Modulul Psihopedagogic

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
 Factorii dezvoltării personalităţii
umane

• ..
 1.Dezvoltarea personalităţii umane

• personalitatea este rezultatul interacţiunii tuturor

proceselor psihice şi se referă la organizarea dinamică
a unor aspecte de factură cognitivă, afectiv-
motivaţională şi compor­tamentală într-o structură
bio-psiho-socio-culturală de o înaltă complexitate,
organizare şi specificitate, structură dotată cu
capacitate de autoreglaj.
• Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere
de la inferior la superior, de Ia simplu la organizat,
printr-o succesiune de etape, stadii, fiecare etapă
având propriile caracteristici.
 2.Ereditatea - premisă naturală a
dezvoltării personalităţii umane
• Ereditatea este acea însuşire fundamentală a
materiei vii, care se referă la transmiterea de
la o generaţie la alta, sub forma codului
genetic, a mesajelor de specificitate ale
speciei, grupului şi individului. Ereditatea
reprezintă un ansamblu de predispoziţii
native, care fac parte din trei categorii de
„caractere": genotipul; fenotipul; potenţialul
de formare.
3. Mediul - cadrul socio-uman al dezvoltării
personalităţii
• factori de mediu interni, respectiv factorii
naturali, biologici;
• factori de mediu externi, reprezentaţi de factorii
mediului fizic (mediul fizic extern se referă la
condiţiile climatice, geografice, de floră şi faună)
şi social/socio-uman (mediul social amprentează
dezvoltarea personalităţii prin structurile sale:
mediul socio-economic, mediul socio-
comunicativ, mediul socio-afectiv, mediul
socio-profesional, mediul socio-cultural).
 4. Educaţia - factor determinant al
dezvoltării personalităţii
• Educaţia este o formă deliberată, organizată,
sistematică şi continuă de formare şi
modelare a personalităţii umane, conferindu-i
omului o a doua „natură" - cea axiologică,
strâns legată de dimensiunea socială şi
culturală a matricii sale existenţiale. Prin
intermediul „naturii" axiologice, individul îşi
extinde existenţa dincolo de limitele biologice,
devenind personalitate.
 Scopul educaţiei
• Scopul educaţiei este acela de a forma şi
modela personalităţi umane, generaţii, în
concordanţă cu idealul societăţii promovat
într-o perioadă istorică. Educaţia nu
presupune influenţe oarecare, nedirijate şi
nearticulate, ci, dimpotrivă, reprezintă un
proces dirijat spre un anume scop bine
delimitat, o activitate conştientă şi finalistă,
orientată de valorile şi exigenţele impuse de
societate.
5. Curente/teorii referitoare la dezvoltarea
personalităţii
• Teoriile ereditariste (ineiste) - susţineau că rolul
fundamental îl joacă factorii ereditari.
• Teoriile ambientaliste absolutizează rolul factorilor
socio-educaţionali având la bază psihologia
behavioristă, care susţine că omul poate fi educat prin
tehnici adecvate; teoria nu neagă total intervenţia
factorului ereditar, dar îl reduce la transmiterea
caracteristicilor fizice ale individului.
• Teoria dublei (triplei) determinări susţine că
dezvoltarea este generată de interacţiunea dintre
ereditate şi mediu.
 6. Educabilitatea
• Educabilitatea este un fenomen specific
uman care desemnează posibi­litatea
individului de a fi receptiv Ia influenţele
modelatoare şi la acţiunile educaţiei. Este un
fenomen specific uman şi se corelează cu o
poziţie optimistă în ceea ce priveşte
modelarea şi dezvoltarea personalităţii
umane, formarea omului şi puterea
educaţiei.
 Fundamentele majore ale
educabilităţii
• baza biologică - în cazul fiinţei umane vorbim de
maturizarea anatomo-fiziologică care este lentă;
• baza psihologică - în cazul fiinţei umane
predomină conduita inteligentă asupra celei
instinctuale;
• baza socio-culturală - se referă la rolul integrării socio-
culturalizării în ontogeneză (evoluţia şi dezvoltarea
individului ca entitate particulară) şi antropogeneză
(procesul apariţiei şi dezvoltării omului, a speciei
umane).
 II. EDUCAŢIA - FACTOR AL
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII
UMANE
 1. Educaţia - conceptualizare

