NEUROVIROZE

Virusurile cu tropism pentru sistemul

nervos sunt: arbovirusurile, virusul
rabic şi prionii (neurovirusuri lente).
  ARBOVIRUSURI
 Deşi termenul de arbovirusuri nu mai face parte din
taxonomia actuală, este încă util, din punct de vedere didactic,
reprezentând un ansamblu alcătuit din câteva familii de virusuri
(flavi, toga, bunya, reovirusuri, arenavirusuri) care au ca
element comun transmiterea prin vectori, esenţială în continuarea
lanţului epidemiologic. Arbovirusurile sunt răspândite cu
preponderenţă în zonele tropicale şi subtropicale, dar pot provoca
focare epidemice şi în alte areale. Păsările călătoare reprezintă o
verigă importantă în transmiterea virusurilor şi în alte zone decât
cele recunoscute ca fiind predispuse. Arbovirozele sunt zoonoze,
iar prevenirea lor este legată de controlul vectorilor.
 Din familia arbovirusurilor fac parte peste 400 agenţi, dar
numai 15-20% dintre ei au fost izolaţi de la om, având semnificaţie
pentru sănătatea publică.
 CLASIFICAREA ARBOVIRUSURILOR

 1. Familia TOGAVIRIDAE: Genul Alfa-virus

 Vectori: ţânţarii. Cuprinde:
 grupul EE/VEE:
 virusul EEE (virusul encefalitei ecvine de Est );
 virusul VES (viusul encefalitei ecvine din Venezuela).
 grupul SF:
 virusul pădurii din Semliki (SF);
 virusul Chikungunya (CHIK).
 grupul SIN: virusul Sindbis;
 grupul WEE: virusul encefalitei ecvine de Vest (WEE).

 2. Familia FLAVIVIRIDAE: Genul Flavivirus:
 virusul febrei galbene (YF) sau v. amaril, transmis prin tânţari;
 virusul Dengue, ce determină febra Denga tramsisă prin tânţari;

 virusul West-Nile care determină encefalita transmisă prin tânţari;

 virusul encefalitei de Est care determină encefalita de primăvară-vară; se
transmite prin căpuşe;
 virusul encefalitei central-europene, care determină febra difazică,
meningoencefalită; se transmite prin căpuşe;
 virusul Looping, ce deternină encefalită; se transmite prin căpuşe.
 3. Familia ARENAVIRIDAE:
 Vector: un rozător; unele sunt virusuri patogene pentru om:
 virusul Guanarito care determină febra hemoragică de Venezuela;
 virusul Junin care determină febra hemoragică de Argentina;
 virusul Machupo care determină febra hemoragică de Bolivia;
 virusul Sabia ce determină febra hemoragică de Brazilia;
 virusul coriomeningitei limfocitare (CML) care determină meningită aseptică,
cu răspândire pe tot globul;
 virusul Lassa care determină febra de Lassa din Africa de Vest.
 4. Familia BUNYAVIRIDAE:
 Vectori: tânţari; clinic îmbolnăvirile umane sunt boli grave, sistemice, encefalite
sau febre hemoragice; familia cuprinde următoarele genuri:
 genul Bunyavirus:
 virusul Bunyamvera ce determină boli febrile, associate cu cefalee şi mialgii;
 virusurile subgrupului California determină encefalite, boli febrile, meningite
aseptice:
 virusul encefalitei de California;
 virusul La Crosse;
 virusul Tahyna;
 alte 11 virusuri.
 virusurile Oropouche determină boli febrile, mialgii, meningită aseptică :
 virusul Simbu
 virusul Nyanda
 virusul Guama
 genul Hantavirus transmise prin rozătoare; determină fibre hemoragice,
afectare renală, sindrom pulmonar. Reprezentanţi:
 virusul Hantaan: febră hemoragică epidemică, febră hemoragică coreeană,
febră hemoragică cu sindrom renal;
 virusul Seoul: febră hemoragică cu sindrom renal;
 virusul Sin Nombre: sindrom pulmonary (America de Nord, America de Sud);
 virusul Puumala: nefropatie endemică (Europa, Asia);
 virusul Dobrava/Belgrad: febră hemoragică severă cu sindrom renal;
 virusul Prospect Hill;
 virusul Thailand;
 virusul Thottapalayam.
 genul Nairovirus: transmise prin căpuşe sau ţânţari. Reprezentanţi:
 grupul virusurilor febrelor hemoragice de Crimeea şi Congo;
 grupul bolii Nairobi a oilor: v. Nairobi; v. Dugbe.
 genul Phlebovirus: vectori: phlebotomii şi ţânţarii; determină: sindrom febril,
meningită aseptică. Reprezentanţi:
 complexul febrei de Neapole: determină sindrom febril (febra de trei zile): v.
febrei de Neapole; v. Toscana;
 complexul Punta Toro: v. Punta Toro;
 v. febrei siciliene;
 v. Chagres;
 complexul febrei de Rift-Valley: se transmite prin ţânţari; determină febra Rift-
Valley;
 grupul Uukuniemi: v. Uukuniemi; se transmite prin căpuşe; până în present
nu a fost asociat unor îmbolnăviri umane.
 5. Familia REOVIRIDAE:
 genul Orbivirus; mai importante pentru patologia umană:
 grupul Kemerovo, cu 4 complexe antigenice, cel mai important: v.
Kemerovo; se transmite prin căpuşe; determină: boală febrilă, encefalită;
 grupul Changuinola: v. Changuinola; se transmite prin phlebotom;
determină boală febrilă;
 genul Reovirus;
 genul Coltivirus - desprins din genul Orbivirus; se transmit prin căpuşe,
rezervorul de virus fiind rozătoare mici, şoareci, veveriţe sau animale
sălbatice; infecţia la om este întâmplătoare şi cu caracter sporadic. Mai
importante sunt:
 v. febrei de Colorado - SUA;
 v.Sunday canyon - determină sindroame febrile în SUA;
 v. Eyach - detrmină encefalite în Europa;
 v. Banna - determină sindroame febrile şi encefalite în China.
 6. Virusuri NECLASIFICABILE: virusul Marburg: determină febra
transmisă prin căpuşe.
 AGENTUL VIRAL (MORFOLOGIE)
 Familia Togaviridae, genul alfavirus sunt virusuri ARN, conţinând ARNss
cu polaritate pozitivă; are simetrie icosoedrică; dimensiuni: 50-70 nm; sunt
virusuri cu înveliş ce prezintă proiecţii glicoproteice la suprafaţă, cu
proprietăţi hemaglutinante.
 Familia Flaviviridae, genul Flavivirus: cuprinde virioni de dimensiuni mici
(40-50 nm), cu simetrie icosaedrică, cu înveliş ce prezintă proeminenţe puţin
evidente, astfel încât exteriorul viral poare apărea neted. Genomul viral este
compus din ARNss, de sens pozitiv, monocatenar.
 Familia Bunyaviridae, genul Bunyavirisuri sunt virusuri ARN, conţinând
ARNss, cu polaritate negativă, alcătuit din trei segmente de formă circulară,
cu simetrie helicoidală, cu anvelopă la suprafaţa căreia se află spiculi
proeminenţi, constituiţi din glicoproteine. Dimensiuni: 80-120 nm;
formă sferică sau pleomorfi.
 Familia Reovirusuri, gen Orbivirusuri: sunt virusuri ARN, conţinând ARN
dublu catenar, cu 10 segmente, cu greutate moleculară de 12x106daltoni;
are formă sferică, dimensiuni 60-80 nm, fără înveliş. Capsida virală este
dublă, alcătuită din capsidă internă şi capsidă externă, ambele cu simetrie
icosaedrică. Pe suprafaţa virală se pot observa proeminenţe sub formă de
spiculi.
 Familia Arenoviridae sunt particule virale sferice, cu dimensiuni de 90-100
nm; aspect nisipos, datorită granulelor electrodense alcătuite din ribozomi,
proveniţi de la celula gazdă. Genomul viral: ARNss, liniar, constituit din două
segmente ambisens (spre capătul 5’ fiind de sens poziriv, iar spre capătul 3’
de sens negativ); virionii prezintă înveliş, care la suprafaţă prezintă nişte
proeminenţe, numite spiculi, constituiţi din glicoproteinele învelişului viral.
 ANTIGENE VIRALE
 Togavirusurile prezintă ca antigene virale:
 glicoproteinele E1 şi E2, expuse pe suprafaţa virusului, inductoare de
anticorpi:
 antigenul E2 induce anticorpi neutralizanţi specifici de tip şi anticorpi
hemaglutinoinhibanţi;
 antigenul E1 induce anticorpi hemaglutinoinhibanţi, dar şi anticorpi fixatori de
complement;
 nucleoproteina virală - antigen intern, care induce cross-reactivitatea între
subgrupuri.
 Arenavirusurile prezintă ca antigene:
 proteine structurale legate de înveliş (proteine de suprafaţă): GP1 şi
GP2; ele induc sinteză de anticorpi seroneutralizanţi specifici de tip,
evidenţiaţi prin reacţii de seroneutralizare;
 proteine structurale legate de capsidă: NP (nucleoproteina capsidală);
este antigenul dominant şi induce secreţie de anticorpi fixatori de
complement; se detectează prin RFC (reacţia de fixare a complementului), IF
indirectă, ELISA.
 Flavivirusurile prezintă ca antigene majore: antigenul E şi proteina NS1:
 antigenul E, este glicoproteina situată la nivelul învelişului viral, fiind un
antigen major, inductor de anticorpi seroneutralizanţi, protectori. Antigenul E
are şi rol de hemaglutinină virală, inductoare de anticorpi hemaglutinoinhib;
 antigenul NS1, proteină virală nestructurală, situată la nivelul membranei
celulare; produsul său este un antigen solubil fixator de complement, inductor
de anticorpi fixatori de complement. Induce reacţii de tip ADCC ce conduc la
liza celulelor ce exprimă NS1;
 antigenul C - proteina C capsidală; induce sinteză de anticorpi fixatori de
complement, specifici de grup.
 Bunyavirusurile - structurile antigenice sunt reprezentate de:
 antigenele G1 şi G2 - glicoproteine de înveliş; sunt antigene dominante
inductoare de anticorpi seroneutralizanţi şi hemaglutinoinhibanţi, specifici
de subgrup şi de tip;
 antigenul N (nucleoproteic), înalt imunogen; induce anticorpi detectabili
prin RFC şi ELISA, şi răspunsuri imune specifice de tip celular.
 Reovirusuri - genul Orbivirus are două antigene capsidale externe:
 proteina VP2 - este o HA virală şi o proteină de legare la receptorul
celular; induce secreţia de anticorpi seroneutralizanţi, protectori faţă de
infecţie;
 proteina VP5 - glicoproteină care nu induce anticorpi seroneutralizanţi,
dar are rol în imunitatea de tip celular.
RELAŢII VIRUS-CELULĂ GAZDĂ

 Arbovirusurile pot fi izolate pe:

 a. Animale de laborator:
 Şoarece
 Şoarecele nou-născut sau şoareci tineri, inoculaţi intracerebral sau
subcutanat, fac o encefalită fatală în 1-10 zile şi paralizii. Substratul
anatomo-patologic este reprezentat de leziuni masive în nevrax
(degenerări de corp neuronal); astfel de efecte determină genul
Bunyavirus, Togavirusurile-Alphavirusurile, Flavivirusurile.
 Arenavirusirile determină la şoarecele adult inoculat intracerebral, după 6-
10 zile, viremie şi diseminare masivă de virus în toare organele, cu
leziuni majore în meninge, plex coroid, canal ependimar, cu evoluţie letală.
Şoarecele adult inoculat intraperitoneal sau intravenos, nu face boală acută
cu evoluţie letală, ci se vindecă.
 Şoarecele nou-născut, inoculat pe orice cale, sau şoarecii care au
contractat infecţia transplacentar, vor dezvolta infecţie persistentă;
răspunsul imun umoral ineficient va conduce la formarea de complexe imune
antigen-anticorp care se vor depune în rinichi şi în vase, rezultând
glomerulonefrită şi vasculită cronică.
 Filovirusurile: v. Ebola inoculat intracerebral la şoarecele nou-născut
determină boală clinic manifestă şi decesul animalului; v. Marburg nu este
patogen la acest animal.

