LEZIUNI DENTARE

NECARIOGENE
 Leziunile necariogene sunt
caracterizate de:
pierderi de substanţă dentară;
lipsa componentei microbiene care
generează aspectul ”curat” la nivel
lezional, lipsit de modificări patologice
de culoare.
Aceste pierderi de
ţesuturi dentare, în
zona cervicală, sunt
provocate de factori:
mecanici (abraziune);
chimici (eroziune);
ocluzali
(traumatogeni);
Clasificarea leziunilor necariogene:

fisuri si fracturi ale smalţului;

abrazii dentare;
eroziuni dentare
atriţii dentare;
abfracţii dentare;
Fisurile smalţului:
sunt întreruperi ale continuităţii smalţului fără
pierdere de substanţă;
se prezintă sub forma unor linii în grosimea
smalţului, în cele mai multe cazuri sunt paralele
cu prismele de smalţ până la limita amelo-
dentinară.
 Factori etiologici:
sunt cauzate frecvent de variaţiile
mari de temperatură ale alimentelor
(asocieri nocive: cafea, ceai
fierbinte cu băuturi foarte reci);
foarte des întâlnite şi dificil de
tratat.
Fracturile coronare:
sunt întreruperi ale continuităţii smalţului
cu pierderi de substanţă, mai mult sau mai puţin
importante cu sau fără afectarea vitalităţii
pulpare;
reprezintă 26-92% din traumatismele
dinţilor permanenţi mai frecvente la maxilar
(85%) faţă de mandibulă (11%).
 Clasificarea fracturilor coronare:

1. După gradul de interesare a ţesuturilor

dentare:
fractură coronară nepenetrantă;
fractură coronară penetrantă (care interesează
smalţul, dentina şi pulpa dentară).
2. După direcţia liniei de fractură:
oblice;
orizontale;
verticale.
3. După complexitatea leziunii:
simple;
complicate.
 Diagnosticarea unui dinte cu
fractură de smalţ este corelată
direct cu simptomatologia individuală
a pacientului:
existenţa sensibilităţii la stimuli
termici: rece, cald;
durere cauzată de presiune,
masticaţie.
 Metode de diagnostic:
folosirea unei gume sub forma unei
rondele, aplicată sub fiecare dinte
suspect, pacientul muşcă uşor pe ea
şi apoi îi dă drumul;
transiluminarea;
albastrul de metilen, care relevă
lipsa de continuitate la nivelul
structurilor dentare.
 Soluţii de tratament:
fisurile lipsite de complicaţii implică
doar supravegherea clinică şi
radiologică;
profilactic se indică aplicaţii topice cu
fluor sau soluţii desensibilizante;
pentru leziunile cu lipsă de substanţă,
tratamentul trebuie să fie cât mai
conservator posibil, urmărind
refacerea fizionomiei.
 Modalităţi de tratament:
Pentru leziunile superficiale -
tratament minim invaziv cu:
răşini compozite;
glassionomeri sau glassionomeri hibrizi.
Pentru leziunile cu pierdere de
substanţă coronară:
incrustaţii sau coroane de acoperire.
 Abrazia dentară - Definiţie

Termenul clinic de abraziune dentară

reprezintă uzura dentară patologică prin
procese mecanice anormale provocată de
introducerea repetată de obiecte şi
substanţe străine în cavitatea orală, şi care
iau contact cu dinţii.
Derivă din termenul latin abrasium: a
răzui, a rade
FACTORII ETIOLOGICI

