PEDAGOGIE INTERACTIVĂ

INSTRUIRE INTERACTIVĂ – ETIMOLOGIE, ACCEPŢIUNI,

COMPLEMENTARITĂŢI

- Latină: „instructio” = aranjare, amenajare, construire

„instruere” = a construi, a mobila, a învăţa pe
cineva ceva
Instruirea:
- proces complex şi sistematic de înzestrare a elevilor cu
cunoştinţe, de transmitere şi însuşire a noului, de informare
şi de formare a capacităţilor, competenţelor şi intereselor
epistemologice;
- instruirea şi formarea (transformarea calitativă a întregii
personalităţi) nu sunt doar corelative, ci şi complementare 
procesualitatea procesului de învăţământ şi a devenirii
umane
- instruirea este strâns corelată cu învăţarea, raţiunea
instruirii fiind aceea de a induce şi susţine învăţarea
Instruirea a apărut în societatea umană ca necesitate de
a optimiza învăţarea în sens de informare şi deopotrivă
de formare şi dezvoltare.
 CE ESTE ACTIVIZAREA EDUCABILILOR?
a) Din punct de vedere strategic: principiu didactic care relevă
importanţa participării conştiente, active şi interactive a acestora în
procesul didactic, importanţa implicării lor depline – cognitive,
psihomotorii, afectiv-atitudinale
b) Din punct de vedere operaţional: proces complex, dinamic şi
evolutiv de mediere pedagogică diferenţiată, care vizează
stimularea participării active şi interactive depline – cognitive/
intelectuale, psihomotorii, afective şi voliţionale a educabililor la
organizarea, realizarea şi conducerea instruirii, în contexte formale,
nonformale şi informale
c) Din punct de vedere generic:
- rezultat al procesului de învăţământ (dar nu scop în sine, ci
cerinţă a învăţământului modern)
- mijloc
- premisă a unei instruiri şi formări eficiente
 CE ÎNSEAMNĂ A ACTIVIZA EDUCABILII?
 a-i determina şi ajuta să devină autori
conştienţi şi responsabili ai propriei cunoaşteri,
învăţări şi formări şi să îşi câştige, treptat,
independenţa şi chiar autonomia cognitivă şi
educativă
 a determina mobilizarea şi angajarea intensivă
a propriei lor individualităţi, în scopul dezvoltării
tuturor dimensiunilor personalităţii lor;
activităţile interne şi externe pe care le
desfăşoară elevii reprezintă atât sursă/cauză,
cât şi rezultat/efect al dezvoltării lor cognitive şi
metacognitive
 DE CE ACTIVIZARE?
- pentru că anumite cunoştinţe nu sunt
formative prin ele însele, ci prin procesul
parcurs pentru a se ajunge la ele, prin
structurile cognitive/ intelectuale, acţionale,
afective, motivaţionale, voliţionale etc. pe
care le dezvoltă
- de-a lungul timpului, au fost elaborate teorii
pedagogice referitoare la instruire şi educare,
care au inclus referiri explicite şi/sau implicite
la problematica activizării în cunoaşterea
şcolară şi la conceptul de „instruire activă”
 DE CE ACTIVIZARE?

- în timp, pe măsură ce rolul pozitiv al

dimensiunii sociale asupra învăţării a devenit tot
mai evident şi mai bine fundamentat ştiinţific, s-a
consacrat sintagma „instruire interactivă” şi s-au
lansat provocări pentru identificarea de
modalităţi eficiente de asigurare a caracterului
activ şi interactiv al procesului curricular
CERINŢE PSIHOPEDAGOGICE GENERALE ALE ACTIVIZĂRII (1)
a) Pregătirea psihologică pentru învăţare – asigurarea unei baze motivaţionale pentru a
declanşa învăţarea, sensibilizarea elevilor (orientarea atenţiei lor spre ceea ce se învaţă),
familiarizarea lor cu noul material, precum şi menţinerea unui climat de încredere tonifiant,
angajant şi stimulativ pentru activitatea educaţională.
b) Abordarea interacţionistă şi constructivistă a cunoştinţelor – prin promovarea
interacţiunilor, (inter)relaţiilor şi schimburilor intelectuale, verbale, socio-emoţionale şi afective
dintre educabil, colegi, educator şi conţinuturile instructiv-educative, descoperirea noului şi
construirea noii cunoaşteri de către educabili; concepţia actuală asupra dezvoltării cognitive a
individului este interacţionistă şi constructivistă, procesele interpersonale dintre elevi, ca şi cele
dintre elevi şi profesor, influenţează semnificativ pozitiv procesele intrapersonale ale construcţiei
cunoştinţelor.
c) Organizarea şi desfăşurarea raţională a procesului de învăţare, în principal, prin:
- includerea diferiţilor analizatori în percepţie, în vederea asigurării perceperii active a conţinutului
de învăţat;
- crearea unor focare de excitabilitate optimă la nivelul scoarţei cerebrale, respectiv asigurarea
activizării intelectuale a elevilor;
- realizarea de interacţiuni complementare şi operante între obiectual şi raţional, între suporturile
intuitive şi limbaj, prin exersarea operaţiilor gândirii şi a limbajului;
- integrarea elementelor componente ale stimulenţilor complecşi (compuşi din mai multe elemente:
volum, formă, mărime, culoare, greutate etc., elemente a căror corelaţie asigură receptarea corectă a
stimulentului complex) în sisteme integratoare.
CERINŢE PSIHOPEDAGOGICE GENERALE ALE ACTIVIZĂRII (2)

