MODELE DE COMPORTAMENT

MECANIC ALE CELULELOR VII

III.A. Introducere
Celulele vii sunt supuse în permanenta unor stimuli mecanici.
Aceste tensiuni și deformațiile induse iau naștere atât din mediul
extern celulei cât și din condițiile fiziologice interne. În funcție de
magnitudinea, direcția și distribuția acestor stimuli mecanici,
celulele răspund în maniere diferite.
De exemplu, compresiunea exercitată asupra condrocitelor
modulează sinteza de proteoglicani (Bachrach, 1995; Buschmann,
1995). Astfel, înțelegerea modului în care celula răspunde stimulilor
mecanici este un pas important în cunoașterea unor procese că
transmisia și distribuția semnalelor mecanice și a modului în care
acestea pot fi convertite în răspunsuri chimice și biologice (Wang,
1993; Ingber, 2003) [26].
Studiile au arătat că numeroase procese biologice (creșterea, diferențierea,
migrația și chiar apoptoza celulară) sunt influențate de modificările de formă
și integritate structurală a celulei (Chen, 1997; Schwartz și Ginsberg,
2002)[27]. Se cunoaște faptul că proprietățile mecanice ale celulei
individuale influențează integritatea structurală a unui întreg tesut prin
interacțiunile mecanice dintre celule și dintre acestea și mediul extracelular
(Wakatsuki, 2000; Zahalak, 2000). Pe de altă parte, sarcinile mecanice
exercitate la nivel tisular sunt transmise la nivelul unei singure celule,
influențându-i-i funcțiile fiziologice (Guilak și Mow, 2000)[28].
Deși s-au înregistrat succese în domeniul mecanicii la nivel tisular
(Humphrey, 2003), studierea celulelor individuale reprezintă încă o
provocare, în special atunci când considerăm natura vivantă și dinamică a
celulei. În cele ce urmează voi prezenta câteva din modelele biomecanice
elaborate pentru celula.
Scopul principal al acestora îl reprezintă evaluarea cantitativă a
proprietăților mecanice și a răspunsului celulei la stimuli externi,
precum și înțelegerea modului în care componentele celulare
interacționează.
Elaborarea unor modele mecanice însă este o problema ce tine în
mare măsură de tehnicile experimentale folosite în cuantificarea
comportamentului celulei. Există un mare număr de autori și implicit
un mare număr de tehnici abordate, determinând o varietate
corespunzătoare de modele mecanice, fiecare cu avantajele și
dezavantajele sale. Totuși, însă aceasta eterogenitate a rezultatelor
teoretice și experimentale obținute constituie o baza bună de plecare
în evaluarea corectă a comportamentului celular prin multitudinea
de valori ce pot fi comparate.
III.B. Tehnici experimentale în mecanica celulară
Dezvoltările recente în domeniul nanotehnologiilor, tehnicile experimentale inovatoare, au
permis trecerea de la microscară la nanoscară. Crick si Hughes (1950) au fost printre primii
cercetători care au studiat din punct de vedere cantitativ proprietățile mecanice celulare
utilizând metoda particulelor magnetice.
În 1954 Mitchinson si Swann au dezvoltat tehnica aspirației cu o micropipetă pentru
măsurarea proprietăților elastice, iar în 1964 Band si Burton s-au îndreptat către evaluarea
proprietăților membranelor hematiilor. Printre cele mai recente tehnici experimentale sunt
incluse cell poker (Peterson si colab., 1982), particle tracking (Geerts si colab., 1987),
citometria prin răsucire magnetică (MTC) (Wang si colab., 1993), citometria magnetică
oscilatorie (Maksym si colab., 2000), microscopia de forta atomică (AFM) (Hoh si
Schoenenberger, 1994), optical tweezers (Henon, 1999, Dao, 2003), microplate manipulation
(Thoumine si Ott, 1997) si altele. Aplicarea fortei se poate face atât concentrat (AFM) cât si
dispers (microplate manipulation), intracelular (particle tracking) sau la suprafata celulei
(MTC), transient (aspirație prin micropipetare) sau dinamic (MTC oscilatorică)[4].
Datorită varietății tehnicilor experimentale, a tipurilor, amplitudinilor
si frecventelor de aplicare a stimulilor, sunt obținute răspunsuri
mecanice diferite ale celulei, că rezultat fiind descrise o mare
varietate de modele mecanice, care vor fi sumarizate în tabelul 1.
Sunt descrise două tipuri de abordări: una o constituie abordarea
micro/nanostructurală, ce încearcă să explice organizarea
citoscheletului și modul în care aceasta îi influențează
comportamentul mecanic, o alta o reprezintă abordarea continuă, în
care modele mecanice teoretice sunt adaptate comportamentului
vâscoelastic și reologic al celulelor. Figura.III-1 reprezintă o
schematizare a principalelor tipuri de modele mecanice.
F igura III-1 Modele mecanice ale celulelor vii
III.C. Modele mecanice continue ale celulelor vii
Considerarea unor modele mecanice continue, în care celula este tratată ca un material cu
proprietăți distribuite omogen, oferă, într-adevăr, date mai puțin obiective. Utilizarea acestei
abordări continue permite însă realizarea unor analize computerizate a proprietăților
mecanice celulare atâta vreme cât răspunsul biomecanic la nivelul unei singure celule este
elementul care interesează. În plus, elaborarea unui model mecanic continuu oferă o
detaliere a distribuției transmisiei tensiunilor și deformărilor în celulă, date care pot fi
extrapolate la nivelul citoscheletului și al componentelor subcelulare[28]. Aceasta va
contribui la dezvoltarea unor modele micro și nanostructurale mai elaborate. Capitolul va
prezenta modelele mecanice continue și limitele acestor modele, și modul în care acestea
pot fi corectate pentru elaborarea unor noi modele, mai precise.
