Sângele

NUMĂRAREA HEMATIILOR
DETERMINAREA NUMĂRULUI DE LEUCOCITE
DETERMINAREA HEMATOCRITULUI
DETERMINAREA VSH-ULUI
GRUPELE SANGVINE
 Sângele

 Sângele este un lichid circulant format din plasmă și elemente

figurate.
 Plasma se obține în urma sedimentării elementelor figurate
dintr-un sânge centrifugat sau a cărui coagulare a fost
împiedicată. Plasma este componenta lichidă a sângelui.
 Elementele figurate sunt reprezentate de celulele roșii
(eritrocitele), celulele albe (leucocitele), plachetele sangvine
(trombocitele).
 Plasma conține apă 91-92 % și reziduu 8-9 %.
 Reziduul plasmatic conține proteine 7 % (albumină, globuline,
fibrinogen etc.), componente anorganice 0,9 % (Na, Cl, K, Ca,
Fe etc), componente organice (uree, acid uric, creatină,
creatinină, aminoacizi), hormoni, anticorpi, enzime.
 Proprietățile sângelui

1) Culoarea roșie a sângelui este dată de Hb. Sângele

arterial oxigenat, în care Hb este transformată în oxiHb, are
o culoare roșie aprinsă, pe când sângele venos, din cauza Hb
reduse, are o culoare roșie-albăstruie.
În organele în activitate (glandele care secretă, mușchii care
se contractă), culoarea sângelui venos devine roșiatică,
deoarece în cursul activității se deschid capilarele și debitul
circulator al organului crește.
În intoxicațiile cu substanțe oxidante, care transformă Hb în
methemoglobină, de culoare brună, sângele ia această
nuanță.
2) Temperatura sângelui este în general constantă. Având
capacitatea de a înmagazina o cantitate mare de căldură de
la nivelul organelor în activitate, sângele o repartizează prin
circulație omogen. Totuși, există variații fiziologice ale
temperaturii sângelui:
-în circulația pulmonară, temperatura sângelui este de aprox
36°C, datorită evaporării apei la suprafața căilor respiratorii
-sângele ficatului are 40-41°C, dat fiind rolul său în centrul
proceselor metabolice
-temperatura sângelui în teritoriul cutanat prezintă mari
variații pentru că aici au loc procese de termoliză cu rol
important în termoreglare.
3) Densitatea sângelui este de :
-1057-1067- ♂
-1051-1061- ♀
Depinde de 2 factori principali:
-elementele figurate (hematii)
-proteinele plasmatice.

4) Presiunea osmotică- este dată de substanțele cristaloide

și de electroliții dizolvați în plasmă, deci de substanțele
micromoleculare ale plasmei.
Are valoarea de aprox 6,7 atm.
 Hematopoeza

 =formarea elementelor figurate

La om, hematopoeza începe din a 14-a-18-a zi a vieții
embrionare. Din celulele mezenchimului activ inițial fixe,
numite hemohistioblaști, provin hemocitoblaștii mobili, care
dau naștere seriei roșii megaloblastice, nucleate. În acest
stadiu, granulocitele lipsesc.
A 2-a fază, hepatosplenică, începe în luna a 2-a a vieții
intrauterine, odată cu intrarea în activitate a ficatului. Este
înlocuită seria megaloblastică cu cea eritroblastică și se
produc granulocite și megacariocite în splină și ficat.
 În faza a 3-a, medulară, spre sfârșitul lunii a șasea,
hematopoeza devine progresiv medulară, așa cum este și la
naștere.

 La naștere, în măduva osoasă se formează eritrocite și

leucocite.
 La naștere, întreaga măduvă osoasă este hematopoetică; la
adult, aprox 50 % din măduvă păstrează această
proprietate (oasele scurte și late).
 Eritrocitul

 Este o celulă discoidală, biconcavă, anucleată (pentru cele adulte).

