe gheaţă şi în cădere distruge
vitrina unui magazin, o persoană este împiedicată şi în cădere vatămă integritatea corporală a
unui copil, etc.

&1.2. Condiţii

A. Să existe o constrângere directă asupra fizicului făptuitorului;

- acţiunea de constrângere poate proveni din partea unei persoane(imobilizare,
sechestrare), din partea unui animal(câinele dresat imobilizează făptuitorul), din partea unui

1
C. Bulai, op. cit., pag. 252.

227
fenomen al naturii care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului, în sensul că îl opreşte de la
acţiune ori îl împinge la executarea unei acţiuni pe care în condiţii normale nu ar fi executat-o;
- acţiunea de constrângere să se exercite direct asupra făptuitorului, fiindcă dacă este
exercitată asupra unei alte persoane pentru ca aceasta să determine pe făptuitor să comită fapta
prevăzută de legea penală, nu va exista constrângere fizică ci constrângere morală pentru
făptuitor, iar persoana care constrânge pe cealaltă persoană să determine pe făptuitor să comită
fapta prevăzută de legea penală va răspunde în calitate de instigator sub forma participaţiei
improprii(intenţie - lipsă de vinovăţie).
B. Persoana constrânsă să nu poată rezista acestei energii;
- această condiţie are în vedere natura constrângerii căreia nu i se poate opune o rezistenţă
eficace; cel constrâns nu a putut rezista constrângerii, săvârşind astfel fapta prevăzută de legea
penală1;
- dacă există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns este obligat la aceasta;
de exemplu, militarul sechestrat într-o încăpere la parterul unei locuinţe, avea posibilitatea să se
elibereze prin fereastra locuinţei;
- posibilitatea de a rezista constrângerii se apreciază în funcţie de cazul concret, ţinând
seama de natura şi intensitatea forţei de constrângere, precum şi de capacitatea şi starea psihică a
persoanei constrânse2.
C. Sub imperiul constrângerii fizice, persoana constrânsă să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală, fiindcă dacă cel constrâns fizic nu săvârşeşte o faptă de natură penală
nu sunt incidente dispoziţiile care privesc constrângerea fizică.

&1.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica orice măsură de siguranţă; dacă existenţa
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.

1
C. Bulai, op. cit., pag. 253
2
Ibidem

228
 Constrângerea fizică produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra
participanţilor, în sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Această cauză de neimputabilitate înlătură şi răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului(art. 1380 Cod civil), repararea eventualului prejudiciu cauzat altuia urmând să se
facă potrivit legii civile, de către cel ce a determinat comiterea faptei prevăzute de legea penală
de către făptuitor(autorul constrângerii fizice, proprietarul animalului, etc.).
Dacă comiterea faptei prevăzute de legea penală a fost determinată de o altă persoană care
a acţionat cu vinovăţie, aceasta va răspunde penal pentru fapta săvârşită(participaţie improprie, în
oricare dintre modalităţi).

&2. Constrângerea morală

&2.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 25 Cod penal, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol
grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Constrângerea morală este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al
faptei care constă în presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului altei persoane, prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana celui ameninţat ori a alteia, şi care nu poate fi
înlăturat altfel decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală1.
Sub imperiul ameninţării cu pericolul grav, cel ameninţat nu mai are libertatea de hotărâre
şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, fapta săvârşită în aceste condiţii nefiind
infracţiune, fiindcă fapta comisă în astfel de condiţii nu îi este imputabilă; de exemplu,
funcţionarul întocmeşte un act fals fiind ameninţat cu uciderea copilului său care a fost răpit.

&2.2. Condiţii

A. Să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului făptuitorului, exercitată printr-o

ameninţare serioasă care are ca efect o temere puternică produsă persoanei ameninţate, datorită
căreia acesteia îi lipseşte libertatea de a hotărî liber şi de a-şi dirija voinţa;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 151

229
 - sub imperiul ameninţării, persoana ameninţată are de ales în a suferi răul grav cu care
este ameninţată sau în a săvârşi fapta prevăzută de legea penală;
- ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau indirect, pericolul grav cu care se
ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă de cel ce ameninţă, putând primejdui viaţa,
integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane1.
B. Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală;
- aşadar, făptuitorul constrâns să fi recurs la săvârşirea faptei numai dacă nu are altă
posibilitate de a înlătura răul cu care este ameninţat;
- stabilirea inevitabilităţii ori a posibilităţii de evitare a pericolului altfel decât prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, se apreciază în concret, ţinându-se seama de
împrejurările în care a avut loc constrângerea şi de persoana făptuitorului; dacă cel ameninţat
avea posibilitatea să recurgă la alte mijloace pentru a evita pericolul grav decât prin săvârşirea
faptei(de exemplu să denunţe fapta, să ceară ajutor, etc.), pericolul nu este inevitabil;
- deşi legea nu prevede, credem că între răul cu care se ameninţă şi fapta săvârşită trebuie
să existe o anumită proporţie, altfel constrângerea morală nu poate fi invocată; de exemplu, cel
ameninţat cu darea în vileag a unei relaţii adulterine, pentru a-şi salva căsătoria, săvârşeşte o
infracţiune de omor.
C. Sub imperiul constrângerii morale să se săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală, în caz contrar, dispoziţiile care reglementează constrângerea morală nu sunt incidente.
D. Răul cu care se ameninţă să fie injust, altfel nu există constrângere morală; de
exemplu, sub ameninţarea că va fi denunţat pentru săvârşirea unei infracţiuni de trafic de
stupefiante, cel ameninţat săvârşeşte o infracţiune de vătămare corporală gravă faţă de
prezumtivul denunţător.

&2.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica orice măsură de siguranţă; dacă existenţa

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 113

230
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Constrângerea morală produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra
participanţilor, în sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Această cauză de neimputabilitate înlătură şi răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului(art. 1380 Cod civil), repararea eventualului prejudiciu cauzat altuia urmând să se
facă potrivit legii civile, de către cel ce a determinat comiterea faptei prevăzute de legea penală
de către făptuitor(autorul constrângerii).
Întrucât comiterea faptei prevăzute de legea penală a fost determinată de o altă persoană
care a acţionat cu vinovăţie, aceasta va răspunde penal pentru fapta săvârşită(participaţie
improprie, în oricare dintre modalităţi).

&3. Excesul neimputabil

&3.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 26 Cod penal, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza
tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare
de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
Sunt reglementate în acelaşi text legal, sub denumirea de exces neimputabil, două cauze
de neimputabilitate: prima, depăşirea limitelor legitimei apărări sau excesul neimputabil de
apărare şi depăşirea limitelor stării de necesitate sau excesul neimputabil în acţiunea de salvare.

&3.2. Depăşirea neimputabilă a limitelor legitimei apărări

Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui cauză de neimputabilitate atunci când
în faţa unui atac direct, material, imediat şi injust există o ripostă disproporţionată din partea
victimei, riposta disproporţionată fiind însă determinată de starea psihică a celui atacat, care s-a

231
aflat în stare de tulburare sau temere generată de atacul îndreptat împotriva sa; este aşa numitul
exces neimputabil de apărare.
Pentru existenţa excesului neimputabil de apărare se cer îndeplinite condiţiile cu privire la
atac şi la apărare, deosebirea faţă de legitima apărare constând în aceea că fapta săvârşită în
apărare depăşeşte limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului, depăşire întemeiată
pe starea de tulburare în care se găsea cel atacat(făptuitorul).
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta
nu este considerată ca fiind săvârşită în condiţiile excesului neimputabil, ci constituie o
infracţiune săvârşită în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante a depăşirii limitelor legitimei
apărări(excesul scuzabil) prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. c Cod penal.
Determinarea stării de tulburare sau temere presupune cercetarea tuturor împrejurărilor în
care s-a produs atacul şi în care a avut loc apărarea, cercetarea stării psihice a făptuitorului în
momentul ripostei disproporţionate fiind importantă pentru că în funcţie de aceasta se decide dacă
există exces neimputabil, cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei, sau
dimpotrivă, dacă există răspundere penală a făptuitorului în condiţiile excesului scuzabil,
distincţia dintre acestea fiind uneori greu de făcut, fiindcă întotdeauna făptuitorii vor susţine că au
săvârşit fapta în stare de tulburare sau temere, pentru a putea invoca legitima apărare.
În ceea ce priveşte pe terţul intervenient, acesta va răspunde pentru depăşirea limitelor
legitimei apărări de către persoana atacată, dacă îşi dă seama că intervenţia sa, alături de persoana
atacată, duce la depăşirea acestor limite1.
Deci, in cazul depăşirii limitelor legitimei apărări se va înlătura cerinţa condiţiei existenţei
unei proporţii între atac şi apărare, datorită împrejurărilor în care s-a produs atacul, împrejurări
care au determinat în conştiinţa celui atacat o stare de tulburare sau temere, starea indusă de
atacator fiind cauza care a determinat depăşirea limitelor legitimei apărări.

&3.3. Depăşirea neimputabilă a limitelor stării de necesitate

Depăşirea limitelor stării de necesitate constituie cauză de neimputabilitate atunci când

făptuitorul comite fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile cu privire la pericol şi la acţiunea de salvare, potrivit prevederilor art.
20 alin. 2 Cod penal.
1
M. Basarab, op. cit., pag. 148

232
 Excesul neimputabil în acţiunea de salvare va fi reţinut, în funcţie de speţa concretă, dacă
rezultă din materialitatea faptei că, la momentul comiterii acţiunii, făptuitorul nu putea să-şi dea
seama că urmările produse sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat;
- fiind vorba de o atitudine psihică, urmează să se stabilească, în concret, dacă făptuitorul
avea sau nu posibilitatea de a avea reprezentarea urmărilor pe care acţiunea sa le va cauză şi dacă
aceste urmări sunt sau nu vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs fără intervenţia sa, fiindcă,
dacă urmările produse nu sunt vădit mai grave, va exista cauza justificativă a stării de necesitate
şi nu cauza de neimputabilitate analizată;
- dacă, în timpul acţiunii de salvare, făptuitorul şi-a dat seama că urmările produse sunt
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, nu va exista
cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil în acţiunea de salvare, ci circumstanţa
atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. c Cod
penal(excesul scuzabil în acţiunea de salvare).

&3.4. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica orice măsură de siguranţă; dacă existenţa
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Excesul neimputabil produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra
participanţilor, în sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului(art. 1360 alin. 2 Cod civil), făptuitorul putând fi obligat la plata unei indemnizaţii
adecvate şi echitabile; nici excesul neimputabil în acţiunea de salvare nu înlătură răspunderea
civilă delictuală a făptuitorului pentru prejudiciile cauzate terţilor, răspunderea civilă urmând să
intervină pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză(art. 1361 Cod civil).
Întrucât comiterea faptei prevăzute de legea penală a fost determinată de o altă persoană
care a acţionat cu vinovăţie, aceasta va răspunde penal pentru fapta săvârşită(participaţie
improprie, în oricare dintre modalităţi).

233
 &4. Minoritatea făptuitorului

&4.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 27 Cod penal „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale
pentru a răspunde penal”.
Minoritatea este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei
datorită împrejurării că fapta este comisă de o persoană care nu are reprezentarea urmărilor
socialmente periculoase pe care fapta sa le cauzează, din cauza lipsei discernământului, a
dezvoltării psihice şi fizice insuficiente, datorită vârstei.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii faptei nu
îndeplinea condiţiile pentru a răspunde penal nu este infracţiune, prezumându-se că fapta
săvârşită nu este imputabilă făptuitorului, datorită lipsei discernământului.

&4.2. Condiţii

Această cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei priveşte minorii
care nu răspund penal, adică cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei cu vârsta între 14 ani
împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, care la data comiterii infracţiunii nu aveau discernământ(art. 113
alin.1,2 Cod penal);
- pentru minorii cu vârsta de până la 14 ani neîmpliniţi, există aşadar o prezumţie absolută
de lipsă de discernământ, chiar dacă în concret minorul cu vârsta de până la 14 ani ar avea
discernământ, astfel că un astfel de minor nu va răspunde niciodată penal;
- pentru minori între 14 şi 16 ani neîmpliniţi, prezumţia este relativă, astfel că, dacă se va
dovedi că un astfel de minor a avut discernământ la data săvârşirii faptei, acesta va răspunde
penal; prezumţia relativă a lipsei discernământului la minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani, poate fi
aşadar răsturnată prin dovada că la data săvârşirii faptei minorul avea discernământ, sarcina
probei incumbând acuzării;
- dacă minorul care a împlinit 16 ani a comis fapta fără discernământ, se va reţine cauza
de neimputabilitate a iresponsabilităţii(art. 28 Cod penal) şi nu minoritatea, fiindcă pentru această
categorie de vârstă există o prezumţie relativă de existenţă de discernământ; aşadar, această cauză

234
de neimputabilitate va opera întotdeauna doar pentru minorii care au comis fapte prevăzute de
legea penală până la vârsta de 14 ani şi pentru cei cu vârsta între 14 şi 16 ani, pentru aceştia din
urmă, doar dacă este constatată inexistenţa discernământului.

&4.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica orice măsură de siguranţă; dacă existenţa
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Minoritatea produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra participanţilor, în
sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Răspunderea civilă nu este însă înlăturată, pentru fapta săvârşită de minor urmând să
răspundă civil persoanele care l-au avut pe minor sub pază sau îngrijire, dacă se constată culpa
acestora(art.1372 alin.1,2,4,5 Cod civil).

&5. Iresponsabilitatea

&5.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 26 Cod penal, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din
alte cauze”.
Iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei,
prin care se înţelege starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care datorită alienaţiei
mintale sau altor cauze, nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor
(inacţiunilor) sale şi de urmările acestora sau care nu poate fi stăpână pe acţiunile sale şi comite o
faptă prevăzută de legea penală1.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 155

235
 Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub aspect intelectiv,
când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale, cât şi
sub raport volitiv, când nu-şi poate dirija voinţa în mod normal;
- iresponsabilitatea se poate datora unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăţilor
psihice(debilitatea, cretinismul, infantilismul, idioţenia), unor fenomene fiziologice(somn natural,
somn hipnotic, leşin), unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii cu alimente, medicamente,
alcool, sau substanţe stupefiante care alterează psihicul1;
- incapacitatea psihică a persoanei poate fi permanentă sau accidentală, congenitală sau
survenită, dar pentru a înlătura caracterul penal al faptei comise, starea de iresponsabilitate
trebuie să fie totală şi să existe în momentul săvârşirii faptei de către făptuitor;
- stabilirea stării de responsabilitate sau iresponsabilitate se face de către medici
specialişti care trebuie să stabilească dacă la momentul săvârşirii faptei persoana fizică avea sau
nu capacitatea psihică de a înţelege sensul acţiunilor sau inacţiunilor sale, dacă a fost sau nu
capabilă să-şi dirijeze voinţa în mod conştient, funcţie de concluziile medicilor, organele
judiciare urmând să decidă dacă pentru persoana în cauză există sau nu răspundere penală.

&5.2. Condiţii

Pentru existenţa acestei cauze de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- făptuitorul să fie lipsit fie de capacitatea de a înţelege semnificaţia socială a acţiunilor
(inacţiunilor) sale, fie de aceea de a-şi dirija singur voinţa; este suficient să lipsească numai una
din aceste capacităţi;
- starea de iresponsabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea
penală; este îndeplinită această condiţie şi atunci când, după săvârşirea faptei, făptuitorul şi-a
recăpătat capacitatea intelectuală şi volitivă;
- nu este în stare de iresponsabilitate cel ce şi-a provocat o astfel de stare sau care a
acceptat să i se provoace o astfel de stare pentru a o putea invoca; de exemplu, a acceptat să fie
hipnotizat pentru a săvârşi fapta în această stare;
- dacă fapta a fost comisă în stare de iresponsabilitate iar ulterior făptuitorul devine
responsabil, fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate îşi păstrează caracterul neinfracţional;

1
V. Dongoroz, op. cit., pag. 393

236
 - dacă însă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul era responsabil iar ulterior acesta
devine iresponsabil, această stare nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, dar
procesul va fi suspendat sau executarea pedepsei va fi amânată până la însănătoşire sau până la
împlinirea termenului de prescripţie1 (a răspunderii penale sau a executării pedepsei, după caz);
- fapta comisă de iresponsabil să fie prevăzută de legea penală şi nejustificată, fiindcă
dacă nu se comite o infracţiune legea penală nu poate fi aplicată.

&5.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica măsuri de siguranţă cu caracter medical
(obligarea la tratament medical sau internarea medicală); dacă existenţa acestei cauze de
neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Iresponsabilitatea produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra
participanţilor, în sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Răspunderea civilă este, în principiu, înlăturată, răspunderea civilă urmând să fie
antrenată faţă de persoana care avea obligaţia potrivit legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a
unui contract să exercite supravegherea iresponsabilului(art. 1372 Cod civil); în mod excepţional,
iresponsabilul va putea fi obligat la plata prejudiciului cauzat, ori de câte ori nu poate fi angajată
răspunderea persoanei obligate la supraveghere în temeiul legii(art. 1368 Cod civil).

&6. Intoxicaţia

&6.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 29 Cod penal, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de

1
M. Basarab, op. cit., pag. 156

237
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive”.
Intoxicaţia reprezintă o stare psihofizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le
au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei anumite substanţe excitante sau
narcotice consumate ori introduse în corpul său1.
În mod obişnuit ea se datorează alcoolului însă poate fi şi efectul consumului unor alte
substanţe ca morfina, cocaina, heroina, a unor medicamente, etc.
Substanţele alcoolice sau narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la
starea normală psihofizică a acesteia, de la diminuare până la abolirea completă a capacităţilor
intelective şi volitive în determinarea atitudinii faţă de faptele pe care le săvârşeşte în această
stare.
Intoxicaţia se poate produce în împrejurări diferite, poate fi de intensitate diferită şi să
aibă consecinţe juridice diferite2.
În funcţie de împrejurările în care se ajunge în stare de intoxicaţie, de poziţia psihică a
făptuitorului, intoxicaţia poate fi:
a) accidentală(fortuită) sau involuntară, care se produce independent de voinţa celui care
ajunge în această stare; de exemplu, bolnavul, în urma administrării unor medicamente, persoana
constrânsă să consume băuturi alcoolice sau care consumă băuturi aparent inofensive fără să
cunoască efectele lor, etc.;
b) voluntară, care există atunci când consumul de alcool sau alte substanţe s-a făcut voit,
persoana care a ingerat astfel de substanţe cunoscând efectele acestora;
- în doctrina penală3, intoxicaţia voluntară este cunoscută sub forma intoxicaţiei(beţiei
simple) şi a intoxicaţiei (beţiei) premeditate, distincţia între aceste forme ale beţiei voluntare fiind
importantă de făcut fiindcă poate produce consecinţe juridice diferite;
- intoxicaţia(beţia) simplă, adică stare de beţie provocată voluntar, fără intenţia de a
săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, poate constitui în funcţie circumstanţele concrete ale
cauzei, fie circumstanţă atenuantă, fie circumstanţă agravantă;
- intoxicaţia(beţia) premeditată sau preordinată, adică starea de beţie anume provocată de
făptuitor pentru a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, constituie întotdeauna o circumstanţă
agravantă(art. 77 lit. f Cod penal) deoarece făptuitorul şi-a provocat această stare pentru a avea

1
C. Bulai, op. cit., pag. 260
2
M. Basarab, op. cit., pag. 156
3
C. Mitrache, op. cit., pag. 118

238
mai mult curaj în săvârşirea faptei sau pentru a putea să invoce această stare drept scuză a
săvârşirii faptei.
În funcţie de gradul de intoxicaţie cu alcool sau alte substanţe psihoactive, beţia poate fi:
a) completă, când persoana ajunsă în această stare nu-şi mai dă seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, de urmările şi pericolul social al acestora, capacitatea de a-şi dirija voinţa fiind
abolită;
b) incompletă, când intoxicaţia cu alcool sau alte asemenea substanţe este într-o fază
incipientă, manifestată de regulă prin excitabilitate, impulsivitate şi slăbirea posibilităţilor de
inhibare, stare în care făptuitorul rămâne stăpân pe acţiunile sale, fiind capabil să-şi dirijeze
voinţa, capacitatea persoanei de a fi stăpân pe acţiunile sale fiind doar slăbită şi nu abolită.
Influenţa stării de intoxicaţie asupra răspunderii penale este diferită după felul în care
aceasta este realizată şi după gradul de intoxicare;
- astfel, intoxicaţia voluntară premeditată(fie completă, fie incompletă) constituie
întotdeauna o circumstanţă agravantă(art.77 lit. f Cod penal), iar intoxicaţia accidentală
incompletă sau intoxicaţia voluntară completă simplă poate constitui circumstanţă
atenuantă(art.75 alin.2 lit. b Cod penal).
Pentru a constitui cauză de neimputabilitate(care înlătură caracterul penal al faptei) în
sensul art. 29 Cod penal, intoxicaţia trebuie să fie accidentală şi completă produsă prin alcool sau
alte asemenea substanţe psihoactive.

&6.2. Condiţiile stării de intoxicaţie(intoxicaţia accidentală completă)

Pentru existenţa acestei cauze de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei
trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
- starea de intoxicaţie să se datoreze alcoolului sau altor asemenea substanţe psihoactive şi
să existe pe tot timpul comiterii faptei;
- starea de intoxicaţie în care se găseşte făptuitorul să fie accidentală, fortuită, adică să se
fi produs fără voinţa celui ajuns în această stare;
- starea de intoxicaţie să fie completă, deoarece numai atunci făptuitorul nu are
reprezentarea faptei sale socialmente periculoase şi a urmărilor cauzate de faptă;
- fapta comisă să fie prevăzută de legea penală şi nejustificată.

239
 Fapta săvârşită în stare de intoxicaţie accidentală completă nu constituie infracţiune
fiindcă nu este imputabilă celui care a săvârşit-o, astfel că se înlătură caracterul penal al faptei şi
răspunderea penală a făptuitorului.

&6.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica măsuri de siguranţă cu caracter medical
(obligarea la tratament medical sau internarea medicală); dacă existenţa acestei cauze de
neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Intoxicaţia produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra participanţilor, în
sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.
Făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în stare de intoxicaţie
accidentală completă va fi exonerat şi de răspundere civilă(art. 1367 alin.2 Cod civil).

&7. Eroarea

&7.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 26 Cod penal), „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa
unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le
pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea
însăşi rezultatul culpei.
Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea,
situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei
dispoziţii legale extrapenale.

240
 Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii
sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea
fi în niciun fel evitată”.
Eroarea este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei definită în
doctrina penală1 ca fiind o reprezentare greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a realităţii, sau o necunoaştere sau cunoaştere greşită a
unei prevederi legale; dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut
greşit anumite date ale realităţii care sunt de natură să confere faptei un caracter socialmente
periculos, eroarea în care se află îl lipseşte de posibilitatea de a prevedea urmarea faptei sale şi
implicit de a-şi determina voinţa în mod conştient.
Eroarea constă fie în necunoaşterea totală(ignoranţă totală, absolută) de către făptuitor a
vreunui element al faptei prevăzute de legea penală, fie de cunoaşterea lui greşită(ignoranţă
relativă);
- eroarea nu trebuie confundată cu neglijenţa(culpa cu neprevedere), deoarece în acest caz
există vinovăţie, şi deci, şi răspundere penală.
Eroarea depinde de obiectul asupra căruia poartă, iar gradele sale depind de întinderea
consecinţelor pe care le are şi de posibilităţile de evitare2.
După obiect, eroarea poate fi de fapt şi de drept(de normă);
- eroarea de fapt(eroarea asupra tipicităţii) există atunci când necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită poartă asupra unor date ale realităţii(situaţii, stări, împrejurări, persoane,
lucruri, activităţi), putând constitui întotdeauna o cauză de neimputabilitate(care înlătură
caracterul penal al faptei);
- eroarea de drept(de normă) constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor
norme juridice care înlătură caracterul infracţional al faptei(eroare asupra antijuridicităţii, art.30
alin.5 Cod penal), dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al acesteia este
datorată unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată;
- chiar dacă nimeni nu poate invoca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii(nemo
censetur ignorare legem), pot exista situaţii ce nu pot fi prevăzute(de neevitat), când, de exemplu,
fără nici o formă de publicitate anterioară, se emite o ordonanţă de urgenţă care este publicată în

1
V. Dongoroz, op. cit., pag. 415, I. Oancea, op. cit., pag. 296
2
M. Basarab, op. cit., pag. 158

241
cursul dimineţii, iar în aceeaşi zi făptuitorul comite o faptă pe care o credea licită, faptă
incriminată însă prin ordonanţa de urgenţă1;
- dacă eroarea de drept priveşte o normă extrapenală, ea poate conduce la înlăturarea
caracterului penal al faptei fiind asimilată erorii de fapt, dacă eroarea poartă cu privire la anumite
stări, împrejurări sau situaţii necunoscute făptuitorului.
După consecinţele pe care le are, eroarea este esenţială şi neesenţială;
- eroarea esenţială există când făptuitorul aflat în eroare săvârşeşte o faptă pe care nu ar fi
săvârşit-o dacă ar fi cunoscut corect realitatea, caz în care vinovăţia este exclusă;
- eroarea neesenţială nu exclude vinovăţia şi apare ca o scuză pentru făptuitor, putând
eventual constitui o circumstanţă atenuantă.
După posibilitatea de evitare2, eroarea poate fi de neînlăturat şi înlăturabilă;
- eroarea de neînlăturat(invincibilă) există când se datorează necunoaşterii complete a
realităţii şi care nu ar fi putut fi înlăturată oricâte diligenţe ar fi depus făptuitorul;
- eroarea înlăturabilă(vincibilă) există când poate fi evitată în condiţii de atenţie şi
diligenţă sporită, de orice persoană normală.

&7.2. Condiţii

Pentru a constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, eroarea trebuie să fie
esenţială şi de neînlăturat(invincibilă). Ea există în următoarele condiţii3:
1. Să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, întrucât eroarea
înlătură fie tipicitatea, fie antijuridicitatea, iar în lipsa vreuneia dintre aceste trăsături esenţiale ale
infracţiunii analiza imputabilităţii faptei nu mai este necesară.
2. În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unei stări, situaţii,
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut
greşit caracterul ilicit al faptei(o prevedere legală);
- prin stare se înţelege felul în care se prezintă un lucru, activitate, persoană, etc.; de
exemplu, starea de sănătate, de graviditate, starea civilă, starea de minoritate, etc.;
- situaţia priveşte poziţia pe care o are o persoană(cetăţean, militar, persoană căsătorită,
rudă apropiată), sau un bun(public sau privat, provenit din săvârşirea unei fapte penale, etc.);

1
În acest sens. M. Udroiu, op. cit., pag. 95.
2
C. Bulai, op. cit., pag. 266
3
C. Mitrache, op. cit., pag. 123

242
 - împrejurarea desemnează o anumită realitate obiectivă existenţială la momentul
săvârşirii faptei(pe timp de noapte, în timp de război, loc public, etc.);
- prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei se înţelege
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei prevederi legale din cauza unei împrejurări care nu
putea fi în niciun fel evitată.
3. Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută făptuitorului trebuie să facă parte din
conţinutul infracţiunii de bază, iar norma legală necunoscută sau cunoscută greşit să prevadă
infracţiuni;
- de exemplu, făptuitorul care primeşte un bun, necunoscând că acesta provine din
săvârşirea unei infracţiuni nu va răspunde pentru infracţiunea de tăinuire; sau făptuitorul care la o
partidă de vânătoare autorizată, trage într-un boschet crezând că este un animal, dar răneşte sau
ucide o persoană care nu ar fi trebuit să se afle în acel loc;
- eroarea care priveşte un element constitutiv al infracţiunii, pentru a conduce la
înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie să existe pe tot parcursul executării acţiunii;
- eroarea nu se confundă cu îndoiala, care presupune că făptuitorul este conştient că nu-şi
poate reprezenta corect realitatea, caz în care acesta nu ar trebui să treacă la executarea acţiunii;
dacă există îndoială şi totuşi s-a trecut la executarea acţiunii, există vinovăţie sub forma intenţiei
indirecte, fiindcă făptuitorul a acceptat şi prevăzut posibilitatea producerii urmării, deşi nu a
urmărit-o;
4. Fapta să fie săvârşită cu intenţie;
- pentru ca eroarea de fapt din culpă să determine ca fapta să nu fie infracţiune, trebuie ca
fapta săvârşită din culpă să fie incriminată de legea penală, iar eroarea să nu se datoreze culpei
făptuitorului(art. 30 alin. 2 Cod penal);
- dacă eroarea se datorează culpei, făptuitorul va răspunde pentru fapta săvârşită din
culpă; de exemplu, făptuitorul verifică trăgaciul unei arme de vânătoare pe care o crede
descărcată şi ucide o persoană, caz în care va răspunde pentru ucidere din culpă şi nu pentru
infracţiunea de omor intenţionat.
Eroarea de fapt produce efecte şi asupra circumstanţelor agravante deoarece nu va fi luată
în considerare drept circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii(art. 30 alin.3 Cod penal);
- de exemplu, făptuitorul nu cunoştea că cel cu care săvârşeşte infracţiunea este minor,
minorul fiind bine dezvoltat fizic şi putea lesne fi considerat drept major, astfel încât circumstanţa
agravantă prevăzută de art. 77 lit. d Cod penal nu va fi aplicată;

243
 - sau, în caz de omor, dacă făptuitorul nu ştia că victima este însărcinată, el va răspunde
pentru infracţiunea de omor(art. 188 Cod penal) şi nu omor calificat(art. 189 lit. g Cod penal).
Uneori, deşi există eroare de fapt, caracterul penal al faptei nu va fi înlăturat întrucât
eroarea nu este esenţială; este cazul infracţiunilor contra persoanei(error in personam) sau asupra
obiectului material al infracţiunii;
- de exemplu, făptuitorul intenţionează să ucidă o persoană dar ucide pe o alta datorită
confuziei(persoanele semănau, era întuneric, etc.); sau, intenţionează să sustragă bunuri de la o
anumită persoană, dar din greşeală pătrunde şi sustrage bunuri din locuinţa altei persoane.

