ŞCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

www.administratiepublica.eu
www.apcampus.ro

INTEGRAREA PRIN ARMONIZARE

SAU OMOGENIZARE ?

CONF.UNIV.DR. MIHAELA V. CĂRĂUȘAN

Integrarea prin armonizare sau omogenizare?
Pe plan intern, instituţiile europene trebuie aduse mai aproape de cetăţeni. Nu există nicio
îndoială că cetăţenii susţin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna legătura dintre aceste
obiective şi acţiunile de zi cu zi ale acesteia. Cetăţenii îşi doresc instituţii flexibile şi bine
structurate, mai eficiente şi mai transparente. Mulţi cetăţeni se aşteaptă ca Uniunea să se implice
mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă direct, decât să intervină, până la
cel mai mic amănunt în probleme care, dată fiind natura lor, au fost mai degrabă lăsate în sarcina
reprezentanţilor aleşi ai statelor membre şi ai regiunilor, intervenţie percepută adesea ca o
ameninţare la identitatea lor. Mai mult, cetăţenii cred că deciziile se iau prea des fără implicarea
lor, de aceea se pronunţă pentru o abordare mai democratică.
Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei Drepturilor Omului, al
Revoluţiei Franceze şi al căderii Zidului Berlinului; continentul libertăţii, al solidarităţii şi, mai
presus de orice, al diversităţii traduse prin respectul pentru alte limbi, culturi şi tradiţii. Uniunea
Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. De aceea, ea este deschisă doar ţărilor
care împărtăşesc valori fundamentale, precum alegerile libere, respectul pentru minorităţi şi
pentru litera legii.
 Europa integrată
Conceptul de integrare atribuie relaţiilor dintre statele membre UE o dimensiune verticală,
depăşindu-se în acest fel concepţia tradiţională a statului naţiune titular al unei suveranităţi
indivizibile. Integrarea unională atribuie noi valenţe suveranităţii, care nu mai este văzută doar ca
aparţinând statului, ci şi unei entităţi supranaţionale. Fiecare stat membru al acestei entităţi,
păstrându-şi identitatea şi particularităţile naţionale, ia parte la unificarea Europeană prin
armonizarea intereselor naţionale.
Statele membre au acceptat o cedare temporară a suveranităţii către UE, ceea ce i-a conferit
acesteia din urmă mai mult un caracter confederal decât unul federal. Abandonarea solitudinii
naţionale a statelor pe scena economică – prin instituirea Comunităţilor Europene – şi ulterior pe
scena politică a condus, în final, la renunţarea, chiar dacă doar temporară, la dogma suveranităţii.
Procesul integrării europene a evoluat treptat; astfel, iniţial s-au atribuit competenţe în domenii
stricte, precum exploatarea cărbunelui şi oţelului sau a energiei atomice, ulterior ajungându-se la
instituirea unei comunităţi economice prin crearea unei pieţe comune. Se poate observa că, în
fapt, transferul de suveranitate nu este decât un transfer de competenţe, de aceea statele prin
integrare acceptă în fapt „exercitarea în comun a competenţelor”.
Teza UE „diversitate în unitate” recunoaşte pluralismul ţărilor, regiunilor şi culturilor europene,
dar şi faptul că Uniunea este un proiect viabil în măsura în care se conservă această diversitate.
Pilonul de bază al acestei teze este principiul subsidiarităţii, conform căruia UE trebuie să
acţioneze în afara competenţelor exclusive doar atunci când soluţiile la nivelul Uniunii sunt
superioare în eficienţă celor de la nivelul statelor membre (art. 5 TUE alin. 3).
Integrarea europeană nu este şi nu trebuie înţeleasă ca un proces care, odată început, ar
submina suveranitatea statelor. Aceasta, aşa cum se susţine şi în teoria neofuncţionalismului,
oferă guvernelor statelor membre posibilitatea de a interacţiona şi de a stabili, în urma unui
proces pluralist, interese comune transnaţionale. Statele au fost menţinute în acest proces ca
unităţi fundamentale, întrucât preferinţele actorilor statali au fost stabilite la nivel naţional şi apoi
au fost utilizate ca bază pentru negocieri interguvernamentale la nivelul UE. Odată cu abordarea