Diametrul variază între 7-7,2 microni. Culoarea este roz-portocaliu,
dată de conținutul în hemoglobină.
 Durata medie de viață este de 120 zile.
 Asigură transportul gazelor sangvine (în special oxigen) și este
sistem tampon pentru echilibrul acido-bazic.
 Într-un frotiu din sângele periferic, hematiile pot avea aspect
anormal.
 Modificările de mărime sunt:
-anizocitoza (hematii de mărimi diferite)
-microcitoza (predomină hematiile cu diametru < 7 μ)
-macrocioza (predomină hematiile cu diametru > 8 μ).
 Modificările de culoare sunt:
-anizocromia
-hipocromia.
 Eritropoeza: hematocitoblast- proeritroblast- eritroblast
bazofil- eritroblast policromatofil- eritroblast
ortocromatic (normoblast, care își pierde nucleul.

 Reticulocitele sunt eritrocite tinere, cu vechime în

circulație de 1-3 zile, care păstrează în citoplasmă resturi
de acid ribonucleic. Proporția lor în sângele periferic este
de 0,5-1,5 %.
 Structura eritrocitelor

 -stromă
 -membrană eritrocitară
 -Hb.
Stroma conține lipide și colesterol (scad cu vârsta). La
exterior, stroma formează o membrană lipoproteică.
Membrana este prevăzută cu pori, prin care au loc
schimburile de anioni, glucoză și uree.
 Proprietățile eritrocitelor

 -elasticitatea= le permite să se deformeze reversibil la

trecerea prin capilare foarte mici
 -permeabilitatea selectivă= sunt permeabile pentru apă,
anioni, glucoză și uree și impermeabile pentru cationi (cu
excepția H și K)
 -au proprietatea de a se menține suspendate în plasmă
 -hemoliza=eliberarea Hb conținute sub acțiunea unor
factori, precum:

 -factori mecanici: agitare mecanică, ultrasunete

 -factori termici: încălzirea sângelui la 48°C
 -factori fizico-chimici: scăderea presiunii osmotice a
soluției de suspensie
 -factori chimici: substanțe care au efecte de solvenți ai
lipidelor (săpunuri, cloroform, fenilhidrazină)
 -factori biologici: veninuri de șerpi, toxine bacteriene,
anticorpi antieritrocitari, care acționează prin mecanisme
enzimatice.
 Numărarea hematiilor

 Materiale necesare
 -pipeta Potain pentru numărarea hematiilor, formată
dintr-un tub capilar dilatat și o bulă de diluție ce conține
o perlă mobilă roșie. Pipeta este gradată de la 0,5 la 101 și
permite o diluție de 1/200. Pentru aspirarea în pipetă se
folosește un tub de cauciuc
 -soluția HEM –reprezintă lichidul de diluție și conține
sulfat de Na 5g, NaCl 1 g, sublimat 0,5 g, apă distilată
200 ml.
 -ac steril de unică folosință
 -vată și alcool sanitar
 -camera de numărare=hematocitometru (Bürker, Türk,
Bürker-Türk)
 Tehnica

 Sângele se recoltează din pulpa degetului (sânge capilar) sau prin

puncție venoasă, cu EDTA.
 Dacă se recoltează sânge capilar, prima picătură se șterge cu vată iar
din a 2-a se aspiră cu pipeta Potain până la diviziunea 0,5. În
continuare, se absoarbe lichid de diluție până la diviziunea 101.
 La finalul procedurii, diluția va fi de 1/200.
 Capetele eprubetei se fixează între 2 degete și se amestecă pentru
omogenizare 1 minut în poziție orizontală.
 Camera de numărare este formată dintr-o lamă groasă de sticlă, pe
care sunt gravate 2 rețele prin intermediul unor șanțuri adânci de
0,1 mm, în funcție de care se formează 2 tipuri de pătrate (mici și
mari).
 Pătratele mici au latura de 1/20 mm și suprafața 1/400 mm2.
 Pătratele mari au latura 1/5 mm și suprafața 1/25 mm2.
 Cu pătratele mici se numără hematiile iar cu cele mari leucocitele.
 Tehnica

 Se acoperă rețeaua camerei cu o lamelă ce se fixează foarte bine prin

apăsare simplă (adeziune).
 Din pipeta Potain se aruncă prima picătură iar următoarea se pune
pe camera de numărare la marginea lamelei. Această picătură,
datorită capilarității, va pătrunde în șanțurile rețelei de numărare.
Produsul realizat se observă la microscop la obiectivul de 10 sau 20,
iar numărarea hematiilor se face pe 80 de pătrate mici.
 Cifra astfel obținută se notează cu X.
 X/80 va fi media hematiilor dintr-un pătrat cu o suprafață egală cu
a 400-a parte dintr-un mm.
 Pentru calculul numărului de hematii, vom folosi formula:
 X / 80 x 400 x 10 x 200
 În formulă, 400 reprezintă corecția pentru aducerea la mm2, 10=
corecția pentru aducerea la mm3, iar 200 – șanțurile rețelei.
 Valori normale

 -nou-născut de o zi- 5,1 milioane/mm3

 -1zi- 1 lună- 5,1- 4,7 milioane/mm3
 -1 lună- 1 an- 4,7- 4,5 milioane/mm3
 -adult bărbat- 4,9 +/- 0,7 milioane/mm3
 -adult femeie 4,3 +/- 0,6 milioane/mm3.
 Leucocitele

 Sunt celule nucleate care au un metabolism intens

față de hematii.
 Numărul leucocitelor variază cu vârsta.
 Pe un frotiu de sânge observat la microscop,
leucocitele sunt risipite printre rulourile de hematii,
cu raport 600/1.
 După forma nucleului, sunt:
 -mononucleate- cu citoplasmă negranulară
 -leucocite cu nucleu lobat (incomplet divizat)-
citoplasmă cu granulații fine cromofile.
 Leucocitele

 Determinarea  Valori normale:

numărului de  -nou-născut 14000-
leucocite 20000/mm3
 Pipeta Potain 0,5 -> 11  -adult bărbat 6000-
 Diluția 1/20 8000/mm3
 Soluție de diluție Türk  -adult femeie 4000-
(150 ml apă distilată, 6000/mm3
CH3COOH glacial 0,5
ml, albastru de metilen
1,5 ml)
 Nr. X/50 x 25x 10x 20
 Formula leucocitară

 Reprezintă concentrația procentuală a diferitelor forme de leucocite

din sânge.
Valori normale la adult (după Baisden, 1985):
 -neutrofile segmentare- 40-65 %
 -neutrofile nesegmentare- 2-6 %
 - limfocite- 25-40 %
 -monocite- 2-8 %
 -eozinofile 1-5 %
 -bazofile <1%.
Modificări ale formulei leucocitare
 -deviere la stânga, cu neutrofilie, în procese infecțioase cu bacterii
Gram pozitive
 -reacție leucemică, cu numeroase elemente tinere (mieloblaști), în
leucemia granulocitară cronică
 -hipo- sau agranulocitoză în infecțiile anergizante.
 Granulocitele eozinofile- au în citoplasmă granulații cu
afinitate pentru eozină; cresc (eozinofilie) în bolile
alergice, în reumatism și în bolile parazitare.
 Granulocitele bazofile- prezintă în citoplasmă granulații
cu afinitate pentru coloranții bazici; au rol în producerea
și depozitarea unor substanțe: histamină, serotonină,
heparină.
 Granulocitele neutrofile- reprezintă cea mai mare
proporție de leucocite. Au citoplasmă abundentă,
cărămizie, cu granulații colorate violet, care reprezintă
lizozomi bogați în enzime hidrolitice, cu rol în fagocitoză.
Se deplasează emițând pseudopode; sunt primele care
ajung la poarta de intrare a agenților patogeni, având rol
deosebit în inflamație.
 Limfocitele

 Sunt celule mici, cu citoplasmă puțin abundentă, cu

nucleu mare și un nucleol bine diferențiat.
 Limfocitele se formează în sistemul limfo-reticular: timus,
măduvă osoasă, ganglioni limfatici, splină, țesutul limfatic
al tubului digestiv, amigdale și plăcile Peyer.
 Spre deosebire de neutrofile, care odată ce părăsesc
sângele nu se mai reîntorc, limfocitele recirculă.
 Cresc (limfocitoză) în boli cronice: TBC, sifilis, unele
infecții virale (parotidita epidemică), infecții bacteriene
(tuse convulsivă), boli maligne.
 Determinarea hematocritului