&7.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica măsuri de siguranţă; dacă existenţa
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Intoxicaţia produce efecte in personam, care nu se răsfrâng şi asupra participanţilor, în
sensul că aceştia nu vor fi exoneraţi de răspundere penală şi civilă.

&8.Cazul fortuit

&8.1. Noţiune

Potrivit prevederilor art. 26 Cod penal „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Cazul fortuit desemnează starea, situaţia, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea
unui făptuitor a produs o urmare prevăzută de legea penală dar pe care făptuitorul nu a prevăzut-o
sau urmărit-o, urmarea fiind datorată unor cauze imprevizibile, care în condiţii obişnuite nu
puteau fi prevăzute de nici o persoană.

244
 Un exemplu clasic care se dă în literatura juridică1 este acela al unui tractorist care în timp
ce ară, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care
explodează şi răneşte un muncitor agricol; peste acţiunea tractoristului de a ara se suprapune o
altă energie a cărei intervenţie este imprevizibilă(explozia obuzului) care produce urmarea
socialmente periculoasă(vătămarea corporală a muncitorului agricol).
Specific cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce o
urmare socialmente periculoasă ce nu putea fi prevăzută de făptuitor, datorită intervenţiei unei
forţe a cărei apariţie este imprevizibilă.
Cauzele imprevizibile2, ca sursă, pot fi materiale(cutremur, trăsnet, furtună), diferite
instalaţii sau mecanisme(scurtcircuit, ruperea unei piese la autoturism, defectarea unui
mecanism), o stare fiziologică (leşin, criză de inimă, epilepsie); cauza imprevizibilă se poate
datora şi omului(apare brusc în faţa unei maşini aflată în viteză), comportamentului unor animale
(un cal apare brusc în faţa unei maşini) etc.
În legătură cu aceste cauze, oricare persoană normală nu poate prevedea că ele vor
interveni, momentul intervenirii lor şi nici efectul pe care îl au, imposibilitatea de prevedere fiind
generală şi obiectivă întrucât ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere3.

&8.2. Condiţii

O faptă se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. Urmarea socialmente periculoasă a faptei să fie consecinţa intervenţiei unei forţe
străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;
- între urmarea prevăzută de legea penală şi împrejurarea neprevăzută trebuie să existe
raport de cauzalitate; dacă nu există un astfel de raport, în sensul că urmarea periculoasă nu se
datorează împrejurării neprevăzute, adică urmarea să se fi produs şi fără intervenţia forţei străine,
nu există caz fortuit.
2. Făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia forţei(energiei) străine
care a produs urmarea socialmente periculoasă;
- imprevizibilitatea se referă aşadar la intervenţia împrejurării, a momentului de apariţie a
acestei împrejurări şi nu la rezultatul sau urmarea care poate fi general previzibilă4.

1
V. Dongoroz, op. cit. pag. 387
2
Idem, pag. 384
3
C. Bulai, op. cit., pag. 255
4
C. Bulai, op. cit., pag. 256

245
 3. Urmarea neprevăzută a acţiunii(inacţiunii) făptuitorului, datorită intervenirii
împrejurării fortuite, să fie prevăzută de legea penală;
- fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile cazului fortuit nu este infracţiune
fiindcă nu este imputabilă, lipsind o trăsătură esenţială a infracţiunii şi anume vinovăţia, fiindcă
făptuitorul s-a aflat în imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării străine care a produs
urmarea periculoasă.

&8.3. Efecte

Fiind o cauză de neimputabilitate şi întrucât existenţa acestei cauze înlătură caracterul

penal al faptei, făptuitorul care comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa unei astfel de
cauze va fi exonerat de răspundere penală, în sensul că nu i se va putea aplica o pedeapsă sau o
măsură educativă, făptuitorului putându-i-se însă aplica măsuri de siguranţă; dacă existenţa
acestei cauze de neimputabilitate este constatată în faza de urmărire penală se va dispune
clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, se va dispune achitarea.
Cazul fortuit operează in rem, efectele acestuia răsfrângându-se asupra tuturor
participanţilor.
Existenţa acestei cauze de neimputabilitate înlătură şi răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului(art. 1351 Cod civil), cu excepţia prejudiciilor cauzate de lucrul(bunul) aflat în paza
făptuitorului(art. 1376 Cod civil).

246
 TITUL V

RĂSPUNDEREA PENALĂ

CAP I .

INDIVIDUALIZAREA RĂSPUNDERII PENALE

Secţiunea 1. Generalităţi

Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, care alături
de instituţia infracţiunii şi cea a sancţiunilor de drept penal, formează pilonii oricărui sistem de
drept penal.
Răspunderea penală există din momentul săvârşirii unei infracţiuni şi constă în obligaţia
pe care o are făptuitorul de a suporta consecinţele penale ale faptei comise. Tragerea efectivă la
răspundere penală se realizează în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării societăţii
împotriva infracţiunilor.
După constatarea existenţei răspunderii penale de către instanţa de judecată, urmează să se
stabilească şi să se aplice sancţiunile de drept penal potrivit criteriilor de individualizare

247
prevăzute la art.74 şi 49 Cod penal. Activitatea de stabilire şi aplicare a sancţiunilor prevăzute
pentru diversele infracţiuni, are loc atât în abstract(legal) cât şi în concret(judiciar) şi se numeşte
individualizare1.
Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din codul penal, precum şi reglementarea
aplicării sancţiunilor asigură o combatere raţională a fenomenului infracţional, deoarece permite
adaptarea individualizării ţinând seama de gravitatea faptei concrete şi persoana fiecărui
făptuitor.
Pentru a-şi atinge scopul şi pentru a avea eficienţă, sancţiunile penale trebuie să fie corect
individualizate, astfel încât să nu cauzeze suferinţe inutile celui condamnat, dar şi să descurajeze
pe condamnat şi pe ceilalţi membri ai societăţii în comiterea unor fapte prevăzute de legea
penală.
Individualizarea sancţiunilor constituie un principiu de bază a dreptului penal.
Individualizarea este legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală se face de legiuitor ţinându-se seama de gradul de pericol social
abstract al infracţiunii, determinat de valoarea socială ocrotită prin indicarea în norma de
incriminare a speciei sancţiunii şi a limitelor sale pentru fiecare infracţiune în parte, prin
prevederea pedepselor alternative şi a celor complementare, prin dispoziţiile privitoare la
sancţionarea tentativei şi a minorilor, a celor privind sancţionarea pluralităţii de infracţiuni,
efectele circumstanţelor agravante şi atenuante, precum şi prin indicarea criteriilor generale pe
care trebuie să le aibă în vedere instanţa cu ocazia individualizării judiciare.
Individualizarea judiciară are loc cu ocazia soluţionării cauzei de către instanţa de
judecată şi constă în stabilirea sancţiunii concrete pentru fiecare faptă şi făptuitor.
Individualizarea administrativă se realizează la locul de executare a pedepselor şi priveşte
regimul de executare a acestora, liberarea condiţionată, etc.

Secţiunea 2–a . Criteriile generale de individualizare a pedepsei

La art. 74 Cod penal sunt prevăzute criteriile generale de individualizare a pedepselor atât
pentru persoană fizică cât şi pentru persoană juridică, la stabilirea pedepsei concrete instanţa fiind
obligată să aibă în vedere aceste criterii precum şi pe cele înscrise la art. 49 Cod penal privind
aplicarea pedepsei în caz de participaţie.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 161

248
 Aceste criterii se iau în considerare atât la alegerea pedepsei principale când acestea sunt
alternative, cât şi la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei principale alese, precum şi la
stabilirea pedepsei complementare şi la luarea măsurilor educative.
În procesul de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de
dispoziţiile părţii generale a codului penal, în măsura în care nu există derogări prin norme
speciale;
- în primul rând se efectuează operaţia de încadrare a faptei într-o normă de incriminare,
urmând să se stabilească dacă infracţiunea săvârşită a rămas în fază de tentativă sau în formă
consumată, precum şi calitatea în care făptuitorul a participat la săvârşirea faptei(autor, coautor,
instigator sau complice);
- apoi, se vor lua în considerare limitele speciale ale pedepsei între care instanţa stabileşte
pedeapsa concretă, limitele speciale ale pedepsei(minimul şi maximul) neputând fi depăşite decât
în condiţiile prevăzute de lege(concurs, recidivă, pluralitate intermediară, circumstanţe atenuante
sau agravante, infracţiune continuată).
Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii
săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
- se va ţine seama de toate stările, situaţiile sau împrejurările exterioare conţinutului legal
al infracţiunii, dar care ţin de fapta comisă şi care îi imprimă un anumit grad de pericol social
concret; astfel, când fapta se poate săvârşi atât prin acţiune cât şi prin inacţiune, se va lua în
considerare modalitatea de comitere, de locul şi timpul săvârşirii faptei(de pildă, intr-o piaţă
aglomerată, pe timp de noapte sau în timpul unei calamităţi, etc.), de actele de pregătire şi de
executare;
- se va ţine seama, de asemenea, de mijloacele prin care fapta fost săvârşită, care pot
pune în evidenţă un pericol social mai mare al faptei şi al făptuitorului(de exemplu, comiterea
faptei prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane sau bunuri, prin incendiere, prin
folosirea de arme, etc.);
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
- starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită prezintă importanţă la individualizarea
pedepsei îndeosebi în cazul infracţiunilor de pericol şi a tentativei nereuşite;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
- se va ţine seama de natura infracţiunii(infracţiune contra persoanei, contra patrimoniului,
etc.), de gravitatea rezultatului produs sau alte consecinţe ale infracţiunii(cuantumul prejudiciului

249
cauzat, numărul de zile de îngrijiri necesare pentru însănătoşirea persoanei vătămate, cantitatea
de droguri traficată, etc.);
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
- mobilul şi scopul trebuiesc avute în vedere la individualizarea pedepsei fiindcă pot, după
caz, fie să atenueze, fie să agraveze răspunderea penală, fie prin reţinerea de circumstanţe
atenuante sau agravante, fie prin stabilirea unei pedepse orientate spre minimul sau spre maximul
special, după caz;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
- se va ţine seama de recidivă, de concursul de infracţiuni sau de pluralitatea
intermediară, care atestă o anumită perseverenţă infracţională pentru făptuitor, de intervalul de
timp scurs între comiterea infracţiunilor, precum şi de eventuala specializare a infractorului în
comiterea aceluiaşi gen de infracţiuni(de exemplu, infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni
săvârşite cu violenţă, etc.);
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
- aceste împrejurări ce trebuie să fie avute la individualizarea pedepsei, conduc fie la
aplicarea unei pedepse mai severe(de pildă, încercarea de influenţare a martorilor, sustragerea de
la urmărirea penală sau de la judecată, etc.), fie la stabilirea unei pedepse mai puţin aspră(de
exemplu, repararea prejudiciului până la pronunţarea hotărârii, recunoaşterea faptei şi încheierea
unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, etc.);
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială;
- instanţa trebuie să aibă în vedere persoana infractorului, concretizată prin nivelul de
educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, respectiv dacă infractorul se află
la o vârstă la care ar trebui să urmeze cursuri şcolare sau profesionale, dacă acesta este bolnav
sau sănătos, căsătorit sau necăsătorit, dacă are copii minori în întreţinere, dacă are un loc de
muncă stabil, conduita la locul de muncă şi în societate, sau orice alt element care poate servi la
corecta individualizare a răspunderii penale.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile mai sus arătate şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
În ceea ce priveşte persoana juridică, criteriile de individualizare mai sus arătate vor fi
avute în vedere, la individualizarea pedepsei, instanţa va trebui să aibă în vedere şi persoana
infractorului - persoană juridică, respectiv o serie de împrejurări privind persoana juridică, ca de
exemplu, dacă aceasta a mai fost sau nu condamnată, dacă fapta a fost săvârşită sau nu în stare de

250
recidivă, conduita procesuală a persoanei juridice prin reprezentant, dacă s-a reparat sau nu
prejudiciul cauzat, etc.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi,
aceasta va putea fi aplicată „dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi
instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară”.

Secţiunea 3-a. Circumstanţele atenuante şi agravante

& 1. Noţiune

Circumstanţele atenuante şi agravante sunt împrejurări care constau în stări, calităţi sau
situaţii de care nu depinde realizarea conţinutului infracţiunii; aşadar, fapta săvârşită este
infracţiune independent de existenţa circumstanţelor, care sunt însă legate de faptă sau făptuitor,
deoarece determină un grad de pericol social concret al faptei şi făptuitorului, agravând sau
diminuând răspunderea penală a făptuitorului1.
Circumstanţele sunt anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii infracţiunii şi au
un rol important în individualizarea pedepselor, deoarece conduc la o reducere sau sporire a
pedepsei sub minimul sau peste maximul special al infracţiunii săvârşite; circumstanţa are
caracter întâmplător, fiindcă nu însoţeşte şi nu caracterizează orice faptă şi nu sunt legate de
persoana oricărui făptuitor; odată constatate, ele determină o schimbare a răspunderii penale şi a
tratamentului juridic al făptuitorului.
În caz de pluralitate de infracţiuni pot exista circumstanţe comune pentru toate
infracţiunile ce intră în componenţa pluralităţii de infracţiuni sau circumstanţe care sunt proprii
doar pentru una sau unele dintre infracţiuni.
În legătură cu aceeaşi infracţiune pot exista concomitent atât circumstanţe agravante cât
şi circumstanţe atenuante, dar aceeaşi împrejurare(stare, situaţie) nu poate constitui în acelaşi
timp, atât circumstanţă atenuantă cât şi agravantă.
În funcţie de infracţiunea cu privire la care se aplică, circumstanţele sunt generale şi
speciale2.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 164
2
Idem, pag. 165

251
 Circumstanţele generale au eficienţă cu privire la toate infracţiunile şi sunt prevăzute la
art.75 şi 77 Cod penal.
Circumstanţele speciale sunt prevăzute în partea specială a codului penal sau în legi
speciale şi au influenţă numai cu privire la anumite infracţiuni. Sunt considerate circumstanţe
speciale de agravare, de exemplu, numărul victimelor la infracţiunea de omor care face ca omorul
să fie calificat, calitatea victimei(minor, femeie gravidă, membru de familie), calitatea
infractorului(funcţionar, militar etc.), iar circumstanţe speciale de atenuare, de exemplu,
retragerea mărturiei mincinoase, înlesnirea arestării participanţilor la anumite infracţiuni, etc.
Această clasificare în circumstanţe generale şi speciale prezintă importanţă pentru
rezolvarea situaţiilor când aceeaşi împrejurare este prevăzută atât ca circumstanţă generală cât şi
ca circumstanţă specială, caz în care va putea fi valorificată o singură dată, dându-se eficienţă
doar circumstanţei speciale, după regula că specialul derogă de la general;
- de exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni de omor deosebit de grav, cu varianta de
agravare „prin cruzimi”(art. 189 alin. h Cod penal), se va ţine seama şi se va da eficienţă acestei
circumstanţe speciale de agravare şi nu circumstanţei generale prevăzută la art. 77 lit. b Cod
penal(săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime).
După modul de stabilire a circumstanţelor, există circumstanţe legale şi circumstanţe
judiciare.
Circumstanţele legale sunt cele expres indicate de către legiuitor şi al căror caracter
agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată, ori de câte ori astfel de
circumstanţe sunt constatate; este vorba despre circumstanţele atenuante legale(art.75 alin.1 Cod
penal) şi de circumstanţele agravante legale(art. 75 Cod penal).
Circumstanţele judiciare sunt acele împrejurări caracterizate ca atenuante de către
instanţa de judecată; reţinerea unor astfel de împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată
la aprecierea instanţei de judecată, care odată ce le-a reţinut ca atare, trebuie să le dea eficienţă la
fel ca şi în cazul circumstanţelor legale, circumstanţele atenuante judiciare fiind arătate limitativ
la art. 75 alin. 2 Cod penal.
După criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul, circumstanţele se împart în
circumstanţe reale şi circumstanţe personale.
Circumstanţele reale sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al
acesteia, iar circumstanţele personale sunt legate de persoana făptuitorului şi caracterizează pe
acesta sub aspectul periculozităţii. Această împărţire este importantă pentru stabilirea pedepsei
pentru participanţii la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, regula fiind aceea că circumstanţele

252
privitoare la persoana unui participant nu se răsfrânge asupra celorlalţi, pe când circumstanţe
reale, cele privitoare la faptă, se răsfrâng asupra tuturor participanţilor, dar numai în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut(art. 50 Cod penal).
Efectul circumstanţelor asupra răspunderii penale şi deci a pedepsei, este determinat
precis, prin stabilirea limitelor până la care pedeapsa poate fi sporită sau redusă.
Când pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative, chiar dacă există
circumstanţe atenuante sau agravante, se poate aplica oricare dintre pedepsele alternative, nefiind
obligatorie aplicarea pedepsei alternative mai uşoare în cazul existenţei unor circumstanţe
atenuante şi o pedeapsă alternativă mai grea când există circumstanţe agravante, fiindcă
circumstanţele reprezintă doar unul dintre criteriile de individualizare a pedepsei.
În caz de participaţie, se poate aplica pentru unii făptuitori una dintre pedepsele
alternative iar pentru alţii cealaltă, pentru că în procesul de individualizare a răspunderii penale
se porneşte de la premisa ambelor pedepse, contribuţia participanţilor şi gradul lor de pericol
social putând fi diferit1.

&2. Circumstanţele atenuante

Circumstanţele atenuante sunt anumite stări, situaţii, împrejurări sau alte date ale realităţii,
anterioare, concomitente sau ulterioare săvârşirii unei infracţiuni, care au legătură cu fapta
comisă sau cu persoana făptuitorului şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei sau o
periculozitate mai redusă a infractorului2.

Deşi în codul penal nu se fac referiri exprese la împărţirea circumstanţelor atenuante în

circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare, această împărţire este consacrată implicit prin
modul în care sunt reglementate, art. 75 alin.1 Cod penal reglementând împrejurările care
constituie circumstanţe atenuante, deci pe cele legale, obligatorii, iar art. 75 alin.2 Cod penal
indicând limitativ circumstanţele care pot constitui circumstanţe atenuante, adică pe cele
facultative.

&2.1. Circumstanţe atenuante legale(obligatorii)

1
M. Basarab, op. cit., pag. 166
2
C. Bulai, op. cit., pag. 20

253
 Circumstanţe atenuante legale(obligatorii) sunt indicate expres la art. 75 alin. 1 Cod penal
şi odată ce există, instanţa este obligată să le constate şi să le dea eficienţă.
Circumstanţe atenuante legale(obligatorii) sunt:
1. Starea de provocare este o circumstanţă atenuantă personală care există atunci când
infractorul a comis fapta „sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă”.
Trebuie aşadar ca cel care provoacă(persoana vătămată), să fi înfăptuit acte consumate,
reacţia celui provocat(a infractorului) având loc nu pentru a respinge aceste acte ci datorită stării
psihice în care se află, aceea de tulburare puternică sau emoţie;
- din aceste considerente, aceeaşi împrejurare de fapt nu poate fi considerată şi depăşire a
limitelor legitimei apărări(art. 75 lit. b Cod penal) şi provocare(art.75 lit. a Cod penal), ci fie una
fie cealaltă1;
- actele de provocare pot fi realizate prin violenţă fizică(loviri, vătămări) sau psihică (
ameninţare), printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei(insultă sau calomnie, chiar dacă astfel
de fapte nu mai sunt infracţiuni), sau prin alte acţiuni ilicite grave, de exemplu întreţinerea unor
relaţii extraconjugale de către soţul(soţia) făptuitorului prin care se aduce atingere gravă vieţii de
familie, etc.
Pentru existenţa acestei circumstanţe atenuante, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) să existe o activitate de violenţă fizică sau psihică, de atingere gravă a demnităţii
persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă;
- activitatea de provocare în orice modalitate trebuie să fie comisă cu intenţie, sau cel
provocat să creadă din împrejurările concrete, că acţiunea de provocare s-a săvârşit cu intenţie.
b) actul provocator al persoanei vătămate să determine în conştiinţa infractorului o
puternică tulburare sau emoţie, o surescitare nervoasă care îi răpeşte acestuia posibilitatea de
control asupra acţiunilor sale;
- când actul provocator vine din partea unui iresponsabil, iar cel provocat cunoaşte această
împrejurare, fapta iresponsabilului nu are caracter provocator iar cel provocat nu poate beneficia
de această circumstanţă atenuantă2.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 167
2
M. Basarab, op. cit., pag. 168

254
 - de starea de provocare poate beneficia şi o altă persoană decât cea împotriva căreia a
fost îndreptat actul provocator, dacă se constată că activitatea de provocare a creat făptuitorului o
puternică tulburare sau emoţie; terţa persoană va beneficia de starea de provocare chiar dacă nu a
fost prezentă când a avut loc actul provocator, luând cunoştinţă ulterior de actul provocator şi
indiferent dacă este sau nu în vreo relaţie(de rudenie, prietenie) cu persoana asupra căreia s-a
produs actul provocator1(de exemplu, riposta soţului în cazul loviri soţiei de către o altă persoană,
lovirea unui minor de către părintele său, pe care infractorul nu îl cunoştea, etc.);
- între actul provocator şi ripostă nu trebuie să existe o proporţie, deoarece riposta
constituie oricum o faptă penală, iar circumstanţa atenuantă a provocării operează doar dacă se
constată tulburarea sau emoţia puternică a infractorului.

c) riposta să se îndrepte împotriva provocatorului, nu a altei persoane;

- există o stare de provocare şi în situaţia de error in personam când riposta infractorului

este îndreptată din greşeală împotriva altei persoane decât provocatorul, caz în care nu există
identitate între autorul actului provocator şi victima infracţiunii, eroarea putând fi provocată de o
serie de împrejurări, ca de exemplu asemănarea dintre provocator şi victimă, afară era întuneric,
îmbrăcămintea victimei şi a provocatorului puteau fi uşor confundate, etc.

d) sub stăpânirea tulburării sau emoţiei infractorul să săvârşească o faptă prevăzută de

legea penală;

- starea de puternică tulburare sau emoţie să existe în momentul comiterii infracţiunii.

2. Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă atenuantă legală cunoscută în

doctrină sub denumirea de exces scuzabil, care există atunci când infractorul se află în legitimă
apărare însă apărarea sa a depăşit limitele(proporţiile) acesteia, fără ca infractorul să se fi aflat
într-o stare de tulburare sau temere datorate atacului la care a fost supus din partea victimei;
datorită stării psihice a făptuitorului, această circumstanţă atenuantă se deosebeşte de „excesul
neimputabil(justificat)” care constituie o cauză de neimputabilitate(art. 26 alin. 1 Cod penal),
când depăşirea limitelor sau proporţiilor apărării s-a datorat stării de tulburare sau temere în care
se găsea făptuitorul urmare a atacului venit din partea victimei.
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge
asupra participanţilor, iar pentru existenţa acestei circumstanţe trebuie ca făptuitorul să se fi aflat

1
Ibidem

255
la început în legitimă apărare, acţiunea de apărare să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar
această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau temerea făptuitorului.
3. Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă atenuantă legală personală
care există atunci când făptuitorul comite fapta pentru înlăturarea unui pericol, fiind îndeplinite
toate condiţiile stării de necesitate, dar urmările cauzate prin săvârşirea faptei sunt vădit mai
grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, iar făptuitorul şi-a dat seama de
urmările mai grave pricinuite. Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante se desprind
din dispoziţiile art. 26 alin.2 Cod penal.
Dacă în momentul comiterii faptei făptuitorul nu şi-a dat seama că fapta sa cauzează
urmări vădit mai grave, atunci fapta este săvârşită în condiţiile excesului neimputabil în acţiunea
de salvare(art. 26 alin.2 Cod penal) şi nu are caracter penal.
4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai
beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace
de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice,
infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat
persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate,
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat
a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a
infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea
regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind
regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind
spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa
zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind
traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea
pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor;
- această circumstanţă atenuantă legală va fi reţinută obligatoriu doar dacă făptuitorul a
reparat integral prejudiciul material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al

256
judecăţii, până la primul termen de judecată, şi dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această
circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei;
- pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca făptuitorul să fi reparat şi prejudiciul
moral cauzat prin infracţiune;
- pentru reţinerea circumstanţei este necesar să nu se fi comis vreuna dintre infracţiunile
expres şi limitativ prevăzute de lege(infracţiuni contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, etc.),
infracţiuni în privinţa cărora circumstanţa atenuantă legală(obligatorie) nu va fi reţinută(în
privinţa acestor infracţiuni va putea fi însă reţinută circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de
art. 75 alin. 2 lit. a Cod penal, care este facultativă, aşa cum se va arăta mai jos);
- dacă s-a comis un concurs de infracţiuni, nu este necesar ca pentru toate infracţiunile din
concurs să fie îndeplinite condiţiile pentru reţinerea acestei circumstanţe, circumstanţa urmând să
fie reţinută obligatoriu doar pentru infracţiunea sau infracţiunile pentru care condiţiile sunt
îndeplinite;
- de exemplu, s-au comis în concurs o infracţiune de furt şi o infracţiune de tâlhărie, iar
făptuitorul a acoperit integral până la primul termen de judecată prejudiciile cauzate prin cele
două infracţiuni, caz în care, obligatoriu, se va retine această circumstanţă atenuantă legală în
privinţa infracţiunii de furt, nu şi în privinţa infracţiunii de tâlhărie care este exceptată expres de
la acest beneficiu, pentru infracţiunea de tâlhărie putându-se însă reţine circumstanţa atenuantă
judiciară prevăzută de art. 75 alin. 2 lit. a Cod penal, în funcţie de aprecierea instanţei.

&2.2. Circumstanţe atenuante judiciare

În lege sunt enumerate limitativ împrejurările care pot fi reţinute de către instanţă drept
circumstanţe atenuante, valorificarea acestor împrejurări drept circumstanţe atenuante fiind
facultativă, adică lăsată la aprecierea instanţei. Potrivit dispoziţiilor art.75 alin.2 Cod penal,
următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanţe atenuante:

1. Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor

infracţiunii;
- se are în vedere conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, conduită prin care acesta manifestă regret pentru fapta
comisă, regret manifestat prin repararea pagubei cauzate, înlăturarea urmărilor produse,

257
transportarea victimei la spital, etc., fiindcă astfel de împrejurări pun în evidenţă un grad de
pericol social mai redus al infractorului;

- o astfel de circumstanţă poate fi luată în considerare şi atunci când înainte de desistare

sau de împiedecare a producerii rezultatului, infractorul săvârşeşte o altă infracţiune1;

- această circumstanţă poate fi reţinută pentru orice infracţiune, inclusiv pentru

infracţiunile exceptate expres de la posibilitatea de reţinere a circumstanţei atenuante legale
potrivit prevederilor art. 75 alin. 1 lit. d Cod penal, şi atunci când făptuitorul acoperă integral sau
doar parţial paguba pricinuită, indiferent de momentul la care are această conduită, dar numai
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

2. Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau

periculozitatea infractorului;
- instanţa este liberă să valorifice drept circumstanţă atenuantă orice împrejurare care
diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, dar numai în legătură cu fapta
comisă;
- astfel, pot constitui astfel de împrejurări, de exemplu, starea de beţie voluntară completă,
starea de beţie accidentală incompletă, mod de comitere a faptei care denotă naivitate, timp, loc
de comitere, cuantumul mic al prejudiciului cauzat etc.

Reglementarea circumstanţelor atenuante(legale şi judiciare) este aceeaşi atât pentru

persoana fizică cât şi pentru persoana juridică.

&2.3. Efectele circumstanţelor atenuante

Când sunt constatate şi reţinute de către instanţă, indiferent dacă sunt legale sau judiciare,
circumstanţele atenuante conduc obligatoriu la reducerea limitelor speciale ale pedepsei sau la
schimbarea pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă dintr-o pedeapsă mai grea într-
una mai uşoară.

Potrivit prevederilor art. 76 alin. 1 Cod penal, „În cazul în care există circumstanţe
atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc
cu o treime”, fie că instanţa a aplicat pedeapsa închisorii, fie că a aplicat pedeapsa amenzii.

