TEMA 5.

Problema omului în filosofie şi

medicină. Caracteristica generală a
antropologiei

• Omul ca obiect al cercetărilor filosofice. Omul

ca integritate, corelaţia dintre biologic şi social.
• Sănătatea ca valoare socială.
• Antropologie. Devenire și evoluție. Noțiunile de
bază.
• Domeniile de bază ale antropologiei.
• Antropololgia filosofică
 Cuvinte-cheie
• Om
• Individ
• Individualitate
• Personalitate
• Biologic şi social
• Boală
• Sănătate
• Viaţă, moarte şi nemurire
 1.1. Omul
• treapta superioară în dezvoltarea organismelor vii de pe
Terra,
• noţiune generală pentru consemnarea unui reprezentant al
speciei Homo Sapiens,
• fiinţa biosocială, esenţa căreia constă în modul de existentă
conştient şi colectiv.
• subiect al procesului istoric, al dezvoltării culturii materiale şi
spirituale.
• s-a evidenţiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a
confecţiona unelte de muncă şi cu ajutorul lor de a transforma
realitatea obiectivă.
• subiectul activităţii social-istorice şi culturale. Creând
lumea socială şi culturală, transformând natura şi condiţiile de
existenţă omul se transformă pe sine însuşi, el este propriul
sau creator.
 1.2. Fenomenul uman

• Omul constituie o problemă multilaterală, destul de

complicată
• El este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia,
fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia şi filosofia).
• Astăzi omul este studiat de mai mult de 300 de
ştiinţe. Dar şi la începutul sec. XXI el rămâne un mister.
• Ştiinţile concrete studiază o latură, un aspect al omului,
filosofia formează o concepţie integrală,
generalizatoare despre om, ea formează acel model
teoretic, care are o importanţă metodologică în studierea
omului.
 1.3. Omul în istorie
• Omul dintotdeauna a constituit o problemă
primordială în filosofie. În antichitate el era
conceput ca o parte a cosmosului, era considerat
ca compus din aceleaşi elemente ale realităţii şi
funcţiona după legile universului.
• Protagoras (480-410 î.H.) – Omul este măsura
tuturor lucrurulor.
• În epoca medievală omul era conceput din
perspectiva religiei, ca creaţie divină, ca
realizare a chipului şi asemănării lui Dumnezeu.
 1.3. Aristotel
• Aristotel (384–322 î.Hr.) –
filosof, savant-enciclopedist din
Grecia antică.
• Omul este o fiinţă politică.
• Arta medicală constă în sprijinul
sănătăţii şi acelui mod de viaţă,
care trebuie practicat.
• Op.pr.: “Metafizica”; “Fizica”;
“Despre suflet”; “Etica”;
“Politica”; “Categoriile”, “Topica”;
“Analiticele prime”; “Analiticele
secunde”; “Despre cer”; “Despre
originea animalelor”; “Prelegeri
de fizică”; “Despre somn”;
“Despre insomnie” ş.a.
 1.4. B. Pascal

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar o
trestie cugetătoare. Măreţia omului – în capacitatea sa de a
gândi.

