IMPLANTELE ŞURUB

• În concepția autorilor americani, implantele şurub fac parte din categoria

"implantelor sub formă de rădăcină dentară". Deci, principiul lor este
asemănător implantelor cilindrice, acela de a substitui o radăcină în sens
tridimensional, cât mai aproape de dimensiunile şi forma naturală a acesteia.
• Există o multitudine de variante de implante şurub care se deosebesc din punctul de vedere
al formei, al designului, a structurii de suprafață cât şi din punctul de vedere al materialului
din care sunt confecționate (tantal, titan, ceramică aluminoasă de titan, mono- sau
policristalină) şi al materialului de acoperire (plasmă de titan, hidroxiapatită, pelicule
extracelulare).

2
• Cea mai discutată problemă la ora actuală este aceea dacă realizarea unui filet
în patul osos înainte de inserarea implantului este mai avantajoasă decât
inserarea unor şuruburi autofiletante.

3
• În spațiul european nu existau până în 1990 date ştiințifice
exacte asupra biocompatibilității şi condițiilor clinice pe care
trebuie să le ia în considerare producătorii de implante, după
cum nu sunt impuse nici controale calitative ale fiecărui
sistem de implante în parte. Spre deosebire de Europa, în USA
există un program de acceptare (AP) instituit de către ADA,
conform căruia implantele sunt certificate cu titlul de
"acceptate" sau "acceptate provizoriu", în funcție de
matrialele din care sunt făcute, a biocompatibilității şi a
condițiilor clinice.
• Pentru a primi un astfel de calificativ sunt necesari cel puşin
de 50 de pacienți pe care sistemul respectiv să fie testat.

4
• Implantele şurub alături de implantele cilindrice şi combinate fac parte din
categoria implantului rădăcină. Şuruburile sunt de 2 feluri: unele care necesită un
tarodaj preliminar, altele autoforante (autotarodabile). Marea majoritate a şuruburilor
care se inseră în țesut osos cu densitate mijlocie sau scăzută sunt autoforante. Altele
care se inseră în țesuturi osoase dense necesită o tarodare prealabilă.

5
I. TEHNICA CHIRURGICALA A IMPLANTELOR
CU ȘURUB
• 1. Preforarea
După efectuarea unui marcaj preliminar al locului de emergență al stâlpului,
preforajul se efectuază cu freze Zekrya; globulare la viteza de 1000-1500
ture/minut.

6
• Frezele de preforaj obişnuite nu sunt prevăzute de obicei cu sisteme de
răcire internă, răcirea realizându-se exclusiv cu jet de ser fiziologic extern.
Secvențele de frezaj sunt scurte pentru a nu provoca supraîncălziri ale osului. Viteza
de rotație este de 1000-1500 ture/minut. Preforajul se face la o profunzime de câțiva
milimetri cu scopul de a depăşi corticala, cînd acestea există.

7
2. FORAJUL INIȚIAL
Forajul inițial constă în crearea în osul receptor a unui lăcaş (specific fiecărui
gen de implant) de o profunzime definitivă, calculată, în prealabil în cursul
bilanțului radiologic şi cu ocazia alegerii impantului. Se utilizează freze freza
pilot cu un diametru mediu de 2 mm (în funcție de lungimea implantului) la
viteza de 800-1000 ture/minut cu sau fără irigație internă.

8
 3. PREFORAJUL INTERMEDIAR
Înainte de lărgirea patului osos receptor preparat prin forajul inițial,
adeseori este necesară prepararea "intrării" în puțul osos (aşa-zisa gură a puțului).
Preforajul intermediar se face în scopul preparării (calibrării) porțiunii inițiale a puțului osos
pentru accesul frezei imediat următoare. Partea lucrătoare a frezei are un diametru de
aproximativ 3 mm iar terminația acesteia este rotunjită.Se face cu o freză globulară sau
preforaj pe o înălțime de 2 mm la o viteza de 800-1000 ture/minut

9
4. FORAJUL INTERMEDIAR
Forajul inițial a permis atingerea profunzimii dorite în patul osos receptor.
Forajul intermediar permite augmentarea progresiva a diametrului puțului. Frezele
de foraj intermediar cu diametrul media de 2,8-3,2 mm sunt prevăzute de obicei cu
sistem intern de răcire. Vitezele folosite sunt de 500-800 ture/minut cu pauze. Acest
foraj este în general mai uşor de efectuat decât cel inițial.