1
M. Basarab., op. cit., pag. 170

258
 Astfel, în ceea ce priveşte pedeapsa închisorii:

- reducerea cu o treime operează asupra limitelor speciale ale infracţiunii săvârşite,

nefiind obligatorie aplicarea unei pedepse orientate înspre minimul special astfel rezultat sau sub
minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită; de exemplu, se comite o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 9 ani, se va putea aplica, în
funcţie de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal, orice
pedeapsă de la 2 la 6 ani închisoare;

- în cazul în care limitele speciale ale pedepsei nu sunt divizibile cu 3, vor fi avute în
vedere prevederile art. 186 alin. 2, 3 Cod penal, potrivit cărora: „2) Dacă limita de pedeapsă este
exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar
urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata
obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar
zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei.

3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător

dispoziţiile alin. (2), transformarea făcându-se între ani şi luni”;

- de exemplu, se comite o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la

2 la 7 ani, se va putea aplica, în funcţie de criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute la art. 74 Cod penal, orice pedeapsă de la 1 an şi 4 luni închisoare(2 ani=24 luni, 24
luni:3= 8 luni, 8 luni+8 luni=16 luni=1 an şi 4 luni) la 4 ani şi 8 luni închisoare, urmând acelaşi
mod de calcul şi pentru maximul special de 7 ani;

- dacă legea prevede alternativ pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, se va stabili mai
întâi felul pedepsei, fie amenda, fie închisoarea, în funcţie de criteriile generale de individualizare
a pedepsei prevăzute la art. 74 Cod penal, nefiind obligatoriu să se aplice pedeapsa mai uşoară,
adică amenda, iar apoi, ca efect al circumstanţelor atenuante, se va proceda la reducerea cu o
treime a limitelor speciale ale pedepsei alese.

În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii:

- dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii sau dacă, în
cazul pedepselor alternative, instanţa optează pentru pedeapsa amenzii, reducerea cu o treime
operează numai asupra limitelor speciale ale zilelor-amendă, nu şi cu privire la cuantumul unei
zile amendă(art. 61 alin. 6 Cod penal);

259
 - de exemplu, se comite o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii
alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă cuprinse
între 180 şi 300 zile(art. 61 alin. 4 lit. b Cod penal) vor fi reduse cu o treime, limitele zilelor
amendă fiind astfel cuprinse între 120 şi 200 zile, cuantumul unei zile amendă prevăzut de
lege(între 10 lei şi 500 lei, art. 61 alin. 1 Cod penal) rămânând neschimbat.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii

circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute.

Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepsei amenzii ce se aplică persoanelor

juridice sunt aceleaşi ca şi pentru persoana fizică căreia i s-a aplicat pedeapsa amenzii, respectiv
reducerea cu o treime ale limitelor speciale ale zilelor-amendă, reducere ce nu operează şi asupra
cuantumului unei zile-amendă.

Circumstanţele atenuante nu produc nici un fel de efecte asupra pedepselor

complementare şi accesorii, aplicarea acestor pedepse urmând regimul comun, ca şi când
circumstanţele atenuante nu ar exista.

&3. Circumstanţele agravante

Circumstanţele agravante sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi sau alte date ale realităţii,
exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare sau concomitente săvârşirii infracţiunii, ce au
legătură cu fapta sau cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei
ori o periculozitate mai mare a infractorului1. Legea enumeră circumstanţele agravante în mod
limitativ la art. 77 Cod penal, reţinerea acestora fiind obligatorie, odată ce au fost constatate.
Acestea sunt:

a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;

- cu toate că participaţia, în general, nu este o circumstanţă agravantă, participarea a mai
mult de trei persoane la săvârşirea aceleaşi fapte prevăzute de legea penală imprimă acesteia un
caracter mai grav deoarece creşte forţa de acţiune a făptuitorilor, îndrăzneala acestora este mai

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 296

260
mare, pagubele cauzate sunt de obicei mai mari, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor
sociale ocrotite, etc.1;
- circumstanţa agravantă este realizată indiferent de forma de participaţie a făptuitorilor şi
indiferent dacă toţi făptuitori răspund sau nu penal;
- circumstanţa agravantă există şi în situaţia participaţiei improprii, fiind suficient să se
constate cooperarea materială dintre făptuitori, indiferent de atitudinea psihică a acestora; se
poate ca unul sau unii dintre participanţi să nu răspundă penal pe motiv de minoritate,
iresponsabilitate, eroare, constrângere fizică sau morală etc., pentru existenţa circumstanţelor
agravante fiind suficient ca fapta să fi fost comisă de mai mult de trei persoane împreună,
participaţia realizându-se aşadar, dacă fapta este săvârşită de cel puţin două persoane, iar
circumstanţă agravantă existând doar dacă participanţii sunt trei sau mai mulţi;
- această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii
intră ca element circumstanţial săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane împreună,
caz în care se reţine şi aplică conţinutul agravant al infracţiunii, fiindcă aceeaşi împrejurare poate
fi o singură dată valorificată ca element sau circumstanţă de agravare; de exemplu, infracţiunea
de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună(art. 218 alin. 3 lit. f Cod penal), când
nu se poate reţine circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77 lit. a Cod penal deoarece
aceeaşi împrejurare realizează conţinutul calificat(agravat) al infracţiunii de viol în formă
simplă);
- este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;

- prin „cruzimi” se înţeleg acele manifestări exterioare ale făptuitorului prin care se pune
în evidenţă ferocitatea deosebită a acestuia, sălbăticia în săvârşirea infracţiunii, executarea unor
acte prin care se urmăreşte cauzarea unor suferinţe mari pentru victimă2, fie de ordin fizic, fie de
ordin psihic;
- există acte de cruzime şi când victima a fost conştientă doar la prima lovitură, modul de
comitere a faptei indicând însă o ferocitate a făptuitorului care trezeşte groază, oroare, atât
victimei cât şi în conştiinţa persoanelor care au aflat de săvârşirea faptei; de exemplu, aplicarea
unui număr de 20 de lovituri de cuţit, chiar dacă victima a decedat după prima sau a doua
lovitură; sau, tăierea membrelor, scoaterea ochilor, etc.;
1
M. Basarab, op. cit., pag. 173
2
Ibidem

261
 - această circumstanţă agravantă este o agravantă generală care se aplică în situaţia
săvârşirii oricărei infracţiuni; circumstanţa agravantă generală nu se aplică însă în situaţia
infracţiunii de omor calificat comis prin cruzimi(art.189 lit. h Cod penal) din motivele arătate mai
sus, în cazul primei circumstanţe agravante analizate, agravanta fiind reţinută prin norma de
incriminare;
- prin supunerea victimei la tratamente degradante se înţelege folosirea de către infractor
a unor procedee care umilesc victima, apte să producă suferinţe de ordin fizic sau psihic;
- este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri;
- prin „metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri” se
înţeleg acelea prin care se pune în pericol viaţa mai multor persoane sau prin care se periclitează
mai multe valori sociale1; de exemplu, incendiu, explozie, otrăvirea apei, etc.;
- această agravantă constituie uneori o trăsătură care califică infracţiunea, ca de
exemplu, la infracţiunea de distrugere(art.253 alin. 4 Cod penal), caz în care agravanta generală
nu se reţine;
- este o circumstanţă reală, adică se aplică doar în măsura în care participanţii au
cunoscut-o sau prevăzut-o.

d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă

împreună cu un minor;
- o astfel de împrejurare este considerată o agravantă, deoarece se consideră că majorul a
atras în câmpul infracţional un minor, ceea ce denotă pentru major un grad de pericol social mai
ridicat; agravanta se aplică majorului chiar dacă minorul nu răspunde penal şi indiferent de
contribuţia acestuia la comiterea faptei;
- reţinerea acestei circumstanţe agravante este determinată de cunoaşterea de către major a
împrejurării că fapta este comisă împreună cu un minor, eroarea cu privire la vârsta minorului pe
care îl credea major, înlăturând această circumstanţă agravantă2.
- agravanta se aplică în toate cazurile de participaţie, adică atât în cazul participaţiei
proprii sau improprii, cât şi în cazul pluralităţii naturale sau constituite1.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 297
2
Ibidem

262
 - şi această agravantă este o circumstanţă reală şi se răsfrânge asupra participanţilor
majori în măsura în care aceştia au cunoscut împrejurarea că participă la comiterea faptei
împreună cu un minor.
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze;
- starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate trebuie să existe la momentul comiterii
faptei de către făptuitor şi să fie vădită, adică făptuitorul să cunoască existenţa stării de
vulnerabilitate şi să profite de această stare pentru a comite infracţiunea;
- starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate să se datoreze vârstei(persoane de vârstă
fragedă sau de vârstă înaintată), stării de sănătate(persoane grav bolnave, inclusiv bolnavi psihic),
infirmităţii(temporare sau permanente) sau altor cauze(starea de leşin sau somn al victimei,
disproporţie vădită de forţă fizică dintre victimă şi agresor, etc.);
- starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate să nu constituie element al conţinutului
constitutiv al infracţiunii, ca de exemplu, în cazul infracţiunii de viol(art. 218 alin. 1 Cod penal,
violul comis de către cel ce profită de imposibilitatea victimei de a se apăra);
- este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe

psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii;
- este vorba de intoxicaţia premeditată(preordinată) de făptuitor în vederea săvârşirii
infracţiunii, fie completă, fie incompletă, împrejurare ce relevă un pericol social mai mare pentru
infractor, întrucât acesta premeditează comiterea infracţiunii prin provocarea stării de intoxicaţie,
pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei;
- când premeditarea este reţinută ca element circumstanţial al infracţiunii
calificate(omorul calificat, art.178 alin.1 lit. a Cod penal), nu se va reţine circumstanţa
generală(art. 77 lit. f Cod penal);
- circumstanţa agravantă a intoxicaţiei premeditate este o circumstanţă personală care nu
se răsfrânge asupra participanţilor, care se poate însă converti în circumstanţă reală, dacă ceilalţi
participanţi au cunoscut starea în care se afla autorul.
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o
calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 174

263
 - există situaţie prilejuită de o calamitate, de exemplu, în caz de inundaţii, cutremure,
incendii de mari proporţii, etc., când persoanele sunt lipsite de apărare iar bunurile rămân fără
pază, astfel încât, săvârşirea infracţiunii în astfel de condiţii pune în evidenţă un grad de pericol
social mai ridicat al făptuitorului;
- starea de asediu este definită la art. 2 din O.U.G. NR. 1/1999 ca fiind „ansamblul de
măsuri excepţionale de natură politică, militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile
pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea
capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă
suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii
stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale”;
- starea de urgenţă este definită la art. 2 din O.U.G. NR. 1/1999 ca fiind „ansamblul de
măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg
teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele
situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori
funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea,
limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”.
- este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,

religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de
acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu
celelalte;
- este o circumstanţă agravantă generală care se aplică tuturor infracţiunilor cu excepţia
infracţiunilor care se comit cu un astfel de mobil, de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu, la
care agravanta generală este prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii, drept mobil de comitere
a faptei(art. 297 alin. 2 Cod penal);

264
 - această agravantă este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra
participanţilor, care se poate însă converti în circumstanţă reală, dacă ceilalţi participanţi au
cunoscut mobilul pentru care autorul a comis infracţiunea.

&3.1. Efectele circumstanţelor agravante

În prezenţa unor astfel de circumstanţe, agravarea pedepsei este facultativă,

circumstanţele agravante producând aceleaşi efecte atât pentru persoana fizică, cât şi pentru
persoana juridică.
Potrivit prevederilor art. 78 alin. 1 Cod penal, în cazul în care există circumstanţe
agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul special este
considerat neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate
depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime
din maximul special;
- de exemplu, se comite infracţiunea de loviri sau alte violenţe pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amenda şi se decide aplicarea pedepsei închisorii; în
prezenţa circumstanţelor agravante, instanţa va putea să aplice orice pedeapsă de la 3 luni la 2 ani
şi 8 luni închisoare, maximul special de 2 ani putând fi sporit cu cel mult o treime din acest
maxim, adică cu 8 luni(2 ani=24 luni:3= 8 luni), adică nu se va putea un spor mai mare de până la
2 ani fiindcă se depăşeşte fracţia de o treime din maximul special;
- când pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită sunt alternative, se va
putea aplica oricare dintre aceste pedepse, fiindcă legea le prevede, nefiind obligatoriu ca în
prezenţa circumstanţelor agravante să se aplice pedeapsa mai grea;
- circumstanţele agravante nu au nici un efect asupra minimului special prevăzut de lege
pentru infracţiunea comisă, care nu va fi majorat ca efect al circumstanţelor agravante, instanţa
putând să aplice o pedeapsă egală cu minimul special;
- în cazul pedepsei amenzii, efectele circumstanţelor agravante se va repercuta, ca şi în
cazul circumstanţelor atenuante, numai asupra maximului special al zilelor-amendă, care va
putea fi sporit cu cel mult o treime, nu şi asupra cuantumului unei zile-amendă;
- majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor agravante reţinute; se va ţine însă seama de numărul agravantelor la
individualizarea judiciară a pedepsei.

265
 &4. Concursul între cauzele de agravare şi cele de atenuare a pedepsei

În procesul de individualizare judiciară a pedepsei este posibil, ca în aceeaşi speţă, să

existe fie mai multe cauze de atenuare, fie mai multe cauze de agravare, fie, simultan, una sau
mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare, instanţa fiind
obligată să aplice pedeapsa prin luarea în considerare a tuturor acestor cauze.
Situaţia când în aceeaşi speţă există simultan mai multe cauze care au ca efect reducerea
pedepsei este reglementată prin dispoziţiile art. 79 alin. 1 Cod penal, potrivit cărora, „Când în
cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc
prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri
speciale de reducere a pedepsei, în această ordine”;
- este stabilită ordinea prin care limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc, respectiv prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei;
- de exemplu, se comite o tentativă la o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani, există o circumstanţa atenuantă, iar inculpatul a recunoscut
comiterea faptei şi a cerut ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate la urmărirea
penală, prevalându-se de prevederile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, potrivit cărora, în
astfel de cazuri, limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o
treime;
- se vor da eficienţă, mai întâi, prevederilor art. 33 alin. 2 Cod penal, privind sancţionarea
tentativei, respectiv reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, pedeapsa pentru tentativă fiind
de la 5 la 10 ani închisoare;
- apoi, se vor da eficienţă prevederilor art. 76 alin. 1 Cod penal, privind efectele
circumstanţelor atenuante, respectiv reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, pedeapsa
pentru tentativă în concurs cu circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări fiind
de la 3 ani şi 4 luni închisoare la 6 ani şi 8 luni închisoare(prin reducerea cu o treime a minimului
de 5 ani şi a maximului de 10 ani stabilit pentru tentativă);
- apoi, se vor da eficienţă prevederilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, caz special
de reducere a pedepsei, respectiv reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, pedeapsa ce se
va putea aplica făptuitorului prin aplicarea succesivă a tuturor acestor cauze de reducere a
pedepsei, fiind de la 2 ani 2 luni şi 20 zile la 4 ani 5 luni şi 10 zile închisoare(prin reducerea cu o

266
treime a minimului de 3 ani şi 4 luni şi a maximului de 6 şi 8 luni închisoare ani stabilit pentru
tentativă şi circumstanţe atenuante).
Situaţia când în aceeaşi speţă există simultan mai multe cauze care au ca efect majorarea
pedepsei este reglementată prin dispoziţiile art. 79 alin. 2 Cod penal, potrivit cărora, „Dacă sunt
incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa
se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante,
infracţiune continuată, concurs sau recidivă”;
- este stabilită ordinea în care se dă eficienţă dispoziţiilor care au ca efect agravarea
răspunderii penale, pedeapsa finală stabilindu-se prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare
la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă;
- de exemplu, se comite o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la
10 la 20 ani; în funcţie de cauzele de agravare a pedepsei, se pot ivi mai multe situaţii:
a) dacă infracţiunea a fost săvârşită în formă continuată şi există şi circumstanţe
agravante, mai întâi, se va da eficienţă prevederilor art. 78 Cod penal, privind efectele
circumstanţelor agravante(în sensul adăugării unui spor la maximul special de până la 2 ani) ,
stabilindu-se un maxim special de 22 ani, iar apoi se va da eficienţă prevederilor art. 36 alin.1
Cod penal privind pedeapsa pentru infracţiunea continuată(în sensul adăugării unui spor la
maximul special de până la 3 ani), rezultând astfel un maxim special de 25 ani, infractorului
putându-i-se aplica aşadar, orice pedeapsă de la 10 la 25 ani, să presupunem că s-a aplicat o
pedeapsă de 15 ani închisoare;
b) dacă infracţiunea săvârşită în formă continuată în condiţiile existenţei circumstanţelor
agravante a fost săvârşită în stare de recidivă post-condamnatorie, mai întâi vor fi efectuate
operaţiunile juridice arătate mai sus, iar apoi, la pedeapsa de 15 ani închisoare(aplicată pentru
infracţiunea săvârşită în formă continuată în condiţiile existenţei circumstanţelor agravante) se va
adăuga în întregime pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei sau restul neexecutat din
aceasta(art. 41 alin. 1 Cod penal);
c) dacă infracţiunea săvârşită în formă continuată în condiţiile existenţei circumstanţelor
agravante a fost săvârşită în stare de recidivă post-executorie, mai întâi vor fi efectuate
operaţiunile juridice de majorare a maximului special pentru circumstanţe agravante şi infracţiune
continuată, mai sus expuse(cu maximul special de 25 de ani, astfel rezultat), iar apoi, se va da
eficienţă prevederilor art. 43 alin. 5 Cod penal privind sancţionarea recidivei post-executorii, în
sensul majorării cu jumătate a limitelor pedepsei, făptuitorului putându-i-se aplica orice pedeapsă
de la 15 ani(minimul special de 10 ani prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită majorat cu

267
jumătate) la 30 de ani(maximul general al pedepsei închisorii care nu poate fi depăşit niciodată,
chiar dacă acest maxim general ar fi depăşit prin majorarea cu jumătate a maximului special de
25 ani stabilit pentru circumstanţe agravante şi infracţiune continuată)1;
d) dacă se comite un concurs de infracţiuni şi există şi alte cauze de agravare a pedepsei,
se va proceda după cum urmează:
- dacă există concurs şi circumstanţe agravante pentru vreuna, vreunele sau pentru toate
infracţiunile din concurs, se va stabili maximul special pentru infracţiunea(infracţiunile) în
privinţa căreia(cărora) există astfel de circumstanţe aşa cum s-a arătat mai sus, apoi se va aplica
pedeapsa pentru fiecare infracţiune săvârşită între limitele speciale stabilite, iar în cele din urmă
se vor efectua operaţiunile juridice de contopire a pedepselor aplicate, potrivit regulilor de la
concurs;
- de exemplu, se comit în concurs două infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 1 la 5 ani; ca efect a circumstanţelor agravante, maximul special pentru
fiecare infracţiune săvârşită devine de 7 ani, între limitele de pedeapsă astfel stabilite, de la 1 la 7
ani, instanţa aplicând, să presupunem, două pedepse de câte 3 ani; în ce din urmă, cele două
pedepse se vor contopi în pedeapsa cea mai grea de 3 ani, la care se va adăuga o treime din
cealaltă pedeapsă de 3 ani, făptuitorul urmând să execute 4 ani închisoare;
- în acelaşi mod se va proceda şi dacă infracţiunile concurente au fost comise în formă
continuată, în sensul că mai întâi se vor stabili pedepsele pentru infracţiunea continuată, iar apoi
se vor aplica regulile de la concurs;
- dacă pentru infracţiunile comise în concurs există atât circumstanţe agravante cât şi
infracţiuni săvârşite în formă continuată, se va stabili, mai întâi, maximul special ca efect al
circumstanţelor agravante, apoi pentru infracţiunea continuată, între limitele stabilite se va aplica
pedeapsa pentru fiecare infracţiune săvârşită, iar apoi se vor aplica regulile de la concurs;
- în exemplul dat, pentru fiecare infracţiune săvârşită maximul special devine de
10 ani, pedepsele aplicate urmând să se contopească după regulile de la concurs, aşa cum s-a
arătat mai sus;

1
Credem că aceasta este soluţia juridică corectă pentru rezolvarea concursului între recidiva post executorie şi
celelalte cauze de agravare a pedepsei, fiindcă prin prevederile art. 79 alin. 2 Cod penal nu se face nicio distincţie
între formele recidivei; există şi posibilitatea, nu lipsită de logică juridică, ca, mai întâi să se dea eficienţă
prevederilor art. 43 alin. 5 Cod penal privind sancţionarea recidivei post-executorii, în sensul majorării cu jumătate a
limitelor pedepsei, fiindcă acest text legal statuează cu privire la limitele de pedeapsă pentru infracţiunea comisă în
stare de recidivă post executorie, după care, la maximul special astfel rezultat, să se dispună majorările prevăzute de
lege pentru circumstanţe agravante şi infracţiunea continuată, dar, date fiind prevederile art. 79 alin. 2 Cod penal, se
impune rezolvarea juridică a unor astfel de speţe în modalitatea expusă.

268
 - dacă se comite un concurs de infracţiuni şi cel puţin una dintre infracţiunile concurente
este săvârşită în stare de recidivă post-condamnatorie, se aplică, mai întâi, regulile de la concurs
şi apoi cele privind sancţionarea acestei recidive(art. 43 alin. 2 Cod penal);
- de exemplu, se comit două infracţiuni concurente pentru care instanţa aplică
două pedepse de câte 3 ani închisoare şi sunt îndeplinite condiţiile recidivei post-condamnatorii;
la pedeapsa finală de 4 ani închisoare aplicată pentru concurs(aşa cum s-a arătat mai sus), se va
adăuga pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei sau restul neexecutat din aceasta;
- dacă se comite un concurs de infracţiuni în stare de recidivă post-executorie, se vor da
eficienţă mai întâi dispoziţiilor privind stabilirea pedepsei pentru această recidivă, după care se
vor aplica regulile de la concurs1;
- de exemplu, în stare de recidivă post-executorie, se comit două infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani; mai întâi, limitele speciale ale celor
două pedepse se majorează cu jumătate potrivit prevederilor art. 43 alin. 5 Cod penal, respectiv
de la 1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni închisoare, iar instanţa aplică pentru fiecare infracţiune
săvârşită câte 6 ani închisoare; apoi, aplicând regulile de la concurs, instanţa aplică o pedeapsă
finală de 8 ani închisoare;
- dacă există simultan circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs şi
recidivă, se va da eficienţă, întotdeauna, mai întâi, dispoziţiilor privind efectele circumstanţelor
agravante, apoi celor privind pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi, în cele din urmă, celor
privind concursul şi/sau recidiva, după distincţiile mai sus arătate.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a
pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc, mai întâi, ca efect al cauzelor de
atenuare, aşa cum s-a arătat mai sus, iar apoi, limitele de pedeapsă rezultate se majorează ca
efect a cauzelor de agravare;
- de exemplu, în stare de recidivă post-executorie, se comite o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 9 ani, iar în legătură cu infracţiunea nou săvârşită au
fost reţinute circumstanţe atenuante; mai întâi, ca efect al circumstanţelor atenuante, limitele
speciale ale pedepsei vor fi reduse cu o treime, limitele pedepsei fiind astfel de la 2 la 6 ani, după
1
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 243. Soluţia juridică propusă este, evident, corectă, chiar dacă intră în
contradicţie cu prevederile art. 79 alin. 2 Cod penal, potrivit cărora mai întâi se aplică regulile de la concurs şi apoi
cele de la recidivă, fiindcă, dacă s-ar proceda în acest mod, ar fi imposibil să se facă şi aplicarea prevederilor art. 43
alin. 5 Cod penal privind sancţionarea recidivei post-executorii(după aplicarea pedepsei finale pentru concurs, nu s-
ar mai putea majora cu jumătate limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ca
efect al recidivei post-executorii).

269
care, aceste limite vor fi majorate cu jumătate(ca efect a existenţei stării de recidivă post-
executorie), instanţa urmând să aplice orice pedeapsă de la 3 la 9 ani închisoare(practic, într-o
astfel de speţă, efectele circumstanţelor atenuante sunt anihilate de pedeapsa pentru recidiva post-
executorie, şi viceversa).

Secţiunea a 3-a. Individualizarea judiciară a executării pedepselor

După stabilirea pedepsei potrivit criteriilor generale de individualizare prevăzute de art.

74 Cod penal, instanţa poate să dispună, în ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, ca aceasta să fie
executată efectiv, într-un loc de detenţie denumit penitenciar.
Dacă va aprecia însă că nu se impune privarea de libertate a făptuitorului, instanţa va
putea să dispună fie renunţarea la aplicarea pedepsei, fie amânarea executării pedepsei, fie să
dispună suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instituţii de drept penal ce constituie
modalităţi de individualizare judiciară a executării pedepselor, prin intermediul cărora făptuitorul
unei infracţiuni este lăsat în stare de libertate; în privinţa pedepsei amenzii, instanţa va putea să
dispună doar renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, neputând însă
dispune ca executarea pedepsei amenzii să fie suspendată sub supraveghere.
Aceste modalităţi de individualizare judiciară a executării pedepselor pot fi aplicate doar
în privinţa infractorilor majori, nu şi în privinţa infractorilor minori, cărora nu li se pot aplica
pedepse, şi nici persoanelor juridice.

&1. Renunţarea la aplicarea pedepsei

&1.1. Noţiune

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o modalitate de individualizare judiciară ce constă

în posibilitatea acordată instanţei de a renunţa la stabilirea şi aplicarea pedepsei închisorii sau a
amenzii pentru persoana fizică majoră care a comis o infracţiune, dacă apreciază că raportat la
fapta săvârşită, persoana făptuitorului şi conduita acestuia înainte şi după săvârşirea infracţiunii
nu este oportună stabilirea şi aplicarea pedepsei închisorii sau a amenzii, fiind suficient să se
aplice un avertisment.
Această modalitate de individualizare judiciară a pedepsei se poate dispune în cazul
săvârşirii unor infracţiuni de gravitate mică, cu grad de pericol social redus, aprecierea gradului

270
de pericol social urmând să fie făcută de către instanţă, chiar dacă pericolul social al infracţiunii
nu constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii(cum era în vechiul cod penal).

& 1.2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei

Renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune doar dacă sunt îndeplinite cumulativ
anumite condiţii impuse prin prevederile art. 80 Cod penal, condiţii cu privire al faptă şi cu
privire la făptuitor.
Condiţii cu privire la faptă
Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele
condiţii cu privire la infracţiunea săvârşită:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este amenda sau închisoarea
de 5 ani sau mai mică;
- dacă s-a comis o tentativă, va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată(art. 187 Cod penal);
- dacă s-a comis un concurs de infracţiuni condiţia trebuie să fie îndeplinită cu privire la
fiecare infracţiune săvârşită în concurs;
b) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă;
- gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite se evaluează având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care fapta a fost
comisă, motivul şi scopul urmărit;
- în evaluarea gradului de pericol social al infracţiunii săvârşite prezintă importanţă şi
forma de vinovăţie cu care fapta a fost comisă(intenţie, praeterintenţie sau culpă) sau forma de
participaţie a infractorului la comiterea faptei(autor, coautor, instigator sau complice), renunţarea
la aplicarea pedepsei putându-se însă dispune indiferent de forma de vinovăţie sau de participaţie;
Condiţii cu privire la infractor
a) infractorul nu a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute
în art. 42 lit. a, b Cod penal, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare;
- nu are importanţă dacă condamnarea anterioară a fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie şi nici forma de participaţie a infractorului la
comiterea faptei(autor, coautor, instigator sau complice);

271
 - nu are importanţă nici felul pedepsei ce a fost aplicată prin hotărârea de condamnare
definitivă, renunţarea la aplicarea pedepsei neputându-se dispune nici dacă pedeapsa este amenda
sau închisoarea de un an sau mai mică, nefiind astfel îndeplinite condiţiile primului termen al
recidivei;
- prin excepţie, se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă fapta pentru care s-
a dispus condamnarea anterioară nu mai este prevăzută de legea penală(dezincriminare), dacă
pentru fapta pentru care s-a dispus condamnarea anterioară a intervenit amnistia(art. 42 lit. a, b
Cod penal) sau dacă pentru pedeapsa definitiv aplicată a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
- în ceea ce îi priveşte pe făptuitorii faţă de care s-a luat o măsură educativă în timpul
minorităţii şi care au comis infracţiuni după majorat, renunţarea la aplicarea pedepsei va putea fi
dispusă doar dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau a considerării ca executate a
măsurii educative, prin termenul de „condamnare” utilizat de către legiuitor în cuprinsul art. 80
alin. 2 lit. a Cod penal, înţelegându-se şi hotărârile prin care faţă de inculpatul minor s-a luat o
măsură educativă(art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal);
b) faţă de acelaşi infractor nu s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii
2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
- este avută în vedere eventuala perseverenţă infracţională a făptuitorului, fiind exceptat
de la beneficiul renunţării la aplicarea pedepsei cel care a comis din nou o infracţiune în termen
de 2 ani socotiţi de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus anterior renunţarea
la aplicarea pedepsei, prezumându-se de către legiuitor că avertismentul aplicat anterior
făptuitorului este lipsit de eficacitate;
- per a contrario, dacă au trecut mai mult de 2 ani socotiţi de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei şi până la data comiterii noii
infracţiuni, se poate dispune din nou renunţarea la aplicarea pedepsei, desigur, dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege;
c) infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nu a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor;
- este avută în vedere conduita infractorului după comiterea faptei, prin care acesta
contribuie la aflarea adevărului în cauză, la identificarea şi tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;

272
 d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia;
- sunt prevăzute astfel criteriile pe baza cărora instanţa, pentru a dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei, poate să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului.
Îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor mai sus arătate nu obligă instanţa să dispună,
automat, renunţarea la aplicarea pedepsei, fiindcă la individualizarea judiciară a modului de
executare vor fi avute în vedere toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74
Cod penal, instanţa fiind liberă să aprecieze în funcţie de speţa concretă, putând să dispună, după
caz, şi amânarea aplicării pedepsei sau chiar o soluţie de condamnare(suspendarea executării sub
supraveghere a pedepsei aplicate sau executarea efectivă a acesteia).
În caz de concurs de infracţiuni, pentru a se putea dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei trebuie să fie îndeplinite condiţiile mai sus arătate pentru fiecare infracţiune în parte.
În mod excepţional, renunţarea la aplicarea pedepsei va putea fi dispusă chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile legale, în cazul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, dacă, până la
momentul pronunţării hotărârii, inculpatul respectă protocolul programului integrat de asistenţă a
persoanelor consumatoare de droguri1.