B. Pascal (1623-1662) – filosof,

matematician, fizician şi scriitor francez,
fondatorul teoriei probabilităţilor. Op.pr.:
“Scrisori provinciale”; “Cugetări”.
 1.5. R. Descartes
• R.Descartes (1596-1650) interpretează
omul de pe poziţiile dualismului. El este
unitatea unui corp animat şi al unui suflet
inteligent, specificul căruia este gândirea -
“Cogito - ergo sum” (Cuget - deci exist).
Acest dualism se păstrează practic şi
până astăzi, subliniind prioritatea unui
sau al altui principiu.
• Op. pr.: “Discurs asupra metodei”;
“Meditaţii metafizice”; “Principii de
filosofie”; “Tratat despre lumină”; “Reguli
pentru conducerea spiritului” ş.a.
 1.6. I.Kant
• I.Kant (1724-1804) - mare
filosof şi savant german,
fondatorul filosofiei clasice
germane. Op. pr.: “Istoria
generală a naturii şi teoria
cerului”; “Critica raţiunii pure”;
“Critica raţiunii practice;
“Critica puterii de judecată”
ş.a.
• Omul este fiinţă atât
naturală, care se supune
necesităţii şi moralei, cât şi
socială, care se exprima prin
libertate.
 1.7. L.Feuerbach
• L.Feuerbach (1804-1872)
-filosof materialist şi ateu
german. Materialismul lui
purta un caracter antropologic.
• Abordează omul ca treaptă
superioară de dezvoltare a
naturii, la baza căruia se află
activitatea senzorial-corporală.
• Omul era interpretat de
Feuerbach ca o fiinţă pur
biologică
• Op. pr.: “Contribuţii la critica
filosofiei hegeliene”; “Esenţa
creştinismului”; “Teze
preliminare cu privire la
reforma filosofiei”; “Principiile
filosofiei viitorului”.
 1.8. K.Marx
• MARX KARL (1818–1883) – filosof,
economist şi om politic
german,fondatorul filosofiei
materialismului dialectic şi istoric.
• Op.pr.: “Manuscrisele economico-filosofice”;
“Sfînta familie”; “Ideologia germană”; “Mizeria
filosofiei”; “Contribuţii la critica economiei poli-
tice”; “Capitalul”.
• K.Marx interpretează omul ca
fiinţă social-istorică, esenţa căruia
consistă în totalitatea relaţiilor
sociale şi activitatea de muncă.
 1.9. Omul în istorie
• Filosofia contemporană studiază mai detaliat
sentimentale, trăirile, lumea internă a omului
(Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard, Heidegger,
Jaspers, Sartre). Cunoaşterea omului a fost
aprofundată şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey),
fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud,
Fromm). Toate aceste orientări se sintetizează în
antropologia filosofică (Sheler M., Gehlen A.,
Plessner I.), care încearcă să determine existenţa
umană propriu zisă, individualitatea şi capacităţile
creatoare ale omului prin natura lui proprie.
 1.10. Omul – obiect al cercetărilor filosofice
• Referitor la originea omului, până în prezent s-au
profilat câteva teorii – ştiinţifică (evoluţionismul),
religioasă (creaţionismul) şi filosofică.
• Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui
permanent a generat probleme fundamentale
filosofice.
• Fără clarificarea problemelor conceptuale este
imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere
– sociologic, economic, politic, etic, medical,
antropologic etc.
• Concepţia filosofică despre om va contribui la
clarificarea problemelor general-umane (problema
vieţii, morţii), la formularea corectă a noţiunilor
medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea
procesului instructiv-educativ.
 1.11. Teoria filosofică despre om
• Pentru a înţelege esenţa omului este necesar de a
clarifica noţiunile cheie: om, individ, individualitate,
personalitate.
• Noţiunea de om este o noţiune abstractă care
exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane.
• Individ reprezintă un om luat aparte, un
reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind
reprezentant al colectivităţii umane, reprezintă în
acelaşi timp o individualitate irepetabilă.
• Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale
şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria,
imaginaţia, temperamentul, caracterul.
Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică.
 1.12. Personalitatea
• Personalitatea este omul, privit nu numai din punct de
vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale, ci şi al
specificului calităţilor lui sociale, este realitatea
individului ca fenomen social.
• Personalitatea este o totalitate relativ stabilă,
dinamică,social-determinată de calităţi spirituale,
social-politice şi moral-volutive ale omului, conştiinţa şi
comportamentul căruia se caracterizează printr-un anumit
grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta
ca individualitate.
• Personalitatea presupune omul socializat, care se
manifestă în mod conştient faţă de drepturile şi obligaţiile
cetăţeanului, posedă sentimentul demnităţii personale,
înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea
sa, destinul familiei sale, prietenilor şi poporului său.
 1.13. Omul ca integritate
• Omul este o fiinţă biosocială şi are o structură compusă
din două subsisteme – biologică ţi socială.
• Ca organism viu omul apare pe baza proceselor biologice
şi se supune legităţilor biologice.
• Omului îi sunt caracteristice aşa însuşiri biologice, ca
metabolism, autoreglarea proceselor vitale, ereditate şi
variabilitate, capacitatea dezvoltării individuale.
• Biologicul reflectă calitatea specifică a organismului
viu, diferite laturi, structuri şi funcţii a organismului.
• Factorul social reflectă capacitatea personalităţii de a
interacţiona cu societatea şi natura – activitatea de
muncă. Omul este fiinţă dotată cu raţiune şi purtător
material al formei sociale de mişcare a materiei.
• Biologicul şi socialul nu există la om ca ceva paralel, ele
interacţionează unul cu altul, formează o simbioză.
 1.4. Esenţa şi existenţa omului