d) Prevenirea şi reducerea influenţelor negative ale diferitelor surse de perturbaţii/

distorsiuni/ zgomote în procesul curricular:
- datorate proiectării şi organizării defectuoase a activităţii: proiectarea didactică neadecvată,
organizarea şi coordonarea defectuoasă a activităţii didactice, lipsa de claritate a obiectivelor
operaţionale sau necunoaşterea acestora de către elevi, lipsa de tact pedagogic ş.a.;
- datorate mediului ambiental: gălăgia, zgomotele ş.a.;
- ce ţin de sfera psihologică: neatenţia, oboseala, incongruenţa psihologică sau afectivă.

e) Asigurarea repertoriilor congruente, a limbajului comun între profesor şi elev,

repertoriul = sistem de concepte, informaţii, idei, semne şi simboluri, judecăţi de valoare, stări
afective, reguli de construire a mesajelor, operaţii şi acţiuni mintale etc., valorificabile de
către educator şi educabili în contextul comunicării educaţionale.
- În context educaţional, repertoriul educabilului este mai restrâns decât al educatorului, însă
între ele există o zonă de superpozabilitate, care face posibilă comunicarea educaţională
- Cu cât repertoriile sunt mai asemănătoare, cu atât interlocutorii pot comunica mai uşor
- Dacă există diferenţe importante între repertorii, transmiterea informaţiilor poate deveni
imposibilă  efecte negative majore în procesul instructiv-educativ.
CERINŢE PSIHOPEDAGOGICE GENERALE ALE ACTIVIZĂRII (3)
f) Utilizarea şi combinarea unor modalităţi eficiente de activizare,
funcţie de obiectivele educaţionale urmărite, de condiţiile
educaţionale şi de condiţiile curriculare concrete.
***
Acestor cerinţe psihopedagogice generale li se adaugă altele,
specifice, care au în vedere strategia concretă de activizare:
conţinuturile, metodelor didactice, modurile de gândire propuse,
mijloacele de învăţământ, formele de organizare a activităţii
didactice, relaţiile educaţionale stabilite etc.
***
Activizarea educabililor reprezintă rezultanta acţiunii conjugate
şi convergente a unui sistem de factori caracteristici procesului
instructiv-educativ şi condiţiilor concrete de instruire.
 CERINŢE PSIHOPEDAGOGICE GENERALE ALE ACTIVIZĂRII (4)

Atenţie la pericolul pseudoactivizării!

-O activizare autentică şi eficientă presupune atingerea de obiective
operaţionale corespunzând unor nivele taxonomice superioare
-Nu este importantă numai dimensiunea cantitativă a activităţii desfăşurate de
elevi (câţi elevi lucrează şi cât lucrează), ci şi latura calitativă a acesteia (ce
lucrează elevii), caracterul său: reproductiv, executoriu, mecanic, repetitiv, de
strictă aplicare sau, dimpotrivă, productiv, creativ, de aplicare în spirit
productiv-creativ, de inovare.

Exerciţiu:

a)Descrieţi o situaţie didactică în care profesorul realizează o pseudoactivizare.

b)Propuneţi soluţii concrete pentru a transforma această situaţie în una
interactivă.
 INSTRUIREA ACTIVĂ ŞI INSTRUIREA INTERACTIVĂ
 Instruirea activă - un tip superior de instruire,  Instruirea interactivă - un tip superior de
care se bazează pe activizarea subiecţilor instruire, care se bazează pe asigurarea
instruirii, respectiv pe implicarea şi participarea interactivităţii subiecţilor instruirii, respectiv pe
lor activă şi deplină (intelectuală/cognitivă, implicarea şi participarea lor (inter)activă şi
afectiv-motivaţională şi psihomotorie) în deplină (intelectuală/cognitivă, afectiv-
procesul propriei formări, prin stabilire de motivaţională şi psihomotorie) în procesul
interacţiuni intelectuale, verbale, social- propriei formări, prin stabilire de interacţiuni
emoţionale şi afective cu cadrul didactic şi de intelectuale, verbale, social-emoţionale şi
interacţiuni cu conţinuturile curriculare. afective cu cadrul didactic şi cu ceilalţi colegi şi
  cu conţinuturile curriculare.
 Comunicarea socială, interpersonală este una  Comunicarea socială, interpersonală este una
activă, ea presupunând interacţiuni şi activă şi interactivă, ea presupunând
schimburi intelectuale, verbale, social- interacţiuni şi schimburi intelectuale, verbale,
emoţionale şi afective: profesor - elev(i) şi social-emoţionale şi afective: profesor - elev(i),
elev(i) - profesor, mediate de conţinuturile
elev(i) - profesor, elev - elev(i), elev -
curriculare, interacţiuni profitabile pentru toţi
participanţii la procesul educaţional. echipă/grup, echipă/grup - echipă/grup, mediate
de conţinuturile curriculare.

