LUCEAFĂRUL - particularităţi

de Mihai Eminescu

Romantismul este curentul literar care cultivă sensibilitatea, interiorizarea, atingerea

idealului, subiectivismul, natura visătoare. Un asemenea univers poetic se regăsește și în creațiile
lui Mihai Eminescu , în poemul „Luceafărul” și în întreaga sa creație unde valorifică teme ,
mituri și motive romantice.

“Luceafărul” constituie sinteza gandirii eminesciene şi este o capodoperă a marelui poet şi

care reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin imbinarea celor trei genuri literare. Este
un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capată strălucire
desăvârşită. „Luceafărul” este considerat chiar de Eminescu o alegorie pe tema romantică a
condțiiei omului de geniu în lume. Viziunea profund romantică a lui Eminescu despre lume,
despre conditia umana efemeră , despre viață şi moarte se concretizează printr-o retea de
simboluri şi imagini artistice. Având ca sursă de inspirație, basmul popular „Fata din grădina de
aur”, Eminescu creează, în acord cu estetica romantică o structură poematică în care genuri şi
specii diferite se suprapun, putând fi considerată ca un „basm al fiinţei”, după cum spunea
Constantin Noica.

Creaţia poetică eminesciană se încadrează în romantism prin tema iubirii, prin

amestecul genurilor şi prin dezvoltarea problematicii geniului în raport cu lumea, iubirea şi
cunoaşterea. Schema epică iniţială a poemului este preluată din basm şi devine pretext pentru
reflecţia filosofică. Secvenţele dramatice sunt evidenţiate de dialog, iar lirismul operei este
reliefat de afectivitatea sporită şi de multitudinea de procedee artistice. Iubirea este prezentată în
diverse ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina), cosmic (fata de împărat şi Luceafăr).
Încadrarea în romantism este evidenţiată şi de antiteza pe care este construită poezia, prin relaţia
de opoziţie dintre fata de împărat şi Luceafăr (“Eu sunt vie/ Tu eşti mort”), dar şi de opoziţia
planurilor cosmic şi terestru şi a celor două ipostaze ale cunoaşterii: omul superior (Luceafărul)
şi omul comun (Cătălin).

Temele romantice care se împletesc sub semnul fanteziei creatoare eminesciene sunt: tema
iubirii imposibile, cea a condiţiei omului de geniu , tema cunoaşterii prin iubire , tema vieţii şi a
morţii şi cea cosmogonică. Motivele folosite se înscriu în orizontul imaginarului poetic
romantic: motive cosmogonice (haosul primordial , cercul rotitor) motive mitice ( zburătorul ,
demiurgul) motivul nopţii si cel astral , visul , oglinda , castelul , marea ,codrul. Toate aceste
teme şi motive romantice se dezvoltă într-o viziune poetică structurată pe două planuri. Cele
două planuri terestru-uman şi cosmic-universal , aflate în antiteză romantică , tind să se apropie
sau să se delimiteze, figurând un model închis, sferic al operei.

O primă idee poetică sugestivă pentru tema iubirii imposibile este evidenţiată în tabloul
întâi: iubirea manifestată între două fiinţe apartinând a două lumi diferite, cea terestră şi
cea cosmică devine imposibil de împlinit. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i
statutul de stăpână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză, simiţindu-l “străin la vorba şi la port’’,
ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la
nemurire, ca şi statutul de muritoare sunt exprimate sugestiv în poem : ”Dar cum ai vrea să mă
cobor?/Au nu înţelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu
poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege.”Deşi vorbeşti pe înţeles/Eu nu te pot
pricepe”, de accea, îi cere să devină el muritor, să coboare în lumea ei.

O imagine poetică sugestivă pentru tema poemului este călătoria lui Hyperion spre
Demiurg, în spaţiul intergalactic, din tabloul al treilea. Ideea poetică ce se desprinde este aceea
că omul de geniu este capabil de sacrificiul suprem pentru a împlini idealuri înalte. El se
află dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de ordinea firească a lumii. Zborul cosmic, rugăciunea
si convorbirea cu Demiurgul simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia
meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii
obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu, face ca
Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina
fericirii, prin implinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ”Reia-
mi al nemurii nimb/Şi focul din privire şi pentru toate dă-mi în schimb/O ora de iubire….”.
Superioritatea Luceafarului e constientizată de Cătalina prin exprimarea propriei neputinţe de a
pătrunde în lumea ideilor înalte.” In veci îl voi iubi şi în veci /Va rămânea departe….”.

Un element de structură semnificativ pentru textul poetic este titlul “Luceafărul”,

întrucât este un element paratextual ce face trimitere la motivul central al textului. Alcătuit dintr-
un substantiv propriu articulat hotărât, titlul poemului împrumută numele astrului ce apartine
planului cosmic şi reprezintă lumea superioară, susţinând astfel alegoria pe tema romantică a
geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.

Un alt element de structură important este figura de stil specifică romantismului, pe

care este construită poezia, antiteza, care subliniază relaţia de opoziţie dintre fata de împărat şi
luceafăr, respectiv între luceafăr şi Cătălin. Cea dintâi este marcată prin vorbele fetei, “căci eu
sunt vie/tu eşti mort”, care sugerează nu numai diferenţa dintre cei doi, motivând imposibilitatea
unei relaţii, dar şi limitarea gândirii fetei, care nu se poate desprinde de lumea ei spre nemurire,
evidenţiind incompatibilitatea dintre ei. Antiteza dintre Luceafăr şi Cătălin subliniază opoziţia
dintre omul superior şi omul comun.

Compoziţional , ampla creaţie eminesciană care are 98 de strofe , se organizează pe mai

multe planuri alternând (cosmic-terestru) , dispuse în patru tablouri: Primul prezintă într-un
decor romantic povestea iubirii a două fiinţe care aparţin unor lumi diferite; cadrul este atât
cosmic, cât şi teluric, atmosfera este gravă, gesturile sunt protocolare. Incipitul poemului
prezintă povestea imposibilei iubiri, în formula şi structurile specifice basmului („A fost odată
ca-n poveşti/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată”). Secvenţa
expozitivă (primele şapte strofe) conferă cadrului de basm detaliile unui decor romantic nocturn ,
cu rol în caracterizarea fetei de împarat. Atmosfera de vrajă se ţese prin descrierea unui cadru
magic, în care umbra romanticului castel şi negrul corăbiilor contrastează cu lumina fascinantă a
Luceafărului. Portretul eroinei este realizat din perspectiva unui narator anonim, o singularizează
şi îi conferă atributul sacralităţii, prin dubla comparaţie: „Era una la părinţii / Şi mândră-n toate
cele/ Cum e fecioara între sfinţii/Şi luna între stele”. Văzut din lumea de jos, eroul imposibilei
nuntiri apare ca stea fixă, numită de oameni „Luceafar”. Luminând lumea fetei de împărat, el
apare în zodia iubirii, a firului sufletesc, dar şi a timpului omenesc (El privind de săptămâni / Ȋi
cade dragă fata”). Cele două chemări ale fetei de împărat au rezonanţa unui descântec.
Repetarea versului „Eu sunt Luceafărul de sus / Iar tu o să-mi fii mireasă” subliniază conştiinţa
unui destin în absolut. Luceafărul însă îşi cheamă iubita în spaţii nepământene, dar fata nu
acceptă oferta astrului, deoarece aceasta ar echivala cu însăşi moartea ei. Refuzul devine
categoric când Luceafărul apare în ipostaza unui demon „ Străin la vorbă şi la port / Luceşti fără
de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Ultima tentativă a fetei de a
se apropia de Luceafăr constă în a-i cere acestuia să devină muritor.

Al doilea tablou evocă iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina, ceea ce face ca
limbajul să fie simplu „...încă de mic / Te cunoşteam pe tine / Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai
potrivit cu mine.” Eroina pendulează însă între real şi ideal, resimţind dureros marea absentă
astrală, pe care încearcă să o uite.

Tabloul al treilea dezvoltă planul cosmic-universal , aşadar atmosfera este glacială.

Vocile care răsună în a „haosului văi” sunt cea a lui Hyperion şi a Demiurgului, cerându-i
dezlegarea de greul negreii veşnicii. Răspunsul Demiurgului relevă faptul că în lumea de jos
moartea este relativă, fiindcă oamenii „se nasc spre a muri / şi mor spre a se naşte”.

Partea a patra se deschide cu un tablou terestru şi un cadru nocturn care sacralizează

iubirea. Regăsim aici laitmotivele eminesciene : „noaptea” „luna” „codrul” „ cuplul angelic”. Cei
doi îndrăgostiţi care dau un sens efemerei lor existenţe îşi asumă destinul cu aceeaşi demnitate ca
şi astrul-geniu care aderă prin sacrificiu la condiţia lui nemuritoare.

Toate aceste cugetări filosofice sunt turnate în tiparele unui limbaj fermecător, care se
distinge printr-o serie de particularităţi fundamentale. Se remarcă întrebuinţarea frecventă a
expresiilor populare, precum şi un numar mic de neologisme „haos” , „ideal” , „palat”.

Versurile se caracterizează printr-o muzicalitate sugerată de efectele eufonice ale

cuvintelor şi de schema prozodică: măsura de 7-8 silabe, ritmul iambic, iar rimele masculine
alternează cu cele feminine.

Asadar , toate aceste structuri şi semnificaţii ale poemului eminescian integrează nu numai
mituri şi motive romantice, ci şi o viziune originală asupra existenţei în lume şi în timp.
Desăvârşită prin formă şi prin viziunea poetică în care sunt închise tulburătoare înţelesuri,
poemul eminescian devine o adevărată simfonie dominată de o solemnitate unica, poezia fiind
comparabilă cu o rugăciune.