PERSONAJUL LITERAR = concept operaţional ce

defineşte eroul unei opere literare(epică, dramatică);

persoană, obiect, animal care acționează sau este
implicat în acțiunea prezentată.
Termenul provine din fr. personnage, lat. persona =
mască de teatru, apoi rol.

!!! Personajele unei opere literare epice şi

dramatice sunt oamenii transfiguraţi artistic şi
implicaţi în acţiunea relatată.
 PRINCIPIILE ESTETICE ALE REALISMULUI
 reflectarea veridică , obiectivă a realității/
societății contemporane;
 impersonalitatea;
 sobrietatea, obiectivitatea;
 reflectarea critică a societății;
 lipsa de idealizarea, mimesis;
 analiza psihologică.
 PERSONAJUL REALIST
 aparține unor clase sociale diverse;
 ilustrează tipologii sociale:
 parvenitul- bancher, negustor, cămătar
 micul funcționar, muncitorul, țăranul, intelectualul, artistul, aristocratul
etc.
sau general-umane:
 avarul, idealistul, inocentul, învinsul, naivul, ambițiosul etc.
 sunt personaje complexe(”rotunde”), surprinse în devenire,
evoluând sub presiunea relațiilor interumane, a circumstanțelor
sociale, economice, juridice, politice, religioase, istorice;
 sunt urmărite destinele individuale, multe romane fiind istoria unui
eșec, al unei tragedii sub forma ei „reală- cotidiană- istorică”
(Auerbach)
 tehnicile de caracterizare se multiplică: modelul
balzacian adaugă procedeelor clasice descrierea
mediului social, a casei, a interiorului, cu rol de
caracterizare, descrierea vestimentației, detaliile
privind biografia și ereditatea, fizionomia și psihologia,
stereotipia verbală și ticul nervos, mimica și gestica,
relațiile cu alți eroi etc.
 viața interioară complexă a eroului, fluxul gândirii
sale sunt dezvăluite prin focalizare multiplă: din
unghiul de vedere al naratorului omniscient(prin
observație/ analiză psihologică), din perspectiva altor
eroi sau din perspectiva internă a personajului
însuși(monolog interior/ introspecție); stilul direct,
indirect și indirect liber se combină în proporții diferite.
 „Care sunt sensurile de atracţie care vectorizează personajul pe direcţii
neînsumabile? Pe de o parte, Ghiţă trebuie să respecte contractul asumat
faţă de familia sa, a cărei răspundere întreagă o poartă, şi de care e legat nu
numai prin iubire, dar şi printr-o relaţie ce îl definise până atunci ca
individualitate, ca esenţă. Pe de altă parte, Ghiţă e legat de opinia publică, de
comunitatea satului (absent sau îndepărtat), faţă de care el trebuie să
figureze ca om onest, tare şi de încredere. Slavici are aici una din intuiţiile
sale fundamentale, care îl apropie de modernitate: individul este, printre
altele, şi ceea ce crede lumea despre el că ar fi ...Spre deosebire de concepţiile
moderne care văd în această dependenţă una dintre cauzele dispersiunii
interioare, obligată să îmbrace aparenţe multiple, la Slavici, relaţia individ –
colectivitate reprezintă cel mai important factor pentru menţinerea
coerenţei interioare a individului. Câtă prezenţă coercitivă a obştei, atâta
pregnanţă şi consecvenţă a sufletului individual. Distanţa sau ruperea de
această ambianţă dată, supraveghetoare,apare mai totdeauna la Slavici ca
premisă necesară a destrămărilor sufleteşti.În fine, pentru a reveni la
ordinea enumerărilor noastre, cel de-al treilea mobil al dispersiunii
interioare e perspectiva ademenitoare pe care i-o oferă bărbatului sămădăul.
Pentru a înlătura confuziile, trebuie să spunem de pe acum că realitatea
personajului e alta decât cea consacrată de interpretările tradiţionale. (...)".
(Magdalena Popescu)
 PERSONAJUL REALIST/
TRAGIC


TRAGICUL este o categorie estetică prin care se evidențiază

înfruntarea, la nivelul personajului, a două forțe antagonice,
egal îndreptățite, care nu pot fi conciliate. Cele două forțe
apar ca valori care se opun una celeilalte.

Suportul tragicului e cu precădere uman, personajul tragic

detașându-se de restul colectivității printr-un etalon moral
și/ sau fizic superior. Prin urmare tragicul e un factor de
promovare a individualității.
 Personajul tragic are o structură binară prin raportare la:
I. rolul în operă:
 pozitiv (acționează inițial sub semnul Binelui)
 negativ (sfârșește sub semnul Răului, prin ieșirea din
colectivitate)
II. aspectul moral individual:
 victimă(a destinului, a colectivității, a propriilor
slăbiciuni)
 victimă a destinului : personajul nu are niciodată o
atitudine pasivă în fața destinului, așezându-se în mod
voluntar în postura de rival a acestuia; nu există resemnare
dezolată, personajul trebuie să-și manifeste în același timp
măreția și voința.
 victimă a colectivității: personajul se confruntă cu o lume pe care
crede că o înțelege, dar pe care nu o cunoaște bine. În sufletul său
stăruie revolta, disprețul, personajul fiind împins să instaureze, în
lumea organizată, o dezordine a cărei primă victimă este.
 victimă a propriilor slăbiciuni: personajul trăiește constant sub
semnul unei dileme care produce tensiune interioară. Acesta este
surprins în plină criză, starea sa de spirit fiind una pesimistă.I se acordă
astfel o nouă dimensiune, cea a luptei, a conflictului, a violenței
situațiilor în plasa cărora nimerește. Personajul se alătură voluntar unei
anumite valori, însă orice bun e resimțit ca plin de valoare, cel mai
mult, în clipa în care e răpit sau retras. Idealurile se împlinesc prin
imense jertfe, sau în ciuda acestora nu se împlinesc. Acțiunea sa este
singurul mijloc de a-și împlini idealurile, chiar dacă această acțiune e
urmată, cel mai adesea, de consecințe care-l pot conduce la propria
suprimare.
 VINOVAT (statut impus de comiterea hybrisului de către
personaj)

Hybrisul este greșeala în fond uman care constă în lipsa de

măsură. Greșeala comisă nu este, în general, izolată, ea se înscrie
într-o serie de „păcate” care pot aparține și generațiilor
anterioare. Personajul oferă astfel, un spectacol al nenorocirii
rezultat din înfruntarea dintre o anumită fatalitate (forța divină
care determină în mod prestabilit și implacabil viața omului) și o
anumită libertate (personajul este dilematic, are posibilitatea
opțiunii). Din acest punct de vedere se observă o ambiguitate a
acțiunii umane care este în același timp asumată de către
personaj și supusă destinului orb. Deci personajul tragic nu are
decât o singură ieșire: căderea definitivă, distrugerea morală,
fizică sau totală. Distrugerea sa apare în acest context drept
pedeapsă. La nivelul universului fictiv, a lumii în care acționează
personajul, tragicul presupune un fenomen de distrugere a
valorilor absolute (viața, libertatea, dreptatea, egalitatea). Însă
finalul surpinde capacitatea umanității de autoregenerare
morală.