Instituţiile şi teoria formală a acţiunii

Mihail Radu Solcan

Studiul de faţă prezintă două momente ale cercetării problematicii raporturilor

dintre instituţii şi guvernare. Mai ı̂ntâi sunt sintetizate liniile de forţă ale unei
lecturi (ı̂n sensul filosofic al termenului) posibile a diverselor concepţii despre
instituţii. În partea a doua, sunt expuse concluziile comparaţiilor dintre marile
strategii de studiere a instituţiile din perspectivă economică.
Intenţia noastră este să raportăm studiul instituţiilor la ceea ce am numit
aici abordarea formală a instituţiilor. Deşi nu ı̂ncercăm să oferim o interpretare
ı̂n sensul strict a modului de gândire a Şcolii Austriece, va fi probabil limpede
pentru oricine parcurge notele că este vorba de o grilă de lectură inspirată de
ideile lui Mises despre acţiunea umană.1
Studiul de faţă presupune acceptarea unei distincţii ı̂ntre formal şi formalizat.
Formal nu ı̂nseamnă formalizat sau matematizat. Cu alte cuvinte nu există un
aparat simbolic special folosit ı̂n analiza conceptuală.
Pe de altă parte, instituţiile sunt cercetate aici din perspectiva teoriei eco-
nomice. Abordarea economică este centrată pe acţiunea umană. Intuiţia de bază
a modului economic de a gândi este că individul dispune ı̂n orice moment de
un număr de acţiuni pe care le poate face efectiv. A da prioritate uneia dintre
ele ı̂nseamnă a-i acorda mai multă valoare. Prioritatea acordată este dezvăluită
de executarea acţiunii ca atare. A executa ı̂nsă una dintre acţiunile posibile
ı̂nseamnă a le jertfi pe celelalte; este vorba, cu alte cuvinte, de un cost.
Pe parcursul cercetării nu am ı̂ncercat să vedem cum este exploatat, din
diferite perspective, modul economic de a gândi atunci când este aplicat la studiul
instituţiilor. Instituţiile sunt văzute ca reguli care constrâng acţiunile.
Miezul studiului este format dintr-un set de distincţii menite să clasifice
diferitele abordări ale instituţiilor. Cheia, conform investigaţiilor noastre, este
dată de tratarea conceptului de eficienţă.
1
Shand(1984) prezintă monografic Şcoala Austriacă. Salerno(1993) susţine că Şcoala Aus-
triacă s-a bifurcat după Menger, prin Bawerk şi Wieser. Hayek ı̂l continuă pe Wieser şi este
foarte diferit de Mises. La Wieser există ideea unei aritmetici a utilităţii, un calcul al utilităţilor
- diferit de cel monetar (Salerno 1993: 114). La Hayek problema este dispersarea cunoaşterii.
Preţurile servesc la transmiterea informaţiilor necesare pentru a face faţă acestei cunoaşteri
fragmentare (Salerno 1993: 115). Ar trebui poate adăugat că, după Hayek, trebuie ţinut cont
de ,,importanţa ignoranţei noastre“ (vezi Hayek 1991: 78). Mises, arată Salerno, se concen-
trează asupra preţurilor de piaţă efective şi a calculului cu aceste preţuri. Noi vom merge tot
pe ideea că nu există decât un calcul monetar, nu şi unul, separat, al utilităţilor.

1
 În finalul introducerii am vrea să precizăm ı̂ncă o dată statutul pe care ı̂l
are aici interpretarea Şcolii Austriece. Pentru unii s-ar putea ca interpretarea
oferită aici să devieze de la canon. Pentru alţii s-ar putea să fie considerată
prea apropiată de Mises. Interpretarea oferită implicit este doar un corolar al
investigaţiei despre raportul dintre instituţii şi guvernare. Studiul instituţiilor
ne conduce la investigarea fundamentelor teoriei acţiunii umane. Iar cele mai
importante distincţii ţin de nivelul la care, conform unui punct de vedere sau
altul, se pot introduce calculele de eficienţă.

