Tema 2.

Politica de finanţare a întreprinderii

2.1. Politica financiară: conținut și obiective
2.2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente de realizare
2.3. Politica de finanţare pe termen lung
2.4. Politica de finanţare pe termen scurt
2.5. Structura financiară a întreprinderii. Criterii de optimizare a
acesteia
2.6.Levierul financiar. Efectul de levier financiar. Riscul de
insolvabilitate
 2.1 Politica financiară: conținut și obiective

Politica financiară a întreprinderii poate fi definită ca

ansamblul deciziilor privitoare la activitatea sa
financiară, incluzând obiective pe termen lung, de ordin
strategic (investiţii, modificări ale mărimii capitalului,
etc.); obiective pe termen scurt, de ordin tactic
(organizarea fluxurilor de trezo­rerie, contractarea
împrumuturilor pe termen scurt, etc.).
Principalul obiectiv ale politicii financiare vizează
rezolvarea aspectelor legate de metodele de procurare a
fondurilor, alocarea pe destinații raționale și folosirea
eficientă a acestora,respectiv asigurarea echilibrului
financiar, reducerea costurilor capitalului.
 Politica financiară este definită ca fiind:
1. „determinarea pe termen lung a scopurilor şi
obiectivelor unei organizaţii, adoptarea cursului de acţiune şi alocarea
resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”. A. Chandler (1962)
2. Ansamblu de metode şi instrumente, prin intermediul
cărora are loc formarea, repartizarea şi gestionarea
resurselor financiare în vederea realizării obiectivului
economic, social şi financiar al întreprinderii.
 Obiectivele politicii financiare
• Constituirea capitalului și formarea unei strucruri
financiare optime
• Modificarea mărimii capitalului statutar
• Adoptarea politicii optime de investire
• Adoptarea variantei optime de repartizare a profitului net
• Maximizarea valorii de piață a întreprinderii
 Componentele politicii financiare
• Politica de finanțare
• Politica de investire
• Politica de dividende
• Politica de finanţare cuprinde deciziile
referitoare la formarea capitalului financiar
al întreprinderii, la acoperirea nevoilor de
finanţare a proiectelor sale fie prin fonduri
proprii (surse interne), fie din surse
externe.
Politica de investire cuprinde ansamblul de decizii privind
plasarea capitalului în anumite operaţiuni economico-financiare
cu scopul obţinerii unui profit în viitor:
• Decizii de investire în tehnologii, produse noi, lărgirea şi
/ sau modernizarea întreprinderii;
• Achiziţionarea de titluri de valoare, cumpărarea de
participaţii la capitalul social al altor societăţi.
Politica de dividend se referă la decizia adunării generale
a acţionarilor de a distribui profitul net sub formă de
dividende acţionarilor sau de a reinvesti dividendele
cuvenite în proiecte investiţionale ce promit o creştere a
profiturilor în viitor.
 Politica de finanțare
2.2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente
de realizare
Politica de finanţare cuprinde deciziile
referitoare la formarea capitalului financiar al
întreprinderii, la acoperirea nevoilor de
finanţare a proiectelor sale fie din fonduri
proprii (surse interne), fie din surse externe.
 Politica de finanţare cuprinde ansamblul de decizii privind modul de
acoperire a nevoilor de finanţare ale programelor economice, sociale şi
financiare ale întreprinderii.
Decizia de finanţare vizează:
Alegerea proporţiei între capitalul adus de către acţionari şi creditori, respectiv
finanţarea din fonduri proprii sau prin îndatorare. Este decizia cea mai importantă întrucât
are influenţă hotarâtoare asupra riscului financiar suportat de întreprindere;
Alegerea între reinvestirea profitului sau distribuirea lui ca dividend;
Alegerea între finanţarea internă şi/sau externă, respectiv între autofinanţare sau
creşteri de capital .
 Elementele luate în considerare atunci când adoptăm o decizie de
finanţare în cadrul unei afaceri sunt:
- Durata finanţării: depinde de termenul de recuperare al investiţiei şi poate fi scurtă (de până la
un an), medie (1 an – 3 ani) şi lungă (3 – 5 ani şi peste).
- Sursa finanţării: poate fi publică sau privată, poate fi internă sau externă;
- Modalitatea de rambursare:se poate face la scadenţă, în tranşe anuale egale. Periodicitatea şi
eşalonarea rambursării este foarte importantă şi trebuie corelată cu fluxurile de numerar viitoare
(intrările de fonduri) generate de exploatarea investiţiei;
- Forma de finanţare: se poate face direct sau indirect prin utilizarea unei instituţii financiare
specializate care să intermedieze transferul de capital de la investitori la beneficiari;
 Principalele metode de formare a
resurselor financiare a întreprinderilor sunt
Metoda aportului în bani şi în natură;
Metoda autofinanţării;
Metoda creditării;
Metoda finanţării bugetare.
 I. Metoda aportului în bani şi în natură constă în angajarea de