 Hematocritul reprezintă exprimarea procentuală a

volumului globular în raport cu volumul sangvin.
Datorită numărului foarte mare de hematii față de
numărul celorlalte globule, putem spune că hematocritul
reprezintă concentrația eritrocitelor din 100 ml sânge
integral.
Principiul determinării
 Se separă prin centrifugare în sângele recoltat pe
anticoagulant eritrocitele și plasma sangvină și se
determină raportul volumelor lor.
 Recoltarea se poate face atât dintr-o venă (rezultă
hematocritul venos), cât și din vasele capilare
(microhematocritul).
 Valori normale: venos 45 %; arterial 40 %, din capilarele
splenice 70 %.
 Determinarea hematocritului

Materiale necesare
 -vată
 -alcool
 -seringi și ace
 -garou
 -anticoagulant (Na2EDTA, oxalați, heparina)
 -tuburi de Ht din sticlă groasă, gradată sau negradată.
 Tuburile se pot confecționa și din pipete Western-Green (folosite la
determinarea VSH-ului) dar și pipete gradate de 1-2 ml standard.
 Microhematocritul necesită tuburi capilare heparinate în prealabil.
 Se mai pot folosi pipete Pasteur, adaptate la un dispozitiv pentru
aspirația sângelui.
 Centrifuga trebuie folosită 20 minute la 4000 turații/min., tuburile
puse în poziție orizontală pentru o sedimentare maximă a
hematiilor.
 Determinarea hematocritului
Tehnica
 Pentru Ht venos, prin puncție venoasă se aspiră 5 ml sânge, care se
amestecă cu un anticoagulant și din produsul astfel obținut, cu o pipetă
Pasteur se aspiră sânge, care se descarcă în tubul de Ht până la
diviziunea 100.
 Pentru microhematocrit, se încarcă tubul capilar heparinat în prealabil
cu sânge prin capilaritate.
 Tuburile astfel preparate se așează în centrifugă, ce va fi pornită și
lăsată să funcționeze.
 După centrifugare, tuburile se scot și se
notează următoarele mărimi:
 -înălțimea h a coloanei de eritrocite
 -înălțimea H a coloanei totale de sânge.
 Citirea se face, în cazul tubului gradat, în mm.
 Sângele recoltat prin capilaritate va fi cuantificat din punct
de vedere al înălțimilor cu ajutorul unor monograme. Rezultatul
obținut în fiecare variantă se exprimă procentual. Dacă H= 100 %,
ht % va fi egal cu 100x h / H.
 Determinarea hematocritului

Pentru Ht venos, valorile normale sunt:

 -la bărbat 46,5 +/- 5 %
 -la femeie 42 +/- 5 %
 -la copii 35-45 %
 -la nou-născut 56 %.
Hematocritului venos i se aplică numeroase corecții.
 La determinarea volumului de sânge total, pentru stabilirea Ht somatic, se
înmulțește valoarea Ht venos cu o cifră de corecție= 0,91.
 Anticoagulanții folosiți pot modifica presiunea osmotică a plasmei și
implicit volumul eritrocitar. De aceea, pentru calcularea Ht venos corectat,
se înmulțește valoarea Ht venos obținut cu următoarele:
 - 1,09 – dacă anticoagulantul a fost oxalat de Na.
 -1- dacă anticoagulantul a fost heparina.
De asemenea, mai există un factor de corecție cu valoarea 0,92-0,96 și este
folosit pentru a corecta Ht de cantitatea de plasmă care rămâne între hematii
după sedimentare.
 Determinarea VSH-ului

 VSH= viteza de sedimentare a hematiilor.

