ȘCOALA POSTLICEALĂ “HENRI COANDĂ”

GHERLA

REFERAT

VIRUSUL HIV
(Human Imunodeficiency Virus)

Prof. PRODAN ALINA Elev: LUPȘOR EVA CLAUDIA

AN I

- 2018 –
 CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. CE ESTE VIRUSUL HIV ?

3. STRUCTURĂ ȘI CICLU REPLICATIV

4. EVOLUȚIA BOLII

5. MODALITĂȚI DE TRANSMITERE A VIRUSULUI HIV

6. DIAGNOSTIC

7. TRATAMENT

8. BIBLIOGRAFIE
 1. INTRODUCERE

Infecția cu virusul HIV a fost raportată pentru prima dată în anul 1981 în Statele Unite, atunci cînd
a fost asociată cu anumite infecții oportuniste (pneumonia cu Pneumocystis și sarcomul Kaposi), afecțiuni
favorizate de prezența deficitelor imunitare celulare. HIV a fost identificat în anul 1983 iar afecțiunea
determinată de infecția cu acest virus a fost denumită sindromul imunodeficienței umane dobândite
(SIDA).Infecția cu virusul HIV a fost raportată pentru prima dată în anul 1981 în Statele Unite, atunci cînd
a fost asociată cu anumite infecții oportuniste (pneumonia cu Pneumocystis și sarcomul Kaposi), afecțiuni
favorizate de prezența deficitelor imunitare celulare.
HIV a fost identificat în anul 1983 iar afecțiunea determinată de infecția cu acest virus a fost
denumită sindromul imunodeficienței umane dobândite (SIDA)1. Statisticile oferite de OMS ne arată că
circa 36,9 milioane de persoane din întreaga lume sunt infectate cu virusul HIV. Numărul deceselor
provocate de HIV/SIDA în 2014 a fost de 1,2 milioane de persoane, iar numărul de persoane aflate sub
tratament cu antiretrovirale este, la nivel mondial, de 15,8 milioane de persoane.
În România, potrivit statisticilor Institutului Naţional de Boli Infecţioase "Prof. dr. Matei Balş", la
data de la 30 iunie 2017, se înregistrau, 22.520 persoane infectate HIV/SIDA în viaţă. Din 1985 până anul
trecut s-au înregistrat 7.163 de decese. Din cele 303 de cazuri noi de infecţie cu HIV/SIDA identificate pe
parcursul primului semestru al anului 2017 au fost depistate 171 de persoane infectate cu HIV şi 132 de
persoane diagnosticate cu SIDA, fiind înregistrate 82 decese.

2. CE ESTE VIRUSUL HIV?

HIV (Human Immunodeficiency Virus) sau virusul imunodeficientei umane atacă sistemul
imunitar și slăbește mecanismele de apărare și supraveghere ale organismului împotriva infecțiilor, precum
și împotriva anumitor tipuri de cancer. Virusul deteriorează funcția celulelor imune și le distruge, astfel
persoanele infectate devin imunodeficiențe – victime sigure în fața infecțiilor și bolilor.
Acest virus produce o infecție cu caracter persistent, progresiv, cu un grad înalt de mortalitate după
o lungă perioadă asimptomatică (de aproximativ 10 ani). Persoana infectata cu HIV nu înseamnă că
are SIDA. Aceasta poate arată și se poate simți bine o perioadă lungă de timp, dar în acest timp poate să
transmită virusul. HIV nu trăiește timp îndelungat în afara organismului uman și este distrus în contact cu
alcoolul și cloramina și la temperaturi mai mari de 60 de grade C.

3. STRUCTURĂ ȘI CICLU REPLICATIV

Virusul HIV face parte din familia Retroviridae, genul Lentivirus. Aceste virusuri nu conțin ADN,
dar prezintă ARN. Denumește de fapt două virusuri înrudite: HIV – 1 și HIV – 2, anvelopate, diploid.
Virusurile grupate în acest gen pot infecta atât omul cît și mamiferele.
Din punct de vedere clinic au ca elemente comune o evoluție lentă cu replicare virală persistentă și
invazia sistemului nervos. Majoritatea infecțiilor actuale sunt cauzate de tipul 1 – HIV -1. În cursul
replicării se formeaza un intermediar ADN, numit provirus, care se integrează în genomul gazdei și persistă
intracelular. Fiecare specie de HIV este formată din mai multe subtipuri, care determină manifestări clinice
similare. Comparativ cu HIV - 1, HIV - 2 prezintă un risc mai redus de transmitere, iar infecţia cu această
specie are tendinţa de a progresa mai tardiv către SIDA.
Din punct de vedere morfologic, HIV - 2 este mai apropiat de un anumit tip de virus simian al
imunodeficienţei (SIV -2) decât de HIV - 1. HIV-1 pătrunde în interiorul celulelor țintă prin intermediul
unor receptori de pe suprafața acestora. Cel mai important receptor celular pentru replicarea HIV-1 este
CD4 (glicoproteină care se află pe suprafața celor mai multe limfocite T și pe precursori limfocitari T, pe
membrana celulelor dendritice, pe monocite/macrofage, eozinofile și celule gliale).
Replicarea virală implică o producție zilnică de cca.10 miliarde de virioni.
Infecția cu HIV nu este echivalentă cu SIDA, acesta constituind de fapt ultimul stadiu și cel mai
grav în evoluția infecției.

4. EVOLUȚIA BOLII
După pătrunderea în organism, virusul infectează un grup de celule albe sangvine, limfocitele CD4,
care constituie o componentă importantă a sistemului imunitar. Infectarea și distrugerea acestora determină
scăderea capacității de apărare a organismului împotriva infecțiilor. Astfel pot apărea afecțiuni precum
pneumoniile, neoplasmele etc., ceea ce semnifică progresia infecției HIV spre stadiul final.
Din punct de vedere clinic, evoluția infecției are loc în mai multe stadii:
1. Stadiul inițial = cuprinde un sindrom pasager, asemănător gripei, manifestat prin febră, cefalee, mialgii,
dureri abdominale, grețuri, vărsături, diaree, adenopatie cervicală,axilară;
2. Stadiul asimptomatic – se datorează stabilirii unui echilibru între replicarea virală și răspunsul imun al
organismului. La sfărșitul acestei perioade, care se întinde și pe 10 ani, se înregistrează scăderea numărului
de limfocite CD4 alături de apariția simptomatologiei;
3. Perioada de stare – este definită de apariția unor simptome precum scădere în greutate, fatigabilitate,
disfagie, anorexie, ulcerații ale mucoasei bucale, diaree cronică, transpirații nocturne, mialgii, și de unele
infecții oportuniste fără risc vital.
4. Stadiul final, SIDA, este marcat de infecții oportuniste cu risc vital ( ex. pneumoniile, neoplasme,
encefalopatia). Factorii care accelerează evoluția bolii spre stadiul SIDA sunt rezistența individuală scăzută
la infecții, stresul și alimentația deficitară.
5. MODALITĂȚI DE TRANSMITERE A VIRUSULUI HIV
Virusul HIV pătrunde în organism prin contact sexual neprotejat (oral, vaginal, anal), parteneri
sexuali multiplii, prin contact direct cu sânge infectat (parenteral), prin aparatura medicala nesterilizată
corect, prin transfuzii de sânge, prin tatuaje, acupunctura sau transplant de la donatori infectați.
Un risc de transmitere HIV de 10-30% poate apărea de la mama la fătul intrauterin sau la naștere
în travaliu. În cazul mamelor infectate riscul acesta scade, prin administrarea de medicamente
antiretrovirale și alegerea unei nașteri prin cezariană (ajungând pâna la 2%). O altă modalitate de
contaminare care se produce la toxicomani, este aceea de consum de droguri pe cale intravenoasa prin
folosirea unei seringi în comun cu alte persoane.
Virusul HIV nu supraviețuiește în afara organismului, deci HIV nu se transmite prin contact
întamplător cu o persoana infectată (cum ar fii folosirea în comun a veselei sau prin sărut). HIV nu se
transmite prin contactul cu saliva, transpiratia, lacrimile, urina sau materiile fecale ale unei persoane
infectate sau prin înțepături de insecte.

5. DIAGNOSTIC
Diagnosticul infecției HIV se pune în urma metodelor serologice. Din momentul infectării
organismului cu HIV sistemul imunitar începe să producă anticorpi anti-HIV. Testul HIV cel mai des
folosit este un test indirect, care indică prezenta în organism a acestor anticorpi și nu a virusului propriu-
zis. Tehnicile se împart în investigații de triaj (imuno-enzimatice ELISA), de confirmare
(imunoamprente, radioimunoprecipitare și imunofluorescențã), de diferențiere (HIV 1/2) și tehnici rapide
de diagnostic.
În prezent, cea mai utilizată metodă de testare este prin testul serologic ELISA (Enzyme-Linked
Immunosorbent Assay). Această tehnică folosește antigene pentru a depista HIV 1 si HIV 2, iar rezultatul
se exprimă în termenii „pozitiv” – prezența virusului HIV în sângele testat sau „negativ” – virusul nu a
fost detectat. Totusi, testul ELISA poate da rezultate false în proporție de până la 5% din cauza unor erori
tehnice. Astfel, confirmarea prezentei virusului HIV, se realizează prin alt test și anume Western Blot
(identificarea în ser a proteinelor antigenice virale și a anticorpilor îndreptați împotriva acestor proteine).
Testul WB nu se foloseste niciodata inaintea unui test ELISA, acesta fiind doar un test de confirmare.
Testele rapide conțin suspensii microscopice de particule (latex, gelatinã, hematii tanate) cuplate
cu antigen viral. Anticorpii din serul testat aglutineazã aceste particule care formeazã un depozit care poate
fi „citit” cu ochiul liber sau la microscop dupã numai 5 minute. Aceste teste sunt utile în zone endemice,
dacã este necesarã rapiditatea în orientarea diagnosticului serologic (nu necesitã echipamente speciale).
Replicarea virală poate fi demonstrată prin evidenţierea şi dozarea antigenului p24, detectarea unor
secvenţe genomice prin tehnici de amplificare genică sau prin izolarea virusului. Aceste tehnici evidentiază
infecția în timpul „ferestrei imunologice” (seroconversiei). Determinarea antigenului p24 se efectuează prin
metode de tip ELISA, este o metodă ieftină şi nu necesită echipamente sau laborator special. Permite
diagnosticul precoce şi este considerat un factor de prognostic nefavorabil, întrucât reflectă replicarea
virală intensă.
Reacția de polimerizare în lanț (PCR) este deosebit de utilă în diagnosticul multor infecții,
inclusiv HIV. Este singurul test care poate fi utilizat dupa 10-15 zile de la expunere. Tehnica constă în
amplificarea ADN existent în cantități foarte mici printr-o serie de cicluri replicative. Pentru HIV se
folosesc ADN viral, ARN genomic și ARNm. Creșterea ADN și ARNm viral reprezintã un marker
important de progresie a bolii.

7. TRATAMENT

Până în prezent nu a fost descoperit nici un medicament care să permită vindecarea infecției cu HIV
însă, în ultimii ani cercetările au dus la descoperirea unor medicamente numite antiretrovirale care ajută
organismul în lupta cu acest virus. Terapia antiretrovirală cu acțiune mărită (highly active antiretroviral
therapy-HAART), constă într-o combinație de medicamente cu acțiune antiretrovirală, care are ca scop
controlul cantității de virus din organism. Aplicarea corectă a acestor medicamente pot prelungi viața celui
infectat cu mult. Alături de ele, terapia include administrarea unor medicamente care previn și tratează
infecțiile oportuniste. Tratamentul infecţiei vizează scăderea încărcăturii virale la valori cât mai reduse pe
perioade îndelungate şi refacerea sistemului imunitar. Tratamentul specific vizează o schemă complexă
care conţine combinaţii de agenţi antiretrovirali cum ar fi:
- inhibitorii nucleozidici de revers transcriptază;
- inhibitorii non-nucleozidici de revers transcriptază;
- inhibitori de protează;
- inhibitori de fuziune.
Aderenţa la tratament joacă un rol crucial în succesul terapeutic la acest tip de pacienţi şi de cele
mai multe ori motivaţia este şi ea un element cheie. Prognosticul unui pacient compliant la tratament este
de cele mai multe ori unul favorabil.
Cele mai importante măsuri rămân acelea de prevenire și combatere a infecției cu HIV, fiind
necesare acțiuni de educație sanitară în școli, folosirea de instrumentare și material sterile, verificarea
probelor de sânge care urmează a fi transfuzate, supravegherea epidemiologică a persoanelor cu risc.
 8. BIBLIOGRAFIE:

 Monica Moldoveanu, Virusologie, Bacteriologie și Parazitologie pentru Asistenți Medicali, 2012

 Velica, L., Consilierea pre si post HIV, 2006

 Dr. Elisabeta Otilia Benea, Noțiuni generale despre HIV/SIDA

 https://newsmed.ro/infectia-hiv-sida-diagnostic-si-tratament

 https://www.agerpres.ro/documentare/2018/05/20/documentar-35-de-ani-de-la-descoperirea-

virusului-hiv-care-provoaca-sida--111204)

 https://www.mateibals.ro/pnorv/docs/cursMediciFamilie/curriculaHIV.pdf

 http://www.sfatulmedicului.ro/Infectia-cu-HIV/infectia-cu-virusul-imunodeficientei-umane-hiv-

sida