 Atât instruirea activă, cât şi instruirea interactivă promovează activismul individual,

interacţiunea individului cu sine însuşi, în limbaj intern, comunicarea intrapersonală,
considerând-o condiţie sine qua non pentru declanşarea activităţii şi efervescenţei
mintale, precum şi pentru angajarea afectiv-voliţională a individului în activitatea
didactică.
 INTERACŢIUNEA SOCIALĂ

- proces de dependenţă fundamentală, activă şi reciprocă a

indivizilor, prin care acţiunile unuia se răsfrâng asupra celuilalt

- presupune relaţionări şi raporturi interpersonale,

comunicaţionale şi sociale care se stabilesc între actorii
educaţiei  procesul de învăţământ este o realitate vie, dinamică
şi interactivă

- rol în instruire, întrucât numai în relaţie cu alteritatea se poate

forma personalitatea umană, se poate realiza învăţarea socială
şi se pot învăţa roluri sociale
 DIMENSIUNILE INTERACŢIUNILOR SOCIALE

- sunt multidimensionale, dimensiunile lor sunt

relaţionate şi reciproc modelatoare:

1) dimensiunea intelectuală/ cognitivă;

2) dimensiunea verbală;
3) dimensiunea nonverbală;
4) dimensiunea paraverbală:
5) dimensiunea afectivă, emoţională.
 CLASIFICAREA INTERACŢIUNILOR SOCIALE

a) După tipul acţiunii: directe/ faţă în faţă sau

mediate/ mijlocite/ la distanţă;
b) Interacţiunile la distanţă pot fi: sincrone (în
acelaşi timp) sau asincrone;
c) După caracterul/ implicaţiile lor: simple sau
complexe;
d) După intenţionalitate: accidentale sau
intenţionale etc.
Interactivitatea depăşeşte graniţele concretului,
palpabilului şi se poate realiza cu ajutorul unor
instrumente (de ex. Internetul).
Aplicaţie:
 Care sunt comportamentele unui elev
implicat în interacţiuni sociale ?
 CARACTERIZAREA INTERACŢIUNILOR EDUCATOR-EDUCABIL

- sunt interacţiuni educaţionale asimetrice/

disimetrice (ei sunt pe niveluri diferite)
- pot duce la elaborarea de instrumente
cognitive
- rolul educabilului: de autentic „regulator
pedagogic”
- rolul educatorului: de organizator şi ghid al
procesului de învăţare al educabilului
 FINALITĂŢILE INTERACŢIUNILOR EDUCATOR-EDUCABIL
 cognitivă – îmbogăţirea cunoaşterii
educabililor;
 psihică – dezvoltarea la educabili a trăsăturilor
psihice;
 afectivă – dezvoltarea structurilor afectiv-
motivaţionale ale educabililor;
 socială – formarea şi dezvoltarea
competenţelor sociale;
 culturală – asimilarea şi internalizarea valorilor.
Funcţionarea interindividuală şi intraindividuală sunt
corelate.
 CARACTERIZAREA INTERACŢIUNILOR EDUCABIL-EDUCABIL

- interacţiuni educaţionale simetrice (educabilii

sunt de acelaşi nivel), educatorul fiind garantul
simetriei interacţiunilor
- rolul educabilului: de a se educa împreună cu
alţii, peer education (educaţie între egali)
- rolul educatorului: nondirectiv, strategic
(structurează mediul de învăţare, realizează
designul educaţional, monitorizează colaborativ
progresul educabililor)
Aplicaţie:
 Când este interactiv un individ?
 Când interacţionează direct sau mediat cu
ceilalţi
 Când interacţionează cu materialul de
studiat/ învăţat
 Când realizează acţiuni transformatoare
 Când trece informaţiile prin filtrul cognitiv
propriu
 Când personalizează conţinuturile de
învăţat
 Aplicaţie:
Comparaţia socială în sala de clasă – Tip de
comparaţie legat de spaţiul social al sălii de clasă
(comparare cu colegii  concepţia despre sine şi
stima de sine):
- comparaţii sociale descendente (elevii
se compară cu colegi cu rezultate mai slabe 
sentiment benefic, motivare, dezvoltare a stimei
de sine);
- comparaţiile sociale ascendente (elevii
se compară cu colegi cu rezultate mai bune 
întristare, demotivare, scădere a stimei de sine.
 Conflict socio-cognitiv
– Dezechilibru cognitiv şi social care apare într-un grup/
într-o formaţiune psihosocială:
a) la perceperea unei diferenţe între achiziţiile anterioare şi
o situaţie nouă sau
b) în situaţia în care este necesară alegerea între două
alternative (concepte, ipoteze, modele, demersuri) diferite/
discordante/ sau incompatibile.
– Dezechilibru cognitiv - sistemul cognitiv nu poate integra
deodată propriile răspunsuri ale individului şi cele ale
colegilor, într-un ansamblu coerent
– Dezechilibru social - dezechilibrul cognitiv se produce în
prezenţa interacţiunilor dintre indivizi
– „Motor” al unei veritabile învăţări
Ce relaţie există între interacţiunile sociale şi conflictul socio-cognitiv?
- o relaţie de interdependenţă:
1. Interacţiunile sociale constituie un cadru
favorabil dezvoltării cognitive numai în
măsura în care apar confruntări şi conflicte
socio-cognitive; reglarea de ordin cognitiv
este singura în măsură să echilibreze/
regleze însăşi relaţia socială.
2. Conflictul socio-cognitiv nu poate avea loc
în absenţa interacţiunilor dintre indivizi, care
fac posibile confruntările de idei, opinii,
argumente.
Ce relaţie există între interacţiunile sociale şi conflictul socio-cognitiv?

Interacţiunea nu este suficientă; pentru a se asigura

cunoaşterea autentică şi pentru a exista un progres
al cunoaşterii, este necesară confruntarea de idei,
opinii, concepţii divergente, argumente.
În cadrul conflictului socio-cognitiv:
-educabilii sunt ajutaţi să sesizeze caracterul
inadecvat sau contradictoriu al concepţiilor lor
-îşi pot modifica sau depăşi concepţiile primitive,
naive, spontane
-prin confruntare se poate produce o evoluţie a
cunoştinţelor, o rafinare a competenţelor cognitive,
dobândindu-se o cunoaştere ştiinţifică.
 Concepţia actuală asupra dezvoltării cognitive
- este interacţionistă şi constructivistă
- abordarea interacţionistă şi constructivistă a
cunoştinţelor – abordare didactică ce promovează
interacţiunile, (inter)relaţiile şi schimburile
intelectuale, verbale, socio-emoţionale şi afective
dintre elev, colegi, profesor şi conţinuturile curriculare
şi construirea noii cunoaşteri de către aceştia
- dimensiunea socială joacă un rol pozitiv în învăţare:
procesele interpersonale elev-elev şi elev-profesor
influenţează semnificativ pozitiv procesele
intrapersonale ale construcţiei cunoştinţelor (reflecţie
asupra cunoaşterii)
 Implicarea activă a educabililor în procesul de învăţământ

– angajare şi participare conştientă, activă şi integrală,

a educabililor în procesul de învăţământ (din punct de
vedere cognitiv/ intelectual, afectiv-motivaţional şi
psihomotoriu) şi stabilire de interacţiuni educator/
profesor-educabil/ elev-conţinuturi curriculare;
– eforturile educabilului în învăţarea activă sunt
individuale
 Implicarea interactivă a educabililor în procesul de învăţământ
– angajare şi participare conştientă, activă şi
integrală, a educabililor în procesul de învăţământ
(din punct de vedere cognitiv/ intelectual, afectiv-
motivaţional şi psihomotoriu) şi stabilire de
interacţiuni educator/ profesor-educabil/ elev-colegi-
conţinuturi curriculare
– eforturile educabilului în învăţarea interactivă sunt
colective, el interacţionând cu ceilalţi colegi
 Învăţarea activă
– Tip de învăţare care are la bază implicarea individuală
profundă – intelectuală, psihomotorie, afectivă şi voliţională – a
subiectului învăţării în dobândirea noului, respectiv angajarea
propriilor sale eforturi intelectuale şi psihomotorii în însuşirea
activă şi creativă a cunoştinţelor, în construirea cunoaşterii, în
formarea şi dezvoltarea competenţelor
– Subiectul învăţării active participă conştient la construcţia
cunoaşterii, îşi angajează propriile structuri cognitive, operaţiile
gândirii, competenţele proprii, imaginaţia, creativitatea ş.a.,
valorificându-le ca instrumente în procesul învăţării
– Individul este propriul iniţiator şi organizator al experienţelor de
învăţare, capabil să îşi reorganizeze şi restructureze în
permanenţă achiziţiile proprii, în viziune sistemică
Când este activă învăţarea?
 Învăţarea interactivă
– Tip de învăţare care are la bază implicarea colaborativă
profundă – intelectuală, psihomotorie, afectivă şi voliţională – a
subiectului învăţării în dobândirea interactivă a noului, respectiv
angajarea propriilor sale eforturi intelectuale şi psihomotorii în
construirea cunoaşterii, în formarea şi dezvoltarea competenţelor
– Eforturile subiectului învăţării sunt înscrise în schimburi sociale
active, în interacţiuni intelectuale, sociale, afective, care asigură
progresul cunoaşterii

Când este interactivă învăţarea?

 Predarea activizantă

– predare strategică, ce situează educabilul în

centrul construcţiei învăţării, care vizează
implicarea deplină (intelectuală/ cognitivă,
afectiv-motivaţională şi psihomotorie) a
educabililor în situaţiile de învăţare
– susţine calitatea educabililor de participanţi
activi la propria formare, care interacţionează cu
educatorul şi cu conţinuturile de învăţat
 Evaluare (didactică) interactivă
– Tip de evaluare continuă, analitică şi formativă, ce favorizează
reglarea interactivă a învăţării şi a predării şi care permite:
- educabilului - să îşi autoanalizeze şi automonitorizeze
învăţarea, raportându-se la obiectivele urmărite
- să proiecteze învăţarea viitoare
- profesorului - să îşi modeleze şi adapteze predarea, prin
reglări interactive
– nu se mai valorifică doar ca instrument de control, ci şi ca
instrument de formare, cu care educabilul îşi urmăreşte propriile
obiective şi îşi construieşte propriul parcurs/ traseu de învăţare
- o autentică extensiune a învăţării (inter)active realizate de elevi,
o autentică modalitate de predare, transmitere şi asimilare de
cunoştinţe şi de formare de capacităţi, abilităţi competenţe,
comportamente
 Rolurile cadrului didactic în instruirea interactivă
 pedagog care construieşte situaţii de învăţare, nondirectiv
 proiectant, tutore, manager, moderator, creator,
organizator şi gestionar al conţinuturilor, al activităţilor
didactice (proiectează, stimulează, organizează, reglează şi
ameliorează activitatea de cunoaştere desfăşurată de elevi;
 mediator al învăţării, persoană care (inter)mediază
cunoaşterea
 facilitator al învăţării şi (auto)formării educabililor
 ajutor/sprijin al educabililor în învăţare
 acompaniator, însoţitor, partener al educabililor
 coordonator, consilier curricular, îndrumător al educabililor
 ghid, animator, activator şi catalizator al activităţii
educabililor
 valorizator al comunicării educaţionale
 Rolurile cadrului didactic în instruirea interactivă
 persoană cu rol socratic (pentru că arată drumurile de acces la
cunoştinţe) şi regizor, care susţine educabilii
 interlocutor care amorsează dialogul şi învăţarea
 transmiţător de elemente ale cunoaşterii
 releu între variabilele individuale şi variabilele situaţiei de
învăţare
 evaluator şi încurajator al educabililor
 nu este atât persoană-sursă, cât persoană-resursă pentru
organizarea şi desfăşurarea demersurilor educabililor
 agent, actor şi autor în managementul educaţional
 model, strateg şi gânditor care ajută educabilii să adopte
viziunea sistemică
 co-elaborator al modalităţilor de lucru şi de evaluare
 co-gestionar al dispozitivelor de învăţare şi formare
 co-responsabil de felul în care se derulează procesul didactic
 Pedagogia activă

– pedagogie care creează un mediu educaţional

şi curricular activizante, contexte stimulative
pentru stabilirea de interacţiuni între următorii
poli: educabil, cadrul didactic şi conţinuturile
instructiv-educative
- este centrată pe educabil şi promovează
activitatea efectivă a acestuia, implicarea sa
activă şi statutul său de participant activ în
procesele educaţionale, instruirea activă,
învăţarea activă şi participativă.
 Pedagogie interactivă
– pedagogie care creează un mediu educaţional şi
curricular activizante, contexte stimulative pentru
stabilirea de interacţiuni între următorii poli: educabil,
colegi, cadrul didactic şi conţinuturile instructiv-
educative
– este centrată pe educabil şi promovează activitatea
efectivă a acestuia, implicarea sa interactivă şi statutul
său de participant activ procesele educaţionale,
instruirea interactivă, învăţarea interactivă şi
participativă, colaborarea dintre educabili
 Ce promovează pedagogia interactivă?
- explicitarea de către cadrul didactic a modului său de lucru şi
a sistemului de aşteptări faţă de educabili (pedagogie vizibilă/
transparentă/ explicită, care este cunoscută educabililor, ceea
ce facilitează stabilirea de interacţiuni
- un model de instruire de tip reflexiv-interactiv, care
încurajează reflecţia interioară – individuală şi colectivă,
dezbaterea, experimentarea, rezolvarea etc.
 Modelul educaţional al pedagogiei interactive
- consideră primordial raportul educabil-conţinuturi curriculare,
construirea progresivă a noii cunoaşteri
- relaţia didactică triangulară se transformă în una
cvadridimensională, cu patru poli:
-Elevul – care realizează, deopotrivă, activităţi fizice, practice, în
plan material şi activităţi intelectuale, mintale, de căutare,
cercetare, redescoperire, elaborare a noilor cunoştinţe.
-Conţinuturile curriculare – nu sunt o sumă de achiziţii
memorate şi reproduse, ci suport, vehicul şi pretext pentru
instrumentarea elevilor din punct de vedere cognitiv,
psihomotoriu, afectiv-atitudinal şi social
-Profesorul – nu mai are rolul de transmiţător de cunoştinţe, ci
de organizator de situaţii de învăţare.
-Colegii – cu care se stabilesc interacţiuni, se dezbate, se
confruntă idei, opinii, argumente, construindu-se cunoaşterea.
 Ce condiţii trebuie să îndeplinească o pedagogie interactivă?
1. să fie constructivistă, să valorizeze aplicarea strategiilor de
construire a cunoştinţelor
- este important ca informaţiile asimilate de elevi să fie
procesate şi transformate în cunoştinţe, iar cunoştinţele
integrate şi relaţionate în scheme cognitive, care dau sens
cunoaşterii (nu acumulări neconstructive de informaţii inutile,
realizate prin alăturare şi nu prin structurare şi revizuire)

2. să fie activă şi interactivă, să creeze un mediu educaţional

activizant şi interactiv, un context stimulant pentru stabilirea
de interacţiuni între elevi, între elevi şi profesor, cât şi între
elevi şi obiectul de învăţământ

3. să fie metacognitivă, să valorizeze şi să dezvolte

metacogniţiile, abilităţile de autocontrol şi autodirijare în
învăţare
ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – ANTICHITATEA ELENĂ ŞI ROMANĂ
- metoda socratică/ maieutică/ erotematică (întrebătoare) –
metodă promovată de Socrate (părintele maieuticii) pentru
descoperirea adevărurilor pe calea dialogului, prin utilizarea
metodelor verbale, respectiv a întrebărilor verbale, care fac
posibilă activitatea de descoperire (euristica) realizată de
educabili
- se bazează pe arta de a sprijini educabilii să descopere
anumite idei, conţinuturi informaţionale corecte şi logice,
anumite adevăruri, prin intermediul unor întrebări bine
formulate şi dirijate, astfel încât să conducă la răspunsurile
dorite, care urmează să fie analizate critic
- bazându-se pe întrebări, această metodă necesită
implicarea activă şi interactivă a educabililor în demersurile
didactice
ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – ANTICHITATEA ELENĂ ŞI ROMANĂ