• Existenţa omului este specifică şi se manifestă ca o

entitate biosocială.
• Esenţa omului este acel factor determinant, care l-a făcut
pe el om. Esenţa lui se manifestă ca activitate de
munca. Omul devine personalitate prin munca
creatoare care transformă natura, societatea şi pe sine
însuşi.
• Omul se socializează prin activitatea socială, prin crearea
“lumii omului”, culturii, naturii umanizate.
• Esenţa omului se manifestă ca activitate specifică în care
se realizează dialectica subiectului şi obiectului, dialectica
obiectivizării şi dezobiectivizării forţelor esenţiale ale
omului.
 1.15. Omul ca proces
• Filosofia în concepţia sa despre om subliniază două
momente:
a) Omul este o integritate a biologicului şi
socialului, care prezintă un proces permanent de
asimilare şi transformare a biologicului de către
social. Omul nu este pur şi simplu o fiinţă biologică şi
nici pur şi simplu o fiinţă spirituală. El este un proces
perpetuu de autoperfecţionare şi automanifestare.
b) Omul este o unitate a esenţei şi existenţei, şi
numai determinând esenţa omului ca fiinţă socială
activă noi putem concepe adevărata lui existenţă.
 1.16. Concepţiile biologiste
• La concepţiile biologiste se referă ideile rasiste, social-
darwiniste, malthuzianiste, etologia, eugenica, sociobiologia.
• Rasism – convingere că există rase umane superioare şi
inferioare, că ele sunt inegale. În realitate deosebirile dintre
rase sunt deosebiri numai biologice ce nu reflectă esenţa
oamenilor, ele nu conduc la apariţia inegalităţii lor şi cu nimic nu
afectează posibilităţile fizice ale unora, ori posibilităţile
intelectuale ale altora.
• Malthuzianism - concepţie sociologică, ce se baza pe o
interpretare specifică a proceselor demografice, explică
contradicţiile dezvoltării sociumului nu prin fenomenele şi
procesele sociale, ci prin intermediul proceselor naturale,
biologice. Th.R.Malthus (1766-1834) stabileşte o legitate,
conform căreia sporul populaţiei are loc în progresie
geometrică, pe când creşterea mijloacelor de existenţă - în
progresie aritmetică. Consecinţele acestei legităţi sunt
agravarea contradicţiilor sociale, proliferarea sărăciei şi
foametei, acutizarea problemelor ecologice etc.
 1.17. Concepţiile biologiste
• Darwinismul social - încearcă să lămurească fenomenele
sociale şi dezvoltarea societăţii prin extinderea mecanică a
legilor biologice descoperite de Darwin în lumea plantelor şi
animalelor (lupta pentru existenţă, selecţia naturală ş.a.) asupra
sociumului - că oamenii sunt inegali, iar aptitudinile lor -
ereditare. În legătură cu aceasta lupta pentru existenţă în
societate este veşnică ca şi în natură.
• Sociobiologia - studierea bazelor biologice ale
comportamentului social a animalelor şi a omului. Ignorează
factorii sociali în funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, neagă
rolul relaţiilor sociale în activitatea şi conduita oamenilor.
Forţele motrice ale activităţii umane se consideră trebuinţele şi
instinctele biologice.
• Sociobiologia a fost fondată de E.O.Wilson. Ea concepe
socialul destul de larg. Probabil că nu toată activitatea în
comun poate fi considerată socială, cu atât mai mult
convieţuirea în turme a animalelor. Socialul constituie o
facultate pur umană, proprie doar omului.
 1.18. Concepţiile biologiste
• Eugenie (fondată în 1883 de antropologul englez Fr. Galton) –
ramură a geneticii (zootehniei) ce se ocupă cu studierea
posibilităţilor care ar contribui la îmbunătăţirea caracteristicilor
morfofiziologice ale speciilor de animale. Îmbunătăţirea
generaţiilor viitoare poate fi prin prevenirea răspândirii genelor
care produc fenotipuri anormale, ori înmulţirea celor care
determină fenotipuri normale. Idei eugenice se foloseau încă
din antichitate chiar referitor la societate (obiceiul spartan de a
elimina copii malformaţi). Naziştii şi rasiştii reieşind din
interpretarea antiştiinţifică a acestor idei au folosit eugenia în
scopuri antiumane şi de genocid.
• Etologie (ştiinţa moravurilor) – disciplină biologică care
studiază comportamentul animalelor în condiţii naturale. Însă
ea s-a extins la comportamentul omului, care are scopul să
dezvăluie rădăcinile biologice ale unor comportamente sociale
considerate ca determinate sociocultural. Fondatorul etologiei
este austriacul K.Lorenz (1903-1989) (împreună cu
N.Tinbergen şi K.von Frisch obţine în 1973 premiul Nobel
pentru medicină).
 1.19. Concepţiile sociologiste
• La concepţiile sociologiste se referă: diferite antiutopii,
opoziţia trupului şi sufletului în religie, reprezentarea omului
drept rotiţă a mecanismului social în ţările totalitariste.
• Filosofia sovietică absolutiza teza lui K.Marx despre rolul
determinant al existenţei sociale în raport cu conştiinţa socială
(şi a omului însuşi), ajungându-se astfel la idei sociologiste.
• Academicianul sovietic de tristă faimă, T.D.Lâsenco, nega
rolul geneticii şi absolutiza impotranţa mediului ambiant în
agrobiologie. Lâsenco trece de la agrobiologie la sociologie şi
se exprimă, că în Uniunea Sovietică se nasc nu oameni, ci
organisme din care din care se pot produce tractorişti,
profesori, academicieni.
• Idei sociologiste formula şi acad. N. P. Dubinin, care afirma că
rolul determinant în dezvoltarea personalităţii îl joacă societatea
şi educaţia şi respectiv subaprecia rolul factorului biologic,
componentului genetic.
 2.1. Sănătatea ca valoare
• Manifestarea plenară a omului presupune sănătate,
rezerve ale forţelor vitale, energie.
• Sănătatea este oferită omului de la natură, dar este
incontestabil faptul, că ea depinde şi de condiţiile
sociale şi caracterul sistemului social. Sănătatea este
un indice important al progresului social.
• Sănătatea este o valoare socială, valoarea supremă
fără de care nu pot exista alte valori. Ea se referă la
mijloacele de menţinere şi ameliorare a vieţii şi
activităţii omului.
 2.2. Sănătatea ca valoare

• Din aceste considerente sănătatea cere tot mai

multe cheltuieli din partea societăţii. Deci, sănătatea
are aspectul său economic, juridic, moral,
educaţional, etc.
• Medicina de azi este orientată spre patologie
(patocentristă), ea se axează mai mult pe boli,
decât pe sănătate. Sănătatea este caracterizată în
dependenţă de patologie (morbiditate, mortalitate)
ori ca lipsa bolilor. Medicina nu poate să răspundă
la întrebarea – ce trebuie să facă omul sănătos ca
să fie sănătos? Şi mai puţin noi cunoaştem despre
sănătatea publică.
 2.3. Sănătatea şi factorii sociali
• Sănătatea reflectă nu numai starea adaptării
biologice, ci şi adaptării sociale, condiţiile şi
activitatea omului (inclusiv şi activitatea socială).
• Sănătatea este capacitatea individului de a asigura
îndeplinirea deplină a funcţiilor lui sociale. Ea depinde
de modul de trai şi condiţiile sociale. Ultimele joacă
rolul determinant în definiţia sănătăţii.
• Din aceste considerente are rost de vorbit nu numai
despre sănătatea individului, dar şi despre sănătatea
publică, care este un indice general al populaţiei de
aşi îndeplini funcţiile sale sociale.
• Sănătatea publică reflectă rezervele sănătăţii,
potenţialul creator, muncă şi starea socială a
populaţiei. Ea numai parţial poate fi determinată după
indicii medico-statistici (morbiditate, mortalitate, etc.).
 3.1. Conceptul de antropologie

• Antropologie (din grecescul antic ἄνθρωπος

(anthropos) - om; λόγος (logos) - știință) este
un set de discipline științifice implicate în
studiul omului, originea sa, dezvoltarea,
existența în mediul natural și cultural
(artificial).
• Antropologia explorează diferențele fizice
dintre oameni, formate istoric în cursul
dezvoltării lor într-un mediu natural-geografic
diferit.
 3.2. Conceptul de antropologie
• În țările Europei de Vest și în Statele Unite, antropologia este
considerată a fi știință umanistă despre om în toate dimensiunile
lui: socială, culturală și fizică (anatomie, fiziologie,
antropogeneză), care include și etnologia ca element esențial.
•  În știința sovietică, antropologia a fost interpretată ca o știință
biologică despre originea, organizarea fizică și evoluția omului și
a raselor umane.
• Din punctul de vedere al școlii franceze, care ia aspectele
materiale și fizice ale existenței umane dincolo de antropologie,
este o subsecțiune a sociologiei.
• Din punctul de vedere al școlii anglo-saxone, antropologia este o
știință multidisciplinară, formată din patru secțiuni
(antropobiologie, antropologie socială și culturală, arheologie
preistorică, etnolingvistică).
 3.3. Devenirea antropologiei
• Apariția termenului "antropologie" ascede în filosofia
antică. Filosoful antic grec Aristotel (384-322 î.Hr.) a
fost primul care la folosit acest termen pentru a
desemna un câmp de cunoaștere care studiază în
primul rând partea spirituală a naturii umane.
•   În ciuda faptului că termenul în acest sens a fost
folosit de mulți gânditori clasici și non-clasici (Kant,
Feuerbach etc.), o disciplină filosofică specială și o
școală ca atare sunt elaborate abia la începutul
secolului al XX-lea sub denumirea de "antropologie
filosofică".
 3.4. Devenirea antropologiei
• În sensul inițial (Aristotel), termenul "antropologie" este folosit
și în multe științe umaniste (critică de artă, psihologie etc.) și
în teologie, filosofie religioasă până în prezent.
• Astfel, în pedagogie există o abordare antropologică a
educației.
•  Mai târziu, cunoștințele antropologice s-au diferențiat și
complexizat.
• În Republica Moldova, până nu demult, antropologia a fost
înțeleasă în primul rând ca antropologie fizică, dar începând
cu anii 1990, antropologia socială, culturală, politică și
filosofică au început să fe predate ca discipline universitare.
 4.1. Principalele secțiuni ale antropologiei
• În mod tradițional, există mai multe discipline antropologice,
separate și interdependente una de cealaltă:
• Antropologie fizică.
• Antropologie filosofică.
• Antropologie religioasă.
• Antropologie socială și culturală. (În contextul
antropologiei socio-culturale, se disting următoarele
discipline: antropologie lingvistică; antropologie cog-
nitivă; antropologie politică; antropologie economică;
antropologie istorică; antropologie a dreptului).
• Antropologie vizuală.
• Antropologie medicală;
 4.2. Antropologia fizică
• Antropologia fizică sau biologică este o ramură a
științelor naturale care studiază originea și evoluția
organizării fizice a omului și a raselor umane.
• Antropologia fizică este legată în mod inextricabil de
alte științe biologice și în același timp este strâns
legată de științele sociale.
• Include trei secțiuni principale:
• 1) morfologia;
• 2) antropogeneza;
• 3) studiul raselor, sau antropologie etnică.
 4.3. Antropologia fizică
• Secțiunea de morfologie cuprinde:
• merologie (din greacă "meros" - parte), studierea variațiilor
individuale ale organelor umane și ale țesuturilor individuale,
precum și interconectarea acestora;
• somatologie (din greacă soma - corpul), care studiază
structura corpului uman în ansamblul său, adică modelele de
variații ale înălțimii, masei, circumferința pieptului, proporții etc.
• Secțiunea de antropogeneză include:
• primatologie, adică studiul maimuțelor moderne și fosile de
maimuță și al semimaimuțelor;
• anatomia evoluționistă umană;
• paleoantropologie, adică studiul formelor fosile ale omului.
 4.4. Antropologia fizică
• Studiul Raselor sau antropologia etnică - studiază
clasificarea raselor, modelele schimbărilor în tipurile
rasiale, distribuția lor pe teritoriul Pământului, cauzele
formării lor.
•   Printre disciplinele înrudite cu care studiile rasiale
sunt în strânsă legătură, ar trebui să menționăm:
genetica și biometria din cercul științelor biologice,
iar din științele sociale și istorice arheologia
paleoliticului târziu și epocile ulterioare,
etnografia, lingvistica și istoria.
4.5. Domenii de aplicare a antropologiei
fizice
• Studiind în detaliu caracteristicile motilității umane,
antropologii au contribuit la reconstrucția echipamentelor și a
mecanismelor de producție pentru a oferi lucrătorilor din
fabrică o mai mare eficiență, confort și siguranță.
• Unul dintre antropologi a participat la proectarea scaunelor
pentru vagoanele feroviare, care corespundeau mai exact
configurației corpului uman.
• O asistență deosebit de importantă a fost acordată de
antropologi în dezvoltarea programelor de zbor spațial cu om
la bord.
• De exemplu, au participat la dezvoltarea de îmbrăcăminte și
multe tipuri de echipamente (cum ar fi măștile de oxigen)
pentru viitori astronauți.
4.6. Domenii de aplicare a antropologiei
fizice