1 Formă şi conţinut ı̂n cazul acţiunilor

În această secţiune vrem să introducem două distincţii importante: prima priveşte
cercetarea acţiunilor ı̂n ştiinţa socială; a doua investigarea instituţiilor.
Ideea care stă ı̂n spatele primei distincţii este relativ simplă dacă separăm
ı̂ncercările noastre de a desluşi ı̂nţelesul unei acţiuni de cercetarea aspectelor care
sunt independente de conţinutul acţiunii. Să zicem, că doi politicieni se ı̂ntâlnesc
şi vorbesc unul cu altul. Dacă punem ı̂ntrebarea ,,ce au făcut¿‘ din perspectiva
conţinutului acţiunii lor, atunci ne putem ı̂ntreba dacă s-au sfătuit, dacă unul a
exercitat presiuni asupra celuilalt, dacă au complotat ı̂mpotriva cuiva şi aşa mai
departe. Toate aceste ı̂ntrebări orientate către conţinut ı̂ncearcă să interpreteze
acţiunile celor doi.
Un alt exemplu, ar putea fi cel al vânzării unei statuete care ı̂nfăţişează un
motan. Este cumva, pentru cumpărător sau vânzător, motanul un zeu? Sau este
cel mai obişnuit pisoi. Au unul sau altul o părere bună despre statuetă sau despre
motani şi aşa mai departe? Pentru a răspunde la asemenea ı̂ntrebări ar trebui
să ı̂nţelegem limba pe care o vorbesc cei doi, să le cunoaştem opiniile şi să le
interpretăm.
Am putea privi ı̂nsă şi altfel lucrurile. Putem face abstracţie de ceea ce
reprezintă statuia motanului pentru cei doi. Importantă ar fi doar preţuirea pe
care i-o acordă şi faptul că unul dintre ei este dispus să facă o anumită acţiune pen-
tru a căpăta statueta. Perspectiva aceasta asupra acţiunii o vom numi abordare
formală şi o vom pune ı̂n contrast cu cea orientată către ı̂nţelegerea conţinutului
acţiunilor.
Perspectiva formală asupra acţiunii cere, la rândul ei, o caracterizare a ideii
de acţiune cât mai generală şi independentă de ceea ce ar conferi un conţinut sau
altul acţiunii.
Acţiunile sunt schimbării ale stării lucrurilor realizate de către indivizii umani.
La limită, aceeaşi schimbare, ar putea fi realizată de diverşi factori naturali.
De exemplu, vântul poate eroda o stâncă. Omul ar putea face ceva extrem de
asemănător. În sens strict, acţiunile sunt ı̂nsă numai cele ı̂nfăptuite de indivizii
umani.
Formal, are deci importanţă doar schimbarea stării de fapt. Uneori se insistă

2
asupra prezenţei scopurilor ı̂n acţiunile oamenilor. Pentru a interpreta acţiunea
respectivă, scopul este desigur cât se poate de important. Din punct de vedere
formal, caracterul scopului respectiv şi chiar prezenţa unui scop ca atare sunt
mai puţin importante. Uneori oamenii fac ceva din neatenţie sau având cu totul
alt ţel decât cel atins din nebăgare de seamă.
După cum se va vedea ı̂n continuare, vom insista asupra prezenţei unei ierarhii
a acţiunilor indivizilor. În fiecare moment, un individ poate executa o serie
oarecare de acţiuni. Nu poate ı̂nfăptui ı̂nsă toate aceste acţiuni deodată. De
aici ideea ierarhizării acţiunilor respective. Formal nu are importanţă care sunt
criteriile după care individul ierarhizează acţiunile sale.
Trecând acum mai departe, putem anticipa ideea că instituţiile sunt reguli
care constrâng acţiunile. Ca şi acţiunile, instituţiile pot fi investigate din punctul
de vedere al interpretării constrângerilor. Opiniile indivizilor cu privire la rostul
constrângerilor implicate de o instituţie pot fi foarte diferite.
Din perspectiva abordării formale a acţiunilor, ceea ce interesează este efectul
instituţiilor asupra acţiunilor indivizilor. De exemplu, ierarhia acţiunilor pe care
le poate executa un individ se va schimba, evident, sub impactul unei instituţii.
În continuare, vom insista asupra unei distincţii ı̂ntre organizaţii şi instituţii.
Adesea, ı̂n ştiinţa socială, când cercetarea este centrată pe efortul de surprindere
a opiniilor oamenilor, sunt investigate opiniile oamenilor despre organizaţii, nu
despre instituţii.
Aici este operată o dublă distanţare, ca să spunem aşa, ı̂n raport cu tipul de
demers menţionat mai sus. Pe de o parte, este pus accentul pe o abordare de tip
formal. Pe de altă parte, instituţiile sunt tratate separat de organizaţii şi, ca şi
ı̂n cazul acţiunilor, perspectiva este cea formală.