 Platon (susţinător, ca şi Socrate, al

euristicii)
 Aristotel (susţinător al expunerii)
 Seneca, Rabelais şi Montaigne (care a
subliniat necesitatea de a-l pune pe cel ce
învaţă în situaţia de a alege, a discerne
singur).
 ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – EVUL MEDIU
- În Evul Mediu s-a produs trecerea la educaţia
de masă, prin intermediul Bisericii
- alături de metodele verbale, a început să fie
utilizată tot mai mult metoda intuiţiei,
valorificată iniţial în decodificarea picturilor
bisericeşti şi ulterior, în educaţie. Mai târziu,
această metodă a fost considerată de mari
pedagogi precum J.A. Comenius, J. Locke, J.-
J. Rousseau şi J.H. Pestalozzi, principiu
fundamental al învăţării şi al dezvoltării psihice,
intelectuale a copiilor.
 ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – Jan Amos Comenius (1592-1670)

- considera intuiţia „regula de aur” a instrucţiei şi

recomanda ca, în procesul didactic, primul
moment să îl constituie intuiţia, respectiv
percepţia directă a lucrurilor, care, consideră el,
rezolvă în parte, problema învăţăturii; urma
parcurgerea unor etape de abstractizare (cu
ajutorul raţiunii), aplicare şi fixare (prin
exersare, practicare)
 ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – John Locke (1632-1704)
- pedagog care a introdus munca în procesul
educării tinerilor
- alături de principiul intuiţiei, el susţinea
necesitatea depistării şi dezvoltării
particularităţilor de vârstă şi individuale ale
elevilor, a curiozităţii şi plăcerii pentru activitate,
a aspiraţiei spre libertate etc.
- recomanda ca la baza cunoaşterii să se situeze
experienţa, iar învăţarea ca muncă să fie
precedată de instrucţie sub formă de joc şi să
se bazeze pe tendinţa de activitate a copilului,
pe curiozitatea sa înnăscută.
ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

- în lucrarea „Emil sau despre educaţie” (1762)

explicitează într-o manieră proprie principiul
conformităţii educaţiei cu natura
- a susţinut învăţământul intuitiv, dar a pledat
mai ales pentru asigurarea caracterului
conştient şi activ al instrucţiei
- spre deosebire de Comenius, Rousseau nu
mai considera copilul un simplu recipient, ci o
entitate cu particularităţi specifice vârstei, care
trebuie respectate în procesul instrucţiei şi
educaţiei.
 ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)
- susţinea că nu trebuie să se piardă din vedere nevoile
fireşti ale copilului şi dezvoltarea sa afectivă
- rolului educatorului nu este de transmitere, ci de dirijare a
elevului, care îşi valorifică potenţialul şi învaţă prin el
însuşi
- „Nici o altă carte decât lumea, nici o altă învăţătură decât
faptele. Copilul care citeşte nu gândeşte; el nu face decât
să citească; nu se instruieşte, el învaţă cuvinte. Fă-l atent
pe elevul tău la fenomenele naturii şi îl vei face îndată
curios; dar dacă vrei să-i întreţii curiozitatea, nu te grăbi
niciodată să i-o satisfaci. Pune-i la îndemână problemele
şi lasă-l să le rezolve singur. Să nu ştie nimic pentru că i-
ai spus tu, ci pentru că a înţeles el însuşi; să nu înveţe
ştiinţa, ci s-o descopere”
 ACTIVIZAREA ÎN DIACRONIE – Herbert Spencer (1820-1903)