 În condiții normale, în torentul circulator, sângele menține hematiile într-o
suspensie omogenă.
 Situațiile ce determină o scădere a vitezei sângelui vor fi urmate de
depunerea hematiilor. Acest lucru se întâmplă când densitatea hematiilor
este mai mare decât cea a sângelui.
 Noțiunea de VSH se referă la spațiul parcurs de hematii în timpul
sedimentării în unitatea de timp.
 Cea mai utilizată metodă este metoda Wester-Green.
Principiul metodei
 Sângele preparat cu un anticoagulant se introduce in tuburi gradate așezate
în poziție verticală și se urmărește viteza de sedimentare a hematiilor în
unitatea de timp (la o oră și la 2 ore).
 Anticoagulantul folosit este soluția izotonă de citrat de Na 3,8 g%.
Materiale necesare : ace, seringi, alcool, vată, eprubete pentru hemoliză,
pipete W-Green cu diviziuni de la 0 la 200 (gradația 0- sus), stativ.
 Determinarea VSH

Tehnica
 Se aspiră cu seringa 2 ml sânge dintre care 1,6 ml sânge venos se
așează într-o eprubetă în care a fost pus în prealabil 0,4 ml soluție
citrat de Na 3,8 g%.
 Produsul astfel obținut se omogenizează și în final se aspiră cu
pipeta W.-G. sânge până la diviziunea 0.
 Se astupă cu arătătorul partea de sus pentru a bloca coloana de
sânge iar extremitatea inferioară a pipetei se așează pe un dop de
cauciuc, în poziție verticală, la partea inferioară a stativului.
 Citirea rezultatului se face după 1-2 ore și se exprimă în mm.
Valori normale
 -la bărbat – la o oră- 3-5 mm
 -la femeie – la o oră- 4-8 mm
 -la bărbat- la 2 ore- 7-15 mm
 -la femeie- la 2 ore- 12-17 mm.
 Determinarea VSH

Condiții tehnice necesare

 -înălțimea tubului gradat = 200 mm
 -diametrul tubului- 2,5 mm
 -tubul să fie perfect cilindric și curat
 -tubul să fie gradat sau să avem o riglă
 -eprubeta (tubul) să fie poziționat perfect vertical, reperul fiind un fir ce
are la un capăt plumb, montat separat pe suportul de referință
 -anticoagulantul să fie citrat de Na. Dacă se folosește oxalat de Na, VSH
va fi accelerată.

Fiziologic, VSH crește la femei în timpul menstruației, în sarcină (crește

numărul de albumine) și la copii se observă valori mai mari comparativ cu
adulții.
VSH crește din cauza temperaturii și scade dacă există o întârziere între
momentul recoltării sângelui și momentul începerii realizării analizei.
Patologic, VSH crește în boli infecțioase, inflamatorii, în infarctul
miocardic etc.
 Grupele sangvine

 La om au fost identificate 26 sisteme de grup sanguin cu

228 antigene; un sistem de grup sanguin constă din unul
sau mai multe antigene guvernate de o singură genă sau
de un complex de două sau mai multe gene strâns legate
între ele. De asemenea au fost identificate şi alte antigene
care nu au fost atribuite sistemelor stabilite. Antigenele
eritrocitare pot fi proteine, glicoproteine sau glicolipide.
Majoritatea sunt sintetizate de eritrocit, totuşi unele
antigene, cum ar fi cele aparţinând sistemului Lewis, sunt
adsorbite din plasmă pe membrana eritrocitară. Unele
antigene sunt specifice eritrocitelor, în timp ce altele sunt
întâlnite şi pe alte celule din organism.
 Grupele sangvine

 Sistemul de grup sanguin ABO reprezintă cel mai important

sistem de grup sanguin deoarece: când antigenele nu sunt
exprimate pe suprafaţa eritrocitelor, anticorpii corespunzători
sunt întotdeauna prezenţi în plasmă, stimulii pentru producţia
de anticorpi fiind reprezentaţi de o varietate de factori de
mediu, cum ar fi bacteriile (ex.: E. coli), care exprimă pe
suprafaţă structuri aproape identice carbohidraţilor ABO;
anticorpii formaţi reprezintă un amestec de IgM (predominant)
şi IgG, activi la 37ºC şi capabili să activeze complementul, iar
densitatea mare de situsuri antigenice de pe membrana
eritrocitară permite legarea unui număr mare de anticorpi
ducând, în cazul transfuzării de sânge incompatibil în sistemul
ABO, la reacţii transfuzionale hemolitice acute.
 Grupele sangvine

