Receptarea critică a

filmului Moromeţii
Criticii de film consideră aproape în unanimitate
că Moromeţii este unul dintre cele mai bune filme
româneşti.
 În „Istoria filmului românesc (1897-2000)” (Ed. Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti, 2000), criticul Călin Căliman considera că filmul

Moromeţii este una din cele mai reuşite ecranizări ale anilor '80 „un

test de maturitate creatoare” pentru regizorul Stere Gulea. Criticul

afirmă că firele biografice din film interferează, iar astfel personajele

din familia Moromete dobândesc dimensiuni noi faţă de roman. Chiar

dacă Ilie Moromete pare mai hâtru în roman decât în film, filmul

reuşeşte să surprindă drama căderii personajului „în sine însuşi”.

Actorii reuşesc să se integreze, prin personajele lor, în „lumea

fabuloasă de gând şi de simţire a Moromeţilor”.

Victor Rebengiuc creează
un Moromete zguduitor în
tăcerile sale, deşi excesiv
de cerebral.
Este subliniată latura
meditativă a personajului
principal, prin intermediul
tăcerilor sale îndelungate.
(Tudor Caranfil)
Un alt critic, Ioan Lazăr, remarcă faptul că Stere
Gulea nu a sacrificat în scenariu „farmecul
dialogurilor prediene şi nici umorul ludic al acestuia,
întărit de luciditatea aspră, ironică, mobilizatoare, a
personajului principal, Ilie Moromete”. Dovada
incontestabilă a reuşitei filmului o constituie calitatea
dialogurilor.
Regizorul pune accentul şi pe timpul
care parcă nu mai are răbdare cu
oamenii şi duce la dezintegrarea
familiei ţărăneşti tradiţionale prin ruperi
de ritm bine articulate. În finalul
comentariului său, Ioan Lazăr
concluzionează: „Puţine filme de la noi
oferă, însă, un asemenea spectacol
captivant al ascultării şi al rostirii
cuvintelor. Când nu se mai face tapaj
sonor, când cuvintele tac, intrăm în
fundătura silvană a finalului, imagini a
unei Siberiade româneşti către cei care
cei doi Moromeţi, tată şi fiu, se
îndreaptă neîncrezători: „Unde mergem
noi, domnule?”. 
„film al tăcerilor” … Călin Stănculescu