&1.3. Avertismentul

Avertismentul este o sancţiune de drept penal, sui generis, care se aplică doar în cazul în
care instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.
Astfel, potrivit prevederilor art. 81 alin. 1 Cod penal, când dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment care „constă în prezentarea motivelor de
fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra
conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni”.
În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment pentru toate infracţiunile
săvârşite.

1
Art. 20 din Legea nr. 143/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.

273
 Executarea acestei sancţiuni are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea,
iar dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare are loc la
rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii a hotărârii către persoana căreia i-a
fost aplicată această sancţiune(art. 575 Cod procedură penală).

& 1.4. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei

Potrivit prevederilor art. 82 alin. 3 Cod penal, „dacă în termen de 2 ani de la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că
persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii
o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen,
renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a
atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”;
- este, aşadar, obligatoriu ca anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei făptuitorul să fi comis o altă infracţiune;
- pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului să i se fi stabilit o pedeapsă(nu este
obligatoriu ca pedeapsa să fi fost aplicată, deci şi în cazul în care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei), indiferent de felul pedepsei, chiar şi o pedeapsă cu amendă, sau infracţiunea să fie
descoperită într-un termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei, chiar dacă pedeapsa pentru comiterea acestei infracţiuni a fost
stabilită sau aplicată după expirarea acestui termen(de 2 ani);
- în condiţiile date, există fie concurs de infracţiuni(când infracţiunea pentru care s-a
dispus renunţarea la aplicarea pedepsei a fost comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior), fie recidivă(când infracţiunea pentru care
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei a fost comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi sunt îndeplinite condiţiile pentru cei doi
termeni ai recidivei), fie pluralitate intermediară(când infracţiunea pentru care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei a fost comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru cei doi
termeni ai recidivei);

274
 - în astfel de cazuri, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează, se stabileşte şi se
aplică pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei,
aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile de sancţionare privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară;
- în caz de concurs de infracţiuni, cu privire la pedeapsa finală stabilită pentru
concurs, se va putea dispune amânarea aplicării pedepsei stabilite, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 83 Cod penal, precum şi suspendarea executării pedepsei aplicate sub
supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 Cod penal;
- în caz de recidivă, pedeapsa aplicată se va executa obligatoriu în regim de
detenţie, cu precizarea că poate exista atât recidivă post-condamnatorie, cât şi recidivă post-
executorie;
- şi în caz de pluralitate intermediară, dacă primul termen al pluralităţii
intermediare este reprezentat de o pedeapsă cu închisoarea, pedeapsa finală aplicată pentru
pluralitate intermediară se va executa obligatoriu în regim de detenţie, iar dacă primul termen al
pluralităţii intermediare este reprezentat de o pedeapsă cu amendă, cu privire la care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei, pentru pedeapsa finală stabilită pentru pluralitate intermediară se va
putea dispune amânarea aplicării pedepsei, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83
Cod penal; dacă pedeapsa amenzii nu a fost executată sau a fost executată numai în parte,
pedeapsa finală aplicată pentru pluralitate intermediară se va executa obligatoriu;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, într-un
termen de 2 ani, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior
un concurs de infracţiuni, toate cele trei infracţiuni fiind săvârşite în modalitatea concursului de
infracţiuni, mai întâi, se va stabili pedeapsa pentru fiecare infracţiune din concurs, apoi
renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a
atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, după care toate pedepsele se contopesc potrivit
regulilor de la concurs;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, într-un
termen de 2 ani, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior
un concurs de infracţiuni, una sau unele dintre infracţiunile concurente fiind comise anterior
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, iar alta sau
altele ulterior acestei date, în raport cu hotărârea definitivă prin care s-a dispus renunţarea la

275
aplicarea pedepsei existând atât concurs, cât şi recidivă, sau după caz, pluralitate intermediară,
după aplicarea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, se va dispune anularea
renunţării la aplicarea pedepsei şi se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea care iniţial a
determinat renunţarea la aplicarea pedepsei, iar în cele din urmă se va da eficienţă prevederilor
art. 79 alin. 2 Cod penal, privind concursul dintre cauzele de agravare analizate mai sus.

&1.5. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei

Întrucât renunţarea la aplicarea pedepsei nu constituie o condamnare, persoana faţă de

care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau
incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce însă efecte asupra măsurilor de siguranţă, în
sensul că instanţa va putea să aplice făptuitorului măsuri de siguranţă(de exemplu, obligarea la
tratament medical), şi nici asupra obligaţiilor civile, urmând ca prin hotărârea prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă prin infracţiune a cauzat vreun prejudiciu, infractorul să fie
obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

&2. Amânarea aplicării pedepsei

& 2.1. Noţiune

Amânarea aplicării pedepsei este o modalitate de individualizare judiciară ce constă în

posibilitatea acordată instanţei de a amâna aplicarea pedepsei închisorii de cel mult 2 ani sau a
amenzii pentru persoana fizică majoră care a comis o infracţiune, dacă apreciază că în raport de
persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale
de îndreptare, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Această modalitate de individualizare judiciară a pedepsei nu constituie o hotărâre de
condamnare şi se poate dispune în cazul săvârşirii unor infracţiuni de gravitate mică, cu grad de
pericol social redus, aprecierea gradului de pericol social urmând să fie făcută de către instanţă,

276
chiar dacă pericolul social al infracţiunii nu constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii(cum era
în vechiul cod penal).
În cazul acestei măsuri de individualizare, instanţa stabileşte o pedeapsă, iar apoi amână
aplicarea acesteia pe durata unu termen de supraveghere de 2 ani, termen fix, stabilit de lege.

&2.2. Condiţiile amânării aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune doar dacă sunt îndeplinite cumulativ
anumite condiţii impuse prin prevederile art. 83 Cod penal, condiţii cu privire atât la faptă cât şi
cu privire la făptuitor.
Condiţii cu privire la faptă
Instanţa poate dispune motivat amânarea aplicării pedepsei dacă sunt întrunite
următoarele condiţii cu privire la infracţiunea săvârşită:
a) pedeapsa stabilită de către instanţă, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, să fie
amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

- se poate dispune amânarea aplicării pedepsei şi în privinţa amenzii care însoţeşte

pedeapsa închisorii, dacă pedeapsa închisorii aplicată fie pentru comiterea unei singure
infracţiuni, fie pentru un concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 2 ani, indiferent de
cuantumul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii;

- în privinţa amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, nu se poate dispune, separat,

amânarea aplicării numai a pedepsei amenzii sau numai a pedepsei închisorii, ci global, pentru
pedeapsa amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii(deci a ambelor pedepse), amenda fiind
aplicată în condiţiile art. 62 Cod penal, alături de pedeapsa închisorii pentru comiterea unei
singure infracţiuni(dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial);

b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau

închisoarea mai mică de 7 ani;
- pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede un maxim special de 7 ani
sau mai mare, indiferent de pedeapsa stabilită de către instanţă, nu se poate dispune amânarea
aplicării pedepsei;
- dacă s-a comis o tentativă, va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată(art. 187 Cod penal);

277
 - dacă s-a comis un concurs de infracţiuni condiţia trebuie să fie îndeplinită cu privire la
fiecare infracţiune săvârşită în concurs;
Condiţii cu privire la infractor
a) infractorul nu a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în
art. 42 lit. a, b Cod penal, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare;
- nu are importanţă dacă condamnarea anterioară a fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie şi nici forma de participaţie a infractorului la
comiterea faptei(autor, coautor, instigator sau complice);
- nu are importanţă nici felul pedepsei ce a fost aplicată prin hotărârea de condamnare
definitivă amânarea aplicării pedepsei neputându-se dispune nici dacă pedeapsa este amenda sau
închisoarea de un an sau mai mică, nefiind astfel îndeplinite condiţiile primului termen al
recidivei;
- prin excepţie, se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă fapta pentru care s-a
dispus condamnarea anterioară nu mai este prevăzută de legea penală(dezincriminare), dacă
pentru fapta pentru care s-a dispus condamnarea anterioară a intervenit amnistia(art. 42 lit. a, b
Cod penal), sau dacă pentru pedeapsa definitiv aplicată a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
- în ceea ce îi priveşte pe făptuitorii faţă de care s-a luat o măsură educativă în timpul
minorităţii şi care au comis infracţiuni după majorat, se poate dispune amânarea aplicării
pedepsei, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii legale;

- se poate dispune amânarea aplicării pedepsei şi dacă faţă de făptuitor s-a dispus anterior,
prin hotărâre definitivă, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei(în acest
din urmă caz, doar dacă amânarea anterioară nu a fost revocată), fiindcă aceste mijloace de
individualizare nu constituie o hotărâre de „condamnare”;

b) infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nu a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor;
- este avută în vedere conduita infractorului după comiterea faptei, prin care acesta
contribuie la aflarea adevărului în cauză, la identificarea şi tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;

278
 c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei
pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată;

- sunt prevăzute astfel criteriile pe baza cărora instanţa, pentru a dispune amânarea
aplicării pedepsei, poate să aprecieze că aplicarea unei pedepse nu este necesară, impunându-se
însă supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată;

d) infractorul să-şi fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunităţii;

- acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii este

obligatoriu, pentru a nu se intra în contradicţie cu prevederile art. 42 din Constituţia României,
respectiv cu prevederile art. 4 din C.E.D.O., privind interzicerea muncii forţate sau obligatorii.

Îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor mai sus arătate nu obligă instanţa să dispună,
automat, amânarea aplicării pedepsei, fiindcă la individualizarea judiciară a modului de executare
vor fi avute în vedere toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal,
instanţa fiind liberă să aprecieze în funcţie de speţa concretă.
În mod excepţional, amânarea aplicării pedepsei va putea fi dispusă chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile legale, în cazul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, dacă, până la
momentul pronunţării hotărârii, inculpatul respectă protocolul programului integrat de asistenţă a
persoanelor consumatoare de droguri1, precum şi în cazul comiterii infracţiunii de abandon de
familie prevăzută de art. 378 Cod penal, alin.5 al textului legal arătat prevăzând expres că dacă
„până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile,
instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta”.
În considerentele hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, sunt
obligatorii prezentarea motivelor care au determinat acest mod de individualizare, atenţionarea
infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai

1
Art. 20 din Legea nr. 143/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.

279
comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului de supraveghere.

&2.3. Termenul de supraveghere

Prin noţiunea de „termen de supraveghere” sau „durata supravegherii” se înţelege

„intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiţionată ori o măsură
educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile
de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa”1.

Termenul de supraveghere este stabilit prin prevederile art. 84 Cod penal, termen fix, de 2
ani, indiferent dacă s-a stabilit pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii şi indiferent de
cuantumul sau durata acestora; termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în
condiţiile stabilite de instanţă.

De asemenea, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile

stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

&2.4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

A. Măsurile de supraveghere

Potrivit prevederilor art. 85 alin.1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere,

persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele
măsuri de supraveghere:

1
Art. 2 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 513 din 14
august 2013

280
 a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea

sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte

5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de

existenţă.

La pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, instanţa este
obligată să impună făptuitorului respectarea tuturor acestor măsuri de supraveghere, măsuri ce
trebuiesc respectate pe toată durata termenului de supraveghere, neexistând posibilitatea de a se
dispune încetarea sau modificarea vreuneia sau a unora din aceste măsuri.

B. Obligaţiile de supraveghere

Potrivit prevederilor art. 85 alin.2 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere,

instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute
una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;

- potrivit prevederilor art. 50 din Legea nr. 253/2013, consilierul de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să urmeze un
curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate
în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa;

- supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară

ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent;

- în cazul în care persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va

începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar, dacă va urma un
curs de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor.

281
 b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între
30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, persoana nu poate presta această muncă; numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea
de executare a pedepselor;

- chiar dacă făptuitorul şi-a dat acordul pentru a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii, această obligaţie nu va putea fi impusă dacă din cauza stării de sănătate, atestată prin
înscrisuri medicale, făptuitorul nu poate presta această muncă;

- prin hotărârea prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei, instanţa trebuie să
desemneze două instituţii din comunitate unde făptuitorul urmează să presteze muncă
neremunerată în folosul comunităţii;

- dacă pe parcursul termenului de supraveghere făptuitorul devine apt de muncă, instanţa

poate să impună acestuia executarea acestei obligaţii, dacă apreciază că există motive care
justifică impunerea acestei obligaţii, potrivit prevederilor art. 87 Cod penal1;

- pentru stabilirea acestei obligaţii, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie

periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente
la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate;

- potrivit. art. 51, 52 din Legea. nr. 253/2013:

- consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui

circumscripţie locuieşte persoana care urmează a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, în
care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se
executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul
hotărârii, precum şi decizia sa;

- în cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre

cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărâre, consilierul de probaţiune sesizează
judecătorul delegat cu executarea, care va desemna o altă instituţie din comunitate pentru
executarea muncii;

1
S-a exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia, într-o astfel de situaţie, instanţa este obligată să impună
făptuitorului prestarea de muncă neremunerată în folosul comunităţii; credem că nu există obligaţia instanţei de a
dispune astfel, întrucât impunerea unei astfel de obligaţii este facultativă potrivit textului legal analizat. În acest sens,
M. Udroiu, op. cit., pag.258.

282
 - după evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei, persoana supravegheată
prezintă un certificat medical eliberat, după caz, de medicul său de familie sau de un medic de
medicină generală, care confirmă faptul că persoana este aptă pentru prestarea unor activităţi
dintre cele propuse de consilierul de probaţiune şi nu prezintă risc pentru sănătatea altor
persoane; pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării medicale, acestea sunt
suportate de la bugetul de stat;
- pe parcursul executării, persoana are obligaţia de a informa consilierul de
probaţiune cu privire la apariţia unor modificări referitoare la starea sa de sănătate;

- în cazul în care persoana supravegheată a devenit inaptă pentru prestarea

unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori prezintă risc pentru sănătatea
altor persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat potrivit dispoziţiilor legale care
confirmă faptul că persoana nu mai este aptă;

- în cazul constatării incapacităţii de a presta muncă neremunerată în

folosul comunităţii, zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate nu
se mai execută, cu excepţia situaţiei în care, pe durata termenului de supraveghere, starea de
incapacitate temporară de muncă încetează;

- persoana supravegheată care, în timpul prestării muncii neremunerate în

folosul comunităţii, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli
profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii;

- îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana

supravegheată desfăşoară muncă neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către un
reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin decizia consilierului de probaţiune;

- supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii

neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent;

- munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de

cel mult 6 luni de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai
este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune
ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în
folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere, două ore de
activitate prestată efectiv echivalând cu o zi de muncă;

283
 - în cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate
remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii
prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea persoanei
supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de către consilierul de probaţiune cu
până la două ore de muncă;

- în zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o

activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională, durata
muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore;

- munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii

sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea
persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil;

- persoanele care, datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au
altă zi de repaus decât duminica, nu vor presta muncă în astfel de zile;

- munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea

prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, neputând
fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea
sau integritatea persoanelor;

- după executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii,

instituţia din comunitate unde persoana supravegheată a executat munca neremunerată în folosul
comunităţii are obligaţia de a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune şi persoanei
supravegheate un document care atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii a fost
executată.

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

- potrivit prevederilor art. 53 din Legea nr. 253/2013, consilierul de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să frecventeze
unul sau mai multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide,
pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care trebuie urmate, precum şi,
dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să aibă loc acestea,
comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa;

284
 - supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe
de reintegrare socială, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din
comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

- potrivit prevederilor art. 54 din Legea nr. 253/2013, consilierul de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să se supună
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii judecătoreşti,
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc controlul,
tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre;

- în cazul în care instituţia nu este menţionată în hotărâre, consilierul de probaţiune decide

instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală şi comunică
acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa;

- supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a se supune măsurilor de control,

tratament sau îngrijire medicală, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent;

- instituţia în care are loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală sesizează serviciul
de probaţiune atunci când constată că persoana supravegheată nu îşi respectă îndatoririle stabilite
în cadrul controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale;

- sesizarea serviciului de probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau
de altă persoană interesată;

- costurile controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale sunt acoperite integral de la

bugetul de stat.

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care

a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;

- instanţa trebuie să individualizeze, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama

de împrejurările cauzei, în sensul că prin hotărâre trebuie să fie arătate expres persoanele cu care
făptuitorul nu are dreptul să comunice sau de care nu are dreptul să se apropie;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
au domiciliul persoanele cu care făptuitorul nu are dreptul să comunice sau de care nu are dreptul

285
să se apropie, precum şi, dacă făptuitorul are alt domiciliu, inspectoratului judeţean de poliţie de
la domiciliul acestuia;

- în situaţia în care constată încălcarea obligaţiei impuse, inspectoratul judeţean de poliţie

abilitat să supravegheze modul de îndeplinire a acestei obligaţii, sesizează serviciul de
probaţiune; sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiei impuse poate
fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată(art. 55 din Legea nr.
253/2013).

f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;

- instanţa trebuie să individualizeze, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama

de împrejurările cauzei, în sensul că prin hotărâre trebuie să fie arătate expres locurile sau felul
manifestărilor sportive, culturale ori al adunărilor publice în care făptuitorul nu are dreptul să se
afle;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa făptuitorul şi, pentru
cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei
circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;

- în situaţia în care constată încălcarea obligaţiei impuse, inspectoratul judeţean de poliţie

abilitat să supravegheze modul de îndeplinire a acestei obligaţii, sesizează serviciul de
probaţiune; sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiei impuse poate
fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată(art. 55 din Legea nr.
253/2013).

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;

- instanţa trebuie să individualizeze, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama

de împrejurările cauzei, în sensul că prin hotărâre trebuie să fie arătate expres felul vehiculelor pe
care făptuitorul nu are dreptul să le conducă;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa făptuitorul;

286
 - în situaţia în care constată încălcarea obligaţiei impuse, inspectoratul judeţean de poliţie
abilitat să supravegheze modul de îndeplinire a acestei obligaţii, sesizează serviciul de
probaţiune; sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiei impuse poate
fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată(art. 55 din Legea nr.
253/2013).

h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa făptuitorul;

- în situaţia în care constată încălcarea obligaţiei impuse, inspectoratul judeţean de poliţie

abilitat să supravegheze modul de îndeplinire a acestei obligaţii sesizează serviciul de probaţiune;
sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor impuse poate fi făcută,
după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată(art. 55 din Legea nr. 253/2013).

i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei
Generale de Paşapoarte şi Oficiului Român pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;

- în situaţia în care constată încălcarea obligaţiei impuse, organele abilitate să

supravegheze modul de îndeplinire a acestei obligaţii sesizează serviciul de probaţiune; sesizarea
serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor impuse poate fi făcută, după caz,
şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată(art. 55 din Legea nr. 253/2013).

j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii;

- pentru verificarea respectării acestei obligaţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o

copie de pe dispozitivul hotărârii persoanei juridice în cadrul căreia făptuitorul exercită funcţia,
profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi, dacă
este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau
activităţii respective.

&2.4. Supravegherea

287
 Pe durata termenului de supraveghere, serviciile de probaţiune joacă un rol important în
procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi obligaţiilor impuse de către instanţă.

Potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 252/20131, privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, procesul de supraveghere cuprinde ansamblul activităţilor şi
intervenţiilor derulate în mod direct de către serviciul de probaţiune sau sub coordonarea
acestuia, în scopul reabilitării sociale a persoanei supravegheate, al reparării prejudiciului adus
comunităţii prin săvârşirea faptei şi al creşterii gradului de siguranţă în comunitate, şi se
realizează prin exercitarea controlului asupra respectării măsurilor şi executării obligaţiilor
impuse în sarcina unei persoane supravegheate şi asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului
de săvârşire de infracţiuni şi particularităţilor cazului.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) se

comunică serviciului de probaţiune.

Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a) - c) şi alin. (5) se
face de serviciul de probaţiune; verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art.
85 alin. (2) lit. d) - j) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora.

Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor

prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a) - d), într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare.

Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în

condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 7 februarie 2014.

288
 &2.5. Modificarea sau încetarea obligaţiilor

Procesul de supraveghere este flexibil, în sensul că pe durata termenului de supraveghere,

instanţa poate să dispună fie modificarea, fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care
le-a impus, cu scopul de a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare; nu se
poate dispune modificarea sau încetarea măsurilor de supraveghere care vor fi executate toate, pe
toată durata termenului de supraveghere.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie

impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare;

- modificarea obligaţiilor se dispune la sesizarea serviciului de probaţiune1 sau a

judecătorului delegat cu executările penale2, de către instanţa de executare;

- de exemplu, constituie o modificare a obligaţiei impusă făptuitorului de a nu se afla în

cluburi sau discoteci, suprimarea interdicţiei de a se afla în discoteci, făptuitorul urmând să
respecte doar obligaţia de a nu se afla în cluburi;

- nu constituie o modificare a obligaţiilor impuse, obţinerea de către persoana

supravegheată a permisiunii de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se
apropie de acestea, sau de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă3, şi nici încuviinţarea dată făptuitorului
de a părăsi teritoriul ţării pe o perioadă de cel mult 30 de zile, în cazuri temeinic justificate1.

1
Astfel, situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, în funcţie de evoluţia cazului, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor prin impunerea
de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora
dintre obligaţii, întocmeşte un raport de evaluare şi sesizează instanţa de executare(art. 66 alin.1 din Legea nr.
252/2013).
2
La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare în care consemnează constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea
obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie
încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le are de executat persoana supravegheată(art. 66 alin.2 din Legea
nr. 252/2013).
3
Art. 45 din Legea nr. 253/2013, prevede că, „1) În mod excepţional, consilierul de probaţiune, prin decizie, poate
acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată a acesteia, permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la
art. 85 alin. (2) lit. e) şi f), respectiv art. 101 alin. (2) lit. d) şi e) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, în următoarele cazuri:

289
 Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară;

- sesizarea instanţei pentru încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus se face în
acelaşi mod cu sesizarea pentru modificarea obligaţiilor;

- de exemplu, dacă se apreciază că nu mai este necesară respectarea obligaţiei de a nu

părăsi teritoriul ţării;

- în cazul în care făptuitorului căruia i-a fost impusă obligaţia de a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii devine inapt pentru a presta muncă, încetarea acestei obligaţii
se va dispune obligatoriu.

&2.5. Revocarea amânării aplicării pedepsei

Revocarea amânării aplicării pedepsei este o sancţiune ce se aplică faţă de făptuitor, prin
care instanţa revine asupra amânării aplicării pedepsei în cazuri expres şi limitativ prevăzute de
lege, cazurile de revocare fiind întotdeauna ulterioare rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei; revocarea amânării aplicării pedepsei este fie obligatorie, fie
facultativă pentru instanţă, funcţie de cazul de revocare.

Potrivit prevederilor art. 88 Cod penal, revocarea amânării aplicării pedepsei se dispune
sau se poate dispune, în următoarele cazuri:

a) dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-

credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa
revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei;

- pentru a se dispune revocarea, trebuie ca făptuitorul, cu rea-credinţă, adică cu intenţie,

să nu respecte măsurile sau obligaţiile de supraveghere, caz în care revocarea este obligatorie,

a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui membru de familie, dintre cei
prevăzuţi la art. 177 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susţinerea unui examen;
d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
(2) Permisiunea prevăzută la alin. (1) poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei
prevăzute la alin. (1) lit. d) când, în mod excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară
pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în termenul de
supraveghere”.
1
Art. 46 din Legea nr. 253/2013.

290
fiindcă nerespectarea din culpă a acestor măsuri ori obligaţii, sau imposibilitatea de a le executa
nu atrage revocarea;

- reaua credinţă a făptuitorului trebuie să fi dovedită, adică să rezulte fără dubiu din probe;
de exemplu făptuitorul refuză să primească vizitele consilierului de probaţiune, să urmeze cursul
de pregătire sau să presteze muncă în folosul comunităţii, etc., împrejurări ce vor fi constatate
într-un înscris ce va fi prezentat instanţei competente să dispună revocarea;

- dacă va reţine incidenţa cazului de revocare, instanţa va dispune revocarea amânării

aplicării pedepsei şi condamnarea făptuitorului la pedeapsa stabilită prin hotărârea prin care s-a
dispus amânarea, pedeapsă ce va fi executată, obligatoriu, în regim de detenţie.

b ) în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată

nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi
dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească;

- şi în acest caz, deşi legea nu prevede, credem că neîndeplinirea integrală a obligaţiilor

civile stabilite în sarcina făptuitorului, trebuie să fie făcută cu rea-credinţă, adică făptuitorul să fi
avut disponibilităţi materiale sau băneşti pentru plata prejudiciului, caz în care revocarea este
obligatorie, fiindcă, în caz contrar, nu se poate dispune revocarea;

- acoperirea doar parţială a prejudiciului poate conduce la revocare, fiindcă, până la

împlinirea termenului de supraveghere, făptuitorul are obligaţia de a împlini integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei;

- potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 253/2013, pentru verificarea modului de
executare a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei, persoana supravegheată va depune la consilierul de probaţiune dovada îndeplinirii
obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea
termenului de supraveghere;

- în cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în acest termen,

consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecătorului delegat, va solicita persoanei
supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta;

291
 - în situaţia în care constată că persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în
tot sau în parte, consilierul de probaţiune sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilor
privind revocarea amânării aplicării pedepsei;

- sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de către

judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune, în cazul în care acesta nu a sesizat instanţa în vederea revocării;

- pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va

solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice
locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice
care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului;

- îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea instanţei,

nu atrage revocarea amânării aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului
de supraveghere; credem că şi în cazul în care îndeplinirea obligaţiilor civile s-a făcut după
sesizarea instanţei, în timpul judecăţii, dar după împlinirea termenului de supraveghere, revocarea
nu operează automat, ca efect a împlinirii termenului de supraveghere, fiindcă, dacă se dovedeşte
că făptuitorul nu a avut nicio posibilitate să execute obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei până la împlinirea termenului de supraveghere,
revocarea nu va fi dispusă de către instanţă;

- nu se poate dispune revocarea în cazul în care făptuitorul dovedeşte că nu a avut nicio

posibilitate să execute obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei;

- dacă va reţine incidenţa cazului de revocare, instanţa va dispune revocarea amânării

aplicării pedepsei şi condamnarea făptuitorului la pedeapsa stabilită prin hotărârea prin care s-a
dispus amânarea, pedeapsă ce va fi executată, obligatoriu, în regim de detenţie.

c) dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă

infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru
care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen;

- şi în acest caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile, revocarea este obligatorie;

292
 - pentru a se dispune revocarea, trebuie ca hotărârea prin care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei să fi rămas definitivă;

- făptuitorul să comită o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pe durata

termenului de supraveghere;

- infracţiunea nou săvârşită să fi fost descoperită înăuntrul termenului de supraveghere, iar

pentru comiterea acestei infracţiuni să se fi pronunţat o hotărâre de condamnare, chiar după
expirarea acestui termen, fiindcă, dacă infracţiunea nou săvârşită s-ar fi descoperit după expirarea
termenului de supraveghere, nu se mai poate dispune revocarea;

- în astfel de situaţii nu există recidivă post-condamnatorie sau pluralitate intermediară,

după caz, fiindcă hotărârea definitivă prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu
constituie o hotărâre de condamnare, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă nefiind
aplicată; sunt însă îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni, întrucât făptuitorul a comis
două infracţiuni distincte înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre acestea,
condamnarea pentru infracţiunea anterioară intervenind doar la momentul aplicării pedepsei,
pedeapsă care prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a fost doar stabilită,
astfel că, pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune
se vor contopi conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni;

- în acest caz, instanţa va dispune condamnarea făptuitorului pentru infracţiunea nou

săvârşită, după care va revoca amânarea aplicării pedepsei dispusă prin hotărâre definitivă şi va
aplica pedeapsa ce a fost stabilită, iar în cele din urmă va aplica regulile de sancţionare de la
concurs pentru cele două pedepse aplicate, pedeapsa finală urmând să se execute efectiv, întru-n
loc de detenţie;

- de exemplu, dacă prin hotărâre definitivă s-a stabilit o pedeapsă de 1 an

închisoare şi s-a dispus amânarea aplicării acestei pedepse, iar pe durata termenului de
supraveghere făptuitorul comite o nouă infracţiune, mai întâi se va aplica pedeapsa pentru
infracţiunea nou săvârşită, să presupunem că s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, apoi se
va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei de 1 an, apoi se va aplica această pedeapsă,
după care, în cele din urmă, se vor contopi cele două pedepse după regulile de la concurs,
făptuitorul urmând să execute o pedeapsă finală de 2 ani şi 4 luni închisoare în penitenciar;

- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei, pe durata termenului de supraveghere făptuitorul comite un concurs de infracţiuni, iar

293
cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite în concurs este o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, revocarea este obligatorie, stabilirea pedepsei finale făcându-se în acelaşi
mod(aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune din concurs, revocarea şi aplicarea pedepsei
stabilită prin hotărâre definitivă, contopirea tuturor pedepselor după regulile de la concurs).

d) dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă

infracţiune, din culpă, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o
condamnare chiar după expirarea acestui termen;

- dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, revocarea amânării aplicării
pedepsei este facultativă, funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite ulterior şi având în vedere
forma de vinovăţie, instanţa putând decide fie menţinerea, fie revocarea amânării aplicării
pedepsei;

- dacă decide menţinerea amânării aplicării pedepsei, întrucât legea nu distinge, credem
că pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă, instanţa va fi liberă să dispună fie renunţarea la
aplicarea pedepsei, fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, fie executarea efectivă a pedepsei în regim de detenţie1;

- pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă se va putea dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei şi aplicarea unui avertisment, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 Cod
penal, fiindcă hotărârea definitivă prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu constituie o
hotărâre de condamnare în sensul art. 80 alin.2 lit. b Cod penal, pedeapsa stabilită nefiind
aplicată, caz în care termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei va curge în
continuare, tocmai fiindcă s-a dispus menţinerea amânării aplicării pedepsei;

- pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă se va putea dispune şi amânarea aplicării
pedepsei din motivele deja arătate, precum şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
dacă sunt îndeplinite condiţiile;

- pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă se va putea dispune şi executarea pedepsei în
detenţie, dar numai dacă hotărârea de condamnare pentru această infracţiune rămâne definitivă
după expirarea termenului de supraveghere(de exemplu, în cazul în care infracţiunea din culpă
este comisă cu o lună înainte de expirarea termenului de supraveghere), fiindcă în caz

1
S-a exprimat şi opinia contrară, pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia, în acest caz instanţa nu poate dispune
menţinerea amânării aplicării pedepsei dispusă prin hotărâre definitivă şi renunţarea la aplicarea pedepsei sau
aplicarea unei pedepse în regim de detenţie pentru infracţiunea săvârşită din culpă. În acest sens, M. Udroiu, op. cit.,
pag. 270 şi urm.