către proprietari a unor resurse sub formă de numerar sau bunuri în

scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Prin această metodă se
formează capitalul social. Capitalul social format prin aportul de
capital al proprietarilor se poate, în timp, majora sau micşora.
Metode de majorare a capitalului statutar (a capitalului propriu):
1. Prin noi aporturi de către acţionari şi prin emisiuni de noi
acţiuni
 Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot
fi realizate prin două soluţii de tehnică financiară:
aport suplimentar numai de la vechii acţionari, caz în
care se procedează la o majorare a valorii nominale a
acţiunilor deja existente. Această soluţie întâmpină obstacole
date de faptul că este greu ca toţi acţionarii să consimtă să-şi
aducă aportul lor la majorarea capitalului social;
•emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât
vechii acţionari cât şi alţii noi.
 2. Încorporarea de rezerve – este o altă metodă de sporire a capitalului
social care însă nu aduce resurse financiare noi pentru întreprindere, deoarece
fondurile de rezervă s-au constituit de-a lungul anilor din beneficiile
nerepartizate ca dividende. În momentul aplicării metodei aceste resurse
financiare există deja, fiind de altfel angajate în procesele economice ale
întreprinderii. Când rezervele devin importante, întreprinderea procedează
adesea la încorporarea lor în capitalul social. Metoda poate fi pusă în
aplicare prin două soluţii de tehnică financiară:
prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente sau
prin emisiunea de acţiuni care se împart gratuit acţionarilor vechi.
Capitalul de rezervă se formează din profitul net prin defalcări anuale până
la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii.
Volumul defalcărilor anual se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor
şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii.
Mărimea capitalului de rezervă se stabilește de statutul societății, însă nu mai
puţin de 10% din capitalul social al societăţii.
Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care
ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar pentru
acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social.
 3. Încorporarea datoriilor întreprinderii – este o metodă prin care capitalul
social creşte prin încorporarea în acesta a datoriilor pe care firma în cauză le are faţă
de diverşi parteneri.
Creşterea capitalului social prin încorporarea datoriilor se face numai cu
acceptul creditorilor firmei, dar şi al acţionarilor existenţi, care trebuie să renunţe la
dreptul lor preferenţial de subscriere. Forma consacrată de transformare a datoriilor în
capital social este conversia obligaţiunilor în acţiuni pe baza unei proporţii stabilită
din momentul emiterii obligaţiunilor convertibile. Creşterea numărului de acţiuni dă
naştere „efectului de diluare”, prin scăderea profitului pe o acţiune.
 4.Fuziunea se realizează prin contopire sau
absorbţie (art 73, Codul civil)
Contopirea are ca efect încetarea existenţei
persoanelor juridice participante la contopire şi
trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor
acestora la persoana juridică ce se înfiinţează.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei
persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală
a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana
juridică absorbantă.
 II. Metoda autofinanţării se caracterizează prin reţinerea de către

întreprinderi a unei părţi din rezultatele care se degajă din activitatea

lor.
Autofinanţarea reprezintă totalitatea resurselor generate intern
de către întreprindere, un fond de acumulare pe care întreprinderea îl
obţine din propria activitate ca o consecinţă a realizării diferitelor
aspecte ale politicii sale financiare, materializate în capacitatea de a
produce resurse de investiţii din activitatea de exploatare şi din alte
activităţi.
 Schematic autofinanţarea se obţine după cum urmează:
Profit brut+Rezultatul activităţii operaţionale +Rezultatul
activităţii financiare + Rezultatul activităţii investiţionale =
Rezultatul perioadei de gestiune până la impozitate – cheltuieli
privind impozitul pe venit = Profit net – Dividende =
Autofinanţare
 Sursele de finanţare reprezintă:

1. Din punct de vedere al conţinutului economic, sursele de

finanţare a activelor reprezintă totalitatea drepturilor
proprietarilor şi obligaţiilor agentului economic.

2. Definirea surselor de finanţare evidenţiază raporturile de

proprietar în cadrul cărora se dobândesc bunurile economice
ca obiecte de drepturi şi obligaţii. Sursele economice arată
finanţarea capitalului sau modul de procurare a fondurilor
În funcţie de nevoile de finanţare, dar şi de originea provenienţei
resurselor întreprinderea se poate alimenta din două surse :

 proprii

 împrumutate.
 Capitalul propriu este format:
 Capital statutar
 profitul net destinat finanţării activităţii,
reprezentând principala sursă de autofinanţare
 dezinvestiţii
 rezerve constituite în limita nivelului legal;
 subvenţii de la stat.
 Modalități de finanțare
În funcţie de provenienţa resurselor cu
ajutorul cărora se constituie şi sporeşte
capitalul întreprinderii, deosebim două
modalităţi de finanţare:
• finanţare internă;
• finanţare externă.
 În funcţie de termenul de
acordare sursele de finanţare
pot fi:

1. Pe termen lung
2. Pe termen scurt
Surse de finanţare pe termen lung
 Finanţarea internă se realizează atunci
când se face apel la următoarele resurse:

• profitul net sau profitul disponibil după plata dividendelor;

• uzura mijloacelor fixe,
• sume din valorificarea activelor fixe scoase din funcţiune
sau din vânzarea celor de prisos;
 Finanţarea externă include:

• aporturilor în natură sau în bani ale viitorilor

proprietari;
• contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi
publice şi organisme specializate;
• emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;
• emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni;
• contractarea de credite bancare;
• utilizarea creditului comercial;
• finanţarea prin leasing, etc.
 Leasingul reprezintă
o formă de finanţare în care închirierea bunurilor este însoţită de
operaţiunea de cumpărare a acestora, la o anumită dată şi la un
preţ prevăzut prin contract. Operaţiunea de leasing întruneşte
interesele a trei persoane: producătorul (vânzătorul) utilajului,
cumpărătorul (finanţatorul locator) şi utilizatorul (locatar).

Primii doi sunt în relaţii de vânzare-cumpărare, iar finanţatorul şi

utilizatorul – prin contract de leasing.
 Leasingul financiar

• Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care

îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
 părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de
leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra
bunului, iar, prin plăţile efectuate, prevăzute în contract,
locatarul recuperează integral costurile suportate de locator în
legătură cu achiziţia şi predarea echipamentului;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing se apropie
de durata normată de exploatare a bunului şi de recuperare
integrală prin fondul de uzură calculat.
 Leasingul operaţional se caracterizează prin:
 costurile generate de procurarea şi menţinerea echipamentului de leasing
nu se recuperează complet la sfârşitul contractului de leasing;

 cheltuielile de întreţinere, reparaţie, plata primelor de asigurare sunt

suportate de locator;

 plăţile de leasing operaţional sunt mai mari decât cele de leasing financiar;

 termenul contractului de leasing operaţional este mai mic decât termenul

normat de exploatare al echipamentului, fapt ce impune darea în chirie
temporară a acestuia mai multor locatari;

 creşte riscul de nerecuperare a costurilor suportate de locator în legătură

cu posibilitatea apariţiei uzurii morale a echipamentului.
 Avantajele leasingului
• de cele mai multe ori chiria este progresivă,
dând posibilitate utilizatorului să realizeze
o rentabilitate acoperitoară;
• chiria este deductibilă din profitul impozabil,
întreprinderea suportând doar diferenţa faţă
de cota de impozit;
• este o resursă de finanţare care nu sporeşte
pasivul firmei, respectiv nivelul îndatorării;
• prezintă o tehnică de obţinere mai simplă
decât împrumutul bancar sau obligatar.
 Dezavantajele leasingului
• costul de finanţare care este mai mare
decât costul îndatorării (cu circa 1-2% faţă
de creditul obligatar) datorită includerii
în chirie şi a primei de risc;
• utilajul primit nu aparţine întreprinderii
utilizatoare până la achiziţionarea lui.
Întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanţare
specifice etapelor pe care le parcurge
 Fazele ciclului de viaţă al
întreprinderii
I. Lansare
II. Creştere
III. Maturitate
IV. Declin
 FAZA DE LANSARE
se caracterizează:
• întreprinderea nu dispune de suficiente surse de
finanţare a activităţii,
• cheltuielile sunt mari
• vînzările sînt nesemnificative.
Surse de finanţare pentru dezvoltarea firmei sunt:
- capitalul propriu
- credite bancare. Creditul bancar are avantajul de a fi
obţinut mult mai repede decât emisiunea de acţiuni sau
obligaţiuni, contractul de împrumut fiind negociat doar
între doua părţi.
 Faza de Creştere
Caracteristici:
• o creştere rapida a vânzarilor şi a profitului
• maximizarea cotei de piaţa şi crearea unei
reputații bune
• Consumatorii sunt numeroşi, apar mulţi
concurenţi şi imitatori.
Surse de finanţare:
- autofinanţarea
- leasing
 faza de consolidare, maturitate
Caracteristici:
• dorinţa de a-şi păstra poziţia
• creşterea lentă a producţiei şi a vânzărilor
Surse de finanțare indicate:
- autofinanţarea
- credite bancare
- emisiuni de acţiuni şi obligatiuni
 faza de declin

Caracteristici:
• reducerea producţiei
• reducerea vânzărilor
• reducerea rezultatelor financiare
Apare necesitatea de dezinvestire şi de
orientare spre activităţi noi.