2 Acţiuni şi opinii

Sistematic, acest studiu va folosi perspectiva formală asupra acţiunii. Aceasta
nu ı̂nseamnă că opiniile nu influenţează acţiunile. Noi ne concentrăm ı̂nsă asupra
unui sistem de distincţii conceptuale. Are sens să ı̂ncepem discuţia despre aceste
distincţii de la nivelul formal.
De altfel, adeseori materialul empiric adunat despre opiniile oamenilor ı̂n
legătură cu instituţiile priveşte, cum arătam mai sus, acţiunile unor organizaţii.
Uneori distincţia dintre instituţii şi organizaţii este destul de evidentă. Ex-
emplul cel mai potrivit pare a fi cel al partidelor politice. Instituţia partidului
politic ţine de regulile de reprezentare a curentelor de opinie ı̂n politică. Partidele
politice ca atare sunt organizaţiile. Acelaşi lucru se poate spune despre firme sau
sindicate.
În cazul instituţiei bisericii, problema este mai delicată. A vorbi despre Bis-
erică este ca şi cum ai vorbi despre Partid ı̂n regimul comunist. Ideea de instituţie
este complet obscură ı̂n acest caz. Doar organizaţia pare să conteze.

3
 Există deja adunat destul de mult material empiric pe tema instituţiilor, dar
lipsa accentului pe distincţia de mai sus ı̂l face să fie destul de greu de interpretat.
Populaţia României, ı̂n deceniul trecut, avea ı̂ncredere mai mare ı̂n Biserică
şi Armată.2 Justiţia sau Poliţia sunt ı̂nsă suspecte ı̂n ochii opiniei publice.3
Lipsa de interes a cercetătorilor pentru opinia subiecţilor referitoare la regulile
jocului (şi nu la echipele care joacă) este sugestiv ilustrată de ı̂ntrebări celebre
cum sunt cea privitoare la direcţia (bună sau greşită) ı̂n care merge ţara.
În acest studiu, nu ne propunem nici un fel de ı̂ncercare de unificare a cadrelor
conceptuale ale studiilor centrate pe acţiune şi ale celor orientate către opinii.
Aceasta nu ı̂nseamnă că opiniile nu ar juca un rol important ı̂n raport cu insti-
tuţiile.
Autori precum A.V.Dicey sau Milton Friedman au susţinut cu tărie că opinia
publică are un rol decisiv ı̂n schimbarea regulilor jocului.4

3 Interpretarea acţiunilor
Există o problemă subtilă ı̂n legătură cu acţiunile şi opiniile. Dacă vrem să
trecem dincolo de studiul formal al acţiunilor şi să le interpretăm, trebuie să
ı̂nţelegem opiniile oamenilor. De obicei, este relativ uşor să pricepem care este
opinia oamenilor despre o acţiune sau alta pentru că ştim limba ı̂n care sunt
formulate.
Ce ne facem ı̂nsă dacă suntem ı̂n situaţia ı̂n care nu avem nici cea mai mică
idee despre limba ı̂n care sunt formulate opiniile? Aşa cum a arătat Quine, noi
ne slujim de acţiunile vorbitorilor limbii necunoscute pentru a pricepe ce vor să
spună. Dacă ı̂ncercăm să traducem ı̂nsă ı̂n limba noastră spusele lor, ne lovim
de nederminarea traducerii. Este problema pe care am putea-o denumi pe scurt
5
,,problema lui Quine“.
Este cu totul ı̂n afara limitelor acestui studiu orice ı̂ncercare de a discuta
problema lui Quine. Ne mărginim doar la o observaţie şi un comentariu.
Observaţia este foarte simplă: un element care s-ar putea să fie foarte im-
portant al dificultăţilor de care ne lovim ı̂n problema lui Quine este legat de de-
tectarea proiecţiei ontologice. Ce fel de entitate are cineva ı̂n vedere atunci când
arată către o masă sau către o pisică? Este pisica, de pildă, o copie imperfectă
a unei entităţi platonice ideale sau este un individ ı̂n sensul nominaliştilor? Nu
2
Pentru date concrete, extrase din cercetări sociologice a se vedea Pană(1999: 168).
3
A se vedea tot Pană(1999: 169).
4
Milton Friedman discută problema stabilităţii societăţii libere ı̂n (Friedman 1962). A se
vedea tot acolo o prezentare a ideilor lui Dicey.
5
Quine(1960) este lucrarea de referinţă pentru problema aceasta. A se vedea paginile
faimoase ı̂n care Quine descrie călătoria ipotetică a unui lingvist la un trib a cărui limbă nu
o ştie absolut deloc. Lingvistul ı̂şi face ipoteze cu privire la ı̂nţelesul a ceea ce spun indigenii
şi testează aceste ipoteze folosindu-se de acţiunile băştinaşilor. Alt mijloc decât observarea
acