Sunteți pe pagina 1din 20

EVOLUŢIA ŞI

ORGANIZAREA JOCULUI
DE FOTBAL
ISTORICUL JOCULUI DE FOTBAL PE PLAN
MONDIAL

 Documentele timpului atestă practicarea jocului


de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă
sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în
zilele noastre.
 Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai
mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind
prezent încă din epoca preistorică la majoritatea
popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum
ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii,
japonezii etc.
 Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte
de Cristos răspândirea unui joc asemănător
fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru
jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri
 Istoria sportivă a Greciei antice menţionează
existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a
Jocurilor Olimpice, zi în care programul era
rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste
situându-se jocul cu mingea, denumit de greci:
„EPISKIROS“.
 În Franţa, jocul era practicat în funcţie de
regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau
„MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“
sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în
Picardia etc.
 Jocul „LA SOULE“ - care este apreciat ca
strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea
reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de
dur. Iată în acest sens cum era apreciat de
Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama
de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau
jucătorii în cursul partidei.
 După cucerirea Greciei, romanii au început să
practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc
de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-
l: „HARPASTUM“.
 Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania,
Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane
cuceritoare.
 Jocul practicat de romani, sub denumirea de
HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe
asemănări fotbalului de mai târziu.
 Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest
sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin
înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se
angajau cele două tabere, servea foarte bine
spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor
militare. Încălţămintea jucătorilor se numea:
„calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului
de fotbal din Italia: „CALCIO“.
 În Anglia- practicarea jocului de fotbal este
atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de
celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui lulius
Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să
părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în
timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au
învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu
aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM
pe meleagurile britanice.
 Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de
FOTBALPrin edictul dat în 1349 de către
Eduard al III-lea regele Angliei, pentru
interzicerea practicării jocului cu mingea, în
detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul,
denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-
BALL“,
 Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe
distanţe de kilometri, peste zone naturale şi
locuinţe, angrenând participanţi din mai multe
parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care
trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită,
Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe
deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri;
ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle,
băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi
văzuţi uneori, 20 sau 30 de jucători bălăcindu-se
împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-
şi smulge balonul.“
Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile
engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu
deosebit de dezvoitare şi prosperitate.
 Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din
şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în
două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care
se juca.
 În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi
se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ -
ca în jocul actual de rugby - un joc denumit
„dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse,
unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se
prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“.
 Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10
noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-
scools“- urilor din Rugbyu n elev William Webb
Ellis (de srcine irlandez) fiind în posesia mingii,
în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în
vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea,
generând astfel srcinea uneia din caracteristicile
esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby.
Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la
ideea separării celor două jocuri este marcată
prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe
zidul şcolii din Rugby.
 După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii
naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889,
Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în
1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia,
India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.
 În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din
iniţiativa francezului Robert Guerin, a avut loc
semnarea acordului de înfiinţare a F.I.F.A (Federaţia
Internaţională de Fotbal Asociaţie), la care au aderat
şapte federaţii naţionale: Belgia, Danemarca, Elveţia,
Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Anglia deşi avea
prima federaţie constituită din lume, din anul 1863,
nu a participat la înfiinţarea F.I.F.A (1904), devenind
afiliatădoar în 1906.
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA JOCULUI DE FOTBAL
ÎN ROMÂNIA

 Practicarea exerciţiilor fizice inclusiv jocurile cu


mingea în general, şi-au găsit un câmp fertil în
cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, Histria,
Tomis şi Calatis, unde în ultimele secole î.e.n şi
în sec. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui
„antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în
Atena.
 În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători
tradiţionale, jocurile cu mingea s-au practicat şi
în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în
afara acestora. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era
nelipsită în jocul ostaşilor, confirmându-se astfel
existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat
de-a lungul secolelor până în fotbalul actual.
 În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în
România putem aminti cele mai importante
repere:
1870 - Sulina „porto-franco“- prin marinarii străini
care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor,
inclusiv jocul de fotbal;
 _ 1884 - la Arad s-a amenajat primul teren de
fotbal din iniţiativa dr. Emil Bădescu - unde se
practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu
cele de azi.
 _ 1899 - este adusă în ţară prima minge de fotbal
de către Mario Ghebauer - student în Elveţia
(Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) - în
Bucureşti.
_ 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal
pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea
- „Sportul românesc de-a lungul anilor“ - de Emil
Ghibu şi Ion Todan.
_ 1899-1902 s-a organizat primul club de
fotbal la Timişoara, iar jocurile se disputau pe
„Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului
(biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean),
unde de două ori pe săptămână tinerii practicau
jocul.