• educaţia reprezintă un proces complex prin

care agenţii specializaţi acţionează asupra
individului, în raport cu cerinţele impuse de
societate, acţiune care are ca scop
transformarea individului în personalitate
autonomă, creativă, capabilă să se integreze
în societate. Educaţia omului tuturor vârstelor
(nu numai a copilului sau a tânărului)
reprezintă obiectul de studiu al pedagogiei.
 2. Funcţiile educaţiei

• 2.1. Funcţiile îndeplinite de educaţie în

raport cu societatea sunt: transmiterea
experienţei sociale, funcţia economico-socială,
funcţia culturală, funcţia axiologică.
• 2.2. Funcţiile îndeplinite de educaţie în
raport cu individul sunt: funcţia de dezvoltare
a potenţialului biopsihic al individului, funcţia
de socializare, funcţia de profesionalizare.
 3. Formele educaţiei
• Educaţia formală reprezintă ansamblul
acţiunilor educative organizate intenţionat,
sistematice, desfăşurate în instituţii
specializate în educaţie, prin intermediul
sistemului de învăţământ structurat şi
ierarhizat pe niveluri de studii (grădiniţe, şcoli,
universităţi, centre de perfecţionare), instituţii
care au finalităţi educaţionale explicite,
formulate în documente curriculare oficiale,
elaborate la nivelul Ministerului Educaţiei.
 Formele educaţiei
• Educaţia neformală/nonformală reprezintă ansamblul
acţiunilor organizate intenţionat, sistematice,
desfăşurate în cadru instituţionalizat, dar în afara
sistemului de învăţământ, în instituţii care nu au
destinaţie educaţională explicită.
• Educaţia informală/ neintenţionată/ difuză/
incidentală/ spontană se realizează în contextul
situaţiilor de activitate cotidiană, prin intermediul
influenţelor formative cotidiene neorganizate,
nesistematice, manifestate asupra individului, prin
intermediul interacţiunilor acestuia cu alte persoane în
mediul social, cultural, economic etc. (de exemplu,
ambianţa familială, grupul de prieteni, mass-media,
strada).
 III. DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI
• Datorită complexităţii sale, educaţia presupune
acţiuni şi influenţe care determină schimbări în sfera
tuturor elementelor personalităţii individului
Putem delimita, următoarele dimensiuni ale educaţiei:
• educaţia intelectuală;
• educaţia morală;
• educaţia estetică;
• educaţia religioasă;
• educaţia fizică;
• educaţia profesională.
 Noile educaţii
• educaţia civică;
• educaţia axiologică;
• educaţia pentru mediu/educaţia ecologică;
• educaţia medicală;
• educaţia pentru sănătate;
• educaţia demografică;
• educaţia economică şi casnică modernă;
• educaţia pentru viaţa de familie; '
• educaţia pentru timpul liber (loisir);
• educaţia pentru comunicare şi mass-media;
• educaţia interculturală;
• educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
• educaţia pentru participare, democraţie şi drepturile omului;
• educaţia pentru pace şi cooperare;
• educaţia pentru tehnologie şi progres.
 Finalităţile educaţiei
• Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni
exercitate în mod conştient şi sistematic asupra
unor persoane în scopul modelării personalităţii
lor, în conformitate cu anumite finalităţi
educaţionale.
• Finalităţile educaţionale exprimă orientările
prefigurate la nivel de politică a educaţiei în
vederea dezvoltării personalităţii umane, prin
raportare la un sistem de valori acceptate de
societate; astfel, educaţia are caracter teleologic
şi axiologic.
O taxonomie a finalităţilor educaţionale
în funcţie de criteriul gradului de
generalitate
• In funcţie de gradul de generalitate şi, implicit,
de perioada de timp necesară pentru
atingerea lor, finalităţile educaţionale se
ierarhizează în trei categorii:
• idealul educaţional;
• scopurile educaţionale;
• obiectivele educaţionale.
 Idealul educaţional
• reprezintă finalitatea cu gradul cel mai mare de generalitate
şi exprimă orientările strategice pentru activitatea educativă
văzută în ansamblu la nivelul întregii societăţi într-o
anumită etapă istorică a dezvoltării economice, sociale,
ştiinţifice şi culturale a unei ţări; practic, idealul educaţional
condensează modelul de personalitate spre care tinde
societatea şi pe care educaţia este chemată să îl formeze.
• reflectă şi exprimă coordonatele majore ale societăţii într-o
anumită epocă sau perioadă istorică. El reprezintă un
proiect/model dinamic, având caracter prospectiv şi
programatic şi configurând sintetic trăsăturile cardinale
dezirabile ale personalităţii umane, care ar urma să se
regăsească la nivelul fiecărei personalităţi în funcţie de
dezvoltarea ontogenetică şi de particularităţile psihofizice
proprii.
 Originile idealului educaţional
• se află în realitatea socială, psihologică şi pedagogică,
realităţi care se află într-o continuă dinamică, astfel
încât idealul se modifică şi se îmbogăţeşte permanent
pe toate cele trei dimensiuni ale sale, de altfel
interrelaţionate:
– dimensiunea socială - prin orientările pe care le
imprimă acţiunii educaţionale, idealul este în
concordanţă cu tendinţele generale de dezvoltare a
societăţii;
– dimensiunea psihologică - idealul configurează tipul
de personalitate pe care societatea îl reclamă;
– dimensiunea pedagogică - se referă la oportunităţile
şi posibilităţile de care dispune sau pe care va trebuie
să le deţină practica educaţională pentru a urmări în
mod eficient idealul educaţional.
 Scopurile şi obiectivele educaţionale
• Scopurile educaţionale permit o conturare mai
clară a idealului educativ, detaliindu-1 la nivelul
tuturor dimensiunilor educaţiei, al nivelurilor de
învăţământ, al sistemelor de activităţi educaţionale
etc.
• Obiectivele educaţionale orientează desfăşurarea
unor activităţi educative determinate şi concrete.
Ele reprezintă o concretizare/detaliere a scopurilor,
care devin mai precise, mai clare şi mai operante.
 V. PEDAGOGIA - ŞTIINŢĂ SPECIFICĂ Şl
DE SINTEZĂ A EDUCAŢIEI
• Pedagogia reprezintă ştiinţa educaţiei care studiază,
conceptualizează, explică, prospectează şi prezintă
în termeni descriptivi şi normativi esenţa şi
trăsăturile fenomenului educaţional (organizat şi
desfăşurat în vederea formării şi modelării
personalităţii umane, în conformitate cu idealul
educaţional), finalităţile educaţiei şi sarcinile sale
majore, valoarea şi limitele educaţiei, conţinuturile
instructiv-educative, principiile pedagogice,
strategiile educaţionale, metodele, formele de
organizare şi desfăşurare a proceselor educaţionale.
 Statutul de ştiinţă al pedagogiei
• Educaţia a evoluat odată cu ştiinţa, cu tehnologia,
cu artele şi cu sporturile, cu cultura şi cu religia,
cu diversele domenii de activitate umană şi cu
diversele profesiuni.
• sistemele educative contemporane reprezintă
expresia dezvoltării socio-culturale generale şi,
totodată, promotorul şi catalizatorul acesteia;
prin calitatea, relevanţa şi impactul său,
educaţia precede şi face posibilă dezvoltarea
viabilă a unei societăţi.
 Statutul de ştiinţă al pedagogiei este
asigurat de următoarele elemente:
• Pedagogia are un domeniu propriu de studiu, şi anume
educaţia şi implicaţiile ei asupra personalităţii umane, şi are
finalităţi precis formulate şi predeterminate.
• Pedagogia dispune de un instrumentar specific de
cercetare / investigare a propriului domeniu de studiu:
metoda observaţiei, experimentul, studiul de caz, metoda
cercetării documentelor curriculare şi a altor documente
şcolare, metoda analizei portofoliilor/a produselor
activităţii subiecţilor educaţiei ş.a
• Pedagogia reprezintă un corpus de teorii, principii, legi,
cunoştinţe teoretice şi practice şi metodologii referitoare la
domeniul de studiu, ansamblu cu ajutorul căruia se
conceptualizează, se studiază, se descriu, se explică, se
argumentează şi se anticipează fenomenele şi procesele
educative
Etapele constituirii pedagogiei ca ştiinţă
• Etapa empirică/preştiinţifîcă este etapa reflectării
fenomenului educaţional în conştiinţa comună a oamenilor,
începând cu comuna primitivă până în secolele XIV-XV
(„pedagogia populară").
• Etapa pedagogiei filosofice caracteristică secolelor XV-XVII,
etapă care a reprezentat o perioadă de tranziţie de la
pedagogia arhetipală la pedagogia ştiinţifică.
• Etapa pedagogiei ştiinţifice este etapa reflectării ştiinţifice a
fenomenului educaţional şi a generalizării constatărilor
empirice acumulate de-a lungul timpului, etapă cristalizată
odată cu apariţia lucrării Didactica Magna (Marea
Didactică) a marelui pedagog ceh Jan Amos Comenius
(1592-1670); lucrarea a apărut în 1632 în limba cehă, în
1657 în limba latină şi a fost tradusă şi în limba română.
 SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI
• Sistemul ştiinţelor educaţiei desemnează
ansamblul disciplinelor care studiază (parţial sau
integral) situaţiile, faptele şi procesele
educaţionale, condiţiile lor de manifestare şi de
desfăşurare.
• Sintagma „ştiinţele educaţiei" a fost lansată în
anul 1912 de către Edouard Claparede (1873-
1940) pentru a evidenţia complexitatea şi
caracterul interdisciplinar al domeniului formării
personalităţii umane.
 Ipostazele ştiinţelor educaţiei
• ştiinţă quasi-experimentală;
• ştiinţă a acţiunii;
• ştiinţă constructivistă (concepţie care
recunoaşte rolul activ, creator al gândirii în
procesul cunoaşterii);
• ştiinţă consensuală (care se face cu
asentimentul /acordul tuturor părţilor);
• ştiinţă critică.
 Stiluri manageriale.
Cultura organizaţională

• Stilul managerial este definit ca modul

de utilizare a cunoştinţelor, calităţilor şi
aptitudinilor în relaţiile cu subordonaţii,
tipul de comportament în cadrul
activităţii de conducere.
 Stil de îtndrumare
• - se caracterizează prin faptul că managerul
comunică subordonatului modul în care urmează
să acţioneze, organizează şi cooperează în vederea
atingerii scopului. Acest stil se recomandă în
urmdtoarele situaţii:
• când subordonatul este nou angajat;
• în cazul apariţiei unei stări de nemotivare la
executant;
• când lipsa de siguranţă îl caracterizează pe cel ce
urmează să execute sarcina.
 Stil de antrenare
• se recomandă a fi utilizat în urmdtoarere
situaţii:
• - când angajatul, deşi dispune de calificare şi
experienţă, are performanţe care îl situează
sub nivelul mediu;
• - când angajatul doreşte să lucreze sub
coordronarea şi îndrumarea managerului la
realizarea unei anumite sarcini.
 Stil de conducere încurajator
• urmăreşte să contribuie la creşterea încrederii în
sine şi a capacităţii angajaţilor de a rezolva
independent şi eficient o anumită sarcină. Acest
stil managerial implică capacitatea de a asculta şi
a comunica în dublu sens; el se poate utiliza în
urmdtoarele situaţii:
• - executantul este motivat şi capabil să-şi
asume sarcinii;
• - salariatul are performanţe ce depăşesc nivelul
mediu.
 Stilul de delegare
• constă în trasarea sarcinii unui salariat, pe care o va
rezolva singur; salariatul îşi fixează singur obiectivele şi
decide singur în toate problemele legate de sarcina
respectivă. Stilul acesta se poate practica în urmdtoarele
situalii:
• - salariatul căruia i se deleagă o activitate are cunoştinţe,
experienţă, încredere în sine, este motivat, are
competenţă deosebită într-un anumit domeniu şi posedă
simţul răspunderii dovedit în acţiuni anterioare;
• - între salariaţi este nevoie să existe un climat psihosocial
deschis, de incredere reciproca, iar părţile să se cunoască
foarte temeinic, să aibă încredere şi respect reciproc.