• În multe cazuri, cunoștințele antropologilor au fost
aplicate în domeniul medicinei. Numeroase studii au
contribuit la înțelegerea modului în care anumite boli
sunt legate de caracteristicile rasiale ale oamenilor,
de dieta lor, de sistemele agricole și de alți factori.
• Antropologia fizică se regăsește și în domeniul
jurisprudenței. Relativ des, este asociat cu probleme
de identificare: uneori antropologii sunt invitați să
identifice oamenii prin rămășițe scheletice.
 4.7. Antropologia religioasă
• Reprezintă o Doctrina teologică sau filosofică a
esenței omului, dezvoltată în conformitate cu
teologia și având în vedere natura și esența
omului în contextul învățăturilor religioase.
• Autodeterminarea subiectului antropologiei în
teologie consistă în - dezvăluirea învățăturilor
bisericii despre om
 4.8. Antropologia socială
• Antropologia socială (uneori antropologia culturală)
este un domeniu științific interdisciplinar care studiază
omul și societatea umană, legile dezvoltării lor și
diversitatea culturală.
• Inițial, antropologia socială a explorat idei despre om
ca fiind o ființă socială, constituită în așa-numitele
societăți "primitive".
• Termenul a fost introdus de James Fraser, care a
condus primul departament de antropologie socială la
Universitatea din Liverpool.
 4.9. Antropologia socială
• La fondatorii antropologiei sociale îi putem include și
pe E. Durkheim și Marcel Moss, eseul celui din
urmă, „Despre dar”, este considerat o lucrare clasică
în domeniul antropologiei sociale.
• Acești cercetători, dar și alții, se referă la categoria
"arm-chair anthropologists" (antropologi de
canapea), deoarece utilizau pentru analiză
observațiile altor autori, fără a merge ei înșiși „pe
teren".
 4.10. Antropologia socială
• O contribuție deosebită la dezvoltarea antropologiei sociale a
și-a adus-o strălucitul reprezentant al structuralismului Claude
Levi-Strauss.
• Formarea antropologiei sociale ca disciplină științifică este în
primul rând asociată cu numele antropologilor A. Radcliffe-
Braun și Bronislav Malinovski.
• Ei au fost, de asemenea, fondatorii neintenționați ai
funcționalității structurale în sociologie, deoarece munca lor a
fost folosită mai târziu de sociologi, în special de Tolkott
Parsons.
• Merton, Robert King i-au criticat ulterior pe Malinowski și
Brown, acuzându-i de utilizarea necorespunzătoare a
termenului „funcția“, care a condus, în opinia lor, la criza
ulterioară a teoriei structural-funcționale.
 4.12. Antropologia socială în
Republica Moldova
• În Republica Moldova, antropologia socială nu a
existat mult timp ca știință separată, subiectul
cercetării sale a fost studiat în diverse discipline
conexe, în special în etnografie.
• La începutul anilor nouăzeci, știința a căpătat o
dezvoltare independentă, actualmente ea este
predată la Facultatea de sociologie a USM.
•   Gama de problematici, apropiate antropologiei
sociale este studiată de știința etnologică
(etnografie), care este predată la facultățile de
Istorie.
 4.13. Domenii de aplicare a
antropologiei sociale (culturale)
• Aceste domenii sunt extrem de diverse. Cunoașterea detaliată
a culturilor specifice pe care trebuie să le posede antropologii
profesioniști le face deosebit de utile în domeniul educației.
• Companiile industriale private cu interese de afaceri în exterior
recurg pe scară largă la serviciile antropologilor pentru a-și
instrui personalul trimis în străinătate.
• ONU atrage antropologi să participe la programele de
dezvoltare economică pentru colectarea datelor despre cultură
și statisticile demografice și, în unele cazuri, pentru
coordonarea unor întregi programe.
• Aici, antropologii devin utili prin cunoștințele lor vaste atât
despre culturile specifice, cât și despre procesele sociale
umane universale.
4.14. Domenii de aplicare a antropologiei
sociale (culturale)
• Informații detaliate despre popoarele indigene, în special din
Africa și din Asia, au fost de mare interes pentru fostele puteri
coloniale interesate de gestionarea eficientă a teritoriilor aflate în
posesia lor.
• În perioada anterioară prăbușirii imperiului său, Marea Britanie,
de exemplu, a angajat un număr mare de antropologi.
• Însă această asociere a antropologilor cu administrația colonială
și-a lăsat o amprentă sub forma unei atitudini suspecte față de
această știință în unele foste țări coloniale.
• Antropologii culturali au jucat un rol important în cercetarea în
materie de sănătate mintală în multe culturi. O contribuție
specială a antropologilor este studiul diferențelor dintre
tulburările psihice în funcție de afilierea etnică sau subculturativă
a oamenilor.
 4.15. Antropologia visuală
• Parte a antropologiei sociale legată de studiul și
producerea fotografiei etnografice, cinematografiei
și, începând cu anii 1990, a noii mass-media.
• Acesta este un domeniu de cunoaștere audiovizuală
a realității culturale și istorice, destinat să obțină
informații audiovizuale despre aspecte puțin
cunoscute ale societății pentru a realiza un dialog al
culturilor.
• Antropologia vizuală fixează și studiază aspectele
spirituale, edilitare, naturale, istorice și alte aspecte
ale culturii.
 4.16. Antropologia visuală
• Sarcinile principale ale antropologiei vizuale:
reflectarea stării reale a unor culturi puțin cunoscute
