CARACTERE CLINICE ALE CARIEI

DENTARE – FORME ANATOMO-

CLINICE, DIAGNOSTICUL CARIEI
DENTARE
A. FORME ANATOMO-CLINICE

Caria dentară se întâlneşte cel mai frecvent,

pe suprafeţele pe care atât autocurăţirea cât şi
curăţirea artificială este insuficientă.
Acestea sunt:
suprafeţele meziale;
distale;
ocluzale.
Autocurăţirea suprafeţelor proximale este
împiedicată de contactul strâns între dinţi, iar
suprafeţele ocluzale de prezenţa şanţurilor,
fisurilor sau fosetelor.
Leziunile carioase pot fi descrise după
următoarele criterii:
localizare;
extindere;
evoluţie.
 I. LOCALIZAREA CARIEI
Există trei tipuri morfologice de carie
primară şi anume:

caria localizată la nivelul fisurilor şi fosetelor;

cariile de la nivelul feţelor netede;
cariile de pe suprafeţele radiculare.
 CARIA LOCALIZATĂ LA NIVELUL
ŞANŢURILOR ŞI FOSETELOR

Cavităţile carioase din şanţuri şi fosete

sunt greu de depistat, deoarece este dificilă
distingerea faţă de forma anatomică normală.

Localizarea de predilecţie o constituie:

• suprafaţa ocluzală a molarilor şi
premolarilor;
• gropiţele de pe faţa orală ale frontalilor
superiori.
 Cariile localizate la acest nivel se
caracterizează prin:
progresia în adâncime;
subminarea smalţului;
deschidere mică la suprafaţă;
CARIILE DE LA NIVELUL FEŢELOR NETEDE

Suprafeţele netede ale dinţilor reprezintă

zone mai puţin favorabile formării P.B .
Aceste zone sunt:
suprafeţele proximale situate deasupra sau sub
punctul de contact (favorabile formării P.B);
în aceste zone doar folosirea zilnică a dental
floss-ului poate îndepărta placa;
 Suprafeţele dentare proximale care nu au
contact cu alţi dinţi:
feţele distale ale ultimilor molari;
feţele meziale şi distale ale dinţilor limitrofi
unei breşe edentate;
feţele meziale şi distale ale dinţilor cu treme
sau diastemă;
CARIILE DE PE SUPRAFEŢELE RADICULARE

Apar pe rădăcinile expuse mediului oral atunci

când acestea sunt acoperite de placă bacteriană:
suprafaţa radiculară este mai rugoasă decât smalţul,
ceea ce permite formarea rapidă a P.B în lipsa unei
igiene orale riguroase;
acest tip de carii pot avea ca punct de plecare feţele
proximale în ⅓ cervicală şi se extind în suprafaţă, cu
direcţia spre gingie, ajungând uneori vestibular, oral
sau chiar circular.
 II. EXTINDEREA CARIEI
Caria necavitară (incipientă, reversibilă)
este prima manifestare evidentă a activităţii
carioase în smalţ.
se mai numeşte şi pată cretoasă;
apare pe suprafeţele netede ca o pată albă,
opacă, atunci când dintele este uscat cu aerul
de la unit;
demineralizarea în aceste situaţii nu s-a extins
la joncţiunea amelo-dentinară, iar suprafaţa
smalţului este intactă şi dură (netedă la
palpare).
leziunea se poate remineraliza dacă sunt luate
imediat măsurile profilactice necesare ;
leziunea se consideră reversibilă.
 Caria cavitară (nereversibilă)
În funcţie de gradul de penetrare
microbian, aceste carii pot fi:
Caria superficială – afectează smalţul cu
modificări structurale minime; penetrarea
microbiană este minimă;
Caria medie – leziunea carioasă se întinde până
la joncţiunea smalţ-dentină; apar modificări ale
dentinei; este posibilă penetrarea bacteriană în
profunzime;
Caria profundă – leziunea interesează smalţul
şi dentina aproape în totalitate, rămânând doar
un strat de dentină care separă camera pulpară
de exterior. Invazia microbiană este foarte
mare, apare dentina de reacţie, reprezentând
ultima barieră, foarte slabă, de apărare
antimicrobiană;
Caria penetrantă – în care se realizează
comunicarea cu camera pulpară şi se complică
cu inflamaţia pulpară.
 III. EVOLUŢIA CARIEI