guvernării supranaţionale s-a subliniat necesitatea creării unei identităţi europene pe care să se
sprijine acţiunile UE la nivel global. Complexitatea UE este dată atât de elemente integratoare,
interguvernamentale, cât şi de elemente supranaţionale, federale, de aceea, procesul integrării
europene este caracterizat, în mare parte, de dezbaterea interguvernamental-federal.
Până în 1973, orice tentativă de lărgire a Comunităţii a fost sortită eşecului. La început, Marea
Britanie a refuzat să se alăture acestei Uniuni, însă candidatura depusă în 1963 a întâmpinat veto-
ul negativ al Franţei. În cele din urmă, negocierile începute în 1970 s-au încheiat cu aderarea
Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles (22 ianuarie
1972). Procesul de extindere a celor trei comunităţi CECO, CEE, Euratom a continuat în anii
următori cu: Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La
16 aprilie 2003, alte 10 state candidate au primit statutul de „observator”, iar la 1 mai 2004
acestea au aderat. De asemenea, România şi Bulgaria, au primit acceptul de aderare pentru data
de 1 ianuarie 2007, iar Croația la 1 iulie 2013. Acest lucru a schimbat irevocabil natura şi modul
de funcţionare a Uniunii Europene, care număra 28 de membrii.
Extinderea Uniunii Europene la 15 membri i-a conferit influenţă şi putere în relaţiile cu restul
lumii. Mai mult ca niciodată, avea nevoie de o procedură eficientă de luare a deciziilor pentru a
apăra interesele comune ale membrilor săi, în vreme ce îşi conserva bogăţia naţională şi
diversitatea regională. Mai presus de acestea, UE trebuia să facă faţă acum problemei istorice de
pregătire a aderării ţărilor din centrul, estul, sud-estul Europei şi Balcani. A devenit imperios ca
ea să se gândească deja la căile de găsire a resurselor necesare pentru ajustarea structurilor
economice ale statelor candidate şi la adaptarea instituţiilor încât să poată continua să funcţioneze
eficient, pe măsură ce numărul membrilor va creşte.
Teoretic, orice stat european se poate alătura Uniunii Europene, dacă este pregătit să accepte
fără rezerve principiile şi obligaţiile stabilite de Tratatele de bază.
În decembrie 1997, procesul de lărgire al UE către sud şi est a fost lansat. 13 state au aplicat să
adere la UE dintre care doar 12 au primit acceptul de a începe negocierile de aderare. Ele au
devenit state membre numai atunci când au dovedit ca prezintă capacităţile necesare asumării
obligaţiilor ce le revin conform statutului de membru al UE. Nu de puţine ori, s-a demonstrat că
extinderea UE nu trebuie să fie o prioritate imediată a acesteia. În consecinţă, având în vedere
că nu s-a cristalizat noţiunea de extindere, nu ar trebui să ne mire faptul că, de câte ori cetăţenii
statelor membre sunt întrebaţi dacă ar acorda suportul lor ţărilor care vor să devină membre UE,
aceştia răspund „nu ştiu”.
Federalismul interguvernamental
Rezumând, istoria de peste 60 de ani a Uniunii Europene, vom delimita, în
această perioadă de timp scursă, trei perioade principale, astfel: după Europa
economică sectorială instituită prin tratatele CECO/CECA, CEE şi CEEA, dar şi
după manifestarea neputinţei de a merge mai departe din punct de vedere politic,
prin refuzul creării Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice
Europene, în anul 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, se deschide
calea saltului de la economic la politic pentru ca, în anul 1992, acesta să se şi
realizeze prin Tratatul de la Maastricht. Acestuia din urmă i-au urmat Tratatele de
la Amsterdam, Nisa şi Lisabona, fiecare dintre acestea perfecţionând Uniunea
Politică Europeană.
Caseta nr. 2: Tratatele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Paris, 18 aprilie 1951;
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice Europene, Roma, 25 martie 1957;
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, Roma, 25 martie 1957;
◦ Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene, Roma 25 martie 1957;