și adesea pe cale de dispariție, identificarea tiparelor
existenței și vieții lor cotidiene.
• Antropologia vizuală cuprinde toate mijloacele
vizuale de transmitere culturală, inclusiv desen,
fotografie, expoziție muzeală, teatru, mass-media.
• Dar anume, cinematograful acționează ca nucleul
acestei științe, sintetizând virtuțile tuturor celorlalte
tipuri de artă.
 4.17. Antropologia medicală
• Reprezintă o disciplina științifică de orientare socio-
culturală, un complex de cunoștințe despre sistemele
medicale existente actualmente dar și în trecut în
diferite societăți, despre tradițiile vindecării și formele
lor, despre percepția și experiența stărilor de sănătate
și a bolilor la reprezentanții diferitelor societăți, despre
opțiunile de menținere a sănătății umane în contextul
practicilor medicale, despre aspectele socio-culturale
variate privind crearea de cunoștințe medicale.
•  Antropologia medicală se află la intersecția
antropologiei și medicinii, deci reprezintă atât o
disciplină fundamentală, cât și una aplicată.
 4.18. Antropologia medicală
• De asemenea, poate fi caracterizată ca un
domeniu interdisciplinar de cunoaștere,
deoarece se plasează în sfera intereselor
specialiștilor de diferite profiluri: antropologi,
psihologi și psihiatri, istorici, reprezentanți ai
științelor medicale etc.
• Inițial, a fost legată de sociologie, studii de gen,
include ca parte integrantă etnomedicină, este
adiacentă antropologiei psihologice și
antropologiei conștiinței.
 4.19.Unitatea antropologiei
• În perioada sovietică, antropologii înțelegeau sub termenul de
antropologie în primul rând componenta fizică
(antropogeneză, morfologie umană și antropologie etnică -
„studiul raselor").
• În perioada post-sovietică, s-a proliferat o interpretare extinsă
a acestui domeniu al cunoașterii.
• În știința contemporană există diferite opțiuni pentru
sistematizarea disciplinelor antropologice. Astfel, antropologia
include arheologie, etnografie, etnologie, folclor, lingvistică etc.
• Pe măsură ce lumea omului se dezvoltă și devine mai
complexă, crește specializarea științifică, iar setul de discipline
antropologice se extinde treptat.
• Așa, au început să distingă antropologia medicală (psihologia
umană, genetica umană), ecologia umană etc.
 4.20. Domenii de aplicare a
antropologiei
• Cea mai importantă zonă de aplicare a antropologiei
contemporane este "educația" în sensul cel mai larg al
cuvântului.
• În lumea modernă, cu orizonturile sale politice,
economice și sociale mult mai extinse, numărul
contactelor dintre națiuni cu culturi diferite crește.
• Prin studiul diferențelor culturale, antropologii încearcă
să contribuie la dezvoltarea toleranței și a respectului
reciproc între oameni, contribuind la creșterea
înțelegerii reciproce între ei.
• Antropologia este o parte importantă a educației
moderne.
 4.21. Domenii de aplicare a
antropologiei
• Un număr tot mai mare de antropologi sunt implicați în
proiectele aplicate. Fiind o sferă de colectare și sinteză a
datelor tehnice, antropologia este o sursă de informații
specifice necesare altor domenii ale cunoașterii.
• De exemplu, antropologii au pregătit informații despre
parametrii corpului uman, care au permis producătorilor de
îmbrăcăminte să evalueze mai bine dimensiunea și proporțiile
articolelor de îmbrăcăminte.
• Antropologii acționează deseori ca consilieri în programele de
ajutorare externă pentru țările în curs de dezvoltare,
contribuind la atenuarea consecințelor sociale distructive care
pot fi, de exemplu, însoțite de schimbări tehnologice masive.
5.1. Antropologia filosofică ca doctrină
filosofică despre om
• Antropologia filosofică este folosită în trei
sensuri principale:
• 1) să referă la orice doctrină filosofică despre
om, spre deosebire de multitudinea de științe
naturale și umaniste existente, precum și de o
serie de discipline ale căror nume includ
"antropologia" (antropologia fizică,
antropologia culturală, antropologia istorică
"a școlii Annalelor", antropologia politică etc.).
 5.2. Antropologia filosofică ca doctrină
filosofică despre om
• De la începuturi, filosofia pune întrebări
despre locul omului în spațiu și în societate,
despre soarta și fericirea umană, despre
sensul existenței, despre subiectul cunoașterii
etc.
• Natura sau esența omului a fost întotdeauna
in centrul atenției filosofilor și, prin urmare,
termenul "antropologie filosofică" poate fi
aplicat oricărei doctrine filosofice elaborate.
 5.3. Antropologia filosofică ca doctrină, în care
"problema omului" este centrală, chiar singura
problemă
• Într-un sens mai restrâns, termenul "antropologie filosofică"
se aplică acelor învățături în care "problema omului" devine
problema centrală, uneori chiar singura.
• În istoria filosofiei, situații de „cotitură antropologică" s-au
întâmplat de mai multe ori, atunci, când locul naturfilosofiei
sau metafizicii speculative a fost ocupat de concepții care
plasau în primul rând omul ca sursă a tuturor sistemelor și
doctrinelor.
• Sofiștii timpurii și Socrate au criticat învătăturile anterioare
despre origini de pe poziții din punct de vedere antropologic -
(pentru Protagoras, "omul este masura tuturor lucrurilor").
 5.4. Antropologia filosofică ca doctrină, în care
"problema omului" este centrală, chiar singura
problemă

• Renașterea este adesea caracterizată ca o tranziție

de la "teocentricism" la "antropocentrism";
• Pentru "Revoluția copernicană" a lui Kant în secolul
al XVIII-lea ("Ce pot să știu?", "Ce trebuie să fac?",
"Ce îndrăznesc să sper"), urmată de o serie de
învățături din secolul al XIX-lea pentru care omul a
devenit singura temă notabilă a filosofiei (Feuerbach,
Stirner, Kierkegaard, etc.).
•   În prima jumătate a secolului al XX-lea acest tip de
concepții sunt extrem de răspândite.
 5.5. Antropologia filosofică ca una dintre
școlile filosofiei germane din anii 1920-1960
• 3) În sens mai restrâns și mai precis, termenul
"antropologie filosofică" este aplicabil uneia dintre
domeniile filozofiei germane din anii 1920-1960.
• Începutul antropologiei filosofice este legat de
apariția lucrărilor, considerate clasice, ale lui Max
Scheler "Poziția omului în spațiu" (1928) și Helmut
Plesner, "Treptele organicului și omul" (1928), care
se concentrează asupra problemei naturii umane și a
distingției specifice în modul de existență a omului și
a animalelor.
 5.6. Antropologia filosofică ca una dintre
școlile filosofiei germane din anii 1920-1960
• Mai târziu, au apărut operele clasice ale lui Arnold
Gehlen "Omul. Natura și poziția sa în lume“ (1940) și
"Omul primitiv și cultura târzie“ (1956).
• La aceste opere fundamentale se adaugă și alte
lucrări importante ale filosofilor antropologi germani
precum P. L. Landsberg ("Introducere în antropologia
filosofică", 1934), L. Binswanger ("Formele de bază și
cunoașterea existenței umane", 1941) și Karl Levit
("De la Hegel la Nietzsche", 1939), G. Lipps („Natura
umană", 1941), Bolnov („Esența stărilor de spirit",
1941), Rothaker ("Problemele antropologiei culturale",
1942) și alții.
 5.7. Antropologia filosofică ca una dintre
școlile filosofiei germane din anii 1920-1960
• Concepțiile lui M. Scheler, H. Plessner, A. Gehlen, E.
Rothaker, V. Sombart și alți gânditori germani din
prima jumătate a secolului XX. au apărut aproape
simultan cu existențialismul și sub influența acelorași
doctrine anterioare ("filozofia vieții" lui Nietzsche,
Bergson și Dilthey, fenomenologia lui Husserl și
parțial, pragmatismul american).
• În contrast cu existențialismul, pentru antropologia
filosofică, datele din științele naturale și medicale,
sociologie și psihologie, etnografie și istorie apar ca
o condiție necesară pentru un răspuns filosofic la
problema esenței omului.
 5.8. Antropologia filosofică ca una dintre
școlile filosofiei germane din anii 1920-1960
• Antropologia filosofică este definită ca un gen specific de știință
pozitivă, care omite cunoștințele speculative anterioare cu
opozițiile sale de "spirit" și "materie".
• Un astfel de accent pe cunoștințele științifice este facilitată de
faptul că creatorii antropologiei filosofice au contribuit mult la
dezvoltarea științelor concrete: Scheler a fost fondatorul
sociologiei cunoașterii, Gehlen și Plessner au elaborat lucrări în
domeniul sociologiei, etnologiei și psihologiei sociale, Sombart
a fost un economist și sociolog apreciat, L.Portmann - un biolog
important.
• Este necesar să se ia în calcul și implicarea acestor gânditori în
politică - fondatorii antropologiei filosofice au fost participanți
activi în aa. 1920-1930-la așa-zisa revoluție conservatoare, iar
Gehlen în aa. 1950-1960-a fost considerat cel mai important
ideolog postbelic al neo-conservatorismului tehnocratic.
 5.9. Antropologia filosofică ca căutare a unor
diferențe umane în comparație cu lumea animală
• O caracteristică comună a tuturor reprezentanților
antropologiei filosofice este căutarea unor diferențe
specifice între om și alte ființe, mai presus de toate
cu lumea animală.
• În timp ce unele concepții în cadrul antropologiei
filosofice erau caracterizate drept "antropologie
biologică" (Ghelen, Plessner, Portmann, Beytendijk),
iar altele, ca "antropologie culturală" (Rothaker,
Landmann, Sombart), comun tuturor acestor
concepții reprezintă căutarea unor diferențe specifice
între om și lumea animală.
 5.10. Antropologia religioasă ca parte
componentă a antropologiei filosofice
• Unul dintre domeniile antropologiei filosofice include și
antropologia "religioasă (sau teologică)", atribuindu-le la ea
atât lucrările filosofilor și teologilor seculari (C. Barth, F.
Hogarten, R. Niebuhr, V. Pannenberg, H.-E. Hengstenberg
etc.).