 Există trei gene alele în sistemul ABO (A, B şi O) cu

transmitere mendeliană.
 Genele sistemului ABO nu codifică direct antigenele, ci
enzime care adaugă zaharuri specifice la un substrat din
membrana eritrocitară.
 Toţi indivizii imunocompetenţi produc anticorpi naturali
(izoaglutinine sau izohemolizine) faţă de antigenele de
grup ABO lipsă. Anti-A şi anti-B sunt de obicei detectabili
la 3-6 luni după naştere, iar la vârsta de 5 ani titrul
anticorpilor atinge maximul şi se menţine în toată
perioada adultă.
 Grupele sangvine

 În sistemul A, B, 0, determinarea grupelor sangvine

se face pe baza antigenelor (sau aglutinogenelor) A și
B situate pe hematii, precum și a anticorpilor £ și β
aflate în ser.
 Grupa 0 (1) conține numai anticorpi £ și β.
 Grupa A (2) conține antigen A și anticorp β.
 Grupa B (3) conține antigen B și anticorp £.
 Grupa AB (4) conține antigen A și B, fără anticorpi.
 Grupele sangvine

 Sistemul Rh a fost descoperit în anii 1940 la maimuța

Maccacus Rhesus.
 În cadrul acestui sistem de grupe sangvine antigenele întâlnite
sunt D,C, E, d, c, e etc. Cel mai important este antigenul D,
care este întâlnit la 85 % din rasa caucaziană și are putere
antigenică foarte mare.
 Persoanele care prezintă pe hematii factorul D se numesc Rh-
pozitive.
 Cei cu Rh negativ pot avea pe hematii alte antigene.
 Aglutininele pentru sistemul Rh nu există de la naștere în
sânge, dar pot apărea în urma unei transfuzii sau a unei
sarcini incompatibile.
 Odată apăruți, anticorpii anti-Rh (anti-D) persistă toată viața.
 Procesul de apariție a anticorpilor anti-D este important de
cunoscut la femeile gravide Rh negative ce au un făt Rh
pozitiv.
 Între sistemul ABO şi Rh există următoarele deosebiri
majore:

-antigenul Rh este prezent numai în membranele eritrocitare

(nu şi în alte celule );
-în sistemul Rh nu există în mod spontan anticorpi anti Rh în
plasmă. Aceşti anticorpi apar în următoarele circumstanţe :
- după tranfuzie de sânge Rh pozitiv la persoană Rh
negativă(concentraţii mari apar după 2-4 luni)
- mamă Rh negativă şi făt Rh pozitiv (Rh pozitiv fiind
caracter dominant). O mama Rh negativă cu
făt Rh pozitiv la prima sarcină nu dezvoltă de obicei o
cantitate mare de aglutinine anti Rh pentru a produce efecte
nefavorabile;
- 3 % dintre copii Rh pozitivi născuţi la a doua sarcină
prezintă semne de eritroblastoză fetală, iar 10 % din copiii din
a treia sarcină dezvoltă boala.
 Determinarea grupului sangvin în
sistemul A, B, 0

Cel mai frecvent, se face prin următoarele 2 metode:

1)Metoda Benth-Vincent (aglutinine cunoscute si aglutinogen necunoscut);
Se determină aglutinogenul eritrocitar cu ajutorul serurilor hemotest de grup cunoscut
(0, A, B).
 pentru grupa 0- metoda Beth-Vincent: – vom avea in seruri test:
 Anti A si Anti B negativ
 Anti A -negativ
 Anti B –negativ
 pentru grupa A – metoda Beth-Vincent: vom avea in seruri test:
 Anti A si Anti B-pozitiv
 Anti A-pozitiv
 Anti B-negativ
 pentru grupa B- metoda Beth-Vincent: vom avea in seruri test :
 Anti A si Anti B-pozitiv
 Anti A-negativ
 Anti B-pozitiv

 pentru grupa AB- metoda Beth-Vincent:vom avea in seruri test :

 Anti A si Anti B-pozitiv
 Anti A-pozitiv
 Anti B-pozitiv
 Metoda Beth-Vincent- mod de lucru