10
 5. TARODAREA

Dacă forajele precedente pot fi secvențiale pentru a preîntâmpina

supraîncălzirea osului, atunci când se începe tarodajul, în mod normal dispozitivul
de tarodare nu mai poate fi scos din lacaş pentru a fi răcit, fără a compromite filetul
deja preparat. Vitezele de tarodare sunt mici 15-20 ture/minut, ceea ce presupune
utilizarea pieselor contraunghi cu reductori de viteză a micromotoarelor chirurgicale.

11
 Tarodul se introduce în patul osos, se verifică angulația şi se porneşte
motorul. O presiune uşoar permite efectuarea primelor ture de filet. Ulterior piesa
se menşine doar în axul corect, fără presiune. Cu câțiva milimetri înainte de a atinge
fundul puțului se pot adopta două atitudini:

a) dacă densitatea osoasă este mare se frânează cu motorul şi tarodul se

opreşte;

b) dacă densitatea aste scăzută turația trebuie oprită cu 2 mm inainte de

atingerea fundului patului pentru a evita blocarea instrumentului la acest nivel cu
compromiterea filetului creat. Motorul se opreşte, apoi se dă în marchearriere, iar
tarodul se scoate cu prudență fără tracțiuni excesive.

12
6.INSERAREA IMPLANTULUI ÎN PUȚUL
OSOS
Implantul se scoate din ambalajul steril cu o pensă (de obicei
tot din titan) şi în funcție de sistem este prins cu un dispozitiv
post implant. Apoi se amorsează manual cu o cheie sau cu
micromotorul prevăzut cu reducător de viteză. Uneori se
utilizează dispozitive intermediare.
Dacă tarodajul a fost bun atunci implantul se infiletează fără a
genera presiuni primare. Dacă nu, se repetă tarodajul incomplet,
mai ales spre fundul puțului. După ce implantul a fost amplasat
corect se îndepărtează puțin implantul şi se aplică şurubul de
protecție.

13
II.TEHNICA IMPLANTELOR AUTOFORANTE

Tehnica implantelor autoforante si etapele de inserare sunt aceleași cu cele

prezentata anterior a implantelor șurub, cu excepția etapei de tarodaj, in cazul acestor
tip de implante nemaifiind necesară.
Autotarodajul (autoforarea) este posibil în cazul impantelor special
adaptate acestui scop sau a şuruburilor clasice, atunci când osul are o densitate
scăzută. De fapt toate implantele şurub au o extremitate autofiletantă care permite
inserarea lor după pregătirea patului osos. Această extremitate este suficientă pentru
pregătirea unui filet într-un os cu densitate medie sau scăzută. În cazul implantelor
autoforante, puțul care se crează trebuie să aibă un diametru mai mic decât cel al
impantului, în funcție de densitatea osului. Astfel, în cazul unui implant cu diametru
de 3,5 mm, puțul creat va avea un diametru de 3,2 mm într-un os cu densitate mică,
de 3,3 mm într-un os cu densitate mare şi de 3,4 mm într-un os cu densitate crescută,
ca în zona simfizei mentoniere.

14
 Se dezambalează implantul, se fixează într-un portimplant. Înşurubarea se
începe manual, asfel încât axul de înşurubare să corespundă cu axul puțului. După
câteva ture inserarea implantului se poate continua cu o piesă contraunghi cu viteză
redusă sau cu o cheie manuală. Înşurubarea se face fără efort excesiv.
Dacă acest lucru nu e posibil, diametrul puțului sau lungimea acestuia trebuiesc
reevaluate. După inserarea implantului se îndepărtează dispozitivul portimplant şi se
montează şurubul de acoperire.

15
16