• La această tradiție pot fi atribuite și lucrările filosofice ale
Papei Ioan Paul al II-lea.
• În anii 1970, antropologia filosofică a încetat să existe ca
direcție independentă a filosofiei germane, devenind, pe de o
parte, o disciplină de predare la facultățile de Filosofie și, pe
de altă parte, un domeniu de cercetare în care filosofia este
combinată cu medicina, pedagogia, științele naturale și
sociale.
 5.11. Max Scheler - unul dintre fondatorii
antropologiei filosofice
• Viziunile filosofice ale lui Max Scheler (1874-1928) au
suferit o evoluție serioasă, a fost neo-Kantian, apoi au
devenit fenomenolog, iar mai târziu a încercat să
combine rezultatele căutărilor sale anterioare cu ceea
ce el considera acum drept principal - studiul
problemei omului.
• Sarcina principală a antropologiei filosofice, Scheler a
considerat-o dezvăluirea esenței omului, adică
răspunsul la întrebarea: ce este omul? „Și religiile și
filosofemele", a scris el, "au încercat până acum să
vorbească despre cum și de unde a venit omul, în loc
să determine ce este el".
 5.12. Max Scheler - unul dintre fondatorii
antropologiei filosofice
• În același timp, Scheler era conștient de dificultatea găsirii unui
răspuns la această întrebare, deoarece "omul este atât de
amplu, strălucitor și divers încât toate definițiile sale sunt prea
înguste".
• În filosofia târzie a lui Scheler se reliefează baza duală a
existenței (ens per se), care constă dintr-un „elan" energetic
independent și puternic și un "spirit" fără vlagă.
• Pentru ens per se, după Scheler, este caracteristic faptul că
fluxul de forțe care acționează în el merge de jos în sus: fiecare
formă superioară de ființă se bazează pe energia formelor
inferioare.
•  Opusul „elanului și spiritului" apare în învățătura lui Scheler
drept opusul polar al potențelor ontologice primordiale care se
manifestă în om.
 5.13. Max Scheler - unul dintre fondatorii
antropologiei filosofice
• Conceptul de „elan" cuprinde forțele haotice ale naturii
anorganice și fluxul de "viață", precum și aspectele economice,
politice și demografice ale istoriei.
• Conceptul de "spirit" denotă cele mai înalte forme ideale, de
valoare emoțională a ființei, atât în ​dimensiunile personale, cât
și într-un sens mai larg al conținutului culturii.
• "Centrul de acte„- afirmă Scheler-în care spiritul se manifestă în
sfera ființei finale, vrem să-l desemnăm prin conceptul de
personalitate, radical diferit de toate centrele funcționale ale
vieții, care, atunci când sunt privite din interior, sunt numite
„centre spirituale”.
 5.14. Max Scheler - unul dintre fondatorii
antropologiei filosofice
• Transcendența dincolo de limitele "vieții" este semnul cel mai
esențial al existenței umane, totodată, la Scheler tardiv omul
aspiră să-și realizeze propriul principiu esențial, în dimensiunile
căruia divinul se îmbină cu umanul. În această doctrină
filosofică, divinitatea este gândită ca devenire a ei în om și
omenire, omul este înțeles nu ca o creație a lui Dumnezeu, ci
ca un "co-autor" (Mitbildner) al marii sinteze a potențelor
ontologice inițiale.
• Esența profundă a capacității spiritului uman de a se distanța
de realitatea pe care Scheler o găsește în actele de "abstracție
ideologică", în care spiritul uman se ridică în domeniul esențelor
pure, pătrunde în ultimele fundamente ale ființei.
 5.15. Max Scheler - unul dintre fondatorii
antropologiei filosofice
• Activitatea "spiritului", conform lui Scheler, se bazează pe
puterea instinctelor pe care "spiritul" le pune în serviciul lui, de
oarece, de sine stătător "spiritul" este neputincios.
• Cele mai sublime idei rămân nerealizate, dacă nu se bazează
pe energia instinctelor.
• "Spiritul" nu trebuie să respingă instinctele, ci să le implice în
sfera acțiunii sale.
• Totodată Scheler vede, de asemenea, în „elan” marele
început al ființei; forțele vieții aduc o varietate strălucitoare
existenței umane reale.
• Potrivit lui Scheler, aceste două stihii nu pot fuziona pe deplin
în procesul de sinteză a acestora.
 5.16. Dezvoltarea antropologiei
filosofice
• Principalele domenii ale antropologiei
filosofice includ:
• biologic (A. Gehlen, K. Lorenz),
• cultural (E. Cassirer, Andrei Belyi),
• religios (N. A. Berdyaev, S. N. Bulgakov, L. P.
Karsavin, N. O. Lossky, S. L. Frank)
• simbolic (J. Vidal, M. Eliade, J. Durand),
• meta-antropologic (M. Scheler tardiv, N. V.
Khamitov, S. A. Krylova și alții).