Referat 

  Tema: „HIV-SIDA şi profilaxia ei.”

Student: Praguza Nicoleta

 HIV, prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (virusul
imunodeficienței umane), reprezintă două specii de Lentivirus din
subgrupul retrovirusurilor, HIV-1 și HIV-2, care cauzează la om sindromul
imunodeficienței dobândite, SIDA. Acesta nu poate fi îndepărtat complet din
organism pentru că acest tip de virusuri are capacitatea de a-și înscrie codul în codul
genetic al celulei gazdă. O infectare cu HIV duce după o perioadă lungă de incubare,
de ani, chiar zeci de ani, la declanșarea bolii SIDA.

1. Infecţia cu virusurile imunodeficienţei umane (HIV = human immunodeficiency virus) este

caracterizată printr-o evoluţie de lungă durată în care se produce degradarea progresivă a
imunităţii, în special celulară.

2. Sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA - syndrome de l'immunodeficience aquise

sau AIDS - aquired immune deficiency syndrome) reprezintă stadiul final al infecţiei HIV
caracterizat prin imunodepresie accentuată şi manifestările clinice ale acesteia, respectiv
infecţiile oportuniste şi neoplaziile.

Tipuri antigenice

HIV prezintă 2 tipuri distincte antigenic implicate în patologia umană: denumite HIV-1 şi HIV-
2.

HIV-1 este cel mai răspândit, fiind responsabil de majoritatea infecţiilor cu HIV. ¬ HIV-2 este
întâlnit în special în Africa, fiind mai puţin patogen decât HIV-1.

fiecare tip de HIV prezintă subtipuri cu distribuţie geografică predilectă. Diferenţe între HIV1
şi HIV2: • epidemiologic: HIV1 este răspîndit în toată lumea, iar HIV2 doar în Africa de Vest;
HIV2 are risc de transmitere mai scăzut decît HIV1

• originea: HIV2 derivă de la mangabeu (sooty mangabey), iar HIV1 de la cimpanzeu

• Genomul HIV2 nu are gena vpu ci vpx.

• patogenetic: HIV1 este mai virulent, inducînd SIDA într-un interval de timp de aproximativ
doua ori mai scurt;

• terapeutic: HIV2 este natural rezistent la inhibitorii non-nucleozidici de RT-ază; necesită

teste speciale de laborator pentru diagnostic

Taxonomie

• Familia: retrovirus - datorită replicării sale prin activitatea unei enzime RT (revers
transcriptaza) - transcrie ARN-ul viral în ADNdc.
• Subfamilia: lentivirusuri - produce o infecție cronică persistentă, efectul patogenic se
dezvoltă lent. • Retrovirusurile sunt virusuri ARN cu polaritate pozitivă, învelite, care prezintă
o reverstranscriptază (sintetizează ADN pe matriţă ARN).

• Revestranscripţia este un fenomen unic în biologie (ADN este de regulă decriptat prin
transcriere enzimatică în ARN).

Structură și funcționare: genomul viral

HIV este un retrovirus circular, din specia lentivirusurilor. Infecțiile cu acest tip de virus
decurg de regulă cronic, cu o perioadă lungă de latență, afectând și sistemul nervos.
Diametrul este de 100-200 nm ș este înconjurat de un înveliș de lipoproteine.
În interiorul acestui înveliș se găsesc circa 72-100 de complexe glicoproteice, formate doua
glicoproteine:gp 120 si gp41. Gp120 are rolul de legare de receptorii CD4 a celulei țintă.
Învelișul virusului se formează din membrana celulei gazdă și are deci o parte din proteinele
membranare ale celulei gazdă, de exemplu molecule HLA I și II și proteine de adeziune
(legare). Copia ARN-ului viral se află în interiorul a două capside alături de enzimele
reverstranscriptază, intergrază și protează, necesare pentru multiplicarea virală.
Genomul virusului HI este mai complex decât cel a altor retrovirusuri. Genele accesorii (vif,
vpu, vpr, tat, rev, nef) au alături de genele uzuale (gag, pol, env) îndeplinesc mai ales functii
regulatoare.
Nu este vizibil sub microscopul electronic din cauza diametrului foarte mic.

Structura HIV-
HIV este format din 2 lanțuri scurte de ARN, compuse din 9200 nucleotide precum și enzime
virale, clasificate astfel:

 proteine structurale/enzime virale. Produșii genelor gag, pol, env: revers-transcriptaza,

proteaza, ribonucleaza și integraza, toate încapsulate într-o anvelopă lipidică, care
conține antigenul Gp120 cu rol foarte important în legarea de CD4 a genomului HIV.
 proteine reglatoare Tat și Rev (HIV) și Tax/Rex (HTLV) modulează transcripția și sunt
esențiale pentru propagarea virusului.
 proteine auxiliare: Vif, Vpr, Vpu, Vpx, Nef, unele cu rol încă neelucidat.
Gag codeaza proteinele din capsidă: p55(proteină miristilată) care este precursor pentru
urmatoarele proteine :p17(matrice), p24(capsida) și p7(nucelocapsidă)precum și proteina
p6. Precursorul p55 de 55kDa este numit "asemblină", tocmai pentru a indica rolul său in
ansamblarea virală. Pol codează proteinele de mare importanța p11 (proteaza virală), p32
(integraza), p51(revers transcriptaza), si proteina p66. Env codează: glicoproteina gp120
aflată in membrana externă, si gp41(derivată din gp160 glicoproteina precursoare), aflată în
membrana intermediară. Aceste 2 proteine formează un compus noncovalent; o cantitate
substanțiala de gp120a fost depistată in zona de pătrundere a virusului; se pare ca această
protein constituie situsuri de legare pt receptorii CD4, precum și pentru alți receptori
transmembranari. Proteinele p24 si gp41 sînt înalt imunogenice iar răspunsul depinde in
mare masură de incărcarea virală și de capacitatea imunitară a celulei țintă. Antigenicitatea
acestor componenți determină diferitele moduri de detectare a anticorpilor.HIV are
abilitatea de a suferi ușor mutații, in mare parte datorate erorilor revers transcriptazei, care
introduce o mutație aproximativ la 2000 nucleotide. Această rată de mutație ridicată,
determină rezistența HIV-ului la atacul sistemului imunitar, capacitatea sa citotoxică este
crescută și poate rezista la terapia medicamentoasă
După intrarea în corpul uman, particulele virale sunt atrase datorită tropismului către cel mai
apropiat receptor CD4, de a cărui membrană celulară se atașează prin fuziune sau prin
endocitoză, după care are loc intrarea în celulă. Probabilitatea infectării la ambele tipuri de
HIV este determinată de capacitatea de legare cât mai rapidă de CD4, dar și de numărul de
receptori CD4 aflați în jurul locului de penetrare a virusului în organism. În interiorul celulei
are loc eliberarea RNA din anvelopa virală. Enzimele încep să producă gena pol, care la rîndul
său codează revers transcriptaza, enzima care transcrie fragmentul de ARN într-un model
de ADN proviral, utilizând aparatul metabolic și de sinteză proteică a celulei parazitate. Acest
ADN proviral va fi integrat în ADN-ul celulei gazdă prin intermediul integrazei, eliberată în
citoplasmă după distrugerea anvelopei virale. Odată ce ADN-ul proviral este integrat in ADN-
ul celulei gazdă, nu mai poate fi eliminat sau distrus decât prin distrugerea celulei însăși.
Începe replicarea HIV-ului în celula gazdă. Celulele infectate pot elibera virionii prin
fenomenul de înmugurire, sau eliberarea acestora după liza celulei, fenomen care duce la
infectarea altor celule. Anticorpii anti HIV nu apară organismul împotriva infecției, iar
infectarea virală poate persista foarte mult în ciuda unui titru înalt al anticorpilor.
 
 
Teoria modului de formare a virusului
 
Virusul HIV provine probabil de la virusul SIV găsit la cimpanzei.
Virusul HIV este strâns înrudit cu virusul care determină la primate boli asemănătoare cu
SIDA. Există o ipoteză, azi unanim acceptată, conform căreia virusul a trecut la începutul
secolului al XX-lea de la maimuță la om. Există referiri la cazuri care arată că această mutație
de la primate la om a avut loc (pentru cazuri izolate) deja înaintea secolului trecut.
Virusul HIV provine probabil de la virusul SIV (simian immunodeficiency virus) găsit la
cimpanzei. Nu există date certe privind timpul, locul, animalul gazdă, felul și numărul de
transmiteri de la primate la om.
La cimpanzei s-a descoprit un virus, numit SIV, aproape identic cu virusul HIV. Virusologii
din Birmingham, Alabama au elaborat teoria apariției virusului HIV. Virusul SIV de care se
îmbolnăvesc cimpanzei este compus din două virusuri, găsite ambele la macaci, o specie de
maimuțe vânate și mâncate de cimpanzei. Teoria elaborată spune că acești doi viruși s-au unit
în corpul cimpanzeilor, dând naștere virusului SIV. Transmiterea virusului la om a avut loc
conform părerii cercetătorilor deja în anii '30 ai secolului al XX-lea prin consumul cărnii de
cimpanzeu.
Alte cercetări au adus la iveală faptul că virusul a apărut prima dată în Africa de Vest, dar nu
se știe dacă nu au fost mai multe focare virale în zone geografice africane diferite. Cercetările
filogenetice a subtipurilor HIV și între HIV și SIV dau nașterii bănuielii transmiterii repetate
de la cimpanzeu la om în Camerun și/sau țările învecinate.
Teoria elaborată de Tom Curtis în 1992 nu a putut fi demonstrată de jurnalistul Edward
Hooper. Conform acestei teorii virusul ar fi fost transmis de la cimpanzei la om cu ajutorul
unui vaccin antipoliomielitic pentru că acest vaccin ar fi fost produs cu ajutorul cimpanzeilor
la sfârșitul anilor '50. Cu toate că se știe că au apărut cazuri mai dese de infectare în zona
actualei Republici Democratice Congo nu s-a putut demonstra această teorie pentru că o
mostră de vaccin păstrată la Londra a arătat nu doar absența ADN-ului de cimpanzeu, ci și
absența virusului HIV din acest ser, nefolosindu-se pentru acest ser organe de cimpanzeu.
 
Epidemiologie
1. Transmiterea sexuală
• Pe plan mondial 75-85% din infecţiile HIV au fost dobândite prin raporturi sexuale
neprotejate.
• Peste 70% din cazuri sunt imputabile unei transmiteri heterosexuale şi 5-10% unei
transmiteri homosexuale.
• Transmiterea sexuală se face prin intermediul mucoaselor bucale, vaginale sau
anale care vin în contact cu secreţii sexuale sau cu sânge care conţine virus.
• Deci orice tip de relaţie sexuală este potenţial contaminantă.
• Mucoasele prezintă o anumită permeabilitate vis-a-vis de HIV; se pot găsi celule
dendritice infectate în submucoasă după o expunere netraumatică a epiteliului
vaginal la HIV.
• Mucoasa rectală (epiteliu monocelular) este şi mai sensibilă la HIV.
• Raporturile ano-genitale prezintă un risc major de contaminare: - risc estimat de
0,5-3% pentru un raport anal receptiv - risc de 0,01-0,18% pentru un raport anal
penetrant. - risc pentru un raport buco-genital receptiv cu o persoană seropozitivă
sau cu status HIV neprecizat este estimat la 0,03% (în cazul homosexualilor).
• Riscul de transmitere a HIV în cursul unui singur raport vaginal este în medie de
0,1% , fiind de 0,15% în sensul bărbat-femeie şi de 0,09% în sensul femeie-bărbat.
• Riscul de transmitere pentru un partener sexual (nu pentru un raport sexual) este
de 10- 30% de la bărbat la femeie şi de 12% de la femeie la bărbat
2. Transmiterea percutană
 • răspunzătoare de 10-15 % din infecţiile HIV actuale
• se realizează prin expunerea la sânge sau produse de sânge infectat, cel mai
frecvent prin următoarele modalităţi:
•  utilizarea voluntară / accidentală a acelor contaminate de seringă: utilizatorii de
droguri i/v sau personal sanitar;
•  transfuzii de sânge / produse de sânge infectat;
•  transplante de organe / ţesuturi provenite de la un seropozitiv;
•  utilizarea unor instrumente contaminate în intervenţii chirurgicale, stomatologice,
efectuarea de tatuaje, manichiură, etc.
•  contactul accidental a unor mucoase sau plăgi cu secreţii contaminate cu HIV.
Riscul transmiterii
• Droguri i/v – riscul prin utilizarea în comun a seringilor = 6,7 /1000
• Transfuzii (sânge integral, plasmă, concentrate)  infectate: risc 70-90 % / unitate
transfuzată verificate: risc: 1/450.000-660.000 unităţi transfuzate
• Riscul profesional  înţepare cu ac contaminat=3-9/1000  expunerea
tegumentelor / mucoaselor intacte la sânge infectat < 1/1000
3. Transmiterea verticală (de la mamă la făt) = transmiterea perinatală  global = 12-
30%:  prenatală (transplacentară) = 10 %;  intrapartum 60 %;  postpartum
(alăptare);
•  Rata de transmitere cea mai mare este realizată intrapartum în condiţiile unei
naşteri fiziologice, prin contactul fătului cu sângele şi secreţiile genitale materne
contaminate.
•  Postpartum, transmiterea HIV se realizează cel mai frecvent prin alăptare, atât
prin consumul laptelui contaminat, cât şi prin contactul nou-născutului cu mici soluţii
de continuitate mamelonare.
• În absenţa alăptării la sân, nivelul trasmiterii materno-fetale este de 20-25% pentru
HIV1 şi de circa 1% pentru HIV2. În aceste condiţii se apreciază că între 35-45% dintre
cópii sunt infectaţi înainte de naştere şi aproximativ 55-65% în timpul naşterii.
• În zonele unde se practică alăptarea la sân, ratele de trasmitere maternofetală sunt
mai mari (35-45%), cu 20-25% transmitere ante-partum, 60-70% intra-partum şi 10-
15% post-partum
 

Diagnostic
Scopul depistării virusului HIV este descoperirea persoanelor seropozitive.Testarea
seropozitivitatii se supune unei reguli de confidențialitate medicale , procesul de secretizare
a identității celui testat fiind reglementat prin lege, cel putin in Romania. Depistarea infecției
cu HIV este posibilă în oricare fază de boală. Includrea infecției într-una din cele patru faze
de stare se face în baza rezultatelor de laborator și a tabloului clinic a celui infectat. Un test
HIV positiv în primele două faze demonstrează infectarea cu virusul HIV. Abia faza a treia și
faza a patra de infectare cu HIV justifică folosirea termenului de boală SIDA.
Depistare prin metoda ELISA
Enzyme-linked Immunosorbet Assay - ELISA este analiza din serul de sânge de cel mai des
folosit pentru depistarea virusului HIV. Are o sensitivitate de aproape 100%, depistându-se
astfel practic toate persoanelele seropozitive. Specificitatea este de 99,5%. Aceasta pare la
prima vedere foarte mult, dar în practică trebuie observat că 0,5% din totalul celor testați
este fals pozitiv, nefiind prin urmare infectați cu HIV.
Testul ELISA nu determină virusul ci anticorpii produși pentru combaterea virusului HIV,
respectiv HIV-1 și HIV-2.
Un nou test ELISA care a apărut în 1999 pe piață poate determina o componentă a capsulei
virale, respectiv antigenul p24 a virusului HIV-1. Acest test poate fi folosit însă numai 12
săptămâni de la infectare din cauza ferestrei de timp necesară pentru producția anticorpilor.
Specificitatea lui este însă așa de mare încât se poate spune că un test pozitiv demonstrează
o infecție cu HIV.
Testul rapid
Testul rapid (engl.: rapid/simple test devices) a apărut pe piață în 2002. Determină anticorpii
HIV-1 și HIV-2 și poate fi folosit la fel ca testul ELISA anterior descris, doar după 12 săptămâni
de la posibila infectare.Și acest test este doar un test de depistare, rezultatul pozitiv cerând o
confirmare prin testul Western Blot.
Unele kituri (tipuri) de test necesită o centrifugare prealabilă a sângelui, motiv pentru care
aceste teste rapide sunt concepute mai ales pentru laboratoare cu o dotare mai sumară care
nu oferă un test ELISA. Alte teste sunt concepute pentru sânge capilar (din deget) sau salivă.
Aceste teste se pretează pentru determinarea necesității profilaxiei postexpoziționale (de
exemplu de cadre medicale care s-au înțepat sau tăiat în timpul unui act medical) putând fi
folosit în oricare unitate sanitară. Este de asemenea des utilizat în țările în curs de dezvoltare
unde lipsește o dotare de laborator adecvată.
Confirmarea prin testul Western Blot
Este testul cerut în SUA și Germania în cazul unui test ELISA sau rapid pozitiv sau la limită
spre pozitivitate. Testul Western-Blot are o senzitivitate de 99,9996% ceea ce înseamnă că
doar 0,0004% primesc un rezultat pozitiv fals, motiv pentru care este indicat pentru
confirmarea seropozitivității HIV.
Testul Western Blot determină mai mulți anticorpi din sânge care s-au format contra
anumitor componente proteice. (Testul ELISA determină masa generală de anticorpi HIV-1,
HIV-2). Fiind adresat anticorpilor este însă și el aplicabil doar după 12 săptămâni de la
expunere.
Directivele de analizare a rezultatelor diferă în lume. În Germania este considerat pozitiv,
când sa demonstrat prezența a cel puțin două tipuri de anticorpi. Unul trebuie să fie
neapărat îndreptat împotriva glicoproteinelor din capsula virală.
Testul Western-Blot este mai complicat și mai scump decât testul ELISA, acestea fiind unele
din motivele pentru care este aplicat doar ca o confirmare a unui test pozitiv de determinare
efectuat anterior.
Testul folosind reacția de polimerizare în lanț
Reacția de polimerizare în lanț (în engleză Polymerase Chain Reaction, PCR) este singurul
test care poate fi utilizat deja 10-15 zile după expunere. Nu determină anticorpi (ca testele
anterioare) ci virușii prin componenta lor de ARN (acid ribonucleic). Astfel se pot depista
infecții în stadii timpurii.
Testul a intrat în 2004 pe piață și este folosit în special pentru depistarea virusului HIV din
conservele de sânge. Costul testului determină producătorii să amestece probele de sânge și
să testeze astfel mai multe conserve concomitent. În cazul unui test pozitiv se testează
fiecare conservă în parte pentru determinarea conservei pozitive. Riscul de transmitere HIV
prin transfuzii se reduce astfel de la 1:2.770.000 la 1:5.400.000.
O variantă a acestui test, Real Time PCR (RT-PCR), poate determina chiar și numărul de copii
ale genomului HIV din sânge, permițând astfel aprecierea indirectă a concentrației virale.
Teste de sânge repetate pot da astfel informații privind evoluția infecției la un
seropozitiv.Această metodă este pentru noi născuți și cea care permite determinarea
transmiterii directe mamă-făt a virusului HIV imediat după naștere.Procedeul de testare a
anticorpilor prezenți la nou născuți este fără valoare pentru că anticorpii IgG materni pot
pătrunde transplacentar în circulația sanguină fetală. Înaintea apariției acestei metode pe
piață se putea confirma sau exclude infectarea nou născutului abia după 15 luni, această
metodă reduce perioada de incertitudine la doar 4 luni.
Determinarea rezistenței la medicamentele antiretrovirale
În ultimul timp se poate determina rezistența organismului celui infectat la medicamentele
antiretrovirale. Pentru aceasta există două metode.
Metoda de deteminare indirectă determină cu ajutorul reacției de polimerizare în lanț
mutațiile anumitor gene virale, gene cunoscute ca răspunzătoare de rezistența
medicamentoasă.
Metoda de determinare directă a rezistenței este cea de a doua metodă. Pentru aceasta se
înmulțesc în laborator virușii din sângele pacientului și se testează rezistența la
medicamente. Alternativ se pot extrage gene din virusul HIV,introduce în structuri
asemănător virale și testate ulterior. Acest test este însă de două ori mai scump față de
testul reacției de polimerizare în lanț și poate fi evaluat abia după câteva săptămâni de lucru.

Dinamica infecției HIV

După intrarea HIV-ului în celula gazdă și stabilirea infecției, replicarea virală poate avea loc la
locul infecției sau în interiorul celulelor mononucleare, dar apoi locul major de multiplicare
devin țesuturile limfoide ale organismului: nodulii limfatici, splina, ficatul și măduva spinării.
Pe lângă nodulii limfatici, intestinele pot deveni un rezervor important pentru HIV.
Macrofagele și celulele Langerhans (o subdiviziune a celulelor dendritice), dar și celulele
epiteliale cum ar fi cele ale tractului genital, sunt importante rezervoare și vectori pentru
răspândirea infecției HIV în organismul uman. Atât macrofagele cât și celulele Langerhans
sunt infectate de HIV dar nu sunt distruse de acesta.

Prevenirea
Prevenirea este metoda cea mai eficientă de oprire a răspândirii virusului HIV. Acesta
presupune folosirea prezervativelor, seringilor și acelor de seringă sterile, a sângelui
transfuzat sau prelucrat de la donatori de sânge anterior testați. Nu trebuie neglijat nici
riscul schimbului permanent al partenerilor sexuali, a consumului de droguri, prevenirea
transmiterii aici făcându-se cel mai eficient prin renunțarea la asemenea practici sau
consumului de droguri injectabile. În cazul unei expuneri accidentale se recomandă trecerea
imediată la profilaxia postexpunere.
Nu există încă un vaccin HIV
Toate cercetările pentru găsirea unui ser de vaccin au eșuat până acum din cauza ratei mari
de mutație a virusului. Anticorpii dezvoltați pentru virusul HIV de care se pot îmbolnăvi
maimuțele au fost eficienți în condiții de laborator, dar în natură s-a constat foarte rapid o
mutație virală, vaccinul pierzându-și astfel eficiența.