 Pe o lama cu godeuri, se picura cate o picatura de ser ANTI A

respectiv ANTI B; alaturi, in dreptul fiecarei picaturi de ser, se
adauga cate o picatura de eritrocite de determinat (picatura de 10
ori mai mica decat picatura de ser); picaturile de ser se
omogenizeaza cu cele de eritrocite, cu coltul unei lame sau cu
bagheta de sticla; dupa 3-4 secunde, apar primele semne de
aglutinare, iar reactia este completa dupa un minut.
 1. Daca aglutinarea nu se produce, inseamna ca sangele cercetat nu
are aglutinogenul. Apartine grupei 0I.
 2. Daca aglutinarea se produce in serul ANTI A, inseamna ca
sangele cercetat are aglutinogen A. Sangele apartine grupei AII.
 3. Daca aglutinarea se produce in serul ANTI, B, inseamna ca
sangele de cercetat are aglutinogen B. Sangele apartine grupei B
III.
 4. Daca aglutinarea se produce in ambele seruri-test, inseamna ca
sangele contine atat aglutinogen A, cat si aglutinogen B ; Face
parte, deci, din grupa AB IV.
Determinare grup sangvin A, B,O
 Reacţie pozitivă – prezenţa aglutinării ( intensitatea este
apreciată de la 1+ – 4+ )
 Reacţie negativă – absenţa aglutinării
 Reacţie neconcludentă – reacţia +/- se va interpreta de
către medic
 Determinarea grupului sangvin în
sistemul A, B, 0

2)Testul Simonin (aglutinogen cunoscut și aglutinine

necunoscute)
 Se realizează cu ajutorul unor hematii test cunoscute A și
B (grupa 0 este martor sigur negativ) și se determină
aglutininele din serul bolnavului.

Pentru metoda Simonin, vom avea pentru eritrocite test:

 grupa 0 : 0-negativ, A-pozitiv,B-pozitiv
 grupaA: 0-negativ, A-negativ, B-pozitiv
 grupaB: 0-negativ, A-pozitiv,B-negativ
 grupa AB: 0-negativ, A-negativ,B-negativ
 Metoda Simonin

 Procedeul este similar celui de la proba precedentă.

 La baza citirii celor 2 teste stă reacția de aglutinare,
ce reprezintă adunarea hematiilor sub formă de
grămezi neregulate, serul rămânând limpede.
 Acest lucru se întâmplă in vitro, in vivo aglutinarea
fiind urmată de hemoliză puternică.

Grupa 0 este donator universal (pentru maxim 500 ml

sânge).
 Interpretarea rezultatelor- metoda Simonin

 - Daca aglutinarea s-a produs in ambele picaturi omogenizate,

inseamna ca in serul de cercetat se afla ambele aglutinine (α si
β) ; Serul de cercetat face, deci, parte din grupa 0I.
 - Daca aglutinarea se produce numai in picatura de ser in care
am pus eritrocite - test BIII - inseamna ca aglutinogenul B s-a
intalnit cu aglutinina omoloaga β ; Deci serul apartine grupei
AII.
 - Daca aglutinarea se produce numai in picatura de ser in care
am pus eritrocite - test A II - inseamna ca s-a intalnit cu
aglutinina a, care a aglutinat hematiile-test. Serul apartine
grupei B III.
 - Daca aglutinarea nu s-a produs in nici una din picaturile
serului de cercetat inseamna ca serul nu are aglutinine, deci
face parte din grupa ABIV.
 Limite şi interferenţe

 Rezultatul determinării grupului de sânge trebuie citit de două persoane şi

trebuie eventual confirmat pe o a doua probă de sânge.
Erori de citire cauzate de greşeli de tehnică:
- sticlărie murdară; contaminare bacteriană;
- prezenţa de microcheaguri (falsă aglutinare).
guine
- utilizarea unor hemoteste infectate/ eritrocite test, întrucât pot apărea
reacţii fals pozitive
nespecifice;
- citirea cu întârziere poate produce pseudoaglutinări;
- utilizarea unor hemoteste sau eritrocite test învechite ;
- nerespectarea raportului între sânge şi hemotest, respectiv ser şi eritrocite
test.