Caria acută (explozivă sau rampantă)

evoluţie rapidă;
frecventă la copii şi la tineri;
datorită unui grad mare de demineralizare,
grosimea dentinei alterate este mare, cu
umiditate crescută, deschisă la culoare ;
posibilitatea de penetrare în camera pulpară
creşte cu cât viteza de evoluţie a cariei este
mai mare.
aceste carii apar dintr-o dată la un număr mare
de dinţi;
localizare mai frecventă pe suprafeţele netede;
evoluţie rapidă în suprafaţă şi profunzime,
afectând întreaga coroană dentară;
clinic leziunile cariogene relevă un aspect
decolorat al smalţului, dentinei sau cementului
afectat;
dedurizare progresivă a ţesuturilor dentare
afectate;
evoluţie clinică, cu dureri atenuate sau absente,
ducând la mortificarea pulpei.
aceste procese carioase îşi pot continua
evoluţia în ciuda utilizării celor mai riguroase
metode de igienă bucală şi a tratamentelor
stomatologice, chiar şi după extirparea
pulpei;
se opresc numai dacă pacientul este scos din
mediul cu risc sau dacă dereglările produse
de boala generală sau de tratamentul
imunodepresor au fost remediate.
Caria cronică cu evoluţie lentă (uscată),
mai frecventă la adulţi şi la vârstnici;
are tendinţa de extindere şi progresie în
suprafaţă;
dentina alterată are consistenţă crescută şi
culoare brună;
evoluţia înceată se datorează remineralizării;
complicaţiile pulpare sunt rare şi tardive.
Caria cronică staţionară (oprită în evoluţie),
localizată pe suprafeţele libere ale dinţilor expuşi
autocurăţirii şi curăţirii artificiale;
are aspectul unor pete brun-maronii, întinse pe
suprafaţa smalţului, fără să intereseze aparent
dentina;
este dură la palpare;
prin fluorizarea acestor zone, pot fi mai
cariorezistente decât smalţul alăturat neafectat.
B. DIAGNOSTICUL CARIEI DENTARE

Diagnosticul cariei dentare se bazează

pe:
analiza semnelor subiective obţinute prin
anamneză;
semnele obiective stabilite prin examenul
stomatologic;
examene paraclinice;
Examenul subiectiv:

În caria dentară durerea este:

întotdeauna provocată;
localizată la dintele afectat;
durează atât timp cât acţionează excitantul;
nu necesită administrarea de antialgice;
Alte motive cariogene
care pot îndruma
pacientul la medicul
stomatolog sunt:
modificările de culoare
în regiunea frontală;
hipercreşterile
papilare;
sângerările gingivale;
retenţia alimentară;
halitoza.
 Examenul clinic se sprijină în principal
pe:
inspecţie;
palpare.
Înainte de începerea examenului clinic
al suprafeţelor dentare, zona respectivă va fi:
perfect curăţată;
spălată;
izolată;
uscată;
foarte bine iluminată.
Inspecţia:
Semnele evolutive patognomonice pentru
o carie sunt reprezentate de:
modificarea de culoare a suprafeţelor expuse
vederii;
marmoraţia şanţurilor;
coloraţie brun-maronie;
opacitatea smalţului;
aspectul rugos al suprafeţei cavităţii carioase;
cavitaţia.
Palparea:
Zicala „privire ascuţită şi sondă boantă”
redă sintetic atitudinea modernă pe care trebuie
să o adoptăm în cadrul examenului clinic
odontal.
Prin palpare lejeră cu sonda dentară rigidă
sau flexibilă, se decelează:
modificarea de textură (asperitatea suprafeţei);
înmuierea zonei respective;
soluţia de continuitate.
 Utilizarea sondei trebuie făcută cu
precauţii, deoarece:
există riscul de a prăbuşi smalţul demineralizat şi
de a accelera evoluţia procesului;
senzaţia tactilă este strict subiectivă, „agăţarea”
vârfului sondei, se poate datora şi
particularităţilor de relief dentar, fără
semnificaţie patologică;
de asemeni prin utilizarea nejudicioasă a sondei,
se pot coloniza zonele inactive cu bacterii
cariogene prelevate involuntar din zonele active
cariogen;
Examene paraclinice:
Testele de vitalitate: sunt indicate pentru a
face diagnosticul diferenţial al cariei simple cu:
afecţiuni în care pulpa este necrozată (necroză sau
gangrenă pulpară) – răspunsuri negative;
afecţiuni în care pulpa suferă prin scăderea capacităţii
de reacţie (fibrozare – pulpite cronice închise) -
răspunsuri pozitive la intensităţi mai mari ale
excitantului;
afecţiuni în care pulpa este într-un stadiu incipient de
(hiperemie pulpară) - când pacientul va reacţiona la
intensităţi mai mici ale excitantului faţă de un dinte
sănătos.
Testarea vizează atât dintele cauzal cât şi un
dinte martor;
Testarea dintelui martor se face pentru a
determina pragul intensităţii individuale la
care un dinte normal generează un răspuns;
Testarea dintelui martor se efectueză înaintea
testării dintelui afectat;
 Se efectuează sub izolare, pe dintele
uscat; de obicei testarea se începe cu o valoare
mai mică, ajungându-se progresiv la valori
mai mari.
Se pot folosi următoarele teste de
vitalitate:
teste termice (rece, cald);
teste electrice;
teste mecanice (foraj explorator).
Teste termice:
Temperaturi coborâte:
jet de apă/aer cu spray-ul de la unit;
clorura de etil (Kelen): +4ºC;
freon 12: -29ºC;
zăpadă carbonică: - 78ºC;
dispozitiv HistoFreeze (Fisher Brand);
Temperaturi ridicate:
fuloar încălzit la flacără: +80ºC;
batonaş de gutapercă încălzit până la înmuiere;
 Teste electrice:
dispozitive electrice, (Digitest, Pulptest,
Parckell); simpla atingere la nivelul dintelui
cauzal indică pe un afişaj digital valoarea la
care pacientul spune că simte un impuls;
Forajul explorator:
este o metodă agresivă, putând da rezultate fals
pozitive prin jena resimţită de pacient
provocată de presiunea sau vibraţiile frezei.
Examenul radiologic în diagnosticul
cariei dentare
este un examen complementar necesar în
depistarea cariilor incipiente, în special cele
situate proximal, ce scapă examenului dentar,
când suprafeţele de contact sunt foarte strânse;
Radiografia bite-wing este cea mai frecventă
metodă de evaluare a suprafeţelor netede
aproximale pentru evidenţierea demineralizării
deoarece aceste zone, nu pot fi , de obicei,
analizate vizual sau tactil
 Examenul radiologic de la mică
distanţă:
Examen radiologic cu film intraoral:
- Radiografia în incidenţă izometrică şi
ortoradială;
- Radiografia cu film muşcat “bite-wing”;
- Radiografia în incidenţă excentrică;
Examen radiologic cu film extra-oral:
- Radiografia panoramică;
- Ortopantomografia;
 Radiografia retro-dento-alveolară
cea mai răspândită metodă de
diagnostic;
furnizează date complexe
despre dinţi, creste alveolare şi
formaţiuni anatomice
învecinate
Se pot aprecia:
leziunile carioase simple şi
complicate;
dimensiunea corectă a
dinţilor(lungimea radiculară)
procese inflamatorii
periapicale; etc.
 Radiografia bite-wing
Indicaţii:
decelarea precoce a cariilor
aproximale;
leziuni carioase de colet
subgingivale;
diagnosticul precoce al
recidivei de carie;
decelarea cariei sub coroanele
de înveliş;
modificări de contur şi formă a
camerei pulpare;
decelarea pulpoliţilor;
decelarea leziunilor osoase ale
parodontopatiilor marginale;
Ortopantomografia
 Avantajele ortopantomografiei:
oferă o imagine panoramică plană, globală şi
extinsă a viscerocraniului în cadrul unei
singure expuneri;
redă structurile anatomice ale dintelui,
parodonţiului, sinusurilor maxilare şi A.T.M;
doza de radiaţie echivalează cu doza
recepţionată în cursul efectuării a 4 radiografii
retroalveolare;
timpul de examinare este scurt , 4-5 minute;
costul redus al examenului;
Transiluminarea:
Noile tehnologii arată rezultate promiţătoare
pentru diagnosticul clinic al cariilor.
Tehnologiile aprobate de FDA includ:
fluorescenţa indusă cu Laser;
transiluminarea imagistică digitală cu fibră
optică (DiFoTi);
fluorescenţa cantitativă indusă de lumină
(QLF);
conductibilitatea electrică.
Dispozitivul DIAGNOdent (Kavo America
Corp)
utilizează tehnologia cu fluorescenţă laser
pentru detectarea şi măsurarea produşilor
bacterieni în leziunile carioase;
acest dispozitiv compact şi portabil necesită o
suprafaţă ocluzală uscată şi curată ce acoperă
un scor numeric de la 0 la 99;
aceste scoruri reprezintă prezenţa şi extinderea
leziunii;
”dispozitivul este mult mai sensibil decât
metodele de diagnostic tradiţionale; prezenţa
crescută a diagnosticului fals pozitiv limitează
utilizarea lui ca metodă principală de
diagnostic”.
a) Sonda DIAGNO-DENT -
emite o lumină roşie care
este reflectată spre dinte
b) DIAGNO-DENT:
fluorescenţa emisă de
suprafaţa dintelui se
modifică odată cu gradul
de demineralizare dentară
Sistemul DIFOTI (Electro-Optical-Sciences)
utilizează lumina cu fibră optică propagată
prin dinte spre o suprafaţă neiluminată;
imaginea rezultată este capturată de un
dispozitiv digital electronic, introdusă într-un
calculator unde este analizată după un
algoritm;
DIFOTI este util în:
detectarea zonelor
iniţiale de
demineralizare;
urmărirea în timp a
modificărilor acestor
zone;
detectarea fisurilor sau
fracturilor dentare.
QLF (fluorescenţa cantitativă indusă de
lumină)
se bazează pe capacitatea smalţului uman de
autofluorescenţă în anumite condiţii;
Avantajele QLF:
sistemul poate măsura pierderea minerală
actuală şi datorită repoziţionării dispozitivului,
se pot aprecia modificările în timp;
abilitatea de a detecta produşi bacterieni
sugerează că sistemul poate analiza activitatea
carioasă;
 QLF - Sistemul de
fluorescenţă cantitativă
indusă de lumină

Unitate QLF în funcţiune

în cavitatea orala.

Premolar înainte şi după

expunere cu indicarea
zonei decalcifiate.
 Dispozitivul electonic Caries Monitor
măsoară modificările impedanţei electrice între
smalţul sănătos şi substanţa dentară demineralizată;
are nivele medii de sensibilitate şi specificitate pentru
cariile de smalţ şi dentină în comparaţie cu inspecţia,
palparea, transiluminarea cu fibră optică, radiografiile
şi fluorescenţa laser;
Testul diagnostic ideal detectează cu acurateţe:
când o suprafaţă dentară este sănătoasă
(specificitatea);
când sunt prezentate carii sau demineralizări
(sensibilitatea);
 Monitorul electronic al
cariilor (Electronic Caries
Monitor)

Dispozitivul Caries
Meter L
 Clasificări ale leziunilor carioase

În anul 1997, O.M.S. a propus următoarea

clasificare:
Suprafaţă sănătoasă;
Carie de smalţ necavitară;
Carie de smalţ cavitară;
Carie dentinară;
Carie profundă cu posibilă implicare pulpară.
 Academia Americană de Stomatologie
Restaurativă, a clasificat leziunile carioase
luând în consideraţie sediul şi întinderea
leziunii:
Clasa 1 – în şanţuri, fisuri sau defecte de smalţ
pe suprafeţele ocluzale, vestibulare şi orale;
Clasa 2 – feţele proximale imediat sub
punctele de contact interdentare;
Clasa 3 – în treimea cervicală a coroanei sau,
după recesiunea gingivală, pe rădăcina
denudată.
 Clasificarea norvegiană după aspectul
radiografic, acceptată de majoritatea autorilor,
în evaluarea necesităţii de tratament
restaurativ:
D1 – Leziune în jumătatea externă a smalţului;
D2–Leziune în jumătatea internă a smalţului,
dar nu şi în dentină;
D3 – Leziune în ⅓ externă a dentinei;
D4 – Leziune în ⅓ medie a dentinei;
D5 – Leziune în ⅓ internă a dentinei;
Diagnosticul cariilor din şanţuri şi fosete