294
contrar(dacă hotărârea de condamnare rămâne definitivă înainte de expirarea termenului de
supraveghere), revocarea devine obligatorie(dacă instanţa apreciază că se impune executarea
efectivă a pedepsei), fiind imposibil ca făptuitorul să execute pedeapsa închisorii în detenţie şi, în
acelaşi timp, să se supună şi măsurilor şi obligaţiilor de supraveghere impuse prin hotărârea prin
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei1;

- în cazul în care pentru infracţiunea săvârşită din culpă se dispune amânarea aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, vor curge în paralel două
termene de supraveghere, primul pentru infracţiunea se a determinat iniţial amânarea aplicării
pedepsei, al doilea pentru infracţiunea săvârşită din culpă, pentru care s-a dispus ulterior
amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- dacă pe durata celor două termene de supraveghere făptuitorul comite o nouă infracţiune
din culpă, se vor aplica aceleaşi reguli, în sensul că se va putea decide fie menţinerea amânării
aplicării pedepsei, fie revocarea;

- dacă pe durata celor două termene de supraveghere făptuitorul comite o nouă infracţiune
cu intenţie sau cu intenţie depăşită revocarea este obligatorie, urmând să se procedeze aşa cum s-
a arătat mai sus, respectiv revocarea amânării aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, după caz, aplicarea pedepsei stabilite, în cazul amânării aplicării
pedepsei, şi, în final, contopirea tuturor pedepselor după regulile de la concurs, potrivit
prevederilor art. 88 alin. 3 Cod penal2;

- dacă decide revocarea amânării aplicării pedepsei se va proceda ca şi în cazul în care

infracţiunea nou săvârşită a fost comisă cu intenţie sau cu intenţie depăşită.

În caz de revocare a amânării aplicării pedepsei, dacă pe lângă pedeapsa principală au fost
stabilite şi pedepse complementare, acestea se vor executa în condiţiile prevăzute de lege.

&2.6. Anularea amânării aplicării pedepsei

1
În sens contrar, M. Udroiu, op. cit., pag. 271, cu argumentarea că nu este posibil ca „în acest caz de concurs de
infracţiuni, una din pedepse să fie executată în regim de detenţie, iar aplicarea pedepsei pentru cealaltă infracţiune
să fie amânată”; credem că autorul citat pleacă de la premisa greşită a existenţei concursului de infracţiuni, caz în
care argumentarea este corectă, dar, într-o astfel de situaţie nu există concurs, tocmai pentru că amânarea aplicării
pedepsei a fost menţinută, pedeapsa stabilită neaplicându-se.
2
S-a exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea intenţionată se va contopi
după regulile de la pluralitatea intermediară cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită din culpă, iar apoi,
această pedeapsă se va contopi după regulile de la concurs cu pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată; M. Udroiu,
op. cit., pag. 270.

295
 Potrivit prevederilor art. 89 Cod penal, „dacă pe parcursul termenului de supraveghere
se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz,
dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei

rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea
aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei”.

- este, aşadar, obligatoriu ca anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei făptuitorul să fi comis o altă infracţiune;
- pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului să i se fi aplicat o pedeapsă cu
închisoarea, chiar dacă pedeapsa pentru comiterea acestei infracţiuni a fost aplicată după
expirarea termenului de supraveghere;
- spre deosebire de instituţia anulării renunţării la aplicarea pedepsei, în acest caz, este
obligatoriu ca pedeapsa pentru infracţiunea comisă anterior rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să fie o pedeapsă cu închisoarea(nu şi cu amendă), iar
această pedeapsă să fi fost sau să fie aplicată(nu doar stabilită);
- aşadar, nu se poate dispune anularea dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită
anterior este amenda sau dacă pentru această infracţiune s-a stabilit pedeapsa închisorii sau a
amenzii, dispunându-se apoi amânarea aplicării acestei pedepse, fiindcă legea prevede expres că
anularea operează doar cu privire la pedeapsa închisorii ce a fost aplicată;
- credem că este o deficienţă de reglementare, fiind inadmisibil ca în cazul anulării
renunţării la aplicarea pedepsei(art. 82 alin. 2 Cod penal), modalitate de individualizare judiciară
mai puţin severă pentru făptuitor, anularea să opereze atât pentru pedeapsa amenzii cât şi pentru
pedeapsa închisorii, nefiind obligatoriu ca aceste pedepse să fie aplicate, ci doar stabilite, pe
când, în cazul anulării amânării aplicării pedepsei, modalitate de individualizare judiciară mai
aspră pentru făptuitor, anularea să opereze doar în privinţa pedepsei închisorii ce a fost aplicată,
şi de aceea, de lege ferenda, credem că se impune intervenţia legiuitorului potrivit celor expuse;
- regimul sancţionator este identic cu cel arătat la anularea renunţării la aplicarea
pedepsei, urmând să se aplice fie regulile de sancţionare ale concursului de infracţiuni(când

296
infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a fost comisă înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior), fie de la
recidivă(când infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a fost comisă după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi sunt
îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei), fie de la pluralitate intermediară(când
infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a fost comisă după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei);
- în astfel de cazuri, după aplicarea pedepsei pentru infracţiunea descoperită ulterior,
amânarea aplicării pedepsei se anulează, se aplică pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a
atras iniţial amânarea aplicării pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile de sancţionare
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară;
- în caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei
rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83 Cod penal; dacă se dispune
amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei;
- în caz de concurs de infracţiuni, cu privire la pedeapsa finală stabilită pentru concurs,
deşi legea nu prevede expres, se va putea dispune şi suspendarea executării pedepsei aplicate sub
supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 Cod penal, fiindcă şi această
modalitate de individualizare judiciară este prevăzută de lege;
- în caz de recidivă şi în caz de pluralitate intermediară pedeapsa aplicată se va executa
obligatoriu în regim de detenţie, cu precizarea că poate exista atât recidivă post-condamnatorie,
cât şi recidivă post-executorie;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, se
descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior un concurs de
infracţiuni, toate infracţiunile fiind săvârşite în modalitatea concursului de infracţiuni, mai întâi,
se va stabili pedeapsa pentru fiecare infracţiune din concurs, apoi amânarea aplicării pedepsei se
anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial amânarea aplicării
pedepsei, după care toate pedepsele se contopesc potrivit regulilor de la concurs;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, până la
împlinirea termenului de supraveghere, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această

297
măsură săvârşise anterior un concurs de infracţiuni, una sau unele dintre infracţiunile concurente
fiind comise anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei, iar alta sau altele ulterior acestei date, în raport cu hotărârea definitivă prin care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei existând atât concurs, cât şi recidivă, sau după caz, pluralitate
intermediară, după aplicarea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, se va
dispune anularea amânării aplicării pedepsei şi se va aplica pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
care iniţial a determinat amânarea aplicării pedepsei, iar, în cele din urmă se va da eficienţă
prevederilor art. 79 alin. 2 Cod penal, privind concursul dintre cauzele de agravare analizate mai
sus, în sensul că mai întâi, se vor aplica regulile de sancţionare de la concurs şi apoi cele de la
recidivă.
În caz de anulare a amânării aplicării pedepsei, dacă pe lângă pedeapsa principală au fost
stabilite şi pedepse complementare, acestea se vor executa, cu excepţia cazului când după
anulare, s-a dispus din nou amânarea aplicării pedepsei.

&2.7. Efectele amânării aplicării pedepsei

Întrucât amânarea aplicării pedepsei nu constituie o condamnare, persoanei faţă de care

s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa principală stabilită şi nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere,
nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
Dacă pe lângă pedeapsa principală au fost stabilite şi pedepse complementare, acestea nu
se vor executa.
Amânarea aplicării pedepsei nu produce însă efecte asupra măsurilor de siguranţă, în
sensul că instanţa va putea să aplice făptuitorului măsuri de siguranţă(de exemplu, obligarea la
tratament medical), şi nici asupra obligaţiilor civile, urmând ca prin hotărârea prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă prin infracţiune a cauzat vreun prejudiciu, infractorul să fie
obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

&3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

&3.1. Noţiune

298
 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o modalitate de individualizare
judiciară ce constă în posibilitatea acordată instanţei de a suspenda executarea pedepsei închisorii
aplicate făptuitorului, persoană fizică majoră care a comis o infracţiune, pe durata unui termen de
supraveghere, înăuntrul căruia persoana condamnată trebuie să se supună unor măsuri de
supraveghere stabilite de lege şi să respecte anumite obligaţii de supraveghere stabilite de către
instanţă.
Această modalitate de individualizare judiciară a pedepsei constituie o hotărâre de
condamnare şi se poate dispune motivat, dacă, în raport de persoana infractorului, de conduita
avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu
va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.

&3.2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune doar dacă sunt
îndeplinite cumulativ anumite condiţii impuse prin prevederile art. 91 Cod penal, condiţii cu
privire atât la faptă cât şi cu privire la făptuitor.
Condiţii cu privire la faptă
Instanţa poate dispune motivat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă
sunt întrunite următoarele condiţii cu privire la infracţiunea săvârşită:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel
mult 3 ani;
- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune indiferent de limitele
de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, condiţia analizată vizând doar
pedeapsa aplicată de către instanţă, care trebuie să fie de cel mult 3 ani închisoare, indiferent dacă
este aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni;

- nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa

aplicată este numai amenda;

299
 - când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62
Cod penal(când prin săvârşirea infracţiunii s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial), amenda
se execută, chiar dacă pentru pedeapsa închisorii se dispune suspendarea executării sub
supraveghere;

- dacă pedeapsa rezultantă stabilită pentru un concurs de infracţiuni este închisoarea de

cel mult 3 ani, alături de care s-a aplicat şi pedeapsa amenzii, se poate dispune suspendarea
executării pedepsei închisorii sub supraveghere, pedeapsa amenzii urmând să se execute;

- situaţia este identică şi în caz de pluralitate intermediară, dacă pedeapsa aplicată de

către instanţă este de cel mult 3 ani închisoare, iar dacă alături de aceasta s-a aplicat şi pedeapsa
amenzii, când se poate dispune suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere,
pedeapsa amenzii urmând să se execute;

- în caz de revocare a amânării aplicării pedepsei, nu se poate dispune suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere.

Condiţii cu privire la făptuitor

a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un

an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare;

- adică făptuitorul să nu fie recidivist, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

putându-se dispune, aşadar, faţă de orice persoană fizică majoră care nu comite o infracţiune în
stare de recidivă;

- per a contrario, se va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

dacă condamnarea definitivă anterioară a fost pronunţată pentru comiterea unei infracţiuni din
culpă, dacă pedeapsa aplicată pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată este
amenda sau închisoarea de 1 an sau mai mică, dacă fapta săvârşită nu mai este prevăzută de legea
penală, dacă a intervenit amnistia post-condamnatorie, sau dacă a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare;

- se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi în cazul în care

prin hotărâre definitivă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei.

300
 b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii;

- acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii este

obligatoriu, pentru a nu se intra în contradicţie cu prevederile art. 42 din Constituţia României,
respectiv cu prevederile art. 4 din C.E.D.O., privind interzicerea muncii forţate sau obligatorii;

c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii

infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea
pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte
infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată;

- sunt prevăzute astfel criteriile pe baza cărora instanţa, pentru a dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, poate să aprecieze că aplicarea unei pedepse nu este
necesară, impunându-se însă supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă
determinată;

d) infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau nu a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor;

- este avută în vedere conduita infractorului după comiterea faptei, prin care acesta
contribuie la aflarea adevărului în cauză, la identificarea şi tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
Îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor mai sus arătate nu obligă instanţa să dispună,
automat, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fiindcă la individualizarea judiciară a
modului de executare vor fi avute în vedere toate criteriile generale de individualizare prevăzute
de art. 74 Cod penal, instanţa fiind liberă să aprecieze în funcţie de speţa concretă.
În mod excepţional, se va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale, cu excepţia consimţământului
făptuitorului de a presta muncă în folosul comunităţii, în cazul comiterii infracţiunii comiterii
infracţiunii de abandon de familie prevăzută de art. 378 Cod penal, alin.5 al textului legal arătat
prevăzând expres că dacă „până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau

301
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta”.
În considerentele hotărârii prin care s-a dispus acest mod de individualizare, este
obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor ce au
determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.

& 3.3. Termenul de supraveghere

Prin noţiunea de „termen de supraveghere” sau „durata supravegherii” se înţelege

„intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiţionată ori o măsură
educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile
de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa”1.

Termenul de supraveghere este stabilit prin prevederile art. 92 Cod penal ca fiind un
termen variabil, între 2 şi 4 ani, durata termenului de supraveghere fiind fixată de către instanţă
între aceste limite, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate; durata termenului
de supraveghere nu poate fi niciodată mai mică de 2 ani, chiar dacă pedeapsa aplicată este mai
mică de 2 ani închisoare.

Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute
obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

De asemenea, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile

stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
1
Art. 2 din Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 513 din 14
august 2013

302
 &3.4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

A. Măsurile de supraveghere

Potrivit prevederilor art. 93 alin.1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere,

persoana faţă de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere trebuie să
respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de

existenţă.

La pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, instanţa este obligată să impună făptuitorului respectarea tuturor acestor măsuri de
supraveghere, măsuri ce trebuiesc respectate pe toată durata termenului de supraveghere,
neexistând posibilitatea de a se dispune încetarea sau modificarea vreuneia sau a unora din aceste
măsuri.

A. Obligaţiile de supraveghere

Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în cazul suspendării executării pedepsei

sub supraveghere, obligatoriu, potrivit prevederilor art. 93 alin. 3 Cod penal, ca pe parcursul
termenului de supraveghere, condamnatul trebuie:

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între

60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, persoana nu poate presta această muncă; numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea
de executare a pedepselor;

- impunerea acestei obligaţii este obligatorie, fiind de esenţa suspendării executării

pedepsei sub supraveghere, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă;
303
 - pentru stabilirea conţinutului acestei obligaţii, instanţa va consulta informaţiile puse la
dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de
executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate

- prin hotărârea prin care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
instanţa trebuie să desemneze două instituţii din comunitate unde făptuitorul urmează să presteze
muncă neremunerată în folosul comunităţii;

- dacă pe parcursul termenului de supraveghere făptuitorul devine apt de muncă, instanţa

este obligată să impună acestuia executarea acestei obligaţii, potrivit prevederilor art. 95 alin. 1
Cod penal;

- îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana supravegheată

desfăşoară muncă neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al
instituţiei din comunitate stabilite prin decizia consilierului de probaţiune;

- supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii

neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent;

- munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult

1 an de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă
pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea
de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul
comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere, două ore de activitate
prestată efectiv echivalând cu o zi de muncă.

Potrivit prevederilor art. 93 alin. 2 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere,

instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute
una sau mai multe dintre următoarele obligaţii1:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

1
Conţinutul acestor obligaţii este similar cu cel analizat în cazul obligaţiilor ce pot fi impuse în cazul amânării
aplicării pedepsei.

304
 d) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

& 3.4. Supravegherea

Pe durata termenului de supraveghere, serviciile de probaţiune joacă un rol important în

procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi obligaţiilor impuse de către instanţă.

Potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 252/20131, privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, procesul de supraveghere cuprinde ansamblul activităţilor şi
intervenţiilor derulate în mod direct de către serviciul de probaţiune sau sub coordonarea
acestuia, în scopul reabilitării sociale a persoanei supravegheate, al reparării prejudiciului adus
comunităţii prin săvârşirea faptei şi al creşterii gradului de siguranţă în comunitate, şi se
realizează prin exercitarea controlului asupra respectării măsurilor şi executării obligaţiilor
impuse în sarcina unei persoane supravegheate şi asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului
de săvârşire de infracţiuni şi particularităţilor cazului.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se

comunică serviciului de probaţiune.

Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), alin. (3)
şi alin. (5) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit. d) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul
de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.

Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor

prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi alin. (3) într-un termen cât mai scurt de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 7 februarie 2014.

305
 b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

& 3.5. Modificarea sau încetarea obligaţiilor

Procesul de supraveghere este flexibil, în sensul că pe durata termenului de supraveghere,

instanţa poate să dispună fie modificarea, fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care
le-a impus, cu scopul de a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare; nu se
poate dispune modificarea sau încetarea măsurilor de supraveghere care vor fi executate toate, pe
toată durata termenului de supraveghere.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie

impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare;

- modificarea obligaţiilor se dispune la sesizarea serviciului de probaţiune1 sau a

judecătorului delegat cu executările penale2, de către instanţa de executare;

Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară;

- sesizarea instanţei pentru încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus se face în
acelaşi mod cu sesizarea pentru modificarea obligaţiilor;

- de exemplu, dacă se apreciază că nu mai este necesară respectarea obligaţiei de a nu

părăsi teritoriul ţării;

1
Astfel, situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, în funcţie de evoluţia cazului, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor prin impunerea
de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora
dintre obligaţii, întocmeşte un raport de evaluare şi sesizează instanţa de executare(art. 66 alin.1 din Legea nr.
252/2013).
2
La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare în care consemnează constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea
obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie
încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le are de executat persoana supravegheată(art. 66 alin.2 din Legea
nr. 252/2013).

306
 - în cazul în care făptuitorului căruia i-a fost impusă obligaţia de a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii devine inapt pentru a presta muncă, încetarea acestei obligaţii
se va dispune obligatoriu.

&3.5. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este o sancţiune ce se aplică

faţă de făptuitor, prin care instanţa revine asupra suspendării executării pedepsei în cazuri expres
şi limitativ prevăzute de lege, cazurile de revocare fiind întotdeauna ulterioare rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este fie obligatorie, fie facultativă
pentru instanţă, funcţie de cazul de revocare.

Potrivit prevederilor art. 96 Cod penal, revocarea suspendării executării pedepsei se

dispune sau se poate dispune, în următoarele cazuri:

a) dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-

credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa
revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei;

- pentru a se dispune revocarea, trebuie ca făptuitorul, cu rea-credinţă, adică cu intenţie,

să nu respecte măsurile sau obligaţiile de supraveghere, caz în care revocarea este obligatorie,
fiindcă nerespectarea din culpă a acestor măsuri ori obligaţii, sau imposibilitatea de a le executa
nu atrage revocarea;

- reaua credinţă a făptuitorului trebuie să fi dovedită, adică să rezulte fără dubiu din probe;
de exemplu făptuitorul refuză să primească vizitele consilierului de probaţiune, să urmeze cursul
de pregătire sau să presteze muncă în folosul comunităţii, etc., împrejurări ce vor fi constatate
într-un înscris ce va fi prezentat instanţei competente să dispună revocarea;

- dacă va reţine incidenţa cazului de revocare, instanţa va dispune revocarea suspendării

executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă,
pedeapsă ce va fi executată, obligatoriu, în regim de detenţie.

b)în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată

nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi

307
dispune executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nici o
posibilitate să le îndeplinească;

- şi în acest caz, deşi legea nu prevede, credem că neîndeplinirea integrală a obligaţiilor

civile stabilite în sarcina făptuitorului, trebuie să fie făcută cu rea-credinţă, adică făptuitorul să fi
avut disponibilităţi materiale sau băneşti pentru plata prejudiciului, caz în care revocarea este
obligatorie, fiindcă, în caz contrar, nu se poate dispune revocarea;

- acoperirea doar parţială a prejudiciului poate conduce la revocare, fiindcă, până la

împlinirea termenului de supraveghere, făptuitorul are obligaţia de a împlini integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei;

- potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 253/2013, pentru verificarea modului de
executare a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus suspendarea, persoana
supravegheată va depune la consilierul de probaţiune dovada îndeplinirii obligaţiilor civile
stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere;

- în cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în acest termen,

consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecătorului delegat, va solicita persoanei
supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta;

- în situaţia în care constată că persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în

tot sau în parte, consilierul de probaţiune sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilor
privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere;

- sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de către

judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune, în cazul în care acesta nu a sesizat instanţa în vederea revocării;

- pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va

solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice
locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice
care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului;

- îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea instanţei,

nu atrage revocarea, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de supraveghere; credem că

308
şi în cazul în care îndeplinirea obligaţiilor civile s-a făcut după sesizarea instanţei, în timpul
judecăţii, dar după împlinirea termenului de supraveghere, revocarea nu operează automat, ca
efect a împlinirii termenului de supraveghere, fiindcă, dacă se dovedeşte că făptuitorul nu a avut
nici o posibilitate să execute obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere până la împlinirea termenului de supraveghere,
revocarea nu va fi dispusă de către instanţă;

- nu se poate dispune revocarea în cazul în care făptuitorul dovedeşte că nu a avut nici o

posibilitate să execute obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere;

- dacă va reţine incidenţa cazului de revocare, instanţa va dispune revocarea suspendării

executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă,
pedeapsă ce va fi executată, obligatoriu, în regim de detenţie.

c) dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 nu a fost
executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi
alin. (6), instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, la care se adaugă
pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda;

- este situaţia în care instanţa a dispus condamnarea la pedeapsa amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii(art. 62 Cod penal), când prin comiterea infracţiunii s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial, dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere(pedeapsa amenzii este întotdeauna executabilă întrucât nu se poate dispune
suspendarea executării pedepsei amenzii);

- deşi legea nu prevede, credem că revocarea va opera şi în cazul în care s-a dispus
condamnarea pentru un concurs de infracţiuni sau pentru comiterea unei infracţiuni în stare de
pluralitate intermediară, pentru care s-a aplicat atât pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, cât şi pedeapsa amenzii;

- revocarea suspendării executării pedepsei închisorii intervine în cazul în care, pe durata

termenului de supraveghere, se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, caz în care
condamnatul, ca efect a înlocuirii şi revocării, va executa, prin cumul aritmetic, atât pedeapsa a
cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, cât şi pedeapsa închisorii care a înlocuit
pedeapsa amenzii;

309
 - înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii intervine fie pentru neexecutarea, în
totul sau în parte, cu rea-credinţă a pedepsei amenzii(art. 63 Cod penal), fie pentru imposibilitatea
de executare a pedepsei amenzii din motive neimputabile condamnatului, dacă acesta nu îşi dă
consimţământul pentru a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii(art. 64 alin. 6 Cod
penal), fie pentru neexecutarea obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii,
după înlocuirea pedepsei amenzii cu această obligaţie(art. 64 alin. 5 lit. a Cod penal).

d) dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă

infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru
care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen;

- şi în acest caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile, revocarea este obligatorie;

- pentru a se dispune revocarea, trebuie ca hotărârea prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere să fi rămas definitivă;

- făptuitorul să comită o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pe durata

termenului de supraveghere;

- infracţiunea nou săvârşită să fi fost descoperită înăuntrul termenului de supraveghere, iar

pentru comiterea acestei infracţiuni să se fi pronunţat o hotărâre de condamnare, chiar după
expirarea acestui termen, fiindcă, dacă infracţiunea nou săvârşită s-ar fi descoperit după expirarea
termenului de supraveghere, nu se mai poate dispune revocarea;

- în astfel de situaţii va exista fie recidivă post-condamnatorie, fie pluralitate intermediară,

după caz, astfel că instanţa va dispune condamnarea făptuitorului pentru infracţiunea nou
săvârşită, după care va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin
hotărâre definitivă, iar în cele din urmă va aplica regulile de sancţionare de la recidiva post-
condamnatorie sau de la pluralitate intermediară, după caz, pedeapsa finală urmând să se execute
efectiv, într-un loc de detenţie;

- de exemplu, dacă prin hotărâre definitivă s-a aplicat o pedeapsă de 1 an închisoare şi s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a acestei pedepse, iar pe durata
termenului de supraveghere făptuitorul comite o nouă infracţiune în stare de pluralitate
intermediară, mai întâi se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită, să presupunem că
s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, apoi se va dispune revocarea suspendării executării
pedepsei de 1 an, după care, în cele din urmă, se vor contopi cele două pedepse după regulile de
la concurs, făptuitorul urmând să execute o pedeapsă finală de 2 ani şi 4 luni închisoare în
310
penitenciar; vor fi urmate aceleaşi reguli şi în caz de recidivă post-condamnatorie, diferenţa
constând doar în modul de sancţionare(pedeapsa revocată se va cumula cu pedeapsa aplicată
pentru infracţiunea nou săvârşită);

- dacă infracţiunea nou săvârşită a fost descoperită după expirarea termenului de

supraveghere, dar până la împlinirea termenului de reabilitare şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
cei doi termeni ai recidivei, va exista recidivă post-executorie(fiindcă în cazul în care
condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată potrivit art. 90 alin. 1 Cod penal),
pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită urmând să se aplice potrivit regulilor de sancţionare a
acestei recidive;

- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere făptuitorul comite un concurs
de infracţiuni, fiind îndeplinite condiţiile recidivei post-condamnatorii, revocarea este
obligatorie, stabilirea pedepsei finale făcându-se după cum urmează: mai întâi se aplică
pedepsele pentru infracţiunile din concurs, apoi, acestea se contopesc după regulile de la concurs,
apoi se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, după care, pedeapsa
stabilită pentru concurs se cumulează aritmetic cu pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată(art.
43 alin. 1,2 Cod penal, sancţionarea recidivei post-condamnatorii);

- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere făptuitorul comite un concurs
de infracţiuni, fiind îndeplinite condiţiile de existenţă a pluralităţii intermediare, revocarea este
obligatorie, urmând ca după aplicarea pedepselor pentru infracţiunile din concurs, să se dispună
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, după care, toate pedepsele se vor
contopi după regulile de la concurs(art. 44 alin. 2 Cod penal, privind modul de sancţionare a
pluralităţii intermediare);

- deşi legea nu prevede, credem că dacă pentru infracţiunea descoperită ulterior s-a aplicat
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se revocă şi se
aplică regulile de sancţionare ale recidivei post-condamnatorii sau ale pluralităţii intermediare,
după caz, condamnatul urmând să execute numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

311
 - nu se va putea dispune revocarea, dacă pentru infracţiunea descoperită ulterior, în
termenul de supraveghere, s-a aplicat pedeapsa amenzii, caz în care se va executa numai
pedeapsa amenzii;
- dacă infracţiunea nou săvârşită a fost descoperită după expirarea termenului de
supraveghere, dar până la împlinirea termenului de reabilitare şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
cei doi termeni ai recidivei, va exista recidivă post-executorie(fiindcă în cazul în care
condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată potrivit art. 90 alin. 1 Cod penal),
astfel că, dacă se decide aplicarea pedepsei amenzii, aceasta se va aplica potrivit regulilor de
sancţionare a acestei recidive.

e) dacă după suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, persoana

supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, din culpă, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen;

- dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere este facultativă, funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite ulterior şi
având în vedere forma de vinovăţie, instanţa putând decide fie menţinerea, fie revocarea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere;

- dacă decide menţinerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere întrucât legea
nu distinge, credem că pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă, instanţa va fi liberă să dispună
fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fie executarea efectivă a pedepsei în regim
de detenţie1;

- pentru a putea dispune ca pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită din culpă să fie
executată în detenţie, trebuie ca hotărârea de condamnare pentru infracţiunea săvârşită din culpă
să fie pronunţată sau să rămână definitivă după expirarea termenului de supraveghere, fiindcă, în
caz contrar, este imposibil ca în acelaşi timp, condamnatul să execute o pedeapsă în detenţie şi să
respecte(execute) măsurile şi obligaţiile de supraveghere ce i-au fost impuse pe durata termenului
de supraveghere;

1
S-a exprimat şi opinia contrară, pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia, dacă decide ca pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea nou săvârşită să se execute efectiv, în regim de detenţie, nu se poate menţine suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. În acest sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 289.

