FIZIOLOGIA EXCRETIEI

-Procesarea fluidului tubular-

CURS 2
 *Se produc 10 litri de ultrafiltrat glomerular/zi, diureza nu
depăşeşte 1-2 litri.
Astfel, 99% din filtrat trebuie readus în circulaţie
Volumul urinar variază în funcţie de necesităţile biologice:
- dacă o persoană cu hidratare normală ingeră 1 litru de
apă, filtrarea creşte la 16 ml/min (echivalentul a 23 litri pe
zi),
- în vreme ce în condiţii de deshidratare severă, fluxul
urinar scade la 0,3 ml/minut, adică 400 ml/zi.

Functia de excretie:
1. ultrafiltrarea glomerulara
-are o selectivitate redusă (reţine doar elementele figurate şi
proteinele).
- ultrafiltratul este izoosmotic cu plasma.
2. procesarea fluidului tubular
- reabsorbtie,
- secretie / excretie
- concentrare / dilutie

Spre deosebire de ultrafiltrare, reabsorbţia este un fenomen

foarte selectiv, prin aceea că fiecare substanţă este
transportată printr-un mecanism propriu.
 Nefrocitele = cel. epiteliale =
tubulare care prezintă: ‹
- ‹la polul apical: margine în perie
⇒↑ 20 x suprafaţa absorbantă +
canale ionice + şi carrieri; ; ‹
- ‹legături intercelulare =>tight
junctions (legături strânse) ⇒
controlul trecerii substanţelor
paracelular; ; ‹
- ‹la membrana bazo-laterală – nr.
↑ pompe Na+ /K+ ⇒↑ transport
activ .
Reabsorbtia in tubul contort proximal
Se reabsoarbe:
- întrega cantitate de glucoză şi aminoacizi,
- mare parte din Na+, K+, Ca2+, Cl-, HCO3- ,apa
Se secreta: anioni, cationi organici
Mecanismul reabsorbţiei tubulare este transportul activ
secundar.
- Membrana bazolaterală este invaginată şi conţine multe
ATP-aze Na+/K+, iar celula tubulară prezintă o abundenţă de
mitocondrii.
- La acest nivel există un eflux de Na puternic, cuplat cu un
influx echivalent de K (transport activ primar).
- Rezultatul acestor fenomene este o concentraţie citosolică
redusă de Na, o concentraţie înaltă de K şi un potenţial
membranar (-70 mV).
1. Reabsorbtia glucozei
Glucoza + acetoacetaţii, acidul ascorbic, β-hidroxi-
butiratul, carboxilatul, lactatul, piruvatul şi vitaminele se
reabsorb printr-un transport activ secundar al cărui sursă
de energie este gradientul de Na.
90% din reabsorbţia glucozei are loc în prima porţiune a
TCP.
Reabsorbţia glucozei = sistem cu transport maximal.
• la nivelul marginii în perie a celulei tubulare există o mare
densitate de transportori de glucoză de tip SGLT1.
- numărul lor este limitat, ceea ce conferă tubului proximal
o capacitate maximă de reabsorbţie, numită transport
maximal (Tm).
Transportul maximal al glucozei este de circa 375 mg/min.
Cand glicemia este de cca. 100 mg/dL (1,0 mg/ml) iar GFR
normal este de 120 ml/min, sarcina de reabsorbţie este ~
120 mg/min→ sub valoarea pragului de transport =>în urina
finală nu se regăseşte glucoză
Pragul de apariţie al glucozei în urină apare la o glicemie de
150 mg% → primii nefroni şi-au depăşit capacitatea de
transport => glucoza apare în urină.
Pragul real de saturaţie este punctul în care toţi nefronii
sunt saturaţi cu glucoză este mult mai înalt. Când glicemia
depăşeşte 180-200 mg/dl (diabet zaharat decompensat),
glucoza se regăseşte în urină, producând fenomenul de
glucozurie.
 Cauzele glicozuriei:
1. Glicemia > 170-180mg% (diabet zaharat) → încărcarea cu
glucoză a tubului depăşeşte Tmax
2. ↑↑RFG, în condiţiile unei glicemii normale
3. ↓ Reabsorbtiei tubulare → transportul activ tubular este
inhibat (ex. intoxicaţie cu fluorizină) → “diabetul renal”