Genul Hantavirus. Hantavirusurile determină la şoarecele sălbatic o

infecţie asimptomatică cronică, cu viremie tranzitorie şi eliminare de virus
infectant prin urină, materii fecale, salivă. La şoarecele nou-născut, v.
Hantaan determină o infecţie letală (prin deshidratare, slăbire, paralizii).
 V. Puumala, inoculat la şoarecele de câmp, determină o infecţie cronică,
subclinică, cu viremie de scurtă durată şi eliminare prelungită de virus.
Antigenele virale sunt detectate în pulmon, splină, ficat, pancreas.
 Reovirusurile - Genul Coltivirus şi Orbivirus, determină, la şoareci şi
hamsteri nou-născuţi, inoculaţi intracerebral sau intraperitoneal, o
encefalită letală.
 Maimuţa
 Inocularea intracerebrală, intramusculară sau intravenoasă duce la apariţia
semnelor nervoase care atestă neurotropismul agentului viral: paralizii,
ataxie, excitabilitate (după o primă etapă viscerală, cu leziuni necrotice
hepatice). Exemplu: Alphavirusurile.
 Flavivirusurile determină aspecte diferite la maimuţă:
 v. encefalitei japoneze, inoculat intracerebral la maimuţa Macacus Rhesus,
după 4-7 zile determină febră, tulburări de echilibru, paralizii , moarte;
 v. encefalitei de St.Louis, inoculat intracerebral la cimpanzei, determină
tremor, paralizii, urmate de vindecare;
 v.encefalitei de primăvară-vară, inoculat intranazal, intracerebral, determină
encefalite grave, letale.
 Filovirusurile (v. Marburg, v. Ebola) determină, după inoculare parenterală
sau intranazal, o boală similară omului, după o incubaţie de 4-16 zile
Evoluţia se caracterizează prin febră 2-5 zile, erupţie maculo-papuloasă,
anorexie, letargie, iar moartea survine în 6-9 zile. Histopatologic sunt
caracteristice hemoragiile interstiţiale în organe şi edem, asociat cu
trombocitopenie şi agregarea trombocitelor. Baza fiziopatologică este
sindromul de şoc hemoragic.
 Arenavirusurile (v. Lassa) determină o îmbolnăvire severă şi viremie,
histopatologic caracterizându-se prin: necroză hepatocitară, pneumonie
interstiţială, necroze în glandele suprarenale, uveită şi encefalită.
 Coltivirusurile (Reovirusuri) determină la maimuţa Rhesus o infecţie cu
viremie persistentă şi leucopenie.
 Hamsterul nou-născut
 Este susceptibil la infecţia cu flavirusuri encefalitice după inoculare
intracerebrală, arenavirusuri (v. coriomeningitei limfocitare determină
viremie prelungită, caşexie, moarte la 14 zile de la inoculare).
 Cobaiul
 Reproduce parţial aspectele patogenice ale febrelor hemoragice de la om.

 b. Culturi celulare
 De mamifer
 Pe astfel de culturi celulare la 370C (culturi primare: rinichi de maimuţă
Rhesus, făt sau embrion uman, rinichi de hamster, rinichi de câine,
fibroblaste de embrion de găină, de embrion de raţă, precum şi linii celulare
continui - VERO, BHK) prezenţa arbovirusurilor se traduce prin apariţia
efectului citopatic.
 Alphavirusurile determină în linii celulare continue, apoptoză (condensare
nucleară, fragmentareADN); efect citopatic de tip distructiv, citolitic; sub agar
produc plaje;
 Flavivirusurile, în culturi celulare originare de la păsări şi animale,
determină:
 formarea de "plaje" sub agar;
 efect hemadsorbant;
 efect hemaglutinant;
 fenomenul de interferenţă;
 exprimarea de antigene virale, atestată prin imunofluorescenţă;
 efect de tip distructiv (rotunjirea celulelor, ratatinare cu picnoză, desprinderi
ale monostratului celular pe arii largi);
 Arenavirusurile cultivă pe linii celulare continue, dar nu sunt
citolitice (v. coriomeningitei limfocitare); v. Tacaribe determină rotunjirea
celulelor şi desprinderea de pe substrat, rareori distrugerea completă a
monostratului; sub agar formează plaje la 5-7 zile după inoculare, neclare în
infecţia cu v. coriomeningitei limfocitare.
 V. Lassa se multiplică în linii de monocite/mononucleare şi celule
endoteliale umane (HUVEC), fără să producă alteraţii; produce însă,
inhibarea expresiei de TNF- α şi IL-8, ceea ce explică lipsa inflamaţiei şi a
răspunsurilor immune eficiente in vivo.
 Filovirusurile, în linii celulare continue, culturi diploide umane,
culturi primare de rinichi de maimuţă, determină un efect citopatic
caracterizat prin celule rotunde, cu refractibilitate crescută, prezenţa de
incluzii virale intracitoplasmatic, plaje sub agar şi detectarea antigenelor
virale în monostratul celular prin imunofluorescenţă.
 Familia Bunyaviridae
 Genul Hantavirus cultivă greu în culture de celule. Se cultivă în linii
celulare continue:
 - linii A-549 (epiteliu alveolar derivat din carcinom pulmonar) - fără efect
citopatic, prezenţa virusului fiind atestată prin IF;
 - celule Vero E6, evidenţiat prin IF, dar şi prin plaje sub agar. Şi v. Puumala
se dezvoltă în Vero E6 după 14 zile.
 Genul Bunyavirus determină, în linii celulare continue, efect citopatic de tip
citolitic şi plaje sub agar.
 Familia Reoviridae
 Genul Orbivirus - cultivă în linii celulare continue determinând, după 2-3
zile, celule rotunite şi fuziune.
 Genul Coltivirus - are acelaşi efect citopatic, dar determină şi plaje sub
agar.

 De artropode
 Derivate din căpuşe sau ţânţari - arbovirusurile determină infecţie
persistentă (Reovirusuri).

 c. Oul embrionat
 Prin inoculare pe membrana corioalantoidiană, intravitelin sau
intraamniotic prezenţa arbovirusurilor este atestată de prezenţa de pustule
pe membrana corioalantoidiană şi prezenţa hemaglutininelor
arbovirale în lichidul amniotic sau alantoidian.
 Alphavirusurile cultivă pe membrana corioalantoidiană, în lichidul
amniotic şi în creierul embrionului de găină.
 Flavivirusurile cultivă bine în oul embrionat, caracteristică fiind
infecţia embrionului; pot fi folosite toate căile de inoculare, cea mai eficientă
fiind cea intravitelină; v. St. Louis produce, pe membrana corioalantoidiană,
leziuni necrotice nodulare, edem şi infiltraţie celulară.
 Bunyavirusurile se pot dezvolta în embrionul de găină după
inocularea oului embrionat.
 Coltivirusurile, inoculate intravitelin, determină în oul embrionat inoculat
intravitelin, infecţia acestuia fără modificări subsecvente.
 d. Infecţia la artropode
 Transmiterea ciclică, prin intermediul unui vector nevertebrat (căpuşe,
ţânţari) a unui arbovirus, depinde de capacitatea virusului ingerat de a
pătrunde prin peretele digestiv al insectei şi de a se multiplica ulterior în
ţesuturile acesteia.
 Ţânţarii din diverse specii pot fi inoculaţi transtoracic (genul
Bunyavirus - v. California) şi fac o infecţie diseminată, asimptomatică, sau
pe cale digestivă sau transovarian.
 În cazul Alphavirusurilor tânţarul este infecţios după multiplicarea
virusului la interval de 7-20 zile, rămânând infectat toată viaţa, boala putând
fi transmisă la gazde succesive.
 Flavivirusurile sunt puţin patogene pentru ţânţari.
 BOALA LA OM
 a. Patogenie
 Dupa muşcătura insectelor hematofage infectate, replicarea
arbovirusurilor are loc în celulele sistemului reticulo-histiocitar, după
care urmează viremia, care este scurtă (câteva zile). Viremia este
acompaniată de un debut pseudogripal.
 Uneori infecţia se limitează numai la perioada de viremie, cu evoluţie
spontană spre vindecare clinică, cu restaurarea completă.
 Alteori însă, urmează perioada de fixare a virusului la nivelul
teritoriului pentru care acesta are tropism, în special în nevrax, ceea ce
determină apariţia semnelor neurologice de encefalită sau
encefalomielită. Există particularităţi ale acestei perioade, în funcţie de
virus, astfel:
 Alfavirusurile (familia Togaviridae), care sunt virusuri encefalitogene,
invadează nevraxul, printr-un mecanism încă insuficient cunoscut (s-a
sugerat transportul pe căile olfactive), cu localizare în principal în emisferele
cerebrale şi mai puţin în măduva spinării. Leziunile au caracter degenerativ
şi se situează în celulele multipolare ale cortexului cerebral şi, respectiv, în
neuronii nucleilor bazali. În unele cazuri (encefalita echină de Vest), se
asociază cu reacţie meningeală, infiltraţie limfoplasmocitară a meningelui,
uneori reacţie glială şi hemoragie locală.
 Unele alphavirusuri determină îmbolăviri care se desfăşoară în două etape:
 - prima etapă: concomitent cu viremia, virusul se multiplică în ţesuturi
diverse, ceea ce determină aspecte clinice nespecifice, după care urmează
o perioadă asimptomatică;
 - a doua etapă: apar semne clinice caracteristice: encefalită, rash, artropatii
(prin depozitarea de complexe imune antigen-anticorp la nivelul articulaţiilor
ca urmare a reacţiilor antigen-anticorp în exces).
 Flavivirusurile intră în organism o dată cu înţepătura artropodului
vector. La locul înţepăturii virusul se multiplică, fiind apoi transportat pe cale
limfatică la ganglionii regionali limfatici şi apoi în sânge. Dacă înţepătura a
pătruns în vas, virusul accede mai rapid în torentul sanguin şi incubaţia este
mai scurtă. Prezenţa virusului în torentul sanguin realizează viremia primară
cu diseminare în ţesuturi extraneurale: limforeticular, conjunctiv, muşchi
striaţi, netezi, inclusiv miocardul, glande suprarenale. După multiplicarea
virusului în aceste organe, urmează viremia secundară cu însămânţarea
organelor ţintă, specifice unui anume grup de flavivirusuri.
 Flavivirusurile encefalitogene traversează bariera
hematoencefalică secundar multiplicării în endoteliile vasculare (pe cale
hematogenă).
 Infectarea SNC se poate realiza şi pe cale nazală, aerogenă,
neuronii olfactivi şi tractusul olfactiv constituind o modalitate directă de
accesare a sistemului nervos.
 Intracerebral, virusul se multiplică în neuroni, ceea ce poate
conduce la distrugerea acestora sau la perturbări funcţionale exprimate clinic
prin encefalită. Întinderea şi gravitatea leziunilor variază în funcţie de virus: v.
encefalitei japoneze determină encefalite severe, cu mortalitate crescută şi
sechele importante; v. encefalitei de St. Louis determină forme medii de
encefalită.
 V. febrei galbene este un virus pantrop, viscerotrop cu precădere,
indiferent de calea de inoculare, cu prinderea viscerelor: ficat, rinichi, măduvă
osoasă, ganglioni limfatici, cord. Virusul determină leziunile hepatice de tip
degenerativ, în focare, cu localizare caracteristică prioritară în zonele
centrale ale organului, degenerescenţă grasă a tubilor renali, hiperemia
splinei, leziuni degenerative în splină, ganglioni limfatici, miocard. Virusul
poate fi şi neurotrop, afectarea sistemului nervos manifestându-se la debutul
bolii prin cefalee, insomnie, agitaţie, contracţii musculare şi prostraţie.
 Filovirusurile au ca ţintă principală macrofagele şi monocitele,
care fac ca în interval de 3-4 zile virusul să disemineze în întreg organismul,
cu determinarea infecţiei hepatocitelor, fibroblastelor şi endoteliocitelor.
Replicarea virală este prezentă în toate organele cu producere masivă de
virus infectant şi liză celulară. Leziunile observate sunt de tip diateză
hemoragică extinsă la toate organele. Datorită permeabilităţii vasculare
crescute se observă focare hemoragice în creier, leziuni ale tubilor renali,
pneumonie interstiţială, edeme tisulare. În vasele sanguine se observă
trombusuri şi depozite de fibrină.
 Hemoragiile masive s-ar datora nu numai leziunilor extinse ale
endoteliilor, ci şi hiperreactivităţii imune, datorită hiperproducţiei de
interferon (IFN) cu originea în monocitele şi macrofagele infectate. Acest
fapt determină sindromul hemoragic al capilarelor, rash cutanat, stare de
şoc cu febră, polipnee, insuficienţă renală, alterări ale SNC. La acestea se
adaugă creşterea nivelului interleukinelor (IL-2, IL-10, TNFα, IFNα) care
determină evoluţia fatală.
 Arenavirusurile determină la om febre hemoragice, asociate cu
leziuni de tip inflamator la nivelul căilor respiratorii, intestin, muşchi striaţi,
conjunctivă (febra Lassa, febra Junin, febra Machupo), sistem nervos
(coriomeningita limfocitară, febra de Lassa, dar şi febrele hemoragice - de
Argentina, de Bolivia, de Venezuela).
 Poarta de intrare este rinofaringele, diseminarea virală făcându-se
pe cale sanguină, în toate organele. V. coriomeningitei limfocitare are
afinitate deosebită pentru macrofage şi limfocite, ceea ce facilitează
transportul viral în diverse teritorii, inclusiv cel nervos. În formele severe de
boală hemoragică, virusul determină trombocitopenie, probabil prin
inhibiţia maturării megakariocitelor, şi creşterea permeabilităţii vasculare.
Rezultatul acestor acţiuni virale: peteşii şi sângerări ale mucoaselor,
hemoragii gastrointestinale, pulmonare, congestie pulmonară, splenică, a
sistemului nervos; pierderi ale lichidelor şi macromoleculelor din vase în
spaţiile extracelulare, ceea ce conduce la hemoconcentraţie, hipovolemie,
deci şoc hemoragic cu deces. La acest tablou se adaugă şi intervenţia
altor factori potenţatori, unii dintre aceştia fiind de natură imună.
 În febra de Lassa se adaugă implicare hepatică, cu leziuni ale
hepatocitelor şi necroza acestora. Şocul survine în acest caz prin alterări
biochimice ale trombocitelor şi endoteliilor vasculare, cu pierdere plasmatică
şi hemoragii.
 Bunyavirusurile pot da fenomene de encefalită sau meningo-enceflită, precum şi
leziuni la nivelul căilor respiratorii superioare, articulaţii, intestin (febra Rift Valley,
febra de Congo).
 Genul Bunyavirus - intrarea virusului în organism se face o dată cu saliva
infectată, consecutiv înţepăturii tânţarului vector. Se presupune că virusul se multiplică
local în muşchi, după care se produce o diseminare pe căile limfatice în sânge,
determinând viremia primară. Traversarea barierei hematoencefalice determină
infectarea sistemului nervos şi apariţia manifestărilor de tip encefalită. Accesul la căile
nervoase poate fi prevenit prin acţiunea anticorpilor seroneutralizanţi preexistenţi.
 Hantavirusurile pătrund pe cale respiratorie. După o incubaţie relativ lungă,
urmează o viremie scurtă, virusul diseminând în toate organele: pulmon, rinichi, ficat,
creier, cu interesarea endoteliilor vasculare (creşterea permeabilităţii vaselor mici şi
capilarelor). Endoteliile vasculare reprezintă locul major de replicare virală şi cauza
sindromului hemoragic care interesează tegumentul, conjunctiva, tractul gastro-
intestinal, sistemul nervos, pulmonul. La acestă acţiune a virusului se adaugă
intervenţia unor factori imuni - complexe imune circulante antigen-anticorp, activarea
complementului de către aceste complexe imune.
 Reovirusurile
 Orbivirusurile pot determina fenomene de encefalită, cu hiperemia vaselor din
zonele subcorticale, peteşii hemoragice la suprafaţa creierului şi degenerescenţa
celulelor lui Purkinje din cerebel (febra de Colorado).
 Virusul intră în organism prin înţepătura artropodului, se replică în ganglionii
limfatici şi ajunge în torentul sanguin. Diseminarea se face prin intermediul eritrocitelor
infectate pentru care orbivirusurile au tropism. Multiplicarea virusului se realizează şi
la nivelul endoteliilor vasculare, splinei, timusului, ganglionilor, dar în special în
sistemul limforeticular. Deteriorarea endoteliilor vasculare determină pierderi ale
conţinutului capilarelor, hemoragii, coagulare intravasculară diseminată, care se
manifestă inclusiv la nivelul SNC.
 Coltivirusurile pătrund în organism o dată cu muşcătura căpuşei infectate.
De la poarta de intrare virusul pătrunde fie direct în torentul circulator, fie
diseminează întâi pe cale limfatică şi ulterior ajunge în sânge, unde
determină o infecţie persistentă care poate dura chiar 120 de zile.
Eritrocitele sunt celulele ţintă, infectarea lor având loc chiar în măduvă, prin
replicarea virusului în precursorii seriei roşii, proeritroblaşti şi eritroblaşti. În
paralel cu afectarea precursorilor eritrocitari se produce şi oprirea maturaţiei
seriei granulocitare şi scăderea megacariocitelor, ceea ce determină
leucopenie, trombocitopenie, apariţia de granulaţii toxice în neutrofile. În
formele clinice severe se observă şi alterarea endoteliilor vasculare care
interesează şi sistemul nervos, cu apariţia de meningite şi encefalite.
 b. Aspecte clinice
 Arbovirozele prezintă un mare polimorfism clinic, aspectele clinice
putând fi sistematizate în 4 categorii :
 febră, artralgii cu sau fără exantem (febra Denga);
 febrele hemoragice (Omsk, Crimeea);
 febrele hemoragice cu hepatită şi nefrită (febra galbenă);
 encefalite (japoneză, de California, australiană).
 Evoluţia este gravă cu letalitate semnificativă sau cu leziuni
sechelare importante.
 ENCEFALITE ARBOVIRALE
 Debutul este brusc şi brutal (febră, cefalee, vomă), însoţindu-se de
apariţia rapidă de convulsii, letargie, comă.
 LCR prezintă pleiocitoză redusă (<500 limfocite/mm3), glucide şi
proteine normale. Encefalite determină:
 1. Togavirusurile
 Alphavirusurile determină encefalite primare: encefalita ecvină de Est,
encefalita ecvină din Venezuela, encefalita ecvină de Vest.
 Incubaţia este de 24 ore- 6-11 zile. Debut brusc, cu febră, cefalee, vărsături,
fotofobie, dureri abdominale, mialgii. LCR: 100-200 elemente /mm3.
Ulterior: prostraţie, paralizii, spasme musculare, stupoare, comă, cu deces
în câteva zile. Cele mai afectate sunt vârstele mici, convulsiile reprezentând
simptomul dominant.
 2. Flavivirusurile
 Flavivirusurile encefalitice neurotrope determină: encefalite primare şi
meningoencefalite - encefalita de St. Louis, japoneză, Murray Valley,
encefalita de primăvară-vară, encefalita looping-ill, encefalita Powasan.
 Aceste afecţiuni au ca element comun sindromul meningoencefalitic, la
care se adaugă şi alte simptome în funcţie de virus. Sindromul
meningoencefalitic: incubaţie variabilă 4-21 zile. Debutul: brusc, cu febră,
cefalee, stare generală alterată, vărsături. Ulterior apar semne de suferinţă
neurologică: confuzie, hiperexcitabilitate, dezorientare, delir, stupoare,
tulburări cerebeloase şi medulare, mai rar tulburări de sensibilitate, tremor,
dizartrie, rigiditate, reflexe anormale, pareze, paralizii. Parezele şi paraliziile
pot fi urmate de comă şi moarte în 5-9 zile, dacă survin complicaţii
cardiorespiratorii. Rata fatalităţii: 2-20% în encefalita de St. Şouis, 5%
encefalita central-europeană, 20% encefalita de primăvară-vară.
 Alteori simptomele cedează şi pacientul se însănătoşeşte.
 Sechelele post trecere prin boală: tulburări psihice, instabilitate, întârziere
mintală la copii, dezordine psihomotorie sau Parkinson.
 Encefalitele transmise prin căpuşe - encefalita central-europeană, de
primăvară-vară sau looping-ill pot avea o evoluţie bifazică
(meningoencefalita cu evoluţie bifazică). După un prim stadiu de o
săptămână cu simptomatologie nespecifică (febră, cefalee, mialgii, stare
generală alterată) urmează o perioadă de câteva zile în care simptomele se
atenuează sau dispar, apoi fenomenele neurologice apar brusc.
 Meningita aseptică, cu febră, astenie, stare generală alterată, redoarea
cefei, alte semne meningeale, dar fără disfuncţii neurologice, sau
sindromul febril cu cefalee, sunt de fapt infecţii cu flavivirusuri în care
invazia nervoasă nu are loc.
 Encefalita de capuşă este întâlnită şi în Romania (Delta Dunării, Lunca
Dunării).
 Manifestări de tip encefalitic pot apare rareori şi în febra Denga sau febra
galbenă (determinată de v. amaril) sau febra West-Nile.
 3. Genul Bunyavirus
 Determină: encefalita de California, encefalita la Crosse, encefalita cu v.
Tahyna, sindrom febril nediferenţiat.
 Encefalita la Crosse este cea mai importantă din grup, afectând cu
predilecţie vârstele mici. Incubaţia este de 3-7 zile, cu debut nespecific, cu
febră, indispoziţie. La interval de 3 zile apar semne de encefalită tipică,
dezorientare, stupoare, convulsii, pareze. Evoluează rareori letal, sechelele
cele mai importante fiind crizele de epilepsie şi parezele.
 Encefalita de California are o perioadă de incubaţie de 3-7 zile, cu debut
brusc cu febră, cefalee, tulburări de cunoştinţă, convulsii. În perioda de
stare apar semne de iritaţie meningeală şi dezorientare. Sechelele posibile
după vindecare sunt convulsiile.
 Encefalita de Tahyta este rară, fiind un sindrom febril asociat cu meningită
aseptică.
 Sindrom febril nediferenţiat ce poate fi asociat cu iritaţia meningeală sau
meningita aseptică.
 4. Arenavirusuri
 Pot determina:
 a. Coriomeningita limfocitară, manifestată prin sindrom febril asociat cu
meningită aseptică sau meningoencefalită.
 Are o incubaţie de 6-13 zile; debutul se caracterizează prin: febră, stare
generală alterată, mialgii, coriză, bronşită. Interesarea meningelui se
asociază cu: cefalee intensă, vărsături, fotofobie, redoarea cefei,
simptomatologie care apare la 10 zile de la debut.
 Perioada de stare este de aproximativ 2 săptămâni, evoluţia fiind în general
benignă.
 Complicaţiile neurologice ce pot apare: mielită, paralizie bulbară.
 Sechele: boală Parkinson, surditate.
 Infecţia congenitală poate determina hidrocefalie, corioretinită.
 b. Febra de Lassa, este o îmbolnăvire severă, letalitatea mergând între 35-
65%, existând şi forme fruste sau inaparente clinic.
 Incubaţia: 6-14 zile; debut insidios, progresiv, cu astenie, dureri musculare,
dureri abdominale, diaree, febră (38-410C), faringită purulentă, disfagie,
dureri retrosternale, conjunctivită; poate să apară icter şi creşteri ale
transaminazelor. Pot apare simptome neurologice, inconstant, de tipul
convulsii, obnubilare, care sunt expresia unei meningite aseptice sau a unei
encefalite. Se pote asocia un sindrom hemoragic (peteşii, hemoragii
gastrointestinale, exudat pleural, ascită, edem al feţei). Decesul survine prin
şoc hipovolemic
 V. Lassa se pote transmite de la mamă la făt.
 Sechele: surditate, ataxie cerebeloasă.
 5. Reovirusuri
 a. Orbivirusuri pot determina encefalită (v. Kemerovo, v. Lipovnic),
poliradiculonevrită (v. Tribec), paralizii, însoţite de febră (v. Orungo).
 b. Coltivirusurile determină febra de Colorado, care se poate complica cu
meningite şi encefalite.
 SINDROM FEBRIL ASOCIAT CU POLIARTRITĂ ŞI RASH
 Poate fi determinat de:
 a. Togavirusuri-Alphavirusuri
 Incubaţia este de 2-21 zile; debut brusc, cu febră (39-400C), uneori bifazică,
frison, cefalee, fotofobie, dureri în gât, mialgii, artralgii exacerbate de
efort, însoţite de tumefacţia articulaţiilor şi congestia acestora, fiind
interesate mai multe articulaţii; rash de tip maculopapular pe faţă, trunchi,
palme, plante, pruriginos, urmat de descuamare. Erupţia poate fi şi de tip
hemoragic, peteşial, sau de tip vezicular, sau pot apare chiar manifestări
hemoragice minore.
 b. Flavivirusuri
 Determină: febra Denga, febra West Nile.
 Febra Denga
 Vectorul este o specie de ţânţari. Gazdele mamifere sunt omul şi
maimuţele.
 Este o boală acută febrilă, severă, a cărei denumire derivă de la
cuvântul spaniol „denguera“, care semnifică mers dificil, rigid al bolnavilor,
cauzat de durerile musculo-articulare.
 Incubaţia 5-8 zile; debut brusc cu febră, însoţită de dureri retroorbitale,
mialgii, artralgii, rash cutanat (la 60% din cazuri) de tip macular, tranzitoriu.
Durerile musculo-articulare sunt atât de intense încât boala se mai
cheamă „febra cu oase rupte“ (breakbone fever).
 Urmează perioada de stare de 2-6 zile, caracterizată prin: anorexie,
vărsături, hiperalgie cutanată, limfadenopatie generalizată, hepatomegalie,
urmată de scăderea febrei şi transpiraţii profuze.
 La 1-2 zile de la defervescenţă apare un rash secundar morbiliform sau
maculopapulos, pruruginos, însoţit de a doua creştere a febrei (febra
difazică) care durează încă 5 zile, însoţit de artralgii generalizate şi dureri
musculare, manifestări hemoragice sub forma peteşiilor de dimensiuni
mici pe membre şi mucoase, epistaxis, hemoragii intestinale, ca şi leziuni de
tip miocardită sau pericardită.
 Patogenia bolii este imună, determinată de formarea complexelor
imune antigen-anticorp. Infecţia cu un virus Denga nu este însoţită de
seroprotecţie completă. Reinfecţia cu un alt tip de virus Denga duce la
formarea complexelor imune antigen-anticorp care determină citotoxicitate
asupra epiteliului capilar, sufuziuni sanguine şi şoc hemoragic.

 Febra West-Nile
 Are o incubaţie de 1-6 zile. Manifestările clinice sunt de intensitate medie şi
durează o săptămână, fiind urmată de vindecare. Boala evoluează cu: febră
bifazică, frisoane, agitaţie sau somnolenţă, comă, paralizie de nervi
cranieni, rash maculo-papular, manifestări gastrointestinale, limfadenopatie
generalizată.
Virusul West-Nile: cale de
transmitere si ciclu replicativ
Virusul West-Nile: aspectul
leziunilor cerebrale in MO Virusul West-Nile: aspectul particulelor
virale in ME
 LCR: pleiocitoză < 500 elemente/mm3, predominant limfomonocite.
 Se poate complica cu meningo-encefalită sau meningită sau encefalite
acute aseptice, miocardită, pancreatită.
 Boala a fost întâlnită şi în Romania în 1996 sub forma unei epidemii de
meningo-encefalită, în Bucureşti şi mai multe judeţe din Sud-Estul
României.
 Diagnostic: evidenţierea anticorpilor de tip IgM în ser şi LCR;
evidenţierea seroconversiei anticorpilor de tip IgG în două probe succesive
de ser de la acelaşi bolnav.

 FEBRE HEMORAGICE
 Febra galbenă
 Vector: ţânţarul sau diverse insecte care pot muşca omul pătruns în junglă,
agentul incriminat fiind Flavivirusurile.
 Spectrul clinic este variat: de la forme fruste, inaparente, nespecifice sau
medii, până la forme extrem de grave, fulminante. Există două tipuri de
boală: forma clinică comună şi Denga hemoragică.
 Forma clinică comună (tifosul amaril)
 Incubaţia: 3-6 zile; debut brutal, cu febră, frison, cefalee, mialgii, greţuri,
vărsături. Boala evoluează în mai multe etape:
 faza congestivă caracterizată prin sindrom congestiv cutaneo-mucos, cu
hiperemie conjunctivală, eritem cutanat difuz, epistaxis, gingivoragii şi
manifestări nervoase (anxietate, prostraţie);
  faza inconstantă-de remisiune, de scurtă durată, cu ameliorarea
simptomelor şi scăderea febrei;
 faza icterică „galbenă“ apare la 3-5 zile de la debut şi se
caracterizează prin: febră, icter, diateză hemoragică profuză
(hematemeză, melenă), hemoragii cutaneo-mucoase, echimoze, peteşii,
alterarea funcţiilor renale (oligurie, hiperazotemie, albuminurie), tulburări
nervoase (convulsii, agitaţie);
 faza ultimă survine între ziua a 5-a şi a 7-a, caracterizată prin
hipertermie, agitaţie, delir. Moartea survine prin şoc hemoragic, comă
hepatică sau insuficienţă renală, cu o incidenţă de 20-80%.
 Boala poate evolua şi spre vindecare, cu convalescenţă prelungită.
 Denga hemoragică
 Prezintă aceeaşi simptomatologie ca şi febra Denga simplă, dar după 2-5
zile, se produce deteriorarea stării generale, sindrom hemoragic profuz,
cutaneo-mucos cu peteşii şi echimoze tegumentare, tulburări
vasomotorii, colaps. Moartea se produce prin insuficienţă pluriviscerală,
hemoragii masive, hipovolenie, şoc hemoragic. Letalitatea este de 10-20%.
Boala poate avea şi o evoluţie favorabilă spre vindecare, cu convalescenţă
lungă marcată de bradicardie, astenie marcată, stare depresivă.
 Simptomatologia este asemănătoare şi în alte febre hemoragice
determinate de flavivirusuri, cum ar fi. Febra de Omsk, febra Kyasanur.
 Febra hemoragică
 Este determinată de Filovirusuri - Ebola şi Marburg.
 Incubaţie: 2-21 zile; debut brusc, cu febră mare, frisoane, cefalee, mialgii,
anorexie, rash.
 Perioada de stare 2-3 zile: greaţă, vărsături, faringită, fenomene
hemoragice (hematemeză, melenă, echimoze, peteşii), tulburări nervoase
(prostraţie, anxietate, confuzie, pierderi de memorie, instabilitate).
 Moartea survine la 6-9 zile de la debut, prin şoc, hipovolemie, hemoragii
extinse generalizate.
 Convalescenţa după boală este îndelungată, caracterizată prin: căderea
părului timp de 3 luni, astenie, anorexie, dureri abdominale, mialgii, artralgii,
pirderea auzului 6 luni de la debut, mialgii şi artralgii 21 luni de la episodul
acut.
 Febra hemoragica cu sindrom renal sau febra hemoragică de Coreea
 Etiologie: familia Bunyavirusuri - genul Hantavirus.
 Gazda: rozătoarele (excretă timp îndelungat virusul). Omul contractează
boala prin contact cu alimentele sau obiectele care au venit în contact cu
excrementele rozătoarelor.
 Prezintă două forme: severă şi medie.
 Forma severă: incubaţie 2-42 zile, debut brusc, cu febră, frisoane, cefalee,
stare generală alterată, cu evoluţie în 4 faze :
 faza febrilă: se adaugă simptomelor de debut: vărsături, dureri lombare,
congestia feţei, hemoragii conjunctivale, peteşii pe faţă, gât, trunchi.
Biologic: proteinurie, scăderea trombocitelor, hematocrit crescut. Apoi febra
scade brusc;
 faza hipotensivă: scăderea tensiunii arteriale, tahicardie, hemoragii,
oligurie, şoc. Biologic: scade numărul trombocitelor, creşte timpul de
sângerare, hematocritul, pruteinurie masivă. Decesul survine la o treime din
pacienţi în 1-2 zile;
 faza oligurică: tensiunea arterială începe să revină la valori normale, dar
apare oliguria, proteinuria crescută, hematuria; peteşiile dispar, dar apar
hemoragii gastrointestinale şi la nivelul SN, edem pulmonar, care determină
moartea la ½ din pacienţi;
 faza diuretică: marchează începutul defervescenţei, normalizarea funcţiilor
renale cu diureză intensă (3-6 litri/zi).
 Convalescenţa este prelungită, anemia şi oboseala persistând luni de zile.
 Forma medie: simptomele sunt atenuate, letalitatea fiind de 0,1-15%.

 Nefropatia endemică balcanică

 Apare la graniţa româno-bulgaro-iugoslavă. Transmiterea este interumană,
fără vectori. Virusul implicat: v. Puumala (Hantavirus). Boala are aceleaşi
etape ca şi febra hemoragică, dar hemoragiile sunt minime, şocul este
absent, iar mortalitatea este sub 1%.
 Febra hemoragică de Crimeea
 Determinată de Bunyavirusuri - gen Nairovirus. Vector: căpuşa infectată.
Incubaţia: 3-12 zile; debut cu febră, cefalee, fotofobie, curbatură, greţuri,
vărsături; perioada de stare: hemoragii cu localizări diverse (erupţie
peteşială, epistaxis, hemoptizii, hematemeză, melenă), hepatomegalie,
icter. Biologic: trombocitopenie, leucopenie, anemie. Decesul survine prin
insuficienţă renală şi şoc hemoragic.

 Febrele hemoragice
 Determinate de Arenavirusuri: febra hemoragică de Argentina, de
Bolivia, de Venezuela.
 Incubaţia este de 7-16 zile; debut insidios, cu astenie, cefalee, anorexie,
greţuri, dureri musculare, frison, febră înaltă; perioada de stare: congestie
conjunctivală, peteşii, echimoze, hemoragii ale mucoaselor, semne de
deshidratare, oligurie, hipotensiune. Apoi, hemoragiile se accentuează
(epistaxis, hematurie, hematemeză, melenă) şi se instalează anuria. Pot
apare complicaţii neurologice (alterări psihosenzoriale şi motorii, convulsii).
Poate apare şi interesare hepatică, cu tablou asemănător cu cel din febra
galbenă.
 Moartea survine prin şoc hipovolemic. Rata fatalităţii: 20-35%.
 Sindroame febrile nespecifice de tip pseudogripal
 Determinate de Orbivirusuri -Reovirusuri (febră, cefalee, stare generală
alterată).
 Febra de Colorado
 Determinată de Coltivirusuri (Reovirusuri).
 Incubaţia: 1-9 zile, debut brusc, cu febră, frison, cefalee, stare
generală alterată, mialgii, dureri retroorbitale, vărsături, dureri abdominale.
Rareori poate să apară o erupţie maculară sau maculopapulară, uneori de
tip peteşial, congestie conjunctivală, faringită, hipertrofie ganglionară.
 Caracteristică este trombocitopenia şi neutropenia, ca şi evoluţia difazică
a simptomelor.
 Complicaţii: neurologice-meningite, encefalite; de tip hemoragic; miocardita,
pericardita, pneumonie atipică, epididimita, uretrita.

 c. Imunitate
 Imunitatea umorală sistemică
 Este solidă, orientată spre serotipul corespunzător tulpinii infectante. Constă
în apariţia anticorpilor: hemaglutinoinhibanţi, seroneutralizanţi, fixatori de
complement.
 Imunitatea celulară
 Intervine paralel cu cea umorală, mai ales în arbovirozele viscerotrope
(febra galbenă, febra Denga). Ea presupune intervenţia limfocitelor T
citotoxice, a macrofagelor, a celulelor NK, în funcţie de tipul de virus.
 EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE
 Rezervorul de virus: alte vertebrate decât omul.
 Transmiterea la om se face prin: vectori nevertebraţi (capuşe, ţânţari); de la
omul bolnav la cel sănătos; de la animalul bolnav la om sănătos; prin păsări
migratoare.
 Majoritatea arbovirozelor evoluează endemo-epidemic la tropice; la
acestea se mai adaugă cazurile "de import" din zonele temperate, datorită
mijloacelor de locomoţie rapidă.
 PROFILAXIE
 Profilaxie nespecifică:
 limitarea răspândirii insectelor sau rozătoarelor (vectorilor), utilizarea
insecticidelor (raticidelor), controlul biologic al insectelor vectoare, asanarea
zonelor mlăştinoase, protecţia persoanelor expuse la înţepăturile ţânţarilor
prin haine de protecţie, unguente;
 izolarea, tratarea corectă a bonavilor.
 Profilaxie specifică activă: administrare de vaccinuri vii atenuate pentru
orice arbovirus.
 VIRUSUL RABIC
 Familia Rhabdoviridae; genul Lissavirus; specia virusul rabic.
Denumirea familiei derivă de la cuvântul grecesc rhabdos (bastonaş),
caracter care defineşte forma virionilor.
 ANTIGENUL VIRAL. MORFOLOGIE
 Este un virus de formă cilindrică, cu una din extremităţi rotunjită şi cealaltă
plană, ceea ce le conferă aspectul de cartuş. Dimensiune: 180/75 nm.
Este un virus ARNss, cu polaritate negativă, nesegmentat.
 În structura virusului intră: nucleocapsida sau ribonucleoproteina
virală şi învelişul viral.
 Nucleocapsida sau ribonucleoproteina virală
 Are simetrie helicoidală, înfăşurată ordonat în jurul axului central al
structurii, astfel încât la microscopul electronic se vizualizează ca un cilindru
cu striaţii paralele şi dimensiuni de 30-70nm;
 Nucleocapsida este constituită din genomul viral, strâns legat de
nucleoproteine. Nucleocapsida virală este infecţioasă, pe când ARN viral
singur, nu este infecţios.
 Genomul viral este alcătuit din ARN monocatenar, liniar, de sens negativ,
conţinând 5 gene: N, M1 (P sau NS1), M2 (M), G, L.
 Nucleoproteinele virale sunt următoarele: proteina N, proteina M1,
proteina L.
 Învelişul viral
 Situat la exteriorul nucleocapsidei,
pe suprafaţa căruia se află
proeminenţi spiculi, cu o lungime
de 6-7 nm.
 Este format dintr-un dublu strat
lipidic derivat din membrana
celulară. La suprafaţa sa se află
proiecţii (spiculi) ale
glicoproteinei G (peplomere), la
vârful cărora există o proteină cu
proprietăţi HA, iar în interiorul
acestora se află proteina M2
(matrix). Glicoproteina G este
implicată în neurovirulenţă, iar
proteina M2 are rol intermediar
între cele 2 structuri virale majore,
înveliş şi nucleocapsida (figura 1).
 Proteine celulare asociate
virionului sunt împachetate în
virion în cursul asamblării.
Acestea sunt: enzime cu rol în
fosforilare; proteine celulare
(actina, asociată proteinelor Figura 1: Structura schematica a virusului rabiei.
învelişului), care participă la
procesul de înmugurire.
 ANTIGENE VIRALE:
 proteina N (nucleocapsidală): antigen specific de grup, anticorpii faţă de
proteina N detectându-se prin RFC, imunoprecipitare sau ELISA. Proteina N
induce însă predominant răspunsuri de tip celular;
 proteina G: antigen specific de tip care induce formarea de anticorpi
neutralizanţi protectori, evidenţiaţi prin reacţia de seroneutralizare, dar şi
anticorpi de tip hemaglutinoinhibant.

 REALAŢIA VIRUS CELULĂ -GAZDĂ
 Virusul rabic prezintă neurotropism; el determină o relaţie de tip
litic cu celula gazdă.
 La animale de laborator (hamster, şoarece, cobai, câine, şobolan adult),
inoculate pe diverse căi (intracerebral, intranervos-în nervul sciatic,
intravenos, intramuscular, intraplantar, subcutan, prin sacrificare), după o
incubaţie de 10-30 zile, apare simptomatologia caracteristică de tip
encefalită rabică (stare generală alterată, tulburări de comportament-
agitaţie, hiperexcitabilitate, agresivitate, tremor, convulsii, hipersalivaţie,
tulburări de înghiţire, paralizii). După un interval de 1-10 zile survine coma şi
decesul.
 Prezenţa virusului rabic este atestată de apariţia corpusculilor
Babeş-Negri decelaţi prin coloraţia Seelers Manu în neuronii cerebrali.
Corpusculii Babeş- Negri sunt formaţiuni sferice sau ovoide
intracitoplasmatice, cu localizare în întreg nevraxul, preferenţial în cornul lui
Ammon.
 În culturi celulare (rinichi de hamster neo-natal, embrion de găină, culturi
diploide de origine umană, linii celulare continue): incluzii Babeş-Negri şi
efect citopatic necaracteristic, manifestat prin detaşarea celulelor
infectate, cu aspecte de îmbătrânire a acestora.
 BOALA LA OM
 Patogenie
 Rabia este o antropozoonoză; ea se transmite prin muşcaturi de
animal bolnav. Animalul sursă: vulpea, lupul, pisica, câinele.
 Omul se infectează prin introducerea, o dată cu muşcatura
animalului bolnav, prin saliva acestuia, a virusului rabic, sau prin soluţii
de continuitate ale tegumentului, extrem de rar pe cale aerogenă (în
peşterile locuite de lilieci).
 Virusul rămâne cantonat la locul de intrare un timp variabil
(câteva zile - luni) unde persistă şi se multiplică în ţesutul adiacent
(miocite). Traversând joncţiunea neuro-musculară (prin ataşarea virusului la
receptorii nicotinici de acetilcolină de la joncţiunea neuro-musculară),
virusul se propagă axonal, centripet (neuroprobazie), către SNC, în
măduvă, apoi în creier, unde se multiplică abundent la nivelul corpilor lui
Nissl. Se produce degenerescenţa neuronală, cu prezenţa în citoplasmă a
incluziilor Babeş-Negri, alcătuite din nucleocapside virale, cu precădere în
neuronii cornului lui Ammon, circumvoluţiunea hipocampului, cerebel,
măduva spinării.
 Leziuni histologice: polioencefalita şi formarea de manşoane
limfocitare şi plasmocitare perivasculare.
 Transportul progenilor se face la nivelul sinapselor, pe cale
axodendritică şi axoaxonică. De la nivelul nevraxului virusul se poate
răspândi şi în alte teritorii (glande salivare, glande SR, rinichi, pancreasul
exocrin, miocard, cornee, conjunctivă), generalizarea infecţiei făcându-se
de-a lungul traseelor nervoase, prin septinevrită.
 Aspecte clinice
 Rabia este o antropozoonoză. Omul se infectează prin muşcătura
unui animal bolnav de rabie.
 Incubaţia este de: 10 zile-6 luni (3-8 săptămâni).
 Stadiul prodromal este relativ scurt, de 2-4 zile, cu simptome
nespecifice: febră moderată, anorexie, cefalee, dureri de gât, parestezii în
zona muşcăturii, nervozitate, anxietate.
 În perioada de stare apar semne de encefalomielită rabică, care
evoluează în 3 stadii: melancolic (2-4 zile), de excitaţie (6-12 zile) şi
paralitic.
 Simptomele propriu-zise: hiperexcitabilitate (hipersalivare,
lăcrimare, transpiraţie, hiperestezie cutanată senzorială), aerofobie,
fotofobie, contracţii musculare dureroase în cursul deglutiţiei,
hidrofobia (determinată de spasme ale musculaturii faringiene), dilataţie
pupilară, halucinaţii, convulsii, febră (40-410C), tensiune arterială
oscilantă, dificultăţi de respiraţie.
 Există şi o formă paralitică de rabie, caracterizată prin: parestezii şi
dureri ale membrelor, urmate de paralizii flasce progresive ascendente, de
la membrele inferioare până la teritoriile inervate de nervii cranieni, însoţite
de disfuncţii ale sfincterelor, tulburări respiratorii şi de ritm cardiac.
 Moartea survine la 3-4 zile interval în rabia furioasă şi la 5-6 zile în
rabia paralitică, prin stop cardiac şi respirator. Rabia evoluează letal practic
în 100% din cazuri.
 Imunitate
 Imunitatea umorală
 Se caracterizează prin prezenţa anticorpilor de tip neutralizant anti-
glicoproteină G şi antiproteină N, care determină protecţie certă. În boala
naturală, aceşti anticorpi sunt prezenţi în ser la debutul bolii, în creier şi în
LCR. Nu se poate face corelaţie între nivelul anticorpilor neutralizanţi şi
protecţie. O dată turbarea declanşată, aceasta evoluează în prezenţa
anticorpilor neutralizanţi.
 Mecanismele efectoare ale imunităţii umorale sunt: citoliza
celulelor infectate, mediată de complement şi ADCC.
 Imunitatea celulară
 Se caracterizează prin răspuns imun limfocitar de tip T CD4 (anti- antigen
N) şi T CD8 (anti-glicoproteină G şi anti-proteină N).

 DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
 Se practică la animalul bănuit.
 La om se face identificarea antigenică prin imunofluorescenţă (IF)
pe amprente corneene sau pe biopsii din mucoasa bucală sau piele. Post
mortem: IF pe secţiuni din creier (incluzii Babeş-Negri).
 EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT
 Epidemiologie
 Omul se infectează cu v. rabic prin: muşcatură de animal turbat;
lingerea unei escoriaţii sau plăgi tăiate de către un animal bolnav; ingestia
de carne de vită infectată; inhalarea de aer în peşterile cu lilieci contaminaţi
cu rabie.
 Surse de infecţie: animale sălbatice (vulpe, lup, liliac) şi animale
domestice (pisica, câinele).
 Profilaxie
 Profilaxia generală: lupta împotriva rezervorului animal.
 Profilaxia specifică: vaccinuri vii atenuate (vaccinul Pasteur) şi
vaccinuri inactivate.
 Tratament
 Constă în seroterapie şi vaccinare, folosindu-se vaccinuri
preparate în celule diploide umane (CDU).
 PRIONII ŞI PRIONOZELE
 GENERALITĂŢI
 În ultimii 5 ani, preocuparea pentru bolile prionice a depăşit domeniul
medical, intrând în atenţia opiniei publice mondiale datorită problemelor
majore de sănătate publică ridicate, cu implicaţii atât în relaţiile economice,
cât şi politice, statale şi interstatale.
 Semnalul de alarmă a fost dat în anul 1994, în Anglia, de apariţia noilor
variante de boală Creutzfeldt-Jakob (CJ) anume, 20 de cazuri la tineri.
Variantele de CJ s-au dovedit a fi produse de tulpini prionice cu proprietăţi
pe de o parte distincte de cele incriminate în alte tipuri de boală CJ
(sporadică, genetică) cunoscute până atunci, iar pe de altă parte cu
proprietăţi foarte apropiate de cele ale tulpinilor din ESB (encefalopatia
spongiformă bovină). Aceste aspecte au condus la conluzia că prin
consumul de carne de vită (probabil infectată cu agentul prionic ESB),
aceste tulpini s-au transmis, odată cu carnea infectată, pe cale enterală, la
om, generând boala prionică, demonstrându-se în acest fel, absenţa
oricărei bariere interspecie (bovine-om) pentru agentul prionic infecţios.
 PRIONII sunt agenţi infecţioşi de natură proteică, cu proprietate unică,
aceea de a se multiplica, deşi sunt lipsiţi de acid nucleic, responsabili de
inducerea unor afecţiuni ale sistemului nervos central, la om şi la animale,
denumite encefalopatii spongiforme transmisibile (EST).
 Aceste encefalopatii spongiforme transmisibile (EST), sunt boli
neurodegenerative cauzate de un agent patogen a cărui natură, proprietăţi,
multiplicare şi transmisie rămân încă şi astăzi incomplet cunoscute; ele se
caracterizează printr-o perioadă foarte lungă de incubaţie (perioadă de
infecţie ce durează luni până la 30 de ani), perioada de boală propriu-zisă
(odată cu apariţia primelor semne clinice şi cu evoluţia unor tulburări grave
anabolice), totdeauna cu sfârşit letal.
 Până astăzi au fost descrise următoarele
boli prionice:
 la animale: boala scrapie, ESB (bovină),
encefalopatia transmisibilă a nurcilor, a
antilopei africane şi elanilor, a felinelor şi a
struţilor;
 la om: boala kuru, boala Creutzfeldt-Jakob,
sindromul Gerstman-Straussler (SGS),
insomnia fatală familială (IFF), boala Alper.
 Termenul de prion, semnificând „proteine
infecţioase” - „protinaceous infectious
particle“ (PrPres, PrP), a fost introdus în
biologia moleculară de către Stanley
Prusiner de la Universitatea San Francisco
în 1982 anterior acest agent infecţios fiind
cunoscut sub numele protovirinae, virinos,
virus latent, virus conveţional. După teoria
lui Prusiner, aceşti prioni ar reprezenta
agenţi infecţioşi lipsiţi de agenţi nucleici,
formaţi exclusiv din proteine, ceea ce
apărea în totală contradicţie cu dogma
centrală a biologiei moleculare, prin
acceptarea unei codificari şi multiplicări ale
acestei proteine prionice infecţioase, nu prin Figura 2: Structura prionilor.
intermediul propriului agent nucleic al
agentului prionic, ci prin intermediul acidului
nucleic al celului gazdă (figura 2).
 Conform unei ipoteze recente (anul 2000) prionii ar fi nişte epigene care ar fi
transferate de la un organism la altul prin intermediul unui ADN cu rol de
vector, dar nu şi de genă.
 Altă teorie susţine că responsbil (vector) de transmisia bolii prionice naturale
scrapie le oi şi capre ar fi un agent microbian. Proteina acestui agent
microbian s-ar asemăna cu PrPc(proteina celulară normală de la suprafaţa
membranei plasmatice), fiind capabilă a se replica în celula gazdă prin
folosirea ADN gazdei mamifer. Simultan cu această multiplicare, proteina
microbiană ar putea declanşa în celula gazdă o reacţie autoimună şi/sau
degenerativă, un fenoment asemănător fiind descris faţă de antigenul
proteic al amibei Naegleria gruberii.
 O altă ipoteză susţine că: expunerea bianuală în anii '80, în Anglia, a
animalelor la avicidul phosmet (folosit la tratarea păşunilor pentru
îndepărtarea păsărilor) şi ingerarea acestor substanţe toxice odată cu
furajele (absorbţia enterală) - o primă concentrare în ţesuturile animale,
urmată de a 2-a concentrare cu ocazia prelucrării industriale a prafului de
oase şi organe animale pentru hrana vitelor, a dus la acţiunea nocivă,
remanentă a concentratului de avicid din praful furajer asupra PrPc din SNC
al bovinelor furajate artificial, având drept rezultat apariţia isoformei
patologice PrPres responsabilă de apariţia ESB epidemic. Comform acestei
ipoteze ESB determinată de acţiunea omului ar fi o clasă nouă de
manifestări cronice neuroexcitotoxice întârziate induse de phosmet la
bovinele sensibile.
 PrP este produsul de clivaj al unei proteine normale de 33-35 kDa
(PrPc).
 Proteina precursoare este o glicoproteină cu o structură tridimensională
unică, prezentă la suprafaţa membranei plasmatice a tuturor celulelor din
organism, dar cu cea mai mare concentraţie pe suprafaţa celulelor
neuronale (figura 3). Ea are rol în:
 memorie (prin codificarea şi conservarea stabilă a informaţiei). Este foarte
abundentă în special în hipocamp (sediul memoriei), primul simptom al bolii
prionice (prin distrugerea PrPc şi acumularea PrPres) fiind pierderea
memoriei;
 în transmisia sinaptică (interacţiuni cu receptorii de acetilcolină - în
reglarea numărului de chemoreceptori pentru acetilcolină);
 rol trofic pentru celulele cerebeloase Purkinje cărora le asigură
longevitatea;
 rol în stabilirea conexiunilor celulă-celulă în ariile sinaptice, şi între
celulele neuronale - celule gliale;
 rol în menţinerea somnului şi reglarea intensităţii acestuia;
 rol în reglarea unor aspecte legate de metabolismul Cu++, determinând
creşterea la stressul oxidativ prin exercitatea unei acţiuni de echilibrare a
nivelurilor Cu/Zn SOD (cantitatea exagerată de PrP ducând la scăderea
rezistenţei la acest tip de stres).
Figura 3: Patogenia infecţiei
prionice
 PrP este izoforma patologică de tip PrPSC, PrPESB şi PrPCJD a
proteinei normale PrPc; structura primară a ambelor proteine este
asemănătoare (de 250 de aminoacizi), dar structura secundară este diferită:
PrPc are structura secundară de tip α-helix, pe când cea a PrPs (scrapie)
este de tip β-plisat, însoţită de modificări ale structurii terţiare.
 Această PrP aparţine grupului de proteine denumite autofoldaze, capabile
de autoreplicare, denumite şi „chaperone“, având rolul de supraveghere
posttranslaţională în sinteza proteinelor, pentru realizarea corectă a
conformaţiei structurale a acestora. Astfel, PrPc nou sintetizată, pentru a
deveni activă, are nevoie de o structură secundară de tip α-helix. Plierea
corectă se realizează în prezenţa unei proteine „chaperone“.
 PrP apare într-un proces de alterare (conversie) postranslaţională a
structurii secundare (conversie din forma de împăturire alfa-helix în
conformaţie beta de foi pliate) şi terţiară (sub influenţa ionilor de Cu) a
proteinei PrPc normale a gazdei, proces de conversie prin care izoforma
câştigă capacitate de a-şi codifica infecţiozitatea. Astfel, această proteină
PrP „chaperone“ anormală apărută va servi posttranslaţional ca matriţă
pentru realizarea de structuri de tip β-plisat, în loc de α-helix. Aceste
proteine PrPcanormale se comportă ca un agent infecţios, utilizând
proteinele celulare pentru propagarea exponenţială a informaţiei structurale,
anormale, proprii.
 PrP se izolează din plăcile amiloide cerebrale, fiind componentul principal al
acestora.
 Morfologic, apar ca structuri filamentoase „SAF“(scrapie associated
filaments).
 PrP are greutate moleculară de 21-30kDa.
 PrP purificată polimerizează sub formă de bastonaşe, cu dimensiuni de 10-
20nm, care se aseamănă cu amiloidul, ultrastructural şi biochimic.
 Susceptibilitatea la EST este determinată genetic.
 Expresia PrPc umană este codificată de gena PRNP, de pe braţul scurt al
cromozomului 20. Această genă are un cadru deschis de citire de 253 de
codoni (ORF).
 Unele EST la om sunt familiale, ereditare: boala Creuzfeld-Jacob (BCJ),
boala Gerstman-Sträussler-Scheincker (BGSS), insomnia fatală familială
(IFF), sugerând o transmitere de tip autosomal dominant.
 Aspectele diferite clinice, histopatologice sunt determinate de numeroase
mutaţii punctiforme care interesează codonii din regiunea ORF ai genei
PRNP. Astfel, mutaţiile în codonii 200, 210, 232 determină tabloul clinic al
BCJ, mutaţiile codonilor 117, 198, 217 se corelează cu BGSS, iar mutaţiile
situate la codonii 129, 178 cu IFF sau BCJ (secundar mutaţiilor sinteza de
valină va duce la apariţia BCJ, sinteza de metionină la IFF).
 Polimorfismul codonilor poate fi factor asociat al diversităţii clinice.
 CULTIVAREA PRIONILOR
 Pentru cercetarea relaţiei prioni-celulă gazdă s-au folosit animale
(cimpanzei) şi substraturi celulare de creier, la care s-au administrat
suspensii de creier de la bolnavi cu boală Kuru sau BCJ.
 Animale
 Cimpanzeii inoculaţi intracerebral cu suspensii de creier de la bolnavi de
Kuru sau filtrate acelulare de la pacienţi cu BCJ, au reprodus boala după o
latenţă de 1 an.
 S-a demonstrat de asemenea că numeroase alte specii animale pot fi
infectate cu astfel de produse: maimuţe, şoareci, hamsteri, nurci, pisici, oi,
bovidee. Concluzia: prionii pot fi transmisibili interspecii.
 Culturi celulare
 Culturi de explanturi de creier inoculate cu agenţi Kuru sau ai BCJ îşi
păstrează infectivitatea pe o perioadă de 25-70 zile de menţinere a acestora
in vitro.
 ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ASUPRA PRIONILOR
 PrP sunt rezistente la agenţii care inactivează acizii nucleici: radiaţii
ionizante, radiaţii u.v., nucleaze (DN-aze, RN-aze), proteze.
 PrP sunt rezistente la agenţi chimici ca: aldehidele (formaldehide,
glutaraldehide), propiolactona, hidroxilamina, psoralen.
 PrP sunt parţial inactivate de: căldură (1000C), fenol, hidroxid de Na.
 Agenţii prionici sunt foarte rezistenţi la metodele obişnuite de sterilizare, iar
fixarea în formol a ţesuturilor animale determină creşterea rezistenţei
agenţilor prionici chiar şi la autoclavare ulterioară la 1340C timp de o oră. În
prezent se consideră drept sterilizare eficientă menţinerea probelor infectate
1 oră în soluţii NaOH 1M urmată de autoclavare la 1340C timp de
30min, doar în cazul netratării anterioare în etanol sau formol. În 1999
literatura de specialitate modernă consideră drept cel mai bun procedeu
pentru distrugerea agenţilor, tratamentul cu acid picric saturat 15 minute,
urmat de autoclavare sub presiune la 1210C, 10 minute, tratament cu
acid formic la 5 minute, şi apoi cu guanidintiocianat 4M, 2 ore la +4
grade Celsius.
 Rezistenţa particulară a PrP ar fi expresia modificărilor sale
conformaţionale, care determină deficienţe de transportare la suprafaţa
celulei şi de catabolizare, consecinţa fiind tendinţa de a forma agregate
fibrilare, cu acumulare anormală în substanţa cerebrală şi dezogarnizarea
acesteia.
 PATOGENIE
 Intrarea în organism a agenţilor prionici se face pe:
 cale orală: este cazul bolii Kuru care a apărut datorită canibalismului
practicat ca ritual de către componenţii unor triburi din Papua (Noua
Guinee) prin ingestie de creier de la decedaţi, sau a encefalopatiei
spongiforme bovine (ESB), care a apărut consecutiv hrănirii bovinelor cu
făină de carne, insuficient prelucrată termic, provenită de la oi şi capre;
 parenteral: prin injecţii cu preparate contaminate, transfuzii, intervenţii
chirurgicale, transplanturi de organe;
 căi potenţiale de contaminare iatrogenă: creierul şi alte ţesuturi
(duramater, cornee).
 Diseminarea în organism:
 pe cale limfatică: după o primă replicare în ganglionii regionali, invadează
căile limfatice, apoi calea sanguină şi, prin intermediul trombocitelor
infectate, se localizează în ţesutul reticulo-endotelial;
 pe cale nervoasă, centripet, pe traseele nervoase prin măduvă la SNC.
 Studii recente au demonstrat că după infectarea cu agent prionic infecţios a
ţesutului cerebral al animalului respectiv se declanşează o suprastimulare a
sistemelor cerebrale GABA şi glutamat-ergice pe termen lung, ceea ce
corespunde perioadei de latenţă (de infecţie) până la declanşarea bolii -
emergenţa primelor semne clinice- care duce la distrugerea sistemului
inhibitor GABAergic al creierului şi la un proces neurotoxic generalizat.
 Nu se cunosc modalităţile de eliminare din organism ale prionilor, deşi
prionii au fost evidenţiaţi în sânge şi urină.
 ASPECTE ANATOMO-PATOLOGICE
 Din punct de vedere anatomo-patologic, toate encefalitele spongiforme se
caracterizează prin degenerarea celulelor neuronale cu vacuolizare
progresivă a corpilor neuronali, dendritelor şi axonilor, cu proliferare reactivă
glială astrocitară excesivă în zona corticală şi subcorticală, cu depunerea
unor fibre formate dintr-o isoformă patologică (PrPs ) a proteinei prionice
celulare PrPc cu aspect tubulovezicular în prelungirile postsinaptice. În final,
aspect de „status spongious“ al materiei cenuşii.
 ASPECTE CLINICE
 EST la om sunt: boala Cteuzfeld-Jacob (BCJ), boala Gerstman-Sträussler-
Scheincker (BGSS), insomnia fatală familială (IFF), boala KURU.
 Boala Creuzfeld-Jacob(BCJ)
 Debutează în jurul vârstei de 65 de ani, cu oboseală, anxietate,
confuzie. În perioada de stare apar miocloniile, ataxia cerebeloasă,
simptome piramidale şi extrapiramidale, mutism akinetic, demenţă
progresivă. Evoluţia este fatală în decurs de 6 luni-1 an.
 Există 3 forme de BCJ:
 sporadică: corelată cu rata mutaţiilor ce pot surveni în gena PRNP;
 familială-ereditară: datorată mutaţiilor punctiforme sau de inserţie în
regiunea genei PrPc;
 iatrogenă: urmarea unor tratamente sau manevre chirurgicale
 În 1997 literatura cita mai mult de 100 de cazuri de BCJ iatrogenă. Această
formă poate apărea la orice vârstă, se datorează transmiterii agentului
prionic infecţios prin instrumente infectate (electrozi pentru EEG,
instrumente chirurgicale, stomatologice, de explorări paraclinice, ORL),
implantarea la om de biomaterie de origine umană (grefa de cornee, de
duramater, de timpan, grefoane cutanate de la cadavru cu boală CJ, ipotetic
grefoane de orice ţesut infectat cu agent CJ) sau de origine animală (valve
cardiace de origine bovină), produse de sânge şi plasmă provenind de la
persoane infectate cu agent CJ, administrare de hormoni pituitari de
creştere din extrase de hipofiză de la cadavre cu boală CJ, vaccinare cu
vaccin antirabic preparat din ţesut cerebral de la animal infectat cu agent
prionic, preparate cosmetice sau farmaceutice din ţesut bovin, infectarea
personalului medico-sanitar (chirurgi, neurochirurgi, ortopezi, ORL-işti,
stomatologi, anatomo-patologi) prin microtraumatisme în cursul unor
intervenţii pe bolnavi sau manipulări de ţesuturi infectate cu agent CJ.
 Varianta nouă a BCJ (CJnv) reprezintă o entitate distinctă clinico-
patologică, semnalată între 1994 şi 1998 în Anglia (48 de cazuri) şi Franţa
(3 cazuri) care afectează adolescenţi şi persoane tinere (26-29 de ani),
homozigoţi pentru metionină la codonul 129. Clinic se caracterizează prin
apariţia precoce a tulburărilor psihice, urmate de ataxie, mişcări involuntare,
tulburări cognitive- pierdere de memorie, durata medie a bolii fiind 18 luni.
 Boala Gerstman-Sträussler-Scheincker (BGSS)
 Cu caracter familial, apare la vârsta de 45-50 ani, cu o simptomatologie
asemănătoare BCJ, dominată de ataxie spinocerebelosă şi demenţă.
 Insomnia fatală familială (IFF)
 Descrisă de Medori în 1992, este o boală cu caracter familial (într-o singură
familie au fost afectaţi 29 membri pe parcursul a 5 generaţii). Clinic se
manifestă prin: insomnie netratabilă, mioclonii, ataxie, hipertermie,
tahicardie, hipertensiune, confuzie, halucinaţii. Histologic: atrofie selectivă a
nucleilor anterior ventral şi mediodorsal. Durata bolii: 13 luni.
 Boala KURU
 Se caracterizează clinic prin: ataxie cerebeloasă (kuru-tremurături),
rigiditate, caşexie progresivă , cu sfârşit letal.
 EST la animale:
 Scrapie (la tremblante sau trotting desease)
 Este prezentă sub formă de infecţie endemică la oi şi capre. În ultimii 4 ani au fost
semnalate epidemii de scrapie în Irlanda, Islanda, Cipru (facând referire specială
la Franţa - 21 de epidemii în 1998). S-a dovedit că susceptibilitatea animalelor la
infecţie e legată de cea a codonilor 136, 154 şi 171. În studii efectuate s-a dovedit
că la 80% din oile infectate cu scrapie, isoforma patologică PrP rezistentă la
nuclează, a fost detectată în probe de ţesut de splină, ganglioni limfatici,
placentă. Cea mai frecventă cale de transmitere ramâne însă calea orală.
 2. ESB („boala vacii nebune”)
 E considerată o boală creată de mâna omului. A fost semnalată pentru prima
oară în Anglia. A apărut drept consecinţă a unei practici greşite industriale de
tratare termică a prafului de carne, de creier, ce provin de la oi şi capre, probabil
infectate cu PrP folosite ca adaos alimentar pentru bovidee. Carcasele acestor
animale nu au mai fost pretratate prin extracţie cu solvenţi organici timp de 8 ore,
proces urmat de expunerea la vapori supraîncălziţi pentru îndepărtarea
solvenţilor. Fără această procedură infectivitatea prionilor se conservă, iar
adaosul în hrană a determinat epidemia de encefalopatie spongiformă bovină
(ESB) prin inocularea agentului scrapiei la bovine.
 Perioada de incubaţie a durat 3-8 ani, primele cazuri de boală clinică
(excitabilitate, mişcări nervoase ale urechilor şi ochilor, hipersensibilitate la
atingere, zgomot, lumină, ataxie) apărând la 70.000 de bovine; deşi în 1989 s-a
renunţat la această practică de hrănire a animalelor, între 1989 şi 1994 epidemia
de ESB a cuprins 25.404 de cirezi. În 1996 o nouă epidemie în Anglia a dus la
sacrificarea (incinerarea) a 14 milioane de bovine, culminând cu apariţia primelor
noi cazuri de boală CJnv la om. Realitatea ultimilor ani a prezentat proba cea mai
convingătoare a dipariţiei barierei dintre specii în cursul transmiterii ESB de la
bovine la om. În ultimii 4 ani au fost depistate epidemii de ESB în Anglia, Irlanda,
Franţa.
 DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
 În ultimii ani a fost studiat un număr mare de teste de laborator pentru
diagnosticul ante-mortem al infecţiei prionice, dar dificultăţile întâmpinate s-
au dovedit deosebit de mari: metodele utilizate nu au dus totdeauna la
detecţia PrP în eşantioanele înalt infecţioase. S-a constatat că prezenţa
PrP nu poate fi detectată (sub valoarea de 1 milion de particule
infecţioase/g ţesut cerebral) în stadiile timpurii ale infecţiei (perioada
asimptomatică). PrP nu a putut fi niciodată evidenţiată în elementele
figurate albe ale sângelui şi nici în mixturile de hormoni de creştere cu agent
prionic prezent care au provocat bloala CJ.
 Produsele patologice analizate: biopsii de ţesut cerebral, ganglioni spinali,
nervi periferici, sânge, LCR.
 Metode de studiu:
 Examenul histopatologic direct al ţesutului cerebral bioptic prezintă un
risc major (în caz de CJ) de morbiditate şi frecvent poate fi făcut fără a
prinde zonele cu leziuni caracteristice, obţinându-se astfel rezultate fals-
negative.
 Examenul imuno-histo-chimic este folosit pentru evidenţierea
depozitelor de PrP în ganglionii splinali, enterici şi nervi periferici în BCJ,
GSS, IFF, ESB şi scrapie prin tratarea amprentelor de ţesuturi cu anticorpi
monoclonali marcaţi fluorescenţi.
 Western blotting-ul (immunoassay) permite efectuare unui diagnostic
preclinic, precoce al BCJ, prin detectarea markerului PrP în material bioptic
de ţesut tonsilar şi apendicular uman, în LCR, sânge şi derivate de plasmă
(albumină, Ig) până la doza infectantă de 5-10 μg PrP şi respectiv 10 UI/ml.
Markerul PrP este evidenţiat prin cuplare cu anticorpi monoclonali.
 PET-blotting-ul este o metodă mult mai sensibilă decât Western blotting-ul
convenţional. Cu această metodă devine posibilă detectarea PrPres şi în
perioada de incubaţie, cu mult înainte de aapariţia semnelor clinice, şi
în cazul bolilor prionice cu niveluri foarte scăzute de PrP. Tehnica este
sensibilă la detectarea PrP în ţesuturi fixate în formol şi incluse, în parafină.
Cu această metodă poate fi investigat ţesut cerebral de arhivă provenind din
cazuri BCJ sporadice şi câştigate, ESB şi scrapie. Metoda a dat rezultate
concludente şi în cazurile în care imunchimia a fost echivocă sau chiar
negativă.
 Sunt în curs de standardizare metoda ELISA cantitativă, elecrtoforeza
capilară, sprectrioscopie în infraroşu.
 PCR şi cromatografia au fost introduse în ultimii ani în practica medicală
pentru controlul produselor biofarmaceutice (derivate din plasmă), utilizate
în tratamentul coagulopatiilor.
 PCR şi hibridizarea dot blot (cu marcare 32P) se folosesc pentru
determinarea variantelor alelice PrPc şi selectarea variantelor codonului 171
arginină care s-a dovedit (la oi) corespunzător animalelor rezistente natural
la scrapie, în vederea selecţionării, din turmele de oi, a exemplarelor
rezistente la infecţie, pentru crearea unor noi generaţii de animale rezistente
în focarele endemice.
 Diagnosticul bolii prionice de certitudine rămâne evidenţierea
leziunilor histopatologice cerebrale, post-mortem.
 EPIDEMIOLOGIE
 Rezervorul de boală: omul , dar şi animalele. Căile de transmitere a
bolilor prionice: orală, iatrogenă, cu caracter profesional.
 1. Calea de tranmisie orală a agentului ESB
 Indică rezistenţa la sucul gastric şi la proteazele intestinale, acesta
ajungând la ganglionii limfatici şi ileonul distal. Cercertări efectuate în Belgia
în anul 2000 au raportat 79 de cazuri confirmate anatomo-chimic şi
imunohistichimic a fi boala CJD şi au fost puse în legătură cu epidemia de
ESB.
 Noile variante CJ semnalate în Anglia şi Franţa care au afectat persoane
tinere (media vârstei 26-29 ani) în comparaţie cu cazurile clasice de CJ ce
apar după 57 de ani, au fost relaţionate cu consumul de carne de vită
infectată cu agent ESB. Aceste cazuri dovedesc că bariera de specie
pentru agenţi prionici este depăşită. Dispariţia barierei de specie s-ar
datora capacităţii de adaptare prin anumite modificări genetice a
respectivului agent infecţios la noua gazdă, consecinţa acestor modificări
genetice fiind creşterea virulenţei.
 Tot literatura de specialitate menţionează că fiind foarte grav faptul că
oficialităţile sanitare consideră drept absentă infecţia prionică acolo unde
nu este detectată prezenţa PrP, deşi poate exista agent infecţios foarte
virulent (dar în cantitate mică, încă nedetectabilă cu ajutorul tehnicilor de
diagnostic actuale) şi care poate fi transmis foarte uşor de la indivizi cu
infecţii asimptomatice la indivizi sănătoşi. Astfel, în cazul seviciilor
veterinare carnea unor vite infectate (asimptomatice) considerate indemne
de infecţie (din cauza unor metode de laborator cu sensibilitate scăzută)
poate fi dată în consum, afectând populaţia.
 Ţinând cont de aceste aspecte, cea mai urgentă datorie a specialiştilor este
analizarea cu mare atenţie a tuturor situaţiilor suspecte înainte de a se lua
decizia admiterii în consum a anumitor produse alimentare provenite din
zone endemice, cât şi aceea de implementare a metodelor celor mai eficace
de diagnostic pentru depistarea eficientă, cât mai precoce a agentului
prionic infecţios.
 În cazul epidemiilor de ESB carnea de la animalele (bolnave şi suspecte) se
distruge prin incinerare. În prezent nu se cunoaşte încă amplitudinea reală a
contaminării umane în Anglia unde au evoluat epidemiile din 1986-1996 de
ESB, contaminarea bovină reală actuală în câteva ţări deja menţionate în
care a fost semnalată boala. Unele lucrări de specialitate ridică ipoteza unei
posibile infectări a apelor prin descărcarea agenţilor prionici în apele
deversate din zona abatoarelor şi păşunilor, ţinându-se cont de rezistenţa
foarte mare a infectivităţii lor în mediul extern.
 2- Calea de transmitere iatrogenă
 Transmiterea agentului prionic infecţios se pote realiza prin:
 instrumente infectate (electrozi pentru EEG, instrumente chirurgicale,
stomatologice, de explorări paraclinice, ORL);
 implantarea la om de biomaterie de origine:
 - umană (grefă de cornee, de duramater, de timpan, grefoane cutanate de
la cadavru cu boală CJ, ipotetic grefoane de orice ţesut infectat cu agent
CJ);
 - animală (valve cardiace de origine bovină);
 administrarea de produse de sânge şi plasmă provenind de la persoane
infectate cu agent CJ;
 administrare de hormoni pituitari de creştere din extrase de hipofiză de la
cadavre cu boală CJ;
 vaccinare cu vaccin antirabic preparat din ţesut cerebral de la animal
infectat cu agent prionic;
 preparate cosmetice sau farmaceutice din ţesut bovin;
 infectarea personalului medico-sanitar (chirurgi, neurochirurgi, ortopezi,
ORL-işti, stomatologi, anatomo-patologi) prin microtraumatisme în cursul
unor intervenţii pe bolnavi sau manipulări de ţesuturi infectate cu agent CJ.
 Din 1993 pe plan internaţional au fost luate măsuri de prevenire a
răspândirii agenţilor infecţioşi prionici prin excluderea donatorilor de sânge
cu potenţial infectant (donatori transfuzaţi). În prezent se discută excluderea
donatorilor cu sejururi petrecute în Marea Britanie şi în ţări cu ESB (Irlanda,
Franţa, Belgia, Danemarca, Spania, Portugalia, Italia, Germania,
Luxemburg).
 Având în vedere numărul mare de cazuri CJ iatrogen, cât şi rezistenţa
foarte înaltă a agenţilor prionici infecţioşi la procesele obişnuite de
sterilizare, apare recomandarea expresă pentru serviciile de chirurgie,
anestezie şi reanimare etc. de recunoaştere a pacienţilor cu risc şi de
respectare, în legătură cu aceştia, a anumitor măsuri de precauţie. Acestea
se referă la faptul că instumentarul folosit pentru investigaţii paraclinice
(bronhoscop, endoscop), instrumente pentru intervenţii chirurgicale, canule
pentru intubaţie indotraheală la bolnavii cu CJ trebuie distrus (şi nu refolosit
după o sterilizare obişnuită), în ciuda tuturor pierderilor economice foarte
mari pe care aceste măsuri le provoacă serviciilor respective.
Recomandările sunt valabile şi pentru serviciile stomatologice,
oftalmologice.
 Perioada de incubaţie: 2 luni-2 ani.
 3. Transmiterea cu caracter profesional
 A fost semnalată la pesoane ce vin în contact cu ţesuturi infectate şi sânge:
măcelari, personal medical (neurochirurgi, oftalmologi, anatomopatologi, în
ambulatorii de asistenţă medicală, cabinete dentare, servicii chirurgicale
neurologice, ORL, prosecturi, bănci de ţesuturi şi organe).
 Acest lucru este posibil datorită faptului că un agent infecţios prionic foarte
virulent (dar în cantitate mică, încă nedetectabilă cu ajutorul tehnicilor de
diagnostic actuale) poate fi transmis foarte uşor de la indivizi cu infecţii
asimptomatice la indivizi sănătoşi, de la produse de carne infectate la cei ce
le manipulează.
 PROFILAXIE
 excluderea de la donarea de organ a indivizilor cu antecedente familiale de
boli prionice şi a persoanelor la care li s-a administrat hormon hipofizar;
 manipularea cu precauţie a ţesuturilor şi organelor provenite de la pacienţi
cu EST;
 sterilizarea corectă a instrumentarului;
 incinerarea produselor biologice contaminate;
 incinerarea carcaselor animalelor bolnave de EST.
 TRATAMENT
 Până în prezent a fost testată eficenţa unui număr mare de preparate pentru
tratamentul bolilor prionice. Rezultatele nu sunt satisfăcătoare. Astfel se pot
administra:
 amfotericina B (a determinat doar prelungirea perioadei de incubaţie în
scrapie experimental);
 blocante ale sistemului polianionic (polioxometalaţi şi polianioni
organici);
 antivirale (amantadina şi citozina);
 imunomodulatorii (interferoni, imunosupresoare);
 hormonii;
 actinomicina D, metotrexat, iodoxorubicina, flupirtina (catadolon),
substanţe GABA antagonişti (progabid, pergabalid), ftalocianinele şi
tetrapirolii (o nouă clasă de inhibitori ai formării PrP ce promite a deveni o
sursă de agenţi terapeutici pentru infecţiile prionice).