312
 - pentru infracţiunea nou săvârşită din culpă nu se va putea însă dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei fiindcă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse
de lege(art. 80 alin. 2 lit. a, respectiv art. 83 alin.1 lit. b Cod penal);

- în cazul în care pentru infracţiunea săvârşită din culpă se dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, vor curge în paralel două termene de supraveghere, primul pentru
infracţiunea se a determinat iniţial suspendarea, al doilea pentru infracţiunea săvârşită din culpă,
pentru care s-a dispus ulterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- dacă pe durata celor două termene de supraveghere făptuitorul comite o nouă infracţiune
din culpă, se vor aplica aceleaşi reguli, în sensul că se va putea decide fie menţinerea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, fie revocarea;

- dacă pe durata celor două termene de supraveghere făptuitorul comite o nouă

infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită revocarea este obligatorie pentru ambele pedepse,
urmând să se procedeze în funcţie de felul formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită
infracţiunea pentru care s-a dispus iniţial suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- dacă infracţiunea pentru care s-a dispus prima oară suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a fost comisă din culpă, se va proceda aşa cum s-a arătat mai sus, respectiv
aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită pe durata celor două termene de supraveghere,
apoi revocarea suspendării executării sub supraveghere pentru ambele pedepse, şi în final,
contopirea tuturor pedepselor după regulile de la pluralitate intermediară, potrivit prevederilor art.
96 alin. 6 Cod penal;

- dacă infracţiunea pentru care s-a dispus prima oară suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a fost comisă cu intenţie sau cu intenţie depăşită, mai întâi se va aplica pedeapsa
pentru infracţiunea săvârşită pe durata celor două termene de supraveghere, apoi se va revoca
suspendarea executării sub supraveghere pentru ambele pedepse, apoi se vor aplica regulile de
sancţionare de la pluralitate intermediară pentru prima, respectiv a doua infracţiune săvârşită, iar
în cele din urmă la pedeapsa stabilită pentru pluralitate intermediară se va adăuga în întregime
pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune comisă cu intenţie sau cu intenţie depăşită;

- dacă se decide revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se va

proceda la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din culpă, apoi se va dispune
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, după care, pedeapsa finală se va
stabili după regulile de la pluralitate intermediară.

313
 În caz de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă pe lângă
pedeapsa principală au fost stabilite şi pedepse complementare, acestea se vor executa în
condiţiile prevăzute de lege.

&3.6. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Potrivit prevederilor art. 97 Cod penal, „dacă pe parcursul termenului de supraveghere

se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar
după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 91.
Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunţat
anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”.

- este, aşadar, obligatoriu ca anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere făptuitorul să fi comis o altă infracţiune;
- pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului să i se fi aplicat o pedeapsă cu
închisoarea, chiar dacă pedeapsa pentru comiterea acestei infracţiuni a fost aplicată după
expirarea termenului de supraveghere;
- nu se poate dispune anularea dacă pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului i s-
a aplicat pedeapsa amenzii;
- credem că este o deficienţă de reglementare, fiind inadmisibil ca în cazul anulării
renunţării la aplicarea pedepsei(art. 82 alin. 2 Cod penal), modalitate de individualizare judiciară
mai puţin severă pentru făptuitor, anularea să opereze atât pentru pedeapsa amenzii cât şi pentru
pedeapsa închisorii, nefiind obligatoriu ca aceste pedepse să fie aplicate, ci doar stabilite, pe când
în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere(ca şi în cazul anulării amânării
aplicării pedepsei), modalitate de individualizare judiciară mai aspră pentru făptuitor, anularea să
opereze doar în privinţa pedepsei închisorii ce a fost aplicată, şi de aceea, de lege ferenda,
credem că se impune intervenţia legiuitorului potrivit celor expuse;

314
 - aşadar, nu se poate dispune anularea dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită
anterior este amenda sau dacă pentru această infracţiune s-a stabilit pedeapsa închisorii sau a
amenzii, dispunându-se apoi amânarea aplicării acestei pedepse, fiindcă legea prevede expres că
anularea operează doar cu privire la pedeapsa închisorii ce a fost aplicată;
- regimul sancţionator este identic cu cel arătat la anularea amânării aplicării pedepsei,
urmând să se aplice fie regulile de sancţionare ale concursului de infracţiuni(când infracţiunea
pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a fost comisă înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior), fie de la
recidivă(când infracţiunea pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a fost comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea săvârşită anterior şi sunt îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei), fie
de la pluralitate intermediară(când infracţiunea pentru care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere a fost comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru infracţiunea săvârşită anterior şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai
recidivei);
- în astfel de cazuri, după aplicarea pedepsei pentru infracţiunea descoperită ulterior,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează, aplicându-se apoi, după caz,
dispoziţiile de sancţionare privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară;
- în caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune
suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 91 Cod penal; dacă se dispune suspendarea şi pentru pedeapsa rezultantă,
termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
- în caz de recidivă, pedeapsa aplicată se va executa obligatoriu în regim de detenţie, cu
precizarea că poate exista atât recidivă post-condamnatorie, cât şi recidivă post-executorie;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior un
concurs de infracţiuni, toate infracţiunile fiind săvârşite în modalitatea concursului de infracţiuni,
mai întâi, se va stabili pedeapsa pentru fiecare infracţiune din concurs ce a fost descoperită
ulterior, apoi se anulează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, după care, toate
pedepsele se contopesc potrivit regulilor de la concurs;

315
 - în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, până la împlinirea termenului de supraveghere, se descoperă că persoana faţă de
care s-a luat această măsură săvârşise anterior un concurs de infracţiuni, una sau unele dintre
infracţiunile concurente fiind comise anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, iar alta sau altele ulterior acestei date, în raport cu hotărârea definitivă prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere existând atât concurs, cât şi recidivă,
sau după caz, pluralitate intermediară, după aplicarea pedepselor pentru fiecare infracţiune
concurentă descoperită ulterior, se va dispune anularea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, iar, în cele din urmă se va da eficienţă prevederilor art. 79 alin. 2 Cod penal,
privind concursul dintre cauzele de agravare analizate mai sus, în sensul că mai întâi, se vor
aplica regulile de sancţionare de la concurs şi apoi cele de la recidivă.

&3.7. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la

expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată(art. 90
alin. 1 Cod penal).
Chiar dacă executarea pedepsei închisorii este suspendată, în cazul în care făptuitorul a
fost condamnat şi la pedeapsa amenzii(fie în cazul pedepsei amenzii care însoţeşte pedeapsa
închisorii, fie în caz de concurs de infracţiuni), această pedeapsă se va executa obligatoriu.
De asemenea, dacă s-au aplicat şi pedepse complementare, acestea se vor executa pe
durata termenului de supraveghere, iar dacă perioada pentru care au fost aplicate(de la 1 la 5 ani)
este mai mare decât durata termenului de supraveghere(de maximum 4 ani), ele se vor executa şi
după expirarea acestui termen.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de
siguranţă, în sensul că instanţa va putea să aplice făptuitorului măsuri de siguranţă(de exemplu,
obligarea la tratament medical), şi nici asupra obligaţiilor civile, urmând ca prin hotărârea prin
care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă prin infracţiune a cauzat
vreun prejudiciu, infractorul să fie obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

316
 &4. Executarea pedepselor

Executarea pedepsei se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale

Codului de procedură penală şi a dispoziţiilor Legii nr. 254/20131, privind executarea pedepselor.
Pedepsele se execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase
definitive, pe timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii fiind
interzisă supunerea persoanei condamnate la tortură, la tratamente inumane sau degradante, ori la
alte asemenea tratamente, sub sancţiunea aplicării legii penale faţă de persoanele vinovate de
săvârşirea unor astfel de fapte.
De asemenea, în timpul executării pedepselor este interzisă orice formă de discriminare pe
temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă,
infecţie HIV/SIDA, sau alte asemenea temeiuri, sub sancţiunea pedepsirii funcţionarului public în
caz de încălcare a acestei norme, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea
unor drepturi prevăzută de art. 297 Cod penal.

&5.1. Executarea pedepselor principale privative de libertate

Pedepsele principale privative de libertate, respectiv pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi

pedeapsa închisorii, se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare(art.11 din Legea
nr. 254/2013), care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului României, în subordinea
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. La punerea în executare a pedepselor privative de
libertate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor stabileşte penitenciarul în care persoana
condamnată urmează să execute pedeapsa, la stabilirea acestuia ţinându-se seama ca penitenciarul
să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se
seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare
socială identificate, sex şi vârstă.
În cadrul fiecărui penitenciar se pot înfiinţa secţii interioare sau exterioare, în raport cu
regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, categoriile de persoane condamnate şi
cerinţele speciale de protecţie a anumitor categorii de deţinuţi.
Pentru anumite categorii de persoane condamnate la pedepse privative de libertate se pot
înfiinţa penitenciare speciale, după cum urmează:
1
Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 7 februarie 2014.

317
 a) penitenciare pentru tineri, în această categorie intrând tinerii cu vârsta de până la 21
ani, prin tineri în sensul art. 42 alin.1 din Legea nr. 254/2013 înţelegându-se persoanele care nu
au împlinit vârsta de 21 de ani; dacă nu există înfiinţate penitenciare speciale pentru minori,
aceştia vor executa pedeapsa separat de condamnaţii majori, asigurându-se, în oricare din
variante, posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor;
b) penitenciare pentru femei, femeile condamnate la o pedeapsă privativă de libertate
executând pedeapsa separat de condamnaţii bărbaţi;
c) penitenciare – spital, destinate condamnaţilor care necesită tratament în regim de
spitalizare.
De asemenea, în cadrul penitenciarelor se pot înfiinţa secţii speciale de arestare preventivă
în care pot fi deţinute numai persoane condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la o
pedeapsă privativă de libertate, dacă astfel de persoane sunt cercetate în altă cauză, precum şi
persoane arestate preventiv aflate în curs de judecată.
Pentru infractorii condamnaţi pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, care au
devenit majori şi care execută măsura educativă aplicată într-un penitenciar, prin decizie a
directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se stabilesc penitenciarele în
care vor funcţiona secţii speciale pentru continuarea executării măsurii educative privative de
libertate.

&5.2. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

Regimul de executare a pedepselor privative de libertate cuprinde ansamblul regulilor

care stau la baza executării unor astfel de pedepse, bazate pe sistemele progresiv şi regresiv,
persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul în condiţiile legii de executare a
pedepselor.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure respectarea
şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor private de libertate, a drepturilor şi
libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnată.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate prevăzute la art. 31 alin.1
Legea nr. 254/2013 şi se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a
persoanei condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi condiţiile de detenţie. Acestea sunt:

318
 - regimul de maximă siguranţă, care se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum
şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului;
- regimul închis, care se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai
mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani;
- regimul semideschis care se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani;
- regimul deschis care se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de
cel mult un an.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat
inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire a
infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile
aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat
de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever
se poate dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o
infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru
mai multe abateri disciplinare grave.

&6. Liberarea condiţionată

&6.1. Noţiune

Liberarea condiţionată este o instituţie de drept penal ce constă în punerea în libertate a

condamnatului din locul de deţinere, înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia
ca până la împlinirea duratei pedepsei cel liberat să nu săvârşească alte infracţiuni, dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.
Liberarea condiţionată constituie un mijloc de individualizare administrativă a executării
pedepsei şi de stimulare a condamnaţilor în timpul executării pedepselor privative de libertate, de
a fi disciplinaţi şi stăruitori în muncă, pentru a fi puşi în libertate înainte de împlinirea duratei

319
pedepsei1. Ea este reglementată în codul penal(art. 99 şi urm.) şi în Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor(art. 95 şi urm.).
Liberarea condiţionată are caracter facultativ, în sensul că nu se dispune automat, prin
simpla executare a fracţiunii de pedeapsă prevăzută de lege pentru a se putea dispune liberarea,
instanţa fiind liberă să aprecieze, în funcţie şi de alte condiţii prevăzute de lege dacă se impune
sau nu liberarea condiţionată.

&6.2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

În cazul detenţiunii pe viaţă, liberarea condiţionată poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
- perioada de 20 ani trebuie să fie executată efectiv, fără luarea în considerare a zilelor
câştigate ca urmare a muncii prestate;
- la calculul celor 20 de ani ce trebuie să fi fost executaţi efectiv se va ţine seama şi de
timpul cât cel condamnat s-a aflat în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu;
- liberarea se poate dispune indiferent de regimul de executare a pedepsei în care se află
condamnatul la data când această condiţie este îndeplinită.
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
- conduita condamnatului se apreciază în funcţie de rapoartele întocmite de către
administraţia penitenciarului(rapoarte de pedepsire, de evidenţiere, etc.).
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
- va fi avută în vedere conduita condamnatului care a achitat sau nu despăgubirile civile la
care a fost obligat prin hotărârea de condamnare, liberarea putându-se dispune şi în cazul în care
se probează că cel condamnat nu a avut nici o posibilitate de a le îndeplini.
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra
în societate;
- instanţa îşi poate forma convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate din analiza rapoartelor întocmite de către administraţia penitenciarului,
precum şi din referatul întocmit de către consilierul de probaţiune.

1
M. Basarab, op. cit., pag. 194

320
 În cazul în care se dispune liberarea, este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au
determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.

&6.3. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

În cazul pedepsei închisorii, liberarea condiţionată poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) să se fi executat fracţia de pedeapsă prevăzută de lege;
- în cazul condamnaţilor care nu au împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării
pedepsei, liberarea se poate dispune dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din
durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata
pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
- în calculul acestor fracţiuni de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce
poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate1; în acest caz, liberarea
condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata
pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa
este mai mare de 10 ani;
- în cazul condamnaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării
pedepsei, liberarea se poate dispune după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în
cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii mai mari de 10 ani;
1
Potrivit prevederilor art. 96 din Legea nr. 254/2013, „Partea din durata pedepsei care este considerată ca
executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale
(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării
profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se consideră
30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate
pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile
executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii
şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată”.

321
 - în calculul acestor fracţiuni de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce
poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate; în acest caz, liberarea
condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata
pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este
mai mare de 10 ani.
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
- nu se poate dispune liberarea dacă cel condamnat execută pedeapsa în regim de maximă
siguranţă sau închis, chiar dacă fracţia de pedeapsă prevăzută de lege pentru a se putea dispune
liberarea condiţionată este îndeplinită.
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra
în societate.
În cazul în care se dispune liberarea, este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au
determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.

&6.4. Termenul de supraveghere

În cazul în care se dispune liberarea din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, de la data liberării
condiţionate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani.
În cazul în care se dispune liberarea din pedeapsa închisorii, intervalul cuprins între data
liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere
pentru condamnat, indiferent de timpul rămas de la liberare până la împlinirea duratei pedepsei .
În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii, în cazul acesteia din urmă
dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, pe durata
termenului de supraveghere, celui liberat i se va impune obligaţia de a respecta măsuri şi obligaţii
de supraveghere.

&6.5. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

322
 În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe
viaţă sau dacă restul din pedeapsa închisorii ce a rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani
sau mai mare, cel liberat condiţionat trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
Impunerea tuturor acestor măsuri de supraveghere este obligatorie şi se execută din
momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de
supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.
De asemenea, instanţa poate impune condamnatului(este facultativ) să execute una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Obligaţiile prevăzute la lit. c) - g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Când stabileşte obligaţia prevăzută la lit. d) - f), instanţa este obligată să individualizeze,
în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Obligaţiile prevăzute la lit. a) şi lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o
perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar
obligaţiile prevăzute la lit. c) - g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere.

323
 Nu se poate impune celui liberat condiţionat respectarea măsurilor sau a unor obligaţii
de supraveghere dacă restul din pedeapsa închisorii ce a rămas neexecutat la data liberării este
mai mic de 2 ani.
Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c) - e) se comunică
serviciului de probaţiune, iar supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2)
lit. a) şi lit. b) se face de serviciul de probaţiune; verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c) - g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de
probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate fi
realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de legea specială.
Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Potrivit prevederilor art. 103 Cod penal, dacă pe durata supravegherii au intervenit motive
care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare
a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială, instanţa putând dispune încetarea
executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu
mai este necesară.
Nu se poate dispune modificarea sau încetarea măsurilor de supraveghere.

&6.6. Revocarea liberării condiţionate

Potrivit prevederilor art. 104 Cod penal, revocarea liberării condiţionate are loc în
următoarele cazuri:
a) dacă pe durata termenului de supraveghere persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse;
- în astfel de cazuri, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă
în detenţie;
- se va executa întreg restul rămas neexecutat, socotit de la data liberării condiţionate,
până la împlinirea duratei pedepsei, în detenţie, fără luarea în considerare a zilelor câştigate ca

324
urmare a muncii prestate(acestea se iau în calcul doar la calculul fracţiei pentru liberare
condiţionată);
- dacă s-a dispus liberarea din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în caz de revocare,
cel condamnat va executa în continuare pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
- într-un astfel de caz, deşi legea nu prevede expres, credem că cel condamnat va
pute fi din nou liberat condiţionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
b) dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost
descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa
închisorii, chiar după expirarea acestui termen;
- şi în acest caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile, revocarea este obligatorie;

- pentru a se dispune revocarea, trebuie ca hotărârea prin care s-a dispus liberarea
condiţionată să fi rămas definitivă;

- făptuitorul să comită o nouă infracţiune, cu intenţie, cu intenţie depăşită sau din culpă,
pe durata termenului de supraveghere;

- infracţiunea nou săvârşită să fi fost descoperită înăuntrul termenului de supraveghere, iar

pentru comiterea acestei infracţiuni să se fi pronunţat o hotărâre de condamnare la pedeapsa
închisorii, chiar după expirarea acestui termen, fiindcă, dacă infracţiunea nou săvârşită s-ar fi
descoperit după expirarea termenului de supraveghere, nu se mai poate dispune revocarea;

- în astfel de situaţii va exista fie recidivă post-condamnatorie, fie pluralitate intermediară,

după caz, astfel că instanţa va dispune condamnarea făptuitorului pentru infracţiunea nou
săvârşită, după care va revoca liberarea, iar în cele din urmă va aplica regulile de sancţionare de
la pluralitate intermediară sau de la recidiva post-condamnatorie, după caz, pedeapsa finală
urmând să se execute efectiv, într-un loc de detenţie;

- dacă infracţiunea nou săvârşită a fost descoperită după expirarea termenului de

supraveghere, dar până la împlinirea termenului de reabilitare şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
cei doi termeni ai recidivei, va exista recidivă post-executorie(fiindcă în cazul în care
condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare, pedeapsa se consideră executată potrivit art. 106 Cod penal), pedeapsa pentru
infracţiunea nou săvârşită urmând să se aplice potrivit regulilor de sancţionare a acestei recidive;

325
 - dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, pe
durata termenului de supraveghere făptuitorul comite un concurs de infracţiuni, fiind îndeplinite
condiţiile recidivei post-condamnatorii, revocarea este obligatorie, stabilirea pedepsei finale
făcându-se după cum urmează: mai întâi se aplică pedepsele pentru infracţiunile din concurs, apoi
acestea se contopesc după regulile de la concurs, apoi se dispune revocarea liberării condiţionate,
după care, pedeapsa stabilită pentru concurs se cumulează aritmetic cu restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data la care s-a dispun liberarea condiţionată(art. 43 alin. 1, 2 Cod penal,
sancţionarea recidivei post-condamnatorii);

- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, pe
durata termenului de supraveghere făptuitorul comite un concurs de infracţiuni, fiind îndeplinite
condiţiile de existenţă a pluralităţii intermediare, revocarea este obligatorie, urmând ca după
aplicarea pedepselor pentru infracţiunile din concurs, să se dispună revocarea liberării
condiţionate, după care, toate pedepsele se vor contopi după regulile de la concurs(art. 44 alin. 2
Cod penal, privind modul de sancţionare a pluralităţii intermediare), iar partea din pedeapsă
executată până la liberarea condiţionată se va deduce(scădea) din pedeapsa finală astfel
stabilită(fiindcă s-a contopit pedeapsa ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, nu
restul neexecutat din aceasta);

- deşi legea nu prevede, credem că dacă pentru infracţiunea săvârşită ulterior s-a aplicat
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, liberarea se revocă şi se aplică regulile de sancţionare ale recidivei
post-condamnatorii sau ale pluralităţii intermediare, după caz, condamnatul urmând să execute
numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
- nu se va putea dispune revocarea, dacă pentru infracţiunea descoperită ulterior, în
termenul de supraveghere, s-a aplicat pedeapsa amenzii, caz în care se va executa numai
pedeapsa amenzii;
- dacă infracţiunea nou săvârşită a fost descoperită după expirarea termenului de
supraveghere, dar până la împlinirea termenului de reabilitare şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
cei doi termeni ai recidivei, va exista recidivă post-executorie(fiindcă în cazul în care
condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare, pedeapsa se consideră executată potrivit art. 106 Cod penal), astfel că, dacă se decide
aplicarea pedepsei amenzii, aceasta se va aplica potrivit regulilor de sancţionare a acestei
recidive;

326
 - revocarea se dispune indiferent de forma de vinovăţie cu care condamnatul a comis noua
infracţiune pe durata termenului de supraveghere.

&6.7. Anularea liberării condiţionate

Potrivit prevederilor art. 105 Cod penal, „Dacă pe parcursul termenului de supraveghere
se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării,
pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se
anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea,
termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării
liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii”.
- este, aşadar, obligatoriu ca anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
liberarea condiţionată, făptuitorul să fi comis o altă infracţiune;
- pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului să i se fi aplicat o pedeapsă cu
închisoarea, chiar dacă pedeapsa pentru comiterea acestei infracţiuni a fost aplicată după
expirarea termenului de supraveghere;
- nu se poate dispune anularea dacă pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului i s-
a aplicat pedeapsa amenzii;
- aşadar, nu se poate dispune anularea dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită
anterior este amenda sau dacă pentru această infracţiune s-a stabilit pedeapsa închisorii sau a
amenzii, dispunându-se apoi amânarea aplicării acestei pedepse, fiindcă legea prevede expres că
anularea operează doar cu privire la pedeapsa închisorii ce a fost aplicată;
- regimul sancţionator este identic cu cel arătat la suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, urmând să se aplice fie regulile de sancţionare ale concursului de infracţiuni(când
infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată a fost comisă înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior), fie de la
recidivă(când infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată a fost comisă după

327
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi sunt
îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei), fie de la pluralitate intermediară(când
infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată a fost comisă după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită anterior şi nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru cei doi termeni ai recidivei);
- în astfel de cazuri, după aplicarea pedepsei pentru infracţiunea descoperită ulterior,
liberarea condiţionată se anulează, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile de sancţionare
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară;
- în cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile pentru a se
dispune liberarea condiţionată din executarea pedepsei rezultante(aplicată pentru concurs,
recidivă sau pluralitate intermediară), instanţa poate acorda liberarea condiţionată; dacă s-a
dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, se descoperă că
persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior un concurs de infracţiuni, toate
infracţiunile fiind săvârşite în modalitatea concursului de infracţiuni, mai întâi, se va stabili
pedeapsa pentru fiecare infracţiune din concurs ce a fost descoperită ulterior, apoi se anulează
liberarea condiţionată, după care, toate pedepsele se contopesc potrivit regulilor de la concurs;
- în cazul în care instanţa este sesizată cu un concurs de infracţiuni, adică atunci când
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, până la
împlinirea termenului de supraveghere, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior un concurs de infracţiuni, una sau unele dintre infracţiunile concurente
fiind comise anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea, iar alta sau
altele ulterior acestei date, în raport cu hotărârea definitivă prin care s-a dispus liberarea
condiţionată existând atât concurs, cât şi recidivă, sau după caz, pluralitate intermediară, după
aplicarea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă descoperită ulterior, se va dispune
anularea liberării condiţionate, iar, în cele din urmă se va da eficienţă prevederilor art. 79 alin. 2
Cod penal, privind concursul dintre cauzele de agravare analizate mai sus, în sensul că mai întâi,
se vor aplica regulile de sancţionare de la concurs şi apoi cele de la recidivă.

& 6.8. Efectele liberării condiţionate

328
 Efectul imediat al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a condamnatului. În
timpul liberării condiţionate a condamnatului, pe durata termenului de supraveghere, deci până la
expirarea duratei pedepsei aplicate, condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei,
ceea ce înseamnă că pedepsele accesorii ce au fost aplicate produc efecte în continuare, până la
data împlinirii duratei pedepsei1.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se va executa după expirarea
termenului de supraveghere, cu excepţia pedepsei complementare a interzicerii dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României, care se execută la data liberării condiţionate, dată la
care străinul va fi expulzat.
La expirarea termenului de supraveghere se produc efectele definitive ale liberării
condiţionate, dacă condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o
cauză de anulare, în sensul că se va considera că pedeapsa aplicată a fost executată de către
condamnat.
După expirarea termenului de supraveghere începe să curgă termenul de reabilitare, astfel
că dacă cel liberat comite o nouă infracţiune după expirarea termenului de supraveghere şi până
la împlinirea termenului de reabilitare, va exista stare de recidivă post-executorie, dacă sunt
îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei.
În ceea ce priveşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aceasta se consideră executată dacă în
termen de 10 ani de la liberarea condiţionată a condamnatului, acesta nu a săvârşit din nou o
infracţiune.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 321

329
 TITLUL VI

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ. CAUZELE CARE

ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSELOR. CAUZELE CARE
ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII.

CAP. I

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii, împrejurări
posterioare săvârşirii infracţiunii, în prezenţa cărora raportul juridic de drept penal se stinge.
Există cauze generale şi cauze speciale care înlătură răspunderea penală1.
Cauzele generale, respectiv amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, privesc orice infracţiune şi
înlătură efectul săvârşirii oricărei infracţiuni, adică răspunderea penală. Fapta comisă constituie
infracţiune dar răspunderea penală nu este antrenată datorită intervenţiei ulterioare a unei astfel
de cauze.
Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală, sau cauzele de nepedepsire şi
impunitate, reglementate atât în partea generală cât şi în partea specială a codului penal sau în
legi speciale, sunt cauze subiective, care au în vedere o anumită conduită a făptuitorului în timpul
săvârşirii unei anumite infracţiuni2, sau după comiterea infracţiunii.
În partea generală a codului penal, astfel de cauze de nepedepsire sunt desistarea şi
împiedecarea producerii rezultatului(art.34 Cod penal)) şi împiedicarea săvârşirii infracţiunii de
către participant(art. 51 Cod penal), iar în partea specială a codului penal astfel de astfel de cauze
de impunitate sunt, de exemplu, denunţarea faptei de către mituitor(art.290 alin.3 Cod penal),
retragerea mărturiei mincinoase(art.273 alin.3 Cod penal), etc. Şi în legi speciale sunt prevăzute
astfel de cauze de nepedepsire; de exemplu, denunţarea comiterii vreuneia dintre infracţiunile de
trafic ilicit de droguri înainte de începerea acţiunii penale(art.14 din Legea nr.143/2000).

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 270
2
Idem, pag. 271

330
 Secţiunea 1. Amnistia

& 1. Noţiune

Amnistia este un act de clemenţă a Parlamentului României prin care din considerente de
politică penală se înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei pentru infracţiuni comise
până la data apariţiei legii de amnistie1.
Potrivit dispoziţiilor art. 152 Cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală pentru
infracţiunea săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, amnistia înlătură şi executarea
pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării; deşi legea nu prevede
expres, amnistia înlătură şi executarea măsurilor educative aplicate până la apariţia actului de
amnistie.
Amnistia nu înlătură caracterul penal al faptei, care a fost şi rămâne infracţiune, după
intrarea în vigoare a legii de amnistie orice faptă de acelaşi fel atrăgând răspunderea penală a
făptuitorului.
Amnistia operează in rem, deoarece se renunţă la aplicarea legii penale pentru anumite
infracţiuni, urmând să profite tuturor participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni. Se poate însă ca
amnistia să aibă un caracter mixt, adică să opereze in rem şi in personam, caz în care va profita
doar acelor făptuitori care îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea de amnistie.

& 2. Felurile amnistiei2

După întindere sau aria de cuprindere, amnistia poate fi:

- generală(colectivă), când priveşte orice infracţiune indiferent de gravitate şi natură,
indiferent dacă infracţiunea este prevăzută în codul penal sau în legi speciale şi indiferent de
persoana făptuitorului;
- specială, când priveşte doar anumite infracţiuni sau anumiţi infractori, ori în funcţie de
maximul special al pedepselor pentru infracţiunile consumate, sau după elementul subiectiv.
După condiţiile de acordare, amnistia poate fi:
- necondiţionată, numită şi pură şi simplă, când incidenţa ei nu este subordonată
îndeplinirii vreunei condiţii speciale;

1
M. Basarab, op. cit., pag. 205
2
C. Mitrache, op., cit., pag. 272

331
 - condiţionată, când se acordă numai sub rezerva îndeplinirii unei sau unor condiţii, ca de
exemplu, condiţia cu privire la infractor(minori sau tineri, în funcţie de vârsta infractorului, cu
sau fără antecedente penale, etc.), condiţii cu privire la urmările acţiunii sau inacţiunii(de
exemplu, prejudiciul să nu fi depăşit un anumit cuantum), condiţii cu privire la timpul comiterii
infracţiunii(pe timp de război, de calamitate etc.).
După momentul în care intervine, amnistia poate fi:
- amnistia înainte de condamnare(ante-condamnatorie), dacă intervine înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
- amnistia după condamnare(post-condamnatorie), dacă intervine după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.

&3. Efectele amnistiei

Efectele amnistiei sunt diferite, după cum aceasta intervine înainte sau după condamnare.
Amnistia înainte de condamnare înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită;
aceasta înseamnă că dacă procesul împotriva făptuitorului nu a fost pornit, acesta nu se va mai
porni, iar dacă procesul a fost pornit împotriva făptuitorului, acesta se va înceta indiferent de
stadiul procesual în care se află cauza(urmărire penală, judecată în primă instanţă sau în căile de
atac).
Amnistia are caracter obligatoriu, efectele ei neputând fi refuzate de către cel căruia îi
profită; totuşi, pentru a nu se crea o situaţie defavorabilă suspectului sau inculpatului, în cazul în
care intervine amnistia, acesta are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi
dovedi nevinovăţia şi pentru a obţine achitarea(art.18 Cod procedură penală); dacă în urma
judecăţii se va dovedi nevinovăţia inculpatului, instanţa va pronunţa achitarea acestuia pentru
infracţiunea imputată, iar dacă acesta va fi găsit vinovat, beneficiul amnistiei nu va fi pierdut
pentru infractor, în astfel de cazuri instanţa urmând să dispună încetarea procesului penal pentru
că a intervenit amnistia.
Efectele amnistiei se extind asupra tuturor participanţilor, iar în caz de concurs de
infracţiuni efectele vor opera numai cu privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare
infracţiune în parte, independent de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei. Când amnistia
se referă la maximul special al pedepsei, dacă fapta săvârşită a rămas în formă de tentativă se va
avea în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată şi nu redusă la jumătate
potrivit art. 33 Cod penal(art. 187 Cod penal).

332
 Amnistia nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, adică nu înlătură
răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, şi
nici asupra măsurilor de siguranţă, care se vor executa chiar dacă a intervenit amnistia.
Întrucât amnistia are ca efect înlăturarea răspunderii penale, amnistia după condamnare,
pe cale de consecinţă, înlătură şi executarea pedepsei; dacă intervine amnistia, hotărârea de
condamnare nu va mai fi pusă în executare, iar dacă executarea a fost începută de către
condamnat, aceasta va înceta ca efect al amnistiei.
Amnistia înlătură aşadar, atât răspunderea penală cât şi consecinţele condamnării, adică
vor înceta interdicţiile, incapacităţile sau decăderile izvorâte din hotărârea de condamnare. Astfel,
pedepsele complementare nu se vor mai executa, iar pedeapsa aplicată pentru comiterea unei
infracţiuni ulterior amnistiate nu va constitui termen de recidivă.
Amnistia după condamnare nu are efect asupra pedepsei amenzii deja executate, adică
amenda achitată de condamnat nu se va restitui ca efect al amnistiei(art. 152 al. 1 Cod penal).

Secţiunea 2-a. Prescripţia răspunderii penale

&1. Noţiune

În dreptul penal, prescripţia este o cauză care înlătură atât răspunderea penală cât şi
executarea pedepsei.
Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict
născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut
de lege1. Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică încetează dreptul statului de a trage
la răspundere penală pe infractor, precum şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele
infracţiunii, adică răspunderea penală.
Există situaţii în realitatea socială când răspunderea penală nu poate fi stabilită cu
promptitudine, fie pentru că fapta nu este descoperită, fie pentru că făptuitorul se sustrage de la
urmărirea penală şi nu este identificat în timp rezonabil, astfel încât de la data comiterii
infracţiunii şi până la stabilirea răspunderii penale se poate scurge o durată de timp mai mare,
astfel că, pentru ca raporturile juridice penale de conflict să nu treneze prea mult, ca o necesitate,
a fost instituită prescripţia răspunderii penale.
1
C. Bulai, op. cit., pag. 185

333
 Justificarea acestei prescripţii este aceea că prin trecerea unei perioade de timp mai
îndelungate de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea sau executarea pedepsei devine ineficientă în
raport cu scopul sancţiunilor de drept penal, întrucât prevenţia generală nu se mai realizează
deoarece rezonanţa socială a faptei comise este mult scăzută şi de asemenea, nici prevenţia
specială, întrucât în timpul lung scurs de la comiterea faptei este posibil ca infractorul să se fi
îndreptat; tot astfel, prin trecerea timpului, probele de vinovăţie sau nevinovăţie este posibil să se
fi pierdut ori denaturat atât în materialitatea lor, cât şi în memoria martorilor1.
Prescripţia are o aplicare generală deoarece priveşte orice infracţiune şi orice infractor,
persoană fizică sau juridică, operează din oficiu, de la momentul împlinirii termenului şi profită
tuturor participanţilor la comiterea infracţiunii, indiferent de calitate.
Prin excepţie, potrivit prevederilor art. 153 alin. 2 Cod penal, prescripţia nu înlătură
răspunderea penală în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au
fost comise(art. 438-445 Cod penal);
b) infracţiunilor de omor(art. 188 Cod penal), omor calificat(art. 189 Cod penal) şi al
infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, respectiv: (art. 195 Cod penal), violul care
a avut ca urmare moartea victimei(art. 218 alin. 4 Cod penal), tâlhăria care a avut ca urmare
moartea victimei(art. 236 Cod penal); întrucât legea nu prevede altfel, credem că răspunderea
penală pentru aceste infracţiuni este imprescriptibilă şi în caz de tentativă, nu numai pentru forma
consumată2.
Potrivit prevederilor art. 153 alin. 2 Cod penal, prescripţia nu înlătură răspunderea penală
nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de
prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii(adică în cazul
infracţiunilor de omor, omor calificat, precum şi a infracţiunilor intenţionate urmate de moartea
victimei)3.
Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în aceleaşi condiţii ca şi pentru
persoana fizică.

&2. Termenele de prescripţie a răspunderii penale

1
. Vasiliu ş. a., op. cit., pag. 633
2
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 370.
3
Până la data apariţiei actualului Cod penal, răspunderea penală pentru comiterea acestor infracţiuni era
prescriptibilă.

334
 Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt determinate de către legiuitor în
funcţie de natura şi gravitatea faptei săvârşite, fiind determinate de natura şi cuantumul pedepsei
legale prevăzute de lege pentru acea infracţiune, fără a se lua în considerare circumstanţele
atenuante sau agravante care ar putea să o modifice1.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedepse alternative, va fi avută în vedere
pedeapsa cea mai grea; astfel, durata pedepsei se determină în funcţie de maximul special al
pedepsei închisorii, dacă pedeapsa alternativă este amenda şi în funcţie de pedeapsa detenţiunii
pe viaţă dacă această pedeapsă este alternativă cu pedeapsa închisorii.

Dacă infracţiunea a fost săvârşită de către un minor, termenele de prescripţie se reduc la

jumătate (art. 131 Cod penal).

Termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea tip ori pentru infracţiunea calificată comisă de infractor, fără a se lua în considerare
circumstanţele atenuante sau agravante; în caz de participaţie, termenele de prescripţie sunt
aceleaşi pentru toţi participanţii indiferent de calitate sau contribuţia la comiterea infracţiunii.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în funcţie de pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, fie că infracţiunea este consumată, fie că aceasta
a rămas în faza de tentativă2.

Deci, în caz de tentativă, se va ţine seama de pedeapsa redusă la jumătate potrivit art. 33
Cod penal, termenul de prescripţie urmând să fie stabilit în funcţie de pedeapsa astfel rezultată;
credem că aceasta este interpretarea corectă, câtă vreme, la stabilirea termenelor de prescripţie a
răspunderii penale, art. 154 Cod penal face referire la ”infracţiunea săvârşită”, iar potrivit
art.174 Cod penal, printr-o astfel de expresie se înţelege ”săvârşirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă”. S-a exprimat şi opinia
contrară, potrivit căreia termenele de prescripţie se determină doar în raport cu pedeapsa legală
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă infracţiunea realizată a rămas în
forma de tentativă3.

Potrivit art. 154 alin.1 Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

1
M. Basarab, op. cit., pag. 212
2
M. Basarab, op., cit., pag. 212
3
C. Bulai, op. cit., pag. 185, C. Mitrache, op. cit., pag. 276

335
 a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.

A. Calculul termenelor de prescripţie

Pentru calcularea termenelor de prescripţie, este important să se stabilească momentul
când acestea încep să curgă.

Potrivit art. 154 alin. 2 Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale se
socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. Aceasta înseamnă că pentru infracţiunea continuă
termenul de prescripţie începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică de la
epuizarea infracţiunii, iar pentru infracţiunile continuate, de la data comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni ce intră în conţinutul acesteia.

În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să

curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

În cazul infracţiunilor de obicei, prescripţia curge de la momentul epuizării infracţiunii,

adică de la comiterea ultimului act ce intră în conţinutul infracţiunii, dată care, de regulă,
coincide cu depistarea făptuitorului.

Pentru infracţiunile săvârşite în modalitatea concursului real de infracţiuni, termenul de

prescripţie curge separat, distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, din momentul comiterii
ei, iar pentru concursul ideal, prescripţia curge pentru toate infracţiunile de la data comiterii
acţiunii sau inacţiunii care realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

336
 În caz de participaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi
participanţii de la data comiterii acţiunii (inacţiunii) de către autor, indiferent de momentul la care
şi-a adus contribuţia fiecare participant în parte1.

În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale(art. 218-223 Cod penal),

săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major, iar dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data decesului.

B. Întreruperea termenului de prescripţie

Cursul prescripţiei răspunderii penale se poate întrerupe când înlăuntrul termenului de

prescripţie a intervenit vreun act de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin.1 Cod penal, cursul termenului de prescripţie se
întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ca de exemplu, citarea
făptuitorului, punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă, percheziţia, prezentarea
materialului de urmărire penală, etc.

Efectul întreruperii cursului prescripţiei constă în ştergerea timpului scurs anterior actului
întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie(art.155 alin.2 Cod penal); după efectuarea
actului întrerupător de prescripţie, începe să curgă un nou termen cu aceeaşi durată ca şi termenul
iniţial, fără să se ţină seama de intervalul de timp scurs anterior întreruperii(de exemplu, termenul
a fost de 8 ani, a intervenit o întrerupere, de la data efectuării actului întrerupător începând să
curgă un nou termen de prescripţie de 8 ani).

Întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de
întrerupere priveşte numai pe unul sau unii dintre aceştia(art.155 alin.3 Cod penal).

Cum întreruperea ar putea interveni de mai multe ori, s-ar putea ajunge la situaţia ca
termenul de prescripţie a răspunderii penale să nu se împlinească niciodată. Pentru a se
preîntâmpina astfel de situaţii, la art.154 alin. 4 Cod penal legiuitorul a reglementat o prescripţie
specială, potrivit căreia, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar fi intervenit,
dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată. De exemplu, dacă termenul de prescripţie

1
Ibidem

337
este de 8 ani, răspunderea penală este înlăturată după 16 ani, indiferent de numărul şi data actelor
întrerupătoare de prescripţie, durata prescripţiei speciale socotindu-se de la data comiterii
infracţiunii şi nu de la data ultimului act întrerupător de prescripţie.

De asemenea, admiterea în principiu a căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului

penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate, face să curgă un nou termen de
prescripţie a răspunderii penale.

Dacă termenul de prescripţie începe să curgă sub imperiul unei legi şi se continuă sub
efectele altei legi, va fi mai favorabilă legea care prevede un termen de prescripţie mai mic sau
care prevede un număr de acte de întrerupere mai restrictiv care să profite făptuitorului.

C. Suspendarea cursului prescripţiei

Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se suspendă pe timpul cât o

dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat, împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal(art.156 alin.1 Cod penal); este vorba de situaţia
când organele judiciare ale statului au fost împiedicate să acţioneze de o dispoziţie legală sau de o
anumită împrejurare de fapt şi nu de situaţia când acestea au rămas nejustificat în pasivitate.

Din prima categorie, aceea a existenţei unei dispoziţii legale care împiedică organele
judiciare să acţioneze, fac parte, de exemplu, cazul de boală gravă a inculpatului care determină
suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii(art.312 şi 367 Cod procedură penală), când punerea
în mişcare a acţiunii penale se face doar cu autorizarea procurorului general(art. 10 alin.2 Cod
penal, principiul realităţii legii penale) etc.

A doua categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripţiei priveşte

anumite împrejurări sau situaţii de fapt de neprevăzut(cutremur, inundaţie, epidemie, etc.). În
astfel de situaţii, activitatea organelor judiciare este împiedicată de necesitatea desfăşurării
activităţii sau acţiunilor de salvare care sunt mai urgente.

Pe timpul cât există cauza care generează suspendarea nu curge termenul de prescripţie,
prescripţia reluându-şi cursul din ziua în care încetează cauza care a determinat suspendarea, ceea
ce înseamnă că timpul scurs până la suspendare intră în calculul termenului de prescripţie(art.
156 al. 2 Cod penal).

338
 Intervenţia mai multor perioade de suspendare în cursul aceluiaşi termen de prescripţie,
duce la amânarea împlinirii termenului cu timpul cât acesta a fost suspendat; perioada de timp în
care termenul de prescripţie a fost suspendat nu intră în calculul termenului pentru prescripţia
specială, fiindcă prescripţia specială operează doar în cazul în care intervin cauze de întrerupere a
cursului prescripţiei.

Secţiunea 2-a. Lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi

împăcarea părţilor

Tragerea la răspunderea penală a infractorului are loc în cadrul procesului penal care se
porneşte, de regulă, din oficiu, de către organele judiciare ale statului, fără consimţământul
persoanei vătămate de infracţiunea comisă. Există însă situaţii expres prevăzute de lege, când
punerea în mişcare a acţiunii penale poate avea loc doar dacă persoana vătămată formulează
plângere prealabilă împotriva făptuitorului, caz în care plângerea constituie o condiţie pentru
pornirea şi continuarea procesului penal1.

Lăsând persoanei vătămate iniţiativa tragerii la răspundere penală a făptuitorului, pentru

fapte, de regulă, cu un grad de pericol social redus(ameninţare, lovire, abuz de încredere, etc.), ca
şi pentru infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat, dar care antrenează drepturi personale
(viol, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului profesional), nu înseamnă că
valorile sociale periclitate sunt mai puţin apărate, ci că legiuitorul a avut în vedere că uneori
aprecierea părţii vătămate este importantă, aceasta fiind liberă să decidă dacă se impune sau nu
tragerea făptuitorului la răspundere penală, deoarece astfel de infracţiuni au loc uneori într-un
grup social restrâns(furt între soţi sau rude apropiate), alteori dezvăluirile din proces ar putea
pune în lumină nefavorabilă pe partea vătămată sau ar dăuna acesteia(violarea secretului
corespondenţei, violul, etc.)2.

&1. Lipsa plângerii prealabile

1
M. Basarab., op. cit., pag. 214
2
C. Mitrache, op. cit., pag. 279

339
 În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată
de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală.

Pentru a determina tragerea la răspundere penală a infractorului, plângerea prealabilă

trebuie să fie făcută de persoana vătămată, la infracţiuni expres arătate prin lege şi să fie făcută cu
respectarea condiţiilor legale, respectiv:

- plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată, adică de persoana împotriva

căreia s-a comis fapta prevăzută de legea penală; plângerea prealabilă poate fi făcută şi prin
mandatar cu procură specială1;

- dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul legal în cazul celor
lipsiţi de capacitate de exerciţiu, sau de către persoana vătămată în nume propriu, dar cu
încuviinţarea reprezentantului legal (părinte, tutore, curator), în cazul celor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;

- pentru ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare şi din oficiu de către organele judiciare ale statului(art.157 alin.5 Cod
penal);

- în cazul în care cel vătămat este o persoană o persoană juridică ce este reprezentată de
făptuitor, titularul dreptului de a formula plângere prealabilă, pentru a se înlătura imposibilitatea
de intervenţie a organelor judiciare datorită lipsei unei astfel de plângeri(care ar trebui să fie
formulată de către făptuitor chiar împotriva sa), acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din
oficiu;

- dacă prin infracţiune s-a adus atingere mai multor persoane vătămate, pentru a interveni
răspunderea penală a făptuitorului este suficient ca cel puţin o persoană vătămată să formuleze
plângere prealabilă(art.157 alin. 2 Cod penal), ceea ce înseamnă că în caz de plângere prealabilă
indivizibilitatea răspunderii penale este activă;

- indivizibilitatea răspunderii penale este şi pasivă, când infracţiunea a fost comisă în

participaţie(art.157 alin. 3 Cod penal), adică fapta atrage răspunderea penală a tuturor

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 280

340
participanţilor la comiterea ei, persoane fizice sau juridice, chiar dacă plângerea prealabilă s-a
făcut sau se menţine numai cu privire la unul din făptuitori;

- în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi

aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, prin derogare de la
dispoziţiile art. 157 alin. 3 din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru
făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere;

- dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice, dacă aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare din oficiu, atât înainte, cât şi după expirarea termenului prevăzut
de lege pentru formularea plângerii prealabile;

- să se fi comis o infracţiune pentru care legea penală prevede că acţiunea penală se pune
în mişcare prin plângerea prealabilă; în partea specială a codului penal şi în legile speciale sunt
arătate în mod expres infracţiunile pentru care se cere existenţa plângerii prealabile(de exemplu,
abuzul de încredere(art.238 Cod penal), ameninţarea(art.206 Cod penal), etc.;

- plângerea prealabilă să se fi introdus în termen de 3 luni, socotit de la data la care

persoana vătămată a aflat despre comiterea faptei(art. 296 alin. 1 Cod procedură penală);

- dacă făptuitorul este necunoscut, în termen de 3 luni de la data la care persoana vătămată
a aflat despre comiterea faptei, aceasta are obligaţia să sesizeze organele de cercetare penală
pentru identificarea făptuitorului;

- dacă persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data când
reprezentantul său legal a aflat despre comiterea faptei, iar în cazul în care făptuitorul este
reprezentantul legal al unor astfel de persoane, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui
alt reprezentant legal(art. 296 alin. 1 Cod procedură penală);

- în caz de nerespectarea termenului, procurorul în faza de urmărire penală, va dispune

clasarea, iar în faza de judecată, instanţa va dispune încetarea procesului penal;

- plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, adică să

cuprindă datele de identificare a persoanei vătămate(nume, prenume, domiciliu, data şi locul
naşterii), descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a mijloacelor de probă, etc..

Plângerea prealabilă se adresează se adresează întotdeauna organelor de urmărire penală.

341
 &2. Retragerea plângerii prealabile

Ca şi în situaţia lipsei plângerii prealabile, retragerea acesteia înlătură răspunderea penală

a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, în cazurile în care acţiunea penală se pune
în mişcare prin plângerea prealabilă(art. 158 alin.2 Cod penal);

- retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a persoanei

vătămate, care după introducerea plângerii prealabile necesară pentru punerea în mişcare a
urmăriri penale, revine şi renunţă la plângerea făcută, înainte de soluţionarea cauzei prin hotărâre
definitivă1;

- retragerea trebuie să fie explicită şi să nu fie obţinută prin violenţă sau ameninţare;

- retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât latura penală cât
şi latura civilă a cauzei2 şi să nu fie făcută sub anumite condiţii, ca de exemplu plata unei sume de
bani;

- în caz de retragere a plângerii prealabile, făptuitorul poate să ceară continuarea

procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia

- retragerea plângerii prealabile produce efecte in personam, fiindcă retragerea înlătură

răspunderea penală numai a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, ceea ce înseamnă
că, dacă sunt mai mulţi făptuitori(în caz de indivizibilitate pasivă), procesul va continua cu
privire la făptuitorii faţă de care plângerea nu a fost retrasă;

- dacă plângerea prealabilă a fost formulată de mai multe persoane vătămate(în caz de
indivizibilitate activă), retragerea plângerii numai de către una sau unele dintre acestea produce
efecte, în sensul că procesul va continua numai cu privire la plângerea persoanei sau persoanelor
care nu au retras-o;

- pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se

face numai de reprezentanţii lor legali; în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
retragerea se face personal de către persoana vătămată, dar numai cu încuviinţarea reprezentanţii
lor legali;

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 282
2
Ibidem

342
 - în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată
de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în
condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror(art. 158
alin. 4 Cod penal);

- norma antemenţionată instituie o limitare a dreptului de dispoziţie a persoanei vătămate,

cu scopul protejării intereselor acesteia, fiind avută în vedere situaţia specială a acestor categorii
de persoane(lipsite de capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau cazul când
persoana vătămată este reprezentată de făptuitor).

&3. Împăcarea

Împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală ce constituie un act juridic
bilateral, care constă în înţelegerea dintre persoana vătămată şi infractor, în cazurile prevăzute de
lege, pentru a se pune capăt procesului penal, înlăturându-se răspunderea penală şi consecinţele
de ordin civil al faptei săvârşite.
Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut
din oficiu şi numai dacă legea prevede dacă în mod expres posibilitatea împăcării.
Datorită caracterului personal şi convenţional al împăcării, dacă sunt mai mulţi făptuitori,
împăcarea produce efecte doar faţă de făptuitorul cu care partea vătămată s-a împăcat, procesul
continuând faţă de ceilalţi făptuitori .
În cazurile prevăzute de lege, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge
acţiunea civilă; pentru ca împăcarea să înlăture răspunderea penală trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- împăcarea poate să aibă loc doar în cazurile prevăzute de lege; împăcarea nu este
posibilă pentru toate infracţiunile ci doar pentru acele infracţiuni pentru care, aşa cum s-a arătat,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu iar posibilitatea împăcării este prevăzută de lege;
- împăcarea este posibilă doar cu privire la următoarele infracţiuni pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu: furtul(art. 228 Cod penal), furtul calificat(art. 229 alin. 1 şi
alin. 2 lit. b şi c Cod penal), furtul de folosinţă(art. 230 Cod penal), însuşirea bunului găsit sau
ajuns din eroare la făptuitor(art. 243 Cod penal), înşelăciune(art. 244 Cod penal) şi înşelăciune
privind asigurările(art. 245 Cod penal);

343
 - împăcarea nu este posibilă în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia prevăzută la art. 199 alin. 2
Cod penal, privind violenţa în familie, când, deşi acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, pentru infracţiunile de loviri şi alte violenţe(art. 193 Cod penal),
respectiv vătămare corporală din culpă(art. 196 Cod penal), săvârşite asupra unui membru de
familie, dacă acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu de către procuror, împăcarea înlătură
răspunderea penală, fiind, aşadar, posibilă;
- posibilitatea ca părţile să se împace este prevăzută, de regulă, în aliniatul final al
articolului care incriminează fapta, prin menţiunea că ”împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală”;
- împăcarea să intervină între persoana vătămată şi infractor, ori între reprezentanţii lor
legali, deoarece împăcarea reprezintă un act juridic bilateral; prin acesta, împăcarea se deosebeşte
de retragerea plângerii prealabile(iertarea infractorului), care reprezintă un act juridic unilateral
care emană de la persoana vătămată;
- persoanele care se împacă trebuie să aibă capacitate de exerciţiu pentru a-şi da seama de
actul împăcării şi de consecinţele lui, împăcarea fiind personală; pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de către reprezentanţii lor legali, iar pentru cei
cu capacitate de exerciţiu restrânsă împăcarea se poate realiza doar cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege (art. 158 alin. 3 Cod penal).
- împăcarea să fie totală, necondiţionată şi definitivă1; prin împăcare se înlătură
răspunderea penală şi se stinge acţiunea civilă (art. 159 alin. 2 Cod penal);
- împăcarea trebuie aşadar să nu fie afectată de condiţii şi să nu fie parţială; condiţia
împăcării de a fi totală este îndeplinită şi în cazul pluralităţii de făptuitori, atunci când împăcarea
intervine numai cu unul sau cu unii dintre făptuitori, pentru ceilalţi putând interveni răspunderea
penală;
- împăcarea să fie personală, adică să intervină între persoana vătămată şi făptuitor şi
produce efecte in personam, adică doar între victimă şi infractorul cu care aceasta s-a împăcat,
ceea ce înseamnă că împăcarea nu se poate realiza între făptuitor şi mandatarul cu procură
specială al părţii vătămate; prin excepţie, aşa cum s-a arătat mai sus, împăcarea se poate realiza şi
între reprezentantul legal al persoanei vătămate lipsite de capacităţile de exerciţiu şi infractor;
- dacă persoana vătămată are capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea se realizează tot
personal între aceasta şi infractor, persoana vătămată având însă nevoie de încuviinţarea
1
C. Mitrache, op. cit., pag. 284

344
reprezentantului legal care asistă pe persoana vătămată la împăcarea ce are loc în faţa instanţei de
judecată sau în faţa procurorului care instrumentează cauza;
- împăcarea să intervină cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei,
adică pe tot parcursul urmăririi penale, în procedura de cameră preliminară sau în timpul
judecăţii, dar, cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei(potrivit art. 374 alin. 1
Cod procedură penală, citirea actului de sesizare are loc la primul termen de judecată la care
procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată);
- în cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia; împăcarea intervenită între
persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de
persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte, răspunderea penală a persoanelor
fizice fiind distinctă de cea a persoanei juridice, astfel că, pentru a se înlătura răspunderea penală
şi a persoanelor fizice, acestea trebuie să realizeze o împăcare distinctă cu persoana vătămată;
- în cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate,
în paguba acesteia, pentru a se înlătura încheierea unei înţelegeri frauduloase, împăcarea produce
efecte numai dacă este însuşită de către procuror(art. 159 alin. 6, raportat la art. 158 alin. 4 Cod
penal).

CAP. II

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

Secţiunea 1. Graţierea

&1. Noţiune

Graţierea este un act de clemenţă acordat individual de Preşedintele României (art.94 lit.
d din Constituţie), sau colectiv de către Parlament (art.73 alin. 3 lit. i din Constituţie), ce constă în
înlăturarea totală sau parţială a executării măsurilor educative privative de libertate sau a
pedepselor, ori în comutarea pedepsei în alta mai uşoară.
Graţierea este o cauză care înlătură sau modifică executarea pedepsei şi produce efecte in
personam, deoarece are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor, dar poate fi

345
acordată şi in rem, caz în care profită tuturor participanţilor. Graţierea se aplică atât infracţiunilor
consumate cât şi celor rămase în formă de tentativă, indiferent de forma de participaţie a
infractorului şi indiferent de forma de vinovăţie cu care fapta a fost comisă. Prin graţiere nu se
şterg consecinţele condamnării ci doar executarea pedepsei sau a măsurii educative privative de
libertate, în totul sau în parte, condamnarea pronunţată constituind antecedenţă penală pentru
infractor, pedeapsa graţiată fiind luată în considerare pentru stabilirea stării de recidivă.