sunt greu de depistat, deoarece este dificilă

distingerea faţă de forma anatomică;
Reţinerea vârfului sondei poate fi determinată
de cauze necarioase, cum ar fi:
forma fosetei;
sondă foarte ascuţită;
forţă de aplicare prea mare;
utilizarea nejudicioasă a sondei poate cauza apariţia
cavităţii.
 Criterii
suplimentare pentru
diagnosticul cariilor din
şanţuri şi fosete:
senzaţia de înmuiere la
baza şanţului sau fosetei;
opacitate în jurul şanţului
sau fisurii ce indică
subminarea sau
demineralizarea smalţului;
înmuierea smalţului care
poate fi îndepărtat cu
sonda.
smalţul poros (rezultat prin demineralizare)
apare alb cretos sau opac atunci când se usucă
cu aerul de la unit;
când caria penetrează în dentina
demineralizată, difuzează rapid spre lateral
prin JAD mai puţin rezistentă;
această difuziune laterală submină şi mai mult
smalţul putându-se observa clinic o coloraţie
maro-gri ce radiază din şanţ sau fisură;
Pe radiografia bite-wing caria dentinară apare ca o
arie RxT ce difuzează lateral sub smalţul ocluzal;
Tehnologia DIAGNOdent trebuie utilizată pentru :
identificarea leziunilor carioase de pe suprafaţa
ocluzală a dinţilor posteriori;
punerea unui diagnostic prezumtiv;
indicarea potenţialelor intervenţii preventive;
monitorizarea ariilor suspicioase.
Această tehnologie nu trebuie utilizată ca
principal mijloc de diagnostic, deoarece anumite zone
dentinare sănătoase pot fi diagnosticate ca fiind
cariate;
Diagnosticul cariilor suprafeţelor netede
cea mai frecventă metodă de evaluare a
suprafeţelor netede aproximale este Rx bite-
wing pentru evidenţierea demineralizării,
deoarece aceste zone, nu pot fi , de obicei,
analizate vizual sau tactil.
o leziune incipientă este detectată radiografic,
ca o scădere a densităţii smalţului sub punctul
de contact rezultând o zonă RxT;
aceste leziuni nu
sunt obligatoriu
cavitare;
multe leziuni
proximale
incipiente la
pacienţi sănătoşi
sfârşesc ca leziuni
oprite în evoluţie
(arrested lessions).
Restaurarea leziunilor proximale incipiente
trebuie întârziată pentru a permite observarea
lor în timp (dacă mai progresează);
Leziunile oprite în evoluţie de la nivelul
suprafeţelor proximale sunt vizibile clinic ca
nişte pete (zone) brun-maronii, dure la palpare
şi se întâlnesc la pacienţii vârstnici după
extracţia dintelui adiacent;
Este foarte important să se detecteze leziunile
suprafeţelor netede vestibulare şi orale
deoarece acestea sunt observate la indivizi cu
risc cariogen crescut;
Cariile incipiente sunt reprezentate de zone
opace, alb-cretoase (white-spot) care apar după
ce se usucă suprafeţele dentare.
 Diagnosticul se confirmă când zona afectată
este rehidratată (se reumezeşte) iar zona
cretoasă dispare total sau parţial;
aceste leziuni au suprafeţe intacte, dar trebuie
avut grijă să nu se exercite presiuni cu vârful
sondei;
leziunile incipiente, pot fi oprite în evoluţie (se
remineralizează) dacă se aplică măsuri
preventive.
 Diagnosticul cariilor de suprafaţă
radiculară
rădăcinile dentare expuse mediului bucal, ca
urmare a recesiunii gingivale, constituie zone
cu risc cariogen şi trebuie examenate vizual şi
tactil;
pigmentarea acestor zone e asociată cu
remineralizarea;
suprafaţa dentară cu
cât este mai
întunecată cu atât este
mai mare
remineralizarea;
cariile acute
radiculare prezintă o
pigmentare minimă şi
este detectată prin
prezenţa moliciunii
sau cavităţii.
cariile radiculare pot fi cauzate de un spectru
larg de microorganisme printre care Streptococ
Mutans, Lactobacili, A. viscosus şi altele;
iniţial, leziunea este superficială, difuzează în
zona laterală, are culoare deschisă galben-
maroniu şi este asimptomatică;
leziunile se pot extinde rapid datorită lipsei
smalţului şi mineralizării mai reduse a
dentinei;
leziunile se pot remineraliza datorită expunerii
dintelui în cavitatea orală şi spălării lui cu ioni
salivari;
prezenţa ionului de F scade potenţialul
formării cariilor radiculare;
Remineralizarea depinde de mai mulţi
factori cum ar fi:
gradul de scleroză a canaliculelor dentinare;
gradul de infecţie bacteriană;
modul de evoluţie;
localizarea leziunii.