CUM SE POT ACOPERI

COSTURILE PRODUCȚIEI DE
BUNURI PUBLICE?
Crearea de bunuri publice reprezintã o problemã de decizie
colectivã. Accesul la bunurile publice este gratuit şi
nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnã cã producerea şi
eventual întreţinerea ofertei de bunuri publice se realizeazã
cu costuri zero. Cineva trebuie sã plãteascã. Si de cele mai
multe ori nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu aceştia în
totalitate sunt şi cei care suportã cheltuielile pentru realizarea
bunurilor publice.
Existã douã modalitãţi prin care se obţin fonduri pentru
producţia de bunuri publice:
A. acord voluntar
B. impozitare obligatorie
 A. ACORDUL VOLUNTAR
Acordul voluntar reprezintã o cale de susţinere
materialã a producţiei de bunuri publice, nu foarte
frecventã, în practicã. Dificultatea acestei soluţii
constã în tendinţa unor indivizi de a ascunde propria
apreciere a bunului public în scopul de a fi consideraţi
nonbeneficiari şi de a scãpa de platã. Atunci când unii
dintre aceştia reuşesc sã evite contribuţia de platã, ei
se numesc beneficiari clandestini.
Acordul voluntar reflectã voinţa unanimã, fãrã coerciţie
şi face obiectul modelului de schimb voluntar.
Aceastã abordare pe baze voluntare a schimbului a fost
susţinutã pentru prima datã de Knut Wicksell care a arãtat cã
[2]
:
1. fiecare bun public ar trebui susţinut financiar printr-o
fiscalitate distinctã, cunoscutã;
2. acordul unanim al tuturor membrilor societãţii trebuie folosit
în decizia privind producţia (ce şi cât) unui bun public.
Analiza a fost continuatã de E. Lindahl care a elaborat un model
de schimb în care s-a fãcut o corelaţie între cota de impozit şi
mãrimea bunului public. Echilibrul acestui model se atinge
atunci când fiecare individ plãteşte o taxã (impozit) egalã
cu utilitatea marginalã pe care i-o oferã acel bun.
Modelul schimbului voluntar poate fi ilustrat grafic într-o
formã simplificatã a unei societãţi compusã din douã persoane
A şi B

Fig. Nr. 1: Modelul de schimb voluntar

În diagrama din figura nr. 1, curba PA exprimã cantitatea pe care individul
A este dispus sã o producã la diferite nivele de impozitare. Se observã cã
producţia pe care este dispus sã o asigure creşte pe mãsurã ce cota fiscalã
suportatã scade. De asemenea, curba PB reflectã preferinţele individului
B în aceeaşi manierã. Cu cât este mai mare impozitul suportat, cu atât
oferta, respectiv dispoziţia de a produce a individului B este mai scãzutã.
În condiţiile echilibrului (cota C şi cantitatea Q) fiecare individ câştigã din
producţia de bunuri publice. În teoria economicã, acesta reprezintã
o alocare paretianã adicã acea alocare a resurselor care permite câştigul
cel puţin al unui individ fãrã a fi afectat altcineva. Cu alte cuvinte, acest
echilibru corespunde optimului Pareto în care resursele şi producţia
într-o economie sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul unei
persoane fãrã ca un alt individ sã resimtã o pierdere.
Din modelul de schimb voluntar reiese cã fiecare individ consumã cel mai
preferat bun public sau cantitatea optimã de bun public la o cotã fiscalã
datã. În practicã, realizarea unui acord voluntar este îngreunatã de
posibilitatea ca indivizii sã nu-şi exprime preferinţele reale şi sã devinã
beneficiari clandestini ai bunului public.
 B. IMPOZITAREA OBLIGATORIE

 Impozitarea obligatorie este o cale frecventã de susţinere

materialã a producţiei de bunuri publice.
Cererea totalã de bunuri publice se determinã prin însumarea
cererilor individuale ale membrilor societãţii. Pentru un bun
privat cererea totalã se obţine prin însumarea orizontalã a
cererilor individuale (la diferite nivele de preţ se adunã
cantitãţile cerute de fiecare persoanã).
În schimb, pentru un bun public curba cererii totale se obţine
prin agregare verticalã a curbelor cererilor individuale, ca
în diagrama din figura nr. 2.

Fig. nr. 2: Cererea totalã pentru un bun public

Curbele individuale ale cererilor indivizilor A şi B, respectiv C A şi CB sunt
însumate vertical pentru obţinerea curbei cererii totale SC, deoarece în
condiţiile non-rivalitãţii, fiecare unitate de bun public este oferitã tuturor
membrilor societãţii. Problema este de a determina preţul pe care este
dispus sã îl plãteascã societatea pentru fiecare unitate de bun public.
Acesta se calculeazã prin însumarea preţurilor pe care sunt dispuşi indivizii
sã le suporte pentru producţia de bun public, adicã în forma graficã
simplificatã, suma dintre preţul pe care este dispus sã-l suporte individul A şi
preţul pe care este dispus sã-l suporte individul B.
Nivelul optim al producţiei de bun public se înregistreazã atunci când cererea
agregatã (C) coincide cu costul marginal (CM). La acest nivel al producţiei,
costul societãţii necesar pentru suplimentarea bunului public cu o unitate este
egal cu suma pe care societatea este dispusã sã o plãteascã pentru aceasta.
Desigur, echilibrul este o tendinţã pe care realitatea o urmãreşte permanent.
În general, atingerea acestui nivel este dificilã, mai ales în acest domeniu în
care cererea agregatã nu poate sã exprime cererile reale ale indivizilor. De
aceea, cererea totalã este pseudocerere agregatã. Cu toate acestea, în privinţa
unor bunuri publice pure, acordul indivizilor în legãturã cu producţia lor este
total; este vorba despre bunuri publice cum ar fi apãrarea naţionalã,
iluminatul strãzilor, protecţia mediului.
Contradicţia dintre producerea unui nivel eficient de bunuri şi finanţarea, respectiv suportarea
costurilor de producţie poate fi rezolvatã prin mai multe modalitãţi.
a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale şi permit excluderea consumatorilor:
· într-o primã variantã, se poate accepta o implicare a producţiei private prin care se
permite excluderea nonplãtitorilor. În aceastã rezolvare intrã concertele, spectacolele şi
evenimentele sportive lipsite de aglomeraţie. Costul marginal al acceptãrii unui spectator
suplimentar este zero, având în vedere cã preţul biletului exclude indivizii cu dorinţa scãzutã
de a plãti.
· într-o a doua variantã, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fãrã nici o tentativã
de excludere a consumatorilor. Aici se includ parcurile publice, bibliotecile publice. În
aceste situaţii excluderea este posibilã, iar veniturile necesare producţiei ar proveni din
taxele de intrare. Producţia publicã fãrã costuri nu este eficientã. Utilizarea eficientã a
resurselor se asigurã dacã producţia permite utilizarea bunurilor de cãtre toţi consumatorii
care resimt avantaje suplimentare.
· într-o a treia variantã, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod gratuit doritorilor
care plãtesc pentru bunuri prin alte cãi decât colectarea impozitelor. Un exemplu îl
reprezintã programele de televiziune comercialã care sunt oferite gratuit tuturor celor care le
doresc şi nu existã nici o încercare de excludere a consumatorilor. Producţia este posibilã
deoarece se obţin venituri considerabile din reclamele produselor sau firmelor care apar pe
post. Cu acest prilej a apãrut şi s-a dezvoltat o nouã piaţã, a vânzãrii timpului publicitar.
 b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de
genul strãzilor şi parcurilor aglomerate, producţia
revine sectorului public. Resursele necesare realizãrii acestei
producţii se obţin la fel ca în situaţia bunurilor publice pure.
 c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin
nonexcludere şi nonrivalitate oferta privatã este imposibilã.
Aici, existã o producţie colectivã adicã resursele necesare
provin din fondurile guvernamentale la nivel central
 d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate şi excludere
în consum, firmele private pot realiza o activitate eficientã
prin limitele evidente ale acestui segment: preţul care face
posibil accesul consumatorilor şi cantitatea în care este bunul
oferit.