&2. Felurile graţierii

În funcţie de anumite criterii ce privesc persoanele cărora li se acordă, condiţiile în care se

acordă sau după întinderea efectelor, graţierea este de mai multe feluri1.
După modul de acordare, în raport cu persoanele cărora li se acordă, graţierea poate fi:
a) graţiere individuală, care se acordă la cerere sau din oficiu de către preşedintele
României, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare(art.3 din Legea
nr.546/2002), privind graţierea şi procedura acordării graţierii);
- graţierea individuală se acordă prin decret şi poate privi una sau mai mult pedepse
privative de libertate;
- graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă numai pentru pedepse sau
măsuri educative privative de libertate;
- nu se pot graţia individual pedepse deja executate, pedepse a căror executare nu a
început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnări cu suspendarea
executării pedepsei, precum şi pedepsele complementare şi cele accesorii aplicate persoanei
fizice;
- în cazul persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa principală, cât şi pedepsele
complementare a dizolvării sau a suspendării activităţii persoanei juridice;
- graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative
pronunţate într-o cauză penală;
- graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei, cu excepţia condamnaţilor
minori, atunci când cererea a fost făcută de altă persoană;
- decretul de graţiere individuală nu poate fi refuzat.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 331

346
 b) graţiere colectivă, care se acordă prin lege unui număr nedeterminat de persoane
pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au
fost pronunţate (art.12 din Legea nr. 546/2002);
- graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte
săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere;
- atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.
După criteriul condiţiilor în care se acordă, graţierea poate fi:
a) graţiere necondiţionată(pură şi simplă), când se acordă fără a se impune pe viitor
beneficiarului anumite obligaţii sau când nu se pretind prin lege anumite condiţii pentru a putea
beneficia de actul de clemenţă;
- graţierea individuală se acordă întotdeauna necondiţionat, iar graţierea colectivă poate fi
acordată şi condiţionat(art.17 din Legea nr. 546/2002).
b) graţiere condiţionată, când se cer îndeplinite anumite condiţii pentru a se putea
beneficia de ea; graţierea poate fi acordată condiţionat doar în cadrul graţierii colective;
- de exemplu, se prevede expres că graţierea nu se aplică recidiviştilor(art.4 din Legea nr.
543/2002 privind graţierea unor pedepse) sau se impune obligaţia ca într-un anumit termen după
graţiere, cel graţiat să nu săvârşească cu intenţie o nouă faptă, caz în care se pierde beneficiul
graţierii, urmând să se execute atât pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, cât şi pedeapsa sau
restul de pedeapsă ce a fost graţiat( art.7 din Legea nr. 543/2002, art.10 din Legea nr. 137/1997).
După întinderea efectelor pe care le are în raport cu pedeapsa, graţierea poate fi:
a) totală, atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei(art.16 alin.1 din
Legea nr. 546/2002);
- graţierea totală se mai numeşte şi remitere de pedeapsă fiindcă priveşte iertarea de
executare a întregii pedepse aplicate;
b) parţială, când priveşte o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată prin
raportare la pedeapsă în întregul ei(de pildă, jumătate), sau când se graţiază restul pedepsei
rămase de executat (art.16 alin.2 din Legea nr. 546/2002);
- graţierea parţială mai este denumită şi reducere de pedeapsă.
c) comutarea este o formă a graţierii ce constă în înlocuirea pedepsei aplicate de către
instanţă cu o pedeapsă de altă natură, obligatoriu mai uşoară(art.14 alin.3 din Legea nr.
546/2002): de exemplu, din detenţiune pe viaţă în închisoare.
După momentul la care intervine, graţierea poate fi:

347
 a) postcondamnatorie, care se acordă pentru pedepsele sau măsurile educative neprivative
de libertate rămase definitive la data apariţiei actului de graţiere;
b) antecondamnatorie, care se acordă pentru pedepsele sau măsurile educative neprivative
de libertate ce se aplică pentru infracţiuni comise înainte de intrarea în vigoare a legii de
graţiere(cele care nu au fost judecate definitiv la data apariţiei actului de graţiere, adică cele aflate
în curs de urmărire penală sau de judecată, sau care nu au fost încă descoperite).

&3. Efectele graţierii

Efectele graţierii sunt prevăzute la art. 160 Cod penal.

Efectele graţierii asupra pedepselor principale:
- asupra pedepselor principale, efectul graţierii constă în înlăturarea executării acestora în
întregime, parţial sau în comutare;
- pedeapsa graţiată are acelaşi efect ca şi pedeapsa executată (constituie antecedent penal,
poate forma primul termen al recidivei, produce incapacităţi, decăderi, interdicţii)1.
- pedeapsa se consideră executată de la data intrării în vigoare a actului de clemenţă atunci
când priveşte graţierea totală, sau deşi graţierea este parţială, aceasta priveşte restul de pedeapsă
rămas neexecutat;
- dacă legea de graţiere intră în vigoare înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, graţierea produce efecte numai de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare(art.13 alin.2 din Legea nr. 546/2002).
- în cazul pluralităţii de infracţiuni(concurs, recidivă, pluralitate intermediară), pentru care
s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele
aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni şi nu pedeapsa rezultantă(art.14 alin.1 din Legea nr.
546/2002);
- în astfel de cazuri, dacă graţierea este incidentă pentru toate pedepsele aplicate pentru
infracţiunile ce intră în componenţa pluralităţii, pedeapsa rezultantă va fi descontopită în
pedepsele componente, urmând să se constate graţierea fiecărei pedepse, iar sporul de pedeapsă
ce a fost aplicat va fi înlăturat, deoarece graţierea produce efecte asupra pedepselor individuale şi
nu asupra pedepselor rezultante;
- de exemplu, s-au aplicat două pedepse de 3 ani închisoare, iar după contopire s-a aplicat
un spor de pedeapsă de 1 an, urmând să se execute pedeapsa de 4 ani închisoare; în cazul graţierii
1
C. Mitrache, op. cit., pag. 332

348
celor două pedepse de 3 ani închisoare, pedeapsa de 4 ani închisoare va fi descontopită în cele
două pedepse componente, fiecare de 3 ani închisoare, şi se va constata graţierea pentru fiecare
pedeapsă în parte, nu pentru pedeapsa rezultantă;
- dacă nu au fost graţiate toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile săvârşite în vreuna
din formele pluralităţii de infracţiuni, dacă pedepsele au fost contopite, pedepsele vor fi repuse
toate în individualitatea lor ca efect al descontopirii, se va înlătura sporul de pedeapsă ce a fost
aplicat, urmând să se execute doar pedeapsa ce nu a fost graţiată; dacă au rămas negraţiate două
sau mai multe dintre pedepsele ce intră în componenţa pluralităţii, contopirea se va face doar
între pedepsele rămase negraţiate, aplicându-se şi sporul prevăzut de lege, pedepsele graţiate
neputând fi contopite;
- în cazul graţierii condiţionate, dacă s-a fixat prin lege un termen condiţie în care cel
graţiat să nu fi comis o altă infracţiune intenţionată, pedeapsa se consideră executată tot de la data
adoptării actului de graţiere sau de la data rămânerii definitive a hotărârii, după caz, dacă în
termenul stabilit prin actul de graţiere beneficiarul graţierii nu a comis o altă infracţiune
intenţionată1; dacă condiţia nu a fost respectată de beneficiar, graţierea condiţionată se revocă,
urmând să se execute pedeapsa aplicată pentru infracţiunea intenţionată nou săvârşită, plus
pedeapsa sau restul de pedeapsă ce a fost graţiat, prin cumul aritmetic;
- graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere(art.160 alin. 4 Cod
penal).
Întotdeauna, graţierea produce efecte numai cu privire la pedepsele aplicate pentru
infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute de legea de graţiere, iar dacă prin lege nu este
prevăzută nici o dată cu privire la pedepsele aplicate pentru comiterea unor infracţiuni, până la
data apariţiei legii în Monitorul Oficial.
În cazul infracţiunilor continui, continuate, din obicei sau progresive, graţierea produce
efecte doar dacă astfel de infracţiuni au fost epuizate la data fixată de legea de graţiere sau la data
publicării legii în Monitorul Oficial.
Efectele graţierii asupra pedepselor complementare şi asupra măsurilor de siguranţă :
- în principiu, graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare şi asupra
măsurilor de siguranţă, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere(art.160 alin.3
Cod penal).

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 332

349
 De asemenea, graţierea nu produce efecte nici asupra măsurilor educative neprivative de
libertate, fiindcă acestea au un caracter preponderent educativ, în afară de cazul când se dispune
altfel prin actul de graţiere, şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

Secţiunea 2-a. Prescripţia executării pedepsei

&1. Noţiune

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei principale
dacă a trecut un timp prevăzut de lege de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
dacă cel condamnat s-a sustras de la executare, deoarece nu se mai realizează prevenţia generală
şi specială prin executarea pedepsei1(art. 161 Cod penal). Prin prescripţie se stinge dreptul
statului de a obliga pe condamnat să suporte pedeapsa aplicată şi obligaţia condamnatului de a
executa pedeapsa ce i-a fost aplicată; de asemenea, prin prescripţie este înlăturată şi executarea
măsurilor educative.
Prin prescripţie este înlăturată executarea pedepsei principale aplicate pentru comiterea
oricărei infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor pentru care răspunderea penală nu este înlăturată
prin prescripţie, respectiv pentru:
a) infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost
comise(art. 438-445 Cod penal);
b) infracţiunile de omor(art. 188 Cod penal), omor calificat(art. 189 Cod penal), 2precum
şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei, respectiv: lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte(art. 195 Cod penal), violul care a avut ca urmare moartea victimei(art. 218
alin. 4 Cod penal), tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei(art. 236 Cod penal); întrucât
legea nu prevede altfel, credem că executarea pedepsei principale aplicată pentru comiterea unor
astfel de infracţiuni este imprescriptibilă şi în caz de tentativă, nu numai pentru forma
consumată3.
Potrivit prevederilor art. 161 alin. 3 Cod penal, prescripţia nu înlătură executarea
pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 161 alin. 2 lit. b Cod penal pentru

1
M. Basarab, op. cit., pag. 214
2
Până la data apariţiei actualului Cod penal, executarea pedepsei principale pentru astfel de infracţiuni era supusă
termenului de prescripţie.
3
În acelaşi sens, M. Udroiu, op. cit., pag. 388.

350
care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a
executării(adică în cazul infracţiunilor de omor, omor calificat, precum şi a infracţiunilor
intenţionate urmate de moartea victimei).
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice este prescriptibilă,
executarea oricărei pedepse complementare ce se aplică persoanei juridice urmând să se prescrie
într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa principală a amenzii a fost
executată sau considerată ca executată(art. 149 alin. 2 Cod penal).
Este imprescriptibilă executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor fizice şi
executarea măsurilor de siguranţă(art. 162 alin. 6 Cod penal).
După împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei începe să curgă
termenului de reabilitare; dacă până la împlinirea termenului de reabilitare se comite o nouă
infracţiune şi sunt îndeplinite condiţiile pentru cei doi termeni ai recidivei, va exista pentru
infractor starea de recidivă post-executorie(primul termen al recidivei este reprezentat de
pedeapsa a cărei executare a fost prescrisă).

&2. Termenele de prescripţie

Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt stabilite prin lege, în funcţie de durata
şi specia de pedeapsă aplicată(art. 162 Cod penal).
1. Termenele de prescripţie a executării pedepsei aplicate persoanei fizice
Pentru persoana fizică, termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în
cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
- durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare;
- prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de
cauzele ulterioare de modificare a acesteia;
- termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa definitiv aplicată, iar în caz
de concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară sau recidivă postcondamnatorie, în funcţie de

351
pedeapsa rezultantă(cea aplicată în urma contopirii şi nu pentru pedepsele individuale ce
formează pluralitatea)1;
- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o cauză de
modificare a pedepsei(adică dacă se descoperă ulterior existenţa concursului de infracţiuni, a
stării de recidivă sau de pluralitate intermediară, sau acte care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni2, în condiţiile art. 585 Cod procedură penală, sau dacă intervine o lege penală mai
favorabilă, în condiţiile art. 595 Cod procedură penală), durata termenului de prescripţie a
executării pedepsei se va calcula în funcţie de pedeapsa aplicată ca urmare a acestor cauze
ulterioare de modificare a pedepsei aplicate iniţial;
- în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la
data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă;
- în cazul revocării liberării condiţionate în condiţiile art. 104 alin. 1 Cod penal(pentru
nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a neîndeplinirii obligaţiilor impuse
de către instanţă), termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a
rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat;
- în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie
curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata
pedepsei închisorii.

2. Termenele de prescripţie a executării pedepsei aplicate persoanei juridice

Pentru persoanele juridice, termenul de prescripţie a executării pedepsei principale a
amenzii este de 5 ani. Acest termen se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus condamnarea (art.149 alin. 1 Cod penal).
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un
termen de 3 ani, care curge de la data când pedeapsa principală a amenzii a fost executată sau
considerată ca executată(art. 149 alin. 2 Cod penal).

3. Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative

Potrivit prevederilor art. 132 Cod penal:

1
Ibidem
2
Pentru infracţiunea continuată sau infracţiunea complexă(art. 37 Cod penal).

352
 - măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate;
- măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata
măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani;
- termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se suspendă în
condiţiile prevăzute de lege pentru majori;
- în cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura
educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
înlocuirea.

&3. Întreruperea cursului prescripţiei

Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepselor principale, a pedepselor

complementare aplicate persoanelor juridice şi a măsurilor educative, are acelaşi efect ca şi
întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, adică ştergerea timpului scurs anterior
întreruperii şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie cu aceeaşi durată.
La art. 163 Cod penal sunt arătate expres şi limitativ, cazurile de întrerupere a cursului
prescripţiei:
- începerea executării pedepsei; de exemplu, condamnatul a achitat o parte din pedeapsa
amenzii sau a fost depus la locul de deţinere;
- săvârşirea din nou a unei infracţiuni; din momentul comiterii noii infracţiuni începe să
curgă un nou termen de prescripţie pentru pedeapsa veche aplicată definitiv;
- sustragerea de la executare după începerea executării pedepsei; de exemplu,
condamnatul evadează, după plata unei rate din pedeapsa amenzii nu mai execută nimic, cazuri în
care începe să curgă un nou termen de prescripţie a executării;
- înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată
în folosul comunităţii.
Pentru prescripţia executării pedepsei legea nu prevede o prescripţie specială, ca în cazul
prescripţiei răspunderii penale, ceea ce înseamnă că termenele de prescripţie a executării pedepsei
pot fi practic perpetui, dacă intervin cauze de întrerupere succesive, în cazul acestei prescripţii,
pentru a se împlini, termenul trebuind să curgă neîntrerupt şi integral1.

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 335

353
 &4. Suspendarea cursului prescripţiei

Cursul prescripţiei executării pedepselor principale, a pedepselor complementare aplicate

persoanelor juridice şi a măsurilor educative se suspendă în cazurile şi condiţiile prevăzute în
Codul procedură penală; de exemplu, amânarea executării pedepsei, întreruperea executării
pedepsei, suspendarea executării hotărârii de condamnare în caz de revizuire sau în caz de
contestaţie în anulare.
Intervenţia cauzei de suspendare opreşte cursul termenului de prescripţie pe timpul cât
durează cauza, în sensul că acest timp nu se socoteşte în durata termenului de prescripţie,
prescripţia reluându-şi cursul din ziua în care încetează cauza de suspendare, ceea ce înseamnă că
timpul scurs înainte de intervenţia cauzei de suspendare intră în calculul termenului de
prescripţie.

CAP. III

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Secţiunea 1. Reabilitarea

&1. Noţiune

Reabilitarea este o instituţie de drept penal prin care fostul condamnat este reintegrat pe
deplin în societate, dacă acesta a dovedit prin conduita sa că scopul pedepsei a fost atins, că s-a
îndreptat cu adevărat, reabilitarea făcând să înceteze toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile
care rezultă din condamnare(art.169 alin.1 Cod penal)1.
- ca măsură de politică penală, reabilitarea este menită să stimuleze efortul de îndreptare
şi integrare în societate a fostului condamnat, prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor
avute înainte de reabilitare;

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 336

354
 - ea se constată(reabilitarea de drept) sau se dispune(reabilitarea judecătorească) cu privire
la orice condamnare, indiferent de natura infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sau de
gravitatea pedepsei aplicate;
- reabilitarea produce efecte numai pentru viitor şi numai cu privire la fiecare condamnat
în parte(in personam).

&2. Efectele reabilitării

Aşa cum s-a arătat deja, reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi
incapacităţile ce rezultă din hotărârea de condamnare;
- interdicţiile şi decăderile rezultă din hotărârea de condamnare, atunci când pe lângă
pedeapsa principală s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi sau a
degradării militare,
- incapacităţile decurg din legi extrapenale prin care se reglementează diferite activităţi1;
de exemplu, nu pot fi senatori, deputaţi, judecători, etc. persoanele care au fost condamnate
pentru comiterea unor infracţiuni;
- repunerea fostului condamnat în deplinătatea drepturilor avute înainte de condamnare,
nu înseamnă că reabilitarea are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia deţinută de infractor
anterior condamnării, ori de rechemare a acestuia în cadrul forţelor armate sau de redare a
gradului militar(art.169 alin.2 Cod penal); cel reabilitat poate însă să ocupe acelaşi post sau
funcţie avută înainte de condamnare sau să fie reangajat în cadrul forţelor armate şi să obţină
gradul militar avut, dar nu ca efect al reabilitării, ci potrivit legii care reglementează situaţia în
concret;
- reabilitarea înlătură antecedenţa penală, fiindcă fapta pentru care s-a obţinut reabilitarea
nu mai constituie prin termen de recidivă, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni acesta
urmând să suporte tratamentul juridic al infractorilor primari(art. 42 al. 1 Cod penal, privind
recidiva);
- efectele reabilitării nu se întind asupra măsurilor de siguranţă, raportat la scopul
acestora de a se înlătura starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul.
Reabilitarea constituie un drept al fostului condamnat şi intervine de drept, care operează
automat şi obligatoriu în baza legii, putând fi obţinută şi pe cale judecătorească, care nu operează
automat, ci doar în baza unei hotărâri judecătoreşti.
1
Ibidem

355
 În cazul persoanelor fizice, reabilitarea operează de drept sau poate fi obţinută pe cale
judecătorească, iar în cazul persoanelor juridice operează doar reabilitarea de drept.

&3. Reabilitarea de drept

Această formă de reabilitare operează automat, ope legis (în virtutea legii), prin simpla
îndeplinire a condiţiilor legale, fără ca fostul condamnat să o ceară şi fără intervenţia instanţei de
judecată1. Fără a se schimba natura juridică a reabilitării de drept, totuşi, fostul condamnat se
poate adresa instanţei de judecată şi să ceară să se constate că a intervenit reabilitarea, dacă
autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar nu a efectuat menţiunile privind intervenţia
reabilitării, hotărârea judecătorească pronunţată în acest caz putând servi fostului condamnat
pentru a proba că a intervenit reabilitarea de drept.

Pentru a interveni reabilitarea de drept, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) în cazul persoanelor fizice, reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la

pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani, indiferent dacă a fost
aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune(art.165 Cod penal);

- este vorba de pedeapsa aplicată de către instanţă şi nu de pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracţiunea săvârşită, sau de cea redusă sau comutată ca urmare a unei legi de graţiere2;

- reabilitarea de drept intervine şi în cazul suspendării executării pedepsei sub

supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

b) în cazul persoanelor juridice, reabilitarea are loc numai de drept dacă în decurs de 3
ani de la data când pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau
considerată ca executată, persoana juridică nu a săvârşit o altă infracţiune(art. 150 Cod penal).

Prin simpla împlinire a termenului, dacă pe durata termenului de reabilitare cel condamnat
nu comite o altă infracţiune, el este reabilitat de drept.

&4. Reabilitarea judecătorească

1
M. Basarab, op. cit., pag. 220
2
M. Basarab, op. cit., pag. 220

356
 Reabilitarea judecătorească este modalitatea principală prin care se obţine reabilitarea, la
cererea fostului condamnat, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor legale de către instanţa de
judecată1. Reabilitarea judecătorească se obţine în toate cazurile în care nu operează reabilitarea
de drept, indiferent de natura şi pericolul social al infracţiunii. Din chiar denumirea acestei forme
de reabilitare, rezultă că cererea de reabilitare trebuie adresată instanţei de judecată care se
pronunţă prin hotărârea cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale. Aceste condiţii sunt:

1. Condiţia cu privire la durata termenului de reabilitare

Termenul de reabilitarea este o condiţie esenţială a reabilitării judecătoreşti, condamnatul

putând fi reabilitat pe cale judecătorească după trecerea unui interval de timp de la data executării
pedepsei, a graţierii totale sau a restului de pedeapsă, ori a intervenţiei prescripţiei executării.

Potrivit art. 166 alin.1 Cod penal, termenele reabilitării judecătoreşti sunt:

a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;

b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;

c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca

urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării
condiţionate;

- condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă

instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu;

- termenul de reabilitare se stabileşte în funcţie de pedeapsa aplicată de către instanţă, fie

că a fost aplicată pentru comiterea unei singure infracţiuni, fie pentru un concurs de infracţiuni,
caz în care va fi avută în vedere pedeapsa rezultantă, şi nu faţă de pedeapsa executată efectiv,
care poate fi mai redusă ca urmare a unei graţieri parţiale;

1
Idem, pag. 221

357
 - perioada în care executarea pedepsei a fost întreruptă nu intră în calculul termenului de
reabilitare;

- în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu

pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse.

În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile reabilitării judecătoreşti şi aceasta a fost dispusă
de către instanţa de judecată, dacă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu a fost
executată, executarea va fi înlăturată ca efect al reabilitării.

2. Condiţii cu privire la condamnat

La împlinirea termenului, cel condamnat se poate adresa instanţei de judecată pentru

obţinerea reabilitării; potrivit prevederilor art.137 Cod penal, cererea de reabilitare se admite de
către instanţă dacă condamnatul îndeplineşte următoarele condiţii:

a) nu a suferit o nouă condamnare în cursul termenului de reabilitare;

- dacă în acest termen condamnatul a suferit din nou o condamnare, de la data executării
pedepsei aplicate pentru ultima infracţiune comisă începe să curgă un nou termen de reabilitare
în raport cu pedeapsa cea mai grea1(fie pentru prima pedeapsă, cea în a cărei termen de reabilitare
s-a săvârşit noua infracţiune, fie pentru cea de-a doua pedeapsa aplicată condamnatului);

- dacă condamnatul, după formularea cererii de reabilitare, dar înainte de soluţionarea

definitivă a acestuia, comite o nouă infracţiune pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală,
soluţionarea cererii de reabilitare se suspendă până la pronunţarea unei hotărâri definitive cu
privire la fapta de care este învinuit fostul condamnat(art.533 alin. 2 Cod procedură penală).

b) a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le
îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri;

- când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile
privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare, chiar dacă despăgubirile civile nu au
fost executate integral2, se poate dispune reabilitarea;

- examinarea acestei condiţii se face prin prisma bunei sau relei-credinţe a fostului
condamnat; dacă se constată că neîndeplinirea acestei condiţii nu este imputabilă condamnatului

1
C. Mitrache, op. cit., pag. 343
2
Idem, pag. 344

358
care este de bună-credinţă, se poate dispune reabilitarea(art.533 alin.2 Cod penal); de exemplu,
condamnatul a fost obligat la plata unor despăgubiri civile în cuantum ridicat şi nu a putut să
achite suma în totalitate, dar a achitat periodic o parte din suma datorată.

Instanţa poate să admită sau să respingă cererea de reabilitare. Cererea de reabilitare nu

poate fi respinsă pentru motivul că infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a dispus
condamnarea petentului au un caracter foarte grav.

Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a dispune
reabilitarea, cererea va fi respinsă.

Dacă respingerea cererii este determinată de neîndeplinirea condiţiilor de fond(cele

prevăzute de art. 168 Cod penal), o nouă cerere de reabilitarea poate fi făcută după trecerea unui
termen de 1 an, termen ce se vor socoti de la data respingerii prin hotărâre definitivă a cererii
formulate iniţial(art.170 al. 1 Cod penal).

Condiţiile prevăzute pentru obţinerea reabilitării trebuie să fie îndeplinite şi pentru

intervalul de timp prevăzut de lege pentru reînnoirea cererii de reabilitare(art.170 alin. 2 Cod
penal).

Dacă respingerea cererii de reabilitare se bazează pe neîndeplinirea unor condiţii de

formă, procedurale(de exemplu, condamnatul nu a depus la dosar dovada achitării despăgubirilor
civile, deşi le-a achitat, lipseşte adresa condamnatului, etc.), cererea de reabilitare poate fi
reînnoită oricând. Dacă cererea a fost depusă înainte de împlinirea termenului de reabilitare şi a
fost respinsă ca prematură, cererea va putea fi introdusă din nou la împlinirea termenului(art. 532
Cod procedură penală).

&5. Anularea reabilitării judecătoreşti

Reabilitarea dispusă pe cale judecătorească va fi anulată, dacă după admiterea cererii prin
care s-a dispus reabilitarea, se descoperă că cel reabilitat mai suferise o condamnare, care dacă ar
fi fost cunoscută ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare(art. 171 Cod penal). Fiind vorba de
neîndeplinirea unei condiţii de fond, despre care instanţa nu a avut cunoştinţă la data soluţionării
cererii, anularea reabilitării este obligatorie fiindcă reabilitarea a fost dispusă pe nedrept.

359
 &6. Calculul termenului de reabilitare

Atât pentru reabilitarea de drept, cât şi pentru reabilitarea judecătorească, termenele au un

caracter substanţial şi se socotesc potrivit dispoziţiilor art. 186 Cod penal, care prevăd că luna şi
anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să
curgă1.

Pentru persoana fizică, termenul de reabilitare începe să curgă de la data când a luat
sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris(art. 167 alin.1 Cod
penal);

- în cazul pedepsei închisorii, deci şi în caz de comutare sau înlocuire a pedepsei

detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii
duratei pedepsei, chiar dacă punerea în libertate a condamnatului s-a făcut înainte, datorită
liberării condiţionate; de exemplu, în cazul pedepsei de 2 ani închisoare a cărei executare începe
la 1 ianuarie 2005, termenul de reabilitare va fi calculat de la data de 1 ianuarie 2007, data
împlinirii duratei pedepsei fiind 31 dec. 2006, chiar dacă de exemplu, condamnatul a fost liberat
condiţionat la data de 10 mai 2006;

- pentru pedepsele a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, termenul

reabilitării de drept se socoteşte de la data împlinirii termenului de supraveghere;

- în caz de graţiere totală, termenul de reabilitare curge de la data la care legea de graţiere
a intrat în vigoare, iar în cazul graţierii parţiale de la data executării restului de pedeapsă
negraţiat(împlinirea duratei acestui rest, dacă condamnatul a fost liberat condiţionat înainte de
împlinirea duratei);

- dacă graţierea priveşte pedepse pentru care nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare
definitivă, deci dacă pentru infracţiunile comise nu s-a pronunţat condamnarea prin hotărâre
definitivă, termenul de reabilitare curge de la data rămânerii definitive a hotărârii în cazul
graţierii totale şi de la data împlinirii duratei restului de pedeapsă negraţiat, în cazul graţierii
parţiale2;

- dacă a intervenit prescripţia executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data

împlinirii termenului de prescripţie;
1
M. Basarab, op. cit., pag. 222
2
C. Mitrache, op. cit., pag. 344

360
 - în cazul pedepselor ce au fost contopite(concurs, recidivă post-condamnatorie sau
pluralitate intermediară), termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale contopite(pedeapsa de bază plus eventualul spor ce a fost aplicat).

Pentru persoana juridică, termenul reabilitării de drept este de 3 ani şi se socoteşte de la

data de la care pedeapsa principală a amenzii, sau după caz, pedeapsa sau pedepsele
complementare, au fost executate sau considerate ca executate, dacă în acest interval de timp
persoana juridică nu a săvârşit o altă infracţiune(art.150 Cod penal).

361
 BIBLIOGRAFIE

1. Codul Penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 1ulie 2009(Buletinul oficial nr. 510
din 24 iulie 2009
2. Matei Basarab, Drept penal-partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
3. Cesare Becaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică
Bucureşti, 1965;
4. L.Biro, M.Basarab, Curs de drept penal, partea generală, Editura Didactică
şi Pedagogică Bucureşti, 1963;
5. C.Bulai, Drept penal român- partea generală, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL Bucureşti, 1992;
6. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol.I (1969),
vol.II (1970), Editura Academiei Bucureşti;
7. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.IV, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972;
8. G. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Lumina Lex
Bucureşti, 1997;
9. Constatin Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi
presă „ Şansa „ SRL , 1998;
10. I. Oancea, Drept penal-partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971;
11. V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, vol.I, partea generală, Editura
Ştiinţifică Bucureşti, 1972;
12. V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală
pe anii 1981-1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989;
13. Th. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol,
D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I,
partea generală, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1992;

362
 14. M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014
15. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
16. T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
17. T. Dascăl, Drept penal român. Partea generală, Ed. Concordia, Arad, 2007

363