A. Factori ce ţin de pacient

B. Factori ce ţin de material
A.Factori ce ţin de pacient:
Tehnica de periaj
a. Frecvenţa periajului şi durata lui;
b. Forţa aplicată şi tehnica folosită;
c. Zona (hemiarcada) în care se
începe periajul.
 Abrazie prin periaj dentar
intempestiv
este cea mai
frecventă
leziune
necariogenă,
are formă de
”V” în zona
cervicală,
vestibulară a
dinţilor.
B. Factori ce ţin de: tipul de material

a. duritatea perilor,
b. designul perilor,
c. flexibilitatea şi lungimea mânerului,
d. abrazivitatea pastei,
e. pH-ul pastei,
f. cantitatea de pastă folosită.
 Clinic:
leziunea afectează atât smalţul
cât şi dentina, având aspect de
“farfurioară întinsă”, cu margini nete
şi aspect curat.
 Localizare: influenţa abrazivă a
bolului alimentar se poate observa pe
întreaga suprafaţă ocluzală afectând:

vârfurile cuspizilor,
pantele cuspidiene,
fosetele.
Clasificarea abraziilor după BARANDOUN:
clasa I - abraziunea suprafeţelor sub formă
de faţete izolate fără interesarea
ţesuturilor dentinare,
clasa aII a -abraziunea suprafeţelor şi a
dentinei sub formă de insule izolate,
clasa aIII a - abraziunea suprafeţelor şi
dentinei sub formă de insule care confluează,
clasa aIV a - abraziunea completă a
suprafeţei ocluzale, dentina apare limitată
numai de marginile feţelor laterale,
clasa aVa - abraziunea completă a coroanei
dentare cu deschiderea camerei pulpare.
Excepţie fac:
o gamă de profesii şi îndeletniciri, la care 2-3
dinţi sunt folosiţi ca “unelte” pentru a apuca un
obiect (cizmari, croitori) sau diverse obiceiuri
vicioase (fumătorii de pipă);
Vârsta este într-o
relaţie directă cu
gradul de uzură al
dinţilor, cu cât
individul este mai în
vârstă, abraziunea
este mai extinsă;
există însă şi
excepţii ale acestei
reguli, persoane cu
uzură dentară
foarte redusă.
 METODE DE PREVENŢIE ÎN
ABRAZIUNEA DENTARĂ
Sugestii pentru pacienţi:
evitarea folosirii unei cantităţi mari de
pastă;
evitarea periuţelor foarte dure sau foarte
moi (vechi) cu peri ce au capătul rotunjit;
evitarea unui periaj intempestiv (agresiv) şi
îndelungat;
evitarea folosirii scobitorilor la nivelul
gingiilor;
evitarea unui flossing excesiv sau utilizarea
incorectă a altor dispozitive de igienă
interdentară;
Sugestii pentru medici:

evitarea unui detartraj/surfasaj prea agresiv;

evitarea lustruirii exagerate în timpul
îndepărtării coloraţiilor;
evitarea pătrunderii în profunzimea spaţiului
biologic prin aplicarea de coroane prea lungi;
evitarea “arderii” gingivale în timpul
manoperelor de albire;
 . TERAPIA RESTAURATIVĂ

Tratamentul restaurativ a născut controverse mai ales că în trecut aceste leziuni erau
trecute cu vederea, restaurările fiind considerate ca temporare deoarece aveau o viaţă scurtă în
lipsa unui tratament etiologic iar preparările necesare erau uneori mutilante.

a) CGI , COMPOMERI

b) CGI MODIFICAŢI CU RĂŞINI

Ele pot elibera fluor având un efect cario-profilactic fiind indicate mai ales la pacienţii în
vârstă şi cu risc cariogen crescut. Astăzi CGI sunt superioare celor de primă generaţie în ce
priveşte adaptarea culorii, rezistenţa la uzură si nivelul de lustruire.
 Eroziunea dentară - Definiţie
Reprezintă procesul de distrucţie graduală a unei suprafeţe, de obicei prin fenomene
chimice sau electrolitice. Termenul clinic de “erosio dentium” este rezultatul fizic al unei
pierderi patologice, cronice, localizate, nedureroase ale ţesuturilor dure dentare, eliminate de pe
suprafaţa dentară prin acţiune acidă, electrolitică sau prin chelare fără implicare bacteriană.
Acizii nu sunt din flora bacteriană, ci provin din surse alimentare, ocupaţionale sau intrinseci.
Eroziunea dentară – Etiologie: factori
extrinseci
 Eroziunea dentară – Etiologie:
factori intrinseci

• Tulburări gastro-intestinale superioare

• Bolile metabolice şi endocrine
• Medicaţia
• Alcoolismul cronic
• Stress-ul – vărsături psihogene
• Anorexia şi bulimia nervoasă
• Ruminaţia
 Clasificare :
graviatea leziunii,
topografie.

Se descriu trei clase:

Cls. I -leziuni care interesează numai smalţul, având
suprafaţa netedă şi lucioasă, cu localizare mai
frecventă pe FV a Ic şi C maxilari,
Cls. a IIa -leziuni care interesează dentina pe mai
puţin de 1/3 din suprafaţa dintelui cu localizare mai
frecventă pe Ic, C şi PM la ambele maxilare,
Cls. a IIIa -leziuni generalizate care interesează
dentina pe mai mult de 1/3 a suprafeţei coronare
localizate la nivelul dinţilor anteriori ai ambelor
arcade.
Clinic eroziunile se prezintă astfel:

formă neregulată cu localizare frecventă

pe FV dar şi pe cele aproximale,
predilectia pentru o anumită faţă sau zonă a
dintelui, este dictată de factorul cauzal şi
modalitatea în care acesta vine în contact
mai mult timp cu acesta;
regurgitaţia cronică afectează FP a dinţilor
superiori, întrucât aceştia se află în calea
continuţului gastric, comparativ cu dinţii
inferiori care sunt protejaţi de limbă;
Clinic eroziunile se prezintă astfel:

formă de crater în care dentina este

expusă, fundul cavităţii fiind lucios şi
plan,
marginile sunt rotunjite fără
demarcaţie netă faţă de suprafeţele
exterioare,
Clinic eroziunile se prezintă astfel:

în eroziunea generalizată: poate fi

afectată întrega coroană dentară cu o
pierdere a conturului suprafeţei ce apare
lucioasă, cu aspect devital, fără margini de
smalţ ascuţite;
ţesutul gingival aflat în contact cu aria
erodată a dintelui este sănătos,
este asociată cu fenomene de hiperestezie
dar într-o măsura mai mică decât abraziile.
 Abraziunea, atriţia sau ambele se pot
suprapune peste procesul de eroziune, ducând
la o reducere dentară importantă şi
dificultăţi de precizare a unui diagnostic
corect.
 Fluxul salivar scăzut exacerbează atât
factorii intrinseci, cât şi pe cei extrinseci,
recunoscută fiind capaciatea tampon a salivei şi
că aceata este una din metodele cele mai bune de
a stopa procesele carioase şi eroziunile în fazele
lor incipiente.
 1. PREVENŢIE: EROZIUNI

Diminuarea frecvenţei şi gravităţii provocării acide

Este cea mai eficientă şi presupune îndepărtarea sursei de acid sau împiedicarea acestuia ca să
ajungă în contact cu dinţii.

Dacă este implicată o etiologie alimentară acidă vor fi luate măsuri specifice

a. Diminuarea frecventei consumului de băuturi si alimente acide

b. Restricţionarea consumului de alimente acide la mesele principale

c. Finalizarea meselor mai curând cu alimente neutre

( brânza ) decât cu cele acide ( fructe )

d.Consumul băuturilor acide rapid sau cu un pai nu prin sorbire sau plimbarea lor in
gură

e.Clătirea cu apa după consumarea de alimente si băuturi acide

 Atriţia - Definiţie
Este uzura mecanică a suprafeţei
incizale sau ocluzale ca rezultat al mişcării
funcţionale sau parafuncţiilor mandibulare.
Atriţia mai include şi uzura suprafeţelor
proximale la nivelul punctului de contact
datorită migrării fiziologice a dinţilor.
Clinic:
se formează faţete cu suprafaţă plană şi cu
margini bine delimitate şi circumscrise;
fateţele de pe dinţii antagonişti se potrivesc
perfect una cu cealaltă, iar striaţiile paralele
sunt orientate în aceiaşi direcţie.

Localizarea este diferită în funcţie de:

tipul de ocluzie;
geometria sistemului stomatognat;
tiparele individuale de bruxism;
interproximal apare la nivelul feţelor proximale
în contact cu dinţii vecini generată de bruxism
sau masticaţie în mişcarea lor una spre cealaltă.
Factori cauzali:

particulele abrazive din compoziţia

diverselor produse;
bruxismul (frecvenţa bruxismului este de
90% în rândul populaţiilor neindustrializate;
chiar şi copii scrâşnesc frecvent din dinţi);
parafuncţiile: roaderea unghiilor,
creioanelor, jucăriilor etc.
 Atitudine terapeutică:

decondiţionarea diverselor obiceiuri

vicioase;
eliminarea factorilor de stress.
Leziuni cuneiforme idiopatice - Definiţie
sunt pierderi de substanţă manifestate ca
defecte în forme de “U” sau de “jgheab”, cu
pereţii netezi şi aspect curat;
în literatura de specialitate este menţionat
faptul că lacuna cuneiformă ar reprezenta o
formă tipică de miloliză cervicală.
Localizare:
multiplă, cel mai frecvent, la nivelul Csup pe
faţa vestibulară la colet.
 Factori cauzali:
flectarea dinţilor sub acţiunea unor forţe
excentrice;
parafuncţii orale;
factori ocluzali: contacte prelungite,
interferenţe dentare;
stressul ocluzal de: închidere, tracţiune,
rupere.
Toţi aceşti factori concentreză sressul
în zona cervicală unde smalţul este subţire şi
arhitectonica structurală este favorabilă;
astfel încât sub acţiunea forţelor paraaxiale
se pot desprinde de dinte, mici aşchii de
smalţ, care lasă în urmă ceea ce numim
defecte cuneiforme.
Mijloace de tratament:

orice formă de terapie

conservatoare;
tehnici de colaj cu răşini compozite şi
glass–ionomeri;
rezolvarea prealabilă a defectelor de
ocluzie.
 Desprinderea prismelor de smalţ sub
acţiunea forţelor excentrice.
 Abfracţia - Definiţie
Reprezintă o pierdere patologică de
substanţă dentară provocată de forţe de
presiune biomecanice care determină
flexiune şi lezarea smalţului şi a dentinei pe
un sediu situat la distanţă de locul aplicării
forţei iniţiale
Derivă din termenii latini :ab-afară şi
fracţio-distrucţie.
 Factorii ocluzali, care implică stressuri repetate şi flexiunea dentară, joacă un rol
semnificativ în etiologia acestor leziuni. Comparativ, rezistenţa la compresiune este mai mare la
smalţ faţă de dentină, iar rezistenţa la întindere este mai mică la smalţ faţă de dentină dar
global,atât smalţul cât şi dentina sunt mai puţin rezistente la întindere decât la compresiune.
 Suprafaţa spre care se curbează
dintele va suferi forţe de compresiune iar
cealaltă forţe de întindere.
Pe suprafaţa în tensiune extensivă, se
rup legăturile chimice dintre cristalele de
HA.
Microspaţiile formate pot fi invadate
de molecule mici de apă ce vor împiedica
refacerea legăturilor distruse.
 Fisurile stabilizate în smalţ şi în dentină
vor fi propagate de stress-urile de
întindere ulterioare.
Smalţul şi dentina astfel şubrezite pot fi
distruse ulterior fie prin forţele generate
în masticaţie sau parafuncţii, fie pot fi
erodate sau abrazate prin agenţi chimici
sau mecanici.
Clinic:
abfracţia apare sub formă de şanţuri în
forma de “V” pe partea unei presiuni şi
formă de “C”, în partea aflată sub
compresie;
leziunile nu sunt dureroase întrucât
interesează doar smalţul.
Localizare:
frecvent apare la nivelul PM şi M, dar
poate să apară şi alţi dinţi.
Atitudine terapeutică:
nu se vindecă în timp sub acţiunea ionilor de
calciu şi fosfat salivar, întrucât sub
acţiunea nocivă a diverselor forţe
cauzatoare se desprind aşchii de smalţ pe
tot parcursul vieţii;
nediagnosticate şi netratate pot afecta
rezistenţa dentară, prin creşterea riscului
de apariţie al fracturilor dentare;
cele profunde se pot agrava cu afectări
pulpare.
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
1. Curăţarea suprafeţei dentare prin
periaj mecanic profesional utilizând o
pastă abrazivă fără fluor. Alegerea
culorii în parametri de lumina naturală.
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
2. Finisarea suprafeţei
leziunii cu o freză
diamantată sferică cu
abrazivitate medie, în
vederea îndepărtării
stratului extern
hipermineralizat
pentru a obţine o mai
bună adeziune a
viitoarei restaurări.
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
3. Izolarea cu Diga sau cu rulouri de
tifon;
4.Inserarea la nivelul sulcusului gingival
a unui fir retractor de mărime
corespunzătoare;
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
5. Aplicarea acidului ortofosforic 37%
timp de 20 sec.;
6. Spălarea acidului cu jet de apă timp
20 sec.;
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
7. Uscarea usoară cu aer a suprafeţei,
fără a o deshidrata.
8. Aplicarea Primer-ului.
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
9. Aplicarea adezivului prin pensulare în
strat subţire şi uscarea uşoară cu jet
de aer pentru a uniformiza stratul de
adeziv.Polimerizare 30 sec.
10. Aplicarea compozitului în funcţie de
nuanţa aleasă. Îndepărtarea firului
retractor.
 Etapele restaurării leziunilor
necariogene
11. Finisarea;
12. Lustruirea finală;
13. Aplicarea pe suprafaţa restaurată a
unui sigilant ce conţine fluor
Optiguard (Kerr).
Etapele restaurării leziunilor
necariogene
În cazul unor leziuni profunde se
recomandă aplicarea punctiformă a
unui produs pe bază de hidroxid de
calciu;
Iar cînd leziunea se combină cu
afectare parodontală se recomandă
mai întâi tratarea acesteia.
Etapele restaurării leziunilor
necariogene
Se recomandă folosirea unor
răşini compozite de consistenţă
fluidă: Tetric Flow (Vivadent), Flow-
It (Generic/Pentron), deoarece
acestea au o elasticitate crescută şi
oferă o adaptare marginală mai bună.
Este foarte importantă cunoaşterea
precisă a cauzei reducerii dentare,
întrucât tratamentul leziunilor
necariogene nu poate fi aplicat cu
succes, dacă nu este identificată şi
înlăturată în totalitate cauza.
 În literatura de specialitate există o
inconsecvenţă în ceea ce priveşte
terminologia referitoare la modificările
dentare de natură necariogenă.
Confuzia apare deoarece mare parte
dintre leziunile necariogene sunt
caracterizate de:
pierderi de substanţă dentară;
lipsa componentei microbiene, care
generează aspectul ”curat” la nivel lezional;
apariţia sensibilităţii anormale faţă de
diverşi excitanţi (rece, cald, dulce, acru,
presiune etc.)
 Această confuzie este întreţinută şi
de faptul că acest tip de leziuni, se
găsesc asociate la acelaşi pacient, fiind
greu de identificat:
momentul şi ordinea apariţiei;
asocierea cu o simptomatologie clinică
caracteristică fiecărui tip lezional.