Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Empatia - Invatarea Prin Cooperare
Empatia - Invatarea Prin Cooperare
- a fi capabil să vezi lumea așa cum o văd alții (să încercăm să-i înțelegem pe
ceilalți, să-i vedem din perspectiva lor);
- să înțelegi sentimentele unei alte persoane (pentru aceasta este foarte important să
ne cunoaștem propriile trăiri și emoții și astfel să putem să identificăm la ceilalți
ceea ce trăiesc și le putem veni în ajutor);
Autoarea mai spune un lucru foarte important „Lupta constantă pentru a ne simți
acceptați și valoroși este una dură. Investim o grămadă de timp și energie pentru a ne asigura
că ne ridicăm la așteptările celor din jur și păsându-ne de ceea ce gândesc ceilalți despre noi,
astfel încât sfârșim prin a fi nervoși, plini de regrete și de teamă.”
Să ne gândim că aceeași situație, de a fi validați, este și pentru noi ca profesori; ”lupta”
noastră de a demonstra că suntem buni, că suntem pregătiți științific ne poate întinde capcana
de a preda prea mult, prea condensat și fără încărcătura emoțională care să-i atragă pe
formabili.
Poate unele conflicte dintre formabili și profesori apar și din această luptă invizibilă
între ceea ce se dorește să fie validat la un moment dat de cei implicați. De exemplu, este
important să studiem stilurile de învățare ale celui pe care îl mentorăm dar și să ni le
identificăm pe ale noastre, tocmai pentru a porni de la autocunoaștere și a ajunge la o
raportare obiectivă la nevoile celuilalt.
Referitor la învățarea prin cooperare ”... în literatura de specialitate sunt prezentate mai
multe modele, deosebind în special:
A) Sarcina de tip disjunctiv, în care grupul trebuie să facă o selecție a răspunsurilor și
contribuțiilor unui singur membru, cea mai bună soluție fiind identificată;
B) Sarcina de tip conjunctiv se regăsește în tehnicile TGT și STAD și presupune că
productivitatea grupului este strict legată de eficiența tuturor membrilor săi, deci și a celui mai
slab dintre aceștia (analogia folosită este aceea a echipelor care urcă pe munte, membrii fiind
legați unii de alții prin corzi, iar echipa neputând să înainteze mai repede decât ritmul celui
mai încet membru);
C) Sarcina de tip aditiv presupune că rezultatul activității grupului este suma contribuțiilor
tuturor membrilor;
D) Sarcina de tip discreționar presupune că membrii grupului pot combina opțiunile
individuale în orice manieră doresc, neexistând paternitatea soluției exprimate, aceasta din
urmă fiind rezultatul contribuției participanților.”
ÎNVĂȚAREA PRIN COOPERARE
Învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată şi sistematizată a grupurilor
mici de elevi, astfel încât aceştia să poată lucra împreună urmând ca fiecare membru al
grupului să-şi îmbunătăţească performanţele proprii şi să contribuie la creşterea
performanţelor celorlalţi membri ai grupului. (Johnson R., Johnson D., Holubec E., 1994)
Învăţarea prin cooperare răspunde diferitelor obiective. Ea poate servi aprofundării
conceptelor deja cunoscute, introducerii unor noi concepte, perfecţionării abilităţilor, trezirii
unor interese etc.
„Învățarea prin cooperare are loc atunci când elevii lucrează împreună, uneori în perechi,
alteori în grupuri mici, pentru realizarea unui obiectiv comun: rezolvarea unei probleme,
explorarea unei teme, producerea/crearea unor idei și soluții noi într-o situație dată“. (Dumitru
I., 2000)
Teoria învăţării prin cooperare se inspiră din teoria privind interdependenţa socială, care apare
atunci când oamenii au obiective comune şi când rezultatele fiecărui individ influenţează
acţiunile celorlalţi. Interacţiunea dintre oameni este, practic, esenţială pentru supravieţuire.
Învăţarea prin cooperare implică ipoteza că modul în care sunt planificate activităţile
determină calitatea interacţiunii dintre elevi, rezultatele activităţilor fiind consecinţe ale
interacţiunii dintre elevi. Astfel, unul dintre elementele principale care trebuie creat în clasă
este interdependenţa pozitivă sau cooperarea.
Morton Deutsch este cel care a definit şi încadrat într-o teorie învăţarea prin cooperare.
El a conceptualizat trei tipuri de interdependenţă socială: pozitivă, negativă şi inexistentă.
Prima încurajează interacţiunea dintre persoanele care lucrează împreună, fiind denumită
„interacţiune bazată pe cooperare şi stimulare“; a doua se caracterizează prin obstrucţionarea
reciprocă a membrilor unui grup de a atinge un ţel, fiind denumită „interacţiune bazată pe
opoziţie şi competiţie“; interacţiunea este inexistentă atunci când membrii unui grup lucrează
independent.
Dacă, până nu de mult, şcoala românească promova competiţia şi individualismul, încurajând
reuşita personală, acum, în contextul unui învăţământ orientat spre „modernitate“, ea şi-a
schimbat strategia şi abordează ideea cooperării prin:
– Simularea interacţiunii dintre copii;
– Depunerea unui efort sporit de către copii în procesul de învăţare;
– Generarea sentimentelor de acceptare şi simpatie;
– Dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
– Încurajarea comportamentelor de facilitare a succesului celorlalţi;
– Dezvoltarea gândirii critice.
Până acum, profesorul era considerat principala sursă de informaţii pentru o anumită
disciplină. Datorită democratizării accesului la cunoştinţe, acest rol al profesorului se reduce
dramatic, el devenind un organizator, o călăuză a învăţării, oferind elevilor, în locul
tradiţionalei „transmiteri de cunoştinţe“, veritabile „experienţe de învăţare“.
Structura Descriere
Interviul în trei pași Cursanții se intervievează unii pe ceilalți în echipe de câte două
persoane. La pasul al treilea, fiecare cursant împărtășește întregului
grup informațiile pe care le-a aflat în decursul interviului.