• reabsorbţia aminoacizilor sau vitaminelor se realizează prin

mecanisme similare; până la capătul distal al tubului
proximal, în urină nu se mai regăsesc aminoacizi sau
vitamine hidrosolubile.
2. Reabsorbtia Na+
Membrana apicală a celulei tubulare proximale prezintă
numeroase canale de Na permanent deschise, iar
concentraţia de Na din ultrafiltrat este mare (140 mEq/l),
aşa încât gradientul foarte mare de concentraţie a Na între
lumenul tubular şi celula tubulară va produce un influx
masiv de Na în celula tubulară, care este favorizat şi de
gradientul electric.
Gradientul de Na fiind realizat prin ATP-aza Na/K din
membrana bazo-laterală, transportul Na prin membrana
apicală este un transport activ secundar.
• Reabsorbţia Na+ în tubul proximal ≅ 65%, prin:
a. “solvent drag” (transport pasiv paracelular)
b. cuplat cu reabsorbţia / secreţia altora:
- La polul apical:
1.Cotransport Na+ cuplat cu: Glucoză, Fosfat, Lactat
2. Antiport Na+/H+: sursa de H+ este nefrocitul → în prezenţa
anhidrazei carbonice are loc reacţia reversibila:
CO2+H2O→H2CO3→ HCO3-+ H+
⇒ HCO3- se reabsoarbe
⇒ H+ se secretă la schimb cu Na+
3. în ½ terminală: Na+ se reabsoarbe cu Cl- ⇒ per global,
proporţia: la 10 Na+ se reabsorb 2 HCO3- şi 8 Cl-
- La polul bazal, Na+ se reabsoarbe prin transport pasiv sau
activ (rol: ATP-aza Na+/K+).
 3. Reabsorbtia apei
- se realizeaza ca urmare a unui gradient osmotic ce apare
între lumenul tubular şi celula tubulară datorită influxului de
Na.
- permeabilitatea pentru apă a tubului este foarte mare => un
gradient de câţiva mOsm este suficient pentru a se crea un
flux de apă suficient pentru reabsorbţia a 65-70% din apa
filtrată la nivelul tubului proximal.
- apa traversează membranele celulelor tubulare prin: canale
pentru apă (aquaporine), dar o mare parte a fluxului
osmotic trece prin „joncţiunile strânse” dintre celulele
epiteliale.
4. Reabsorbţia K+ ≅ 65%, prin transport pasiv.
5. Reabsorbţia Ca2+ ≅ 65-70%,
- prin transport activ + transport pasiv
- există la polul apical ATP-aza Ca2+ controlată de PTH
- transportul activ este limitat de Tmax = 0,125 mM/min.
6. Reabsorbţia Mg2+ ≅ 30%, prin transport pasiv
7. Reabsorbţia HCO3- ≅ 90% prin transport pasiv urmând
reabsorbţia activă Na+ în prima ½ a tubului proximal
- Se reabsoarbe atât HCO3- filtrat cât şi cel produs în nefrocit.
8. Reabsorbţia Cl- ≅ 65% prin transport pasiv, urmând
reabsorbţia activă a Na+, în a doua ½ a tubului , proximal
9. Reabsorbţia fosfatului ≅ 65%, prin transport pasiv + activ
secundar (cuplat cu reabsorbţia de Na+).
10. Reabsorbtia ureei
- se realizeaza pasiv
- pe măsură ce se reabsoarbe apa din tub, concentraţia de
uree creşte, ceea ce va crea un gradient de concentraţie
îndreptat către celula tubulară → reabsorbţie.
- permeabilitatea membranei tubulare este mult mai mică
pentru uree (molecula de uree este mult mai mare) decât
pentru apă, <1/2 din ureea filtrată este reabsorbită tubular,
iar restul se elimină.
Tubul proximal nu are funcţie exclusiv reabsorbtivă.

La nivelul său se realizează şi procese de secreţie:

anioni şi cationi organici sunt eliminaţi în urină.
Cea mai mare parte a acestor substanţe sunt
reprezentate de compuşi endogeni, medicamente sau
toxine.
• Cationii organici sunt în principal carboxilaţi şi sulfonaţi cu
sarcină negativă.
• Intrarea în celulă se face prin intermediul unei proteine
numită OCT (Organic Cation Transporter), iar eliminarea la
nivel tubular se face printr-un antiporter de tip cation
organic/H+ şi datoreaza gradientului de protoni stabilit de
către schimbul Na+/H+. Cinetica transportului depinde de pH-
ul urinar.

Anionii organici secretaţi în tubul proximal sunt penicilina şi

PAH (acidul para-aminohipuric).
Concluzii:
• Structura pentru reabsorbţie:
- ‹la polul apical: margine în perie ⇒↑ suprafata
- la polul bazal: ↑invaginări + ↑ mitocondrii ⇒ energie pentru
transportul activ
- ‹la membrana bazo-laterală: ↑ ATP-aze Na/K ⇒↑
transportul activ
• „ „Per global reabsorbţia este :
- ‹↑ pentru apă, Na+, Cl-, HCO3-, K+ (≅65%)
- ‹↑ pentru Glucoză + Proteine + AA ( ≅100%), dar cu
Tmax!!! 100%)
- ‹↓Creatinină şi alţi cataboliţi
- ‹reabsorbţia = IZOTONĂ ⇒urina care trece în ansa Henle
este izotonă, redusă la ≅35% din FG, cu [Na] ≅const ; [G],
[AA], [Pr], [HCO3- ], = ↓şi [Creatinină] = ↑
• Per global secreţia este pentru: Acizi organici, baze, H+:
• „ „Amoniogeneza are loc prin are loc prin dezaminarea AA
(Glutamina ) ⇒
- ioni HCO3- care reabsorb
- ‹NH4- / NH3 care trec în urină:
= NH3 - trece pasiv
= NH4- - trece antiporterul Na+/ NH4-
 Reabsorbtia in ansa Henle
Ansa Henle este alcătuită din trei segmente cu
funcţionalitate distinctă:
- segmentul descendent subţire,
- segmentul ascendent subţire şi
- segmentul ascendent gros.
Funcţia lor este de a crea un gradient osmotic de-a lungul
ansei, dinspre corticală spre medulară.
a. Segmentul descendent
- este foarte permeabil pentru apă şi impermeabil pentru
solviţi. Pe măsură ce filtratul coboară spre vârful ansei, apa
trece din tub în interstiţiu prin osmoză. La vârful ansei
filtratul este izoton cu mediul, la valoarea de 1200 mOsm/l.
b. Partea inferioară a ramului ascendent al ansei
- are permeabilitate mare pentru Na şi Cl, moderată pentru
uree şi este practic impermeabilă pentru apă.

c. Segmentul gros al ansei Henle

- reabsorbţie activă de sodiu, clor şi potasiu
- această reabsorbţie se datorează co-transportorului ne-
electrogen Na+/K+/2Cl- (inactivat de diureticele numite „de
ansă”, precum bumetanidul şi furosemidul).
 În concluzie, la nivelul ansei Henle:
1) Intră 30-35% din FG izoton
2) Are loc disocierea reabsorbţiei de apă de cea a electroliţilor
3) Rol în diluţia + concentrarea urinei
4) Se reabsoarbe ≅ ½ din FG ajuns şi 20-25% din ioni
5) Din ansa Henle iese ≅ 15% FG, urină hipotonă
(<300mOsm/l) datorită mecanismelor active de reabsorbtie a Na +
6) La segmentul gros ascendent acţionează diureticele de ansă =>
blocarea reabs. Na+
7) Prin macula densa ⇒ controlul FG prin feedback tubulo-
glomerular

Apa şi solviţii reabsorbiţi la nivelul ansei sunt îndepărtaţi prin

trecerea în sângele din vasa recta, care drenează direct în vasele
arcuate.
Fenomenul de multiplicare in
contracurent
- Curgerea în direcţii opuse în ramurile descendent şi
ascendent al ansei şi proximitatea celor două braţe permite
interacţiunea între acestea.
- Se crează un fenomen de feedback pozitiv.
- Cu cât mai mulţi electroliţi elimină ramul ascendent, cu atât
va creşte osmolaritatea interstiţiului, care va permite un
eflux şi mai mare de apă şi cu atât mai concentrat va fi
lichidul ce va ajunge la nivelul ramului ascendent.
- Acest fenomen de feedback pozitiv multiplică astfel
capacitatea de concentrare a ansei, şi de aceea se numeşte
fenomenul de multiplicare, iar deoarece direcţia fluxului de
lichid tubulară este opusă, se numeşte în contracurent.
 Rolul Vasa recta în mecanismul multiplicator contracurent:
- Sângele circulă în paralel dar in de sens contrar cu urina din
ansa Henle
- Vasa recta menţin hipertonicitatea cu ajutorul unui
mecanism numit schimb în contracurent. Electroliţii şi alţi
solviţi, mai ales ureea, cere sunt prezenţi în concentraţii
mari în medulară, difuzează în vasa recta descendente,
deoarece acestea sunt permeabile pentru ioni şi apă.
- Apoi, aceiaşi electroliţi şi uree vor difuza din vasele
ascendente înapoi în interstiţiu, păstrând apa în sânge,
datorită presiunii coloid-osmotice date de proteinele
plasmatice, care nu pot trece prin peretele capilar. Astfel,
electroliţii rămân captivi în medulară, iar apa este
recuperată în circulaţie.
• Ansa Henle este un component esenţial al nefronului
deoarece permite concentrarea urinii (creşterea
osmolarităţii acesteia peste osmolaritatea plasmatică).

- În ramul descendent, pe măsură ce coboară mai adânc în

medulară (osm ↑↑) ⇒ intră ionii (Na+) + ureea.
- În ramul ascendent, pe măsură ce urcă din medulară
catre corticală (osm ↓) ⇒ intră apa.
• Se reabsoarb pasiv în sânge ionii şi apa
• Substanţele osmotic active nu se pierd datorita datorită
anastomozelor între cele 2 ramuri.
Concluzii privind rolul ansei Henle in mecanismul
de concentrare in contracurent
1. Segmentul subţire descendent descendent:
™- foarte permeabil pentru apa şi impermeabil pentru Na şi
uree ⇒permite reabs. apei, pe măsură ce urina coboară
în profunzimea medularei, pt. a egaliza osmolaritatea
urinei cu cea a interstiţiului ⇒ osmolaritatea urinei ↑↑
↑ progresiv spre genunchiul AH (1200 mOsm/l) ™ ™
- este SEGMENTUL DE CONCENTRARE A URINEI
- ™se realizeaza o reabs a apei de ≅ 15-20% FG
2. Segmentul subţire ascendent:
- ‹ ‹impermeabil pt. apă şi permeabil pt. Na şi uree ‹ ‹⇒
⇒ permite reabs. solviţilor (ex: Na+ şi uree), pe măsură ce
urina urcă din profunzimea medularei,, pt. a egaliza
osmolaritatea urinei cu cea a interstiţiului ⇒
⇒osmolaritatea urinei ↓ ↓progresiv
- este parte a SEGMENTULUI DE DILUARE A URINEI A
URINEI, mai puţin important ca segmentul ca segmentul
gros
3. Segmentul gros ascendent:
-‹ ‹impermeabil pt. apă şi uree şi permeabil pt. ioni ‹ ‹⇒
permite reabs. Ionilor (în special Na), pe măsură ce urina
urcă din profunzime spre spre corticală, pt. a egaliza
osmolaritatea urinei cu cea a interstiţiului
⇒osmolaritatea o urinei urinei ↓↓↓ progresiv ‹ ‹
- datorită ↑ mec. active de reabs. ⇒ osmolaritatea urinei
↓↓ ↓ (<300 mOsm/ /l)
- se realizează o reabs. a ionilor de ≅ 20-25% FG
- este partea cea mai importantă din SEGMENTUL DE
DILUARE A URINEI
Reabsorbtia in tubul contort distal
TCD este un segment mai mic decât cel proximal, iar
cantităţile de Na şi apă reabsorbite la acest nivel sunt mult
mai mici din totalul urinei primare).
Epiteliul TCD este impermeabil, fata de de cel al TCP → ceea
ce-i permite tubului distal să “disocieze” reabsorbţia de Na şi
cea de apă, => adaptarea eliminărilor de apă şi sodiu în
funcţie de necesităţile organismului.
Porţiunea terminală a TCD şi cea iniţială a tubului colector
sunt funcţional similare. Se disting două tipuri de celule:
principale şi intercalare.
 Funcţia celulelor principale:
= reabsorbtia Na şi apă din lumen + secretia K în lumen → se
realizează cu ajutorul ATP-azei Na/K de la nivelul membranei
bazolaterale.
= reglare prin intermediul aldosteronului, ale cărui efecte
genomice stimulează sinteza de ATP-aze de la acest nivel şi
activează schimbul Na-K, având efecte antidiuretice.
= sunt ţinta diureticelor „economizatoare de K” :
spironolactonă, eplerenonă, amilorid şi triamteren → intră
în competiţie cu aldosteronul pentru siturile receptoare din
celulele principale şi astfel inhibă efectele antidiuretice ale
acestuia.
 Functia celulelor intercalare
- reabsorb ionii de K şi elimină ionii de H+.
- secreţia de H+ este mediată de o pompă de H+.

Permeabilitatea pentru apă a porţiunii terminale a TCD şi a

întregului tub colector este determinată de reglarea
hormonală prin intermediul ADH.
În prezenţa unei secreţii bazale de ADH de către nucleii
hipotalamici, aceste segmente tubulare sunt permeabile
pentru apă, dar în absenţa acestuia, sunt practic
impermeabile.
 La nivelul tubilor colectori medulari se realizează
reabsorbtia < 10% din apă au un rol de maximă
importanţă în determinarea cantităţii finale de urină.
- când osmolaritatea plasmatică este crescută, se elimină în
circulaţie o cantitate crescută de ADH de către hipofiza
posterioară.
- ADH se cuplează cu un receptor membranar de pe celulele
tubilor colectori, numit V2.
- Acesta este un receptor care va duce:
a. la exocitarea veziculelor ce conţin canale de apă la nivelul
membranei luminale a celulei → creşterea permeabilităţii
acesteia pentru apă.
b. transcripţia genică a aquaporinelor, → stimularea sintezei
de astfel de proteine şi va prelungi efectul.
 Fenomene secretorii
Secreţia tubulară = transferul de material din capilarele
peritubulare către lumenul tubular renal.
- poate avea loc la toate nivelele tubului urinifer.
- mecanismul principal prin care se realizează este transportul
activ.
- se secreta substante prezente în plasmă în cantităţi foarte
mari sau substanţe toxice. Cea mai mare parte a
xenobioticelor (medicamente, etc.) se elimină prin secreţie
tubulară.
• Substanţele ce se secretă precum PAH (acidul para-
amino-hipuric) constituie familia secretorie sau familia
PAH.

• ATPaza Na+/K+ menţine gradientul de Na+ şi interiorul

celulei negativ faţă de exterior. Na+ intră în celulă la polul
apical datorită gradientului electrochimic împreună cu α-
cetoglutaratul (αCG). αCG este schimbat prin membrana
bazală cu anionii organici (de tip PAH) prin Transportorul
de Anioni Organici (OAT), după care reia ciclul spre
interiorul celulei.
• PAH- intră în vezicule citoplasmice sau traversează celula
până la polul apical, unde este secretat în lichidul tubular
prin difuzie facilitată de proteina Mrp2 (multi-drug
resistance associated protein 2).
Secreţia tubulară a ureei, uraţilor
Secreţia activă se realizează din plasmă în fluidul tubular de
către sistemul secretor al bazelor şi acizilor organici, cu
capacitate excretorie redusă pentru uraţi.
Asa se explică incapacitatea de eliminare integrală a
acidului uric la nivel renal→ duce la precipitarea acestuia
sub forma de cristale de acid uric, mai ales la nivelul
articulaţiilor (artrita urică sau gută).
 Secreţia tubulară a creatininei
Toată creatinina din filtratul glomerular trece în urina finală
deoarece:
- molecula sa este mai mare decât a ureei,
- nu există transportor pentru reabsorbţia sa.
Totuşi, clearance-ul de creatinină este mai mare decât
clearence-ul filtrarii sale glomerulare (de mai mult de 100 de
ori) → există o secreţie la nivel tubular a acesteia.

Creatinina este secretată în celula tubulară în aceeaşi

manieră ca şi celelalte substanţe din familia PAH.