- a fost preocupat de activizarea elevului în vederea

realizării trecerii în învăţare de la nivelul empiric la cel
raţional-ştiinţific
- educaţia vizează pregătirea pentru viaţă, un rol important
îl deţin ştiinţele (biologia, fiziologia şi igiena) - au atât
funcţie informativă, cât şi formativă – dezvoltă intelectul,
contribuie la dezvoltarea morală a individului, îi cultivă
perseverenţa şi independenţa, îi stimulează imaginaţia şi îi
dezvoltă gustul estetic.
 Prezentăm o analiză comparativă a pedagogiei interactive şi a
pedagogiei clasice.
Neurodidactica: Argumentele neurodidacticii
– știință interdisciplinară, ce studiază optimizarea învăţării şi principiile ei, prin
organizarea mediului învățării și modelarea procesului, în conformitate cu
cunoștințele despre creierul uman și despre modul în care funcționează
– studiază învățare bazată pe creier sau educație bazată pe creier
– creierul are capacitatea înnăscută de a învăța
– dimensiunea, forma, funcția creierului uman, cortexul şi sistemul limbic sunt
unice
– creierul este expus constant impulsurilor care intră în el şi care vor fi
transmise prin neuroni şi axoni către emisferele cortexului, alcătuind conexiunile
neuronale
– conexiunile neuronale apar în pântecele mamei; în timpul pubertății pierdem
50% din ele, dar apar noi conexiuni, ceea ce face învățarea mai ușoară și mai
rapidă; 50% din creier este complet reorganizat (cortex, sistem limbic,
neurotransmiţători, cocktail-ul neurotransmițător etc.);
– este susținută și de extinderea domeniul digital în învăţare  recompense
imediate, munca în echipă, flexibilitate și suport, atitudine pozitivă și motivație
etc.
Activismul educabililor şi activarea creierului
De ce este nevoie de activarea creierului înainte de o activitate?
– creierul (în medie 1330 g) consumă 20% din energia noastră
(aprox. 2% din greutatea corporală totală)
– centrul creierului nostru se numeşte sistem limbic sau „creier
emoțional” şi găzduiește cea mai veche unitate de procesare din
creier, talamusul
– sistemul limbic:
- primește informații din mediu
- verifică relevanţa informaţiilor noi (gradul de interes,
legătura cu lumea personală, identificarea scopului şi avantajelor
învățării, aplicabilitatea în lumea reală)
- permite ca impulsul să ajungă la cortex - transmite
informaţia pentru acţiune (informaţia este achiziţionată şi stocată
prin implicarea diferitelor simţuri: auz, văz, kinestezic şi a
emoţiilor) sau să îl părăsească (informaţia este respinsă)
 Provocări pentru educaţie
– A conştientiza că educabilii au cortexuri şi sisteme limbice
diferite, deci este nevoie de un cocktail neurotransmiţător
potrivit pentru a-i motiva şi activiza (învăţarea este
individuală).
– A stimula sistemul limbic prin furnizare de informaţii
relevante, deci a menţine educabilii activi şi motivaţi să înveţe
în orice context.
– Pentru a stimula motivaţia, activismul şi conexiunile
neuronale, este necesar să activăm creierul, să îl pregătim
pentru învăţare, să îi furnizăm impulsuri legate de cunoștințele
anterioare, să asigurăm transparenţa.
– Încurajarea educabililor să își asume mai multă
responsabilitate pentru învățarea lor și să o transforme într-o
experiență activă, nuanţe active.
 Strategii de activizare a subiecţilor educaţiei (1)
Strategiile didactice - sisteme de metode, procedee,
mijloace şi forme de organizare a activităţii
educaţionale, integrate în viziune sistemică în structuri
operaţionale unitare şi coerente, care vizează
construirea experienţelor de învăţare, formarea de
abilităţi, capacităţi şi competenţe şi raţionalizarea
procesului instructiv-educativ.
Componentele esenţiale ale strategiilor didactice sunt:
- tipul de experienţă de învăţare;
- sistemul metodologic;
- sistemul mijloacelor de învăţământ;
- forma/ formele de organizare a activităţii elevilor.
Strategii de activizare a subiecţilor educaţiei (2)
Strategiile didactice activizante - sunt bazate
pe metode active/ activ-participative, centrate pe
cel care învaţă şi promovează o învăţare activă
şi interactivă, stimulând participarea elevilor în
activitatea didactică şi implicând colaborarea
dintre elevi. Proiectând şi realizând activităţi de
predare-învăţare-evaluare bazate pe strategii
didactice interactive, profesorul creează elevilor
ocazii de implicare autentică şi deplină în
procesul propriei învăţări şi formări.
 Strategii de activizare a subiecţilor educaţiei (3)
Din ansamblul variabilelor componente,
metodele didactice reprezintă componenta cea
mai flexibilă, mai dinamică şi mai operaţională a
strategiilor didactice
Metodologia didactică reprezintă o pârghie
operaţională de asigurare a învăţării şi formării,
a însuşirii cunoştinţelor şi a formării abilităţilor,
capacităţilor, competenţelor, comportamentelor
elevilor.
 Strategii de activizare a subiecţilor educaţiei (4)
 Metodele active/ activ-participative - tip de metode
care promovează învăţarea activă, interactivă,
participativă, care se bazează pe acţiune directă,
curiozitate intrinsecă, activism, dorinţa de a explica, a
explora, a descoperi, a emite idei proprii, a rezolva
probleme etc., mobilizând elevul şi determinându-l să
se implice în propria formare.
 Sunt centrate pe elev şi pe activitatea de învăţare a
acestuia, pe operaţiile mintale şi practice pe care le
realizează acesta, în condiţiile implicării sale cognitive/
intelectuale, psihomotorii/ fizice, afectiv-motivaţionale şi
voliţionale.
 Elevul devine organizator al propriilor experienţe de
învăţare, agent al propriei sale învăţări.
 Strategii de activizare a subiecţilor educaţiei (5)
 Orice metodă are un potenţial formativ şi un
potenţial de activizare specific intrinsec,
anumite resurse „latente”, care pot fi
exploatate, valorificate şi transformate în
valenţe activizatoare în contextul activităţilor
didactice comune profesor-elev.
 Eficienţa unei metode depinde, în mod decisiv,
de modul în care ea este valorificată, de
măsura în care antrenează eforturile elevilor,
de cantitatea de efort intelectual şi practic
solicitată, de influenţa pe care o are asupra
rezultatelor şcolare ş.a.m.d.
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (1)
Reflecţia personală - metodă didactică de comunicare
la nivelul dialogului şi limbajului intern, care presupune
concentrare interioară, precum şi focalizarea şi
acţiunea gândirii asupra unei idei, a unui obiect, a unui
subiect, a unei probleme, a unui eveniment etc. şi
derularea unui dialog interiorizat în legătură cu acestea
(comunicare cu propria lume interioară).
Reflecţia elevilor (se poate realiza înainte, în timpul şi
după derularea experienţelor de învăţare) este
indispensabilă, vitală, întrucât îi ajută pe aceştia să
construiască şi să îşi dezvolte achiziţiile, cunoaşterea,
iar pe profesori să îşi organizeze oferta de predare.
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (2)
Reflecţia personală se poate caracteriza astfel:
1. După natura situaţiilor de învăţare:
 valorificată în situaţii de învăţare individuală (solitară) - reflecţie
individuală
 valorificată în situaţii de învăţare în comun/ grup - reflecţie
colectivă (de grup/ de echipă/ comună).
2. După operaţiile intelectuale implicate, poate fi preponderent euristică
(deductivă, analogică etc.), critică sau bazată pe experimentare mintală
a unor noi structuri cognitive – idei, modele, strategii etc.
3. După caracterul său, reflecţia poate fi spontană, ocazională sau
sistematică, metodică.
4. După forma sa, reflecţia poate fi dirijată din exterior sau autodirijată.
5. După scop, reflecția poate fi cognitivă și metacognitivă.
 