Primele modele ale comportamentului mecanic celular propuse în literatură derivă din
reologia materialelor. Sunt modele de reprezentare ce țin de mecanica mediilor continue în
care proprietățile reologice (elasticitate, vâscozitate, plasticitate...) sunt evaluate prin
încadrarea în curbe experimentale.
III.C.2. Modelul picăturii lichide
Modelul cortex - miez lichid a fost creat în concordanță cu studierea
reologiei neutrofilelor prin tehnica aspirației în micropipetă.
III.C.2.1. Modelul picăturii de lichid Newtonian
Leucocitele în suspensie se comportă ca o picătură de lichid adoptând
o formă sferică. Modelul picăturii de lichid newtonian a fost elaborată
de Yeung și Evans (1989) în încercarea de a simula curgerea unor
astfel de celule cu comportament de fluid într-0 micropipetă
(figura.III-5). Pentru acest model (figura.III-6), interiorul celulei se
presupune a fi omogen și anizotropic[28].
III.C.2.2. Modelul compus al picăturii de lichid Newtonian
Celulele eucariote sunt compuse dintr-0 membrană celulară, citoplasă
(cu citoschelet și organite celulare) și un nucleu (nucleoplasmă cu
materiale genetice înconjurate de un înveliș celular). (Figura.III-7).
Măsurători morfometrice făcute pe neutrofile umane de către Schmid
- Schonbein (1980) au arătat că nucleul are o organizare din segmente
neregulate și ocupă aproximativ 21% din volumul celular (Figura.III-8).
In realitate, interiorul celular este mult mai eterogen. Mai mult,
nucleul este mult mai rigid și mai Vâscos decât citoplasma care îl
înconjoară. (Dong, 1991; Guilak, 2000)[28]. În plus, vâscozitatea totală
aparentă și rigiditatea variază cu gradul de deformare. Astfel, este
necesară elaborarea unui model mai complex care să includă
componenta de eterogenitate
Modelul compus, prezentat de Dong în 1991 și de Hochmuth în 1993, prezintă o
organizare în trei straturi. Membrana plasmatică și ectoplasma din compoziția
stratului extern au o grosime de ~0,1μm (Zhelev, 1994) și se află sub tensiune
constantă. Stratul de mijloc este reprezentat de endoplasmă cu comportament
de fluid. Stratul interior este compus din regiune densă a nucleului și
citoscheletului din jurul său. Kan și colaboratorii (1998) au sugerat că și această
Zona este sub permanentă tensiune datorită învelișului nuclear[28]. Modelul din
Figura.III-9 este compus dintr-0 tensiune superficială citoplasmatică T1, o
tensiune superficială nucleară T2, vâscozitatea citoplasmei μl și cea a nucleului
μg.
Nucleul este de aproximativ 10 ori mai vâscos decât citoplasma (Dong, 1991) ei
este posibil ca valorile neomogene pentru vâscozitatea aparentă să fie rezultatul
combinațiilor diferite dintre cele două componente. Acest model nu este altceva
decât o revizuire a modelului propus de Yeung și Evans[26,27,28].
III.C.2.3. Modelul Maxwell al picăturii de lichid
Dacă domeniul regimului de deformații ample este satisfăcut
de modelele anterioare, este necesară elaborarea unui model
pentru deformările mici. Modelul Maxwell a fost introdus de
către Dong (1988) pentru tehnica aspirației în micropipetă. A
făcut-o pentru că datele obținute între deformațiile mari și
cele mici erau total diferite. Diferența o constituie elementul
elastic, prezent aici.
III.C.3. Modele solide
Principala caracteristică a acestor modele, comparativ cu cele înveliș
cortical - miez lichid, o constituie presupusa omogenitate a
întregului mediu celular (fără a mai considera diferențele dintre
înveliș și miez). Modelul este cel al unui material solid elastic
incompresibil sau al unui solid vâscoelastic.
Introducerea acestor modele este însă o necesitate, un exemplu ce
confirmă aceasta fiind faptul că celulele endoteliale si condrocitele
nu pot fi aspirate în micropipetă chiar la presiuni mari. (Theret,
1998; Jones, 1999)[28].
Modelul are principalul avantaj că prin reducerea numărului de
parametri mecanici introduși (consecință a omogenității), analiza
datelor este mai facilă.
III.C.3.l. Modelul unui solid elastic liniar
Modelul elastic este o simplificare a modelului Vâscoelastic, având
factorul timp neglijabil. Un material elastic liniar este descris de relatia: Iij
= Gyij, unde til- este componenta tensiunii, iar yü reprezintă deformarea;
G este modulul de elasticitate transversală (rigiditate), în relație cu E prin
formula: E _ 2(1+ 1›)G, unde 1› este coeficientul Poisson. Din nefericire,
modelul elasticității liniare nu este total adecvat descrierii mecanicii
celulare.
III.C.3.2. Modelul unui solid vâscoelastic liniar (model Maxwell modificat)
Modelul vâscozității liniare (Figura.III-11) a fost propus de Schmid -
Schonbeim în 1981 pentru a studia deformările de mică amplitudine ale
leucocitelor umane. lq si k2 sunt constantele elastice si este μ constanta
de vâscozitate.