◦ Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene şi Protocolul asupra
privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, Bruxelles, 8 aprilie 1965;
◦ Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor care instituie Comunităţile Europene
şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, Luxemburg,
21 aprilie 1970;
◦ Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei, Republicii Irlanda şi
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 22 ianuarie 1972;
◦ Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de Investiţii, 10 iulie
1975;
◦ Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor care instituie Comunităţile Europene şi
ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, 22 iulie 1975;
◦ Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal
direct, 20 septembrie 1976;
◦ Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, Atena, 28 mai 1979;
◦ Tratatul prin care se modifică Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte
Groelanda, 13 martie 1984;
◦ Decizie referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, 7 mai 1985 ……
◦ Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile, Lisabona şi Madrid, 12
iunie 1985;
◦ Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European: 17 februarie 1986, Luxemburg – Germania, Belgia, Spania,
Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie şi 28 februarie, Haga – Danemarca, Grecia şi
Italia;
◦ Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţii Europene, 24 iunie 1988, decizie ce modifică
Decizia din 7 mai 1985;
◦ Tratatul Uniunii Europene, Maastricht, 7 februarie 1992;
◦ Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile Europene, Corfu, 24 iunie
1994;
◦ Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, 31 octombrie 1994, prin care s-a
modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988;
◦ Tratatul de la Amsterdam, 2 octombrie 1997, prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene şi Tratatele
Constitutive ale celor trei comunităţi europene;
◦ Tratatul de la Nisa, 26 februarie 2001;
◦ Tratatul referitor la aderarea la Uniunea Europeană a Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Ungariei, Slovaciei,
Sloveniei, Repulicii Cehe, Ciprului şi Maltei, 23 aprilie 2003;
◦ Tratatul referitor la aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, Luxemburg, 25 aprilie 2005;
◦ Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Roma, 25 octombrie 2004;
◦ Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene, Lisabona, 13 decembrie 2007;
◦ Tratatul referitor la aderarea Republicii Croaţia la Uniunea Europeană, Bruxelles, 5 decembrie 2011;
◦ Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare, Bruxelles, 2
martie 2012.
Eşecul constituţionalizării procesului de integrare, recunoaşterea federalismului-
interguvernamental drept metodă a construcţiei europene şi a federaţiei de state-naţiuni ca model
al Uniunii au condus, în final, la realizarea unei reforme instituţionale şi procedurale în
profunzime prin Tratatul de la Lisabona.
Putem spune că de la Maastricht încoace, în măsura în care, s-a avansat spre extinderea şi
aprofundarea comunităţii, s-a pierdut elanul supranaţional iniţial, în favoarea
interguvernamentalismului. La fel de adevărat este, însă, că progresul european s-a realizat, „în
afara” şi „la marginea” Tratatelor, pe calea diplomaţiei clasice, al cooperărilor punctuale
interguvernamentale şi nu al unui proces de integrare tipic Uniunii.
Construcţia europeană, existentă astăzi, este o sinteză a celor două extreme, federal şi
interguvernamental. Din punct de vedere teoretic, s-au imaginat multe formule care să
combine respectivele extreme, precum federalismul interguvernamental al lui Croisat şi
Quemonne sau Federaţia Statelor-naţiune a lui Jacques Delors.
UE a fost activă într-o serie de domenii ce au dat naştere unor metode de lucru specifice,
precum „metoda comunitară”, „metoda interguvernamentală” şi „metoda deschisă de
coordonare”.