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (3)
Metodele de activitate independentă - categorie de
metode de învăţământ, în care elevii, individual sau în
colectiv, în contexte formale, nonformale sau informale,
îşi însuşesc, prin eforturi proprii, noi cunoştinţe,
competenţe, comportamente etc. şi găsesc soluţii
originale, creatoare la problemele cu care se confruntă,
eventual sub supravegherea profesorului, dar fără
participarea lui directă şi fără sprijinul acestuia.
Termenul „independentă” – ele valorizează, în
dobândirea noului, activitatea intelectuală şi
psihomotorie proprie şi eforturile personale ale celor
care învaţă şi care nu este sprijinit de cadrul didactic.
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (4)
 Instruirea interactivă promovează:
- activităţi independente de tip productiv,
finalizate cu elaborarea de produse
intelectuale – definiţii, explicaţii, scheme,
desene, postere,, referate, proiecte, eseuri
etc.
- calităţile înalte ale gândirii elevilor, respectiv
gândirea activă, divergentă, logică, critică,
evaluativă ş.a.m.d. şi manifestarea creativităţii
elevilor.
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (5)
Studiul independent cu manualul şi alte
resurse curriculare - metodă didactică ce
promovează implicarea cognitivă activă şi
monitorizarea propriei înţelegeri a conţinutului de
către elevi. Ea este sprijinită de metode şi tehnici
pentru dezvoltarea gândirii critice, de exemplu,
metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare
pentru Eficientizarea Lecturii şi a Gândirii) şi
presupune parcurgerea etapelor:
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (6)
a) Înainte de a începe lectura, elevii notează tot ceea ce ştiu
despre tema/ problema respectivă.
b) Elevii lecturează textul cu atenţie şi fac pe marginea lui (sau
într-un tabel) semne, cu următoarele semnificaţii:
- „” - pentru informaţia cunoscută;
- „+” - pentru informaţia nouă, necunoscută acceptabilă;
-„–” - pentru informaţia contradictorie cu ceea ce ştiu ei;

- „?” - pentru informaţia care necesită documentare, pentru că

pasajele respective conţin neclarităţi, confuzii, ridică întrebări
c) Cadrul didactic susţine elevii în înţelegere.
d) Se poate organiza o reflecţie în perechi.
e) Discutarea în colectiv a noilor conţinuturi, raportare la
inventarul de idei realizat la începutul activităţii.
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (7)
Observaţia sistematică şi independentă - variantă de
tip participativ a metodei observaţiei şi este utilizată de
către elev, care investighează ştiinţific nemijlocit
realitatea înconjurătoare.
- provine din limba latină, de la cuvântul „servare”, la
care se adaugă prefixul „ob” şi are semnificaţia de „a
avea înaintea ochilor”, „a avea ochii pe”, „a cerceta”;
- caracter orientat şi repetabil, este dirijată spre un scop
bine determinat;
- vizează formarea spiritului de observaţie şi a spiritului
ştiinţific (definire de probleme, formulare de obiective,
aplicare de proceduri, alegere de mijloace mijloace,
formulare de concluzii și generalizări).
 Metode de dezvoltare a spiritului activ (8)
Cerințe pentru a fi activă:
- perceperea şi înţelegerea corectă a obiectului observaţiei,
prin implicare activă;
- stabilirea de interacțiuni cu obiectul observat;
- reactualizarea unor achiziţii necesare;
- managementul eficient al informaţiilor;
- utilizarea adecvată a resurselor didactice;
- realizarea de demersuri diverse: identificare, analizare,
descompunere, recompunere, descriere, explicare,
predicţie etc.;
- exersarea operațiilor gândirii;
- implicarea metacogniției;
- manifestarea unei atitudini deschide, active şi interactive,
reflexive, interogative, de chestionare, critice, evaluative,
creative.
 Așadar, relația cauzală dintre motivație și
învățare este una reciprocă. Motivația
energizează învățarea, iar învățarea
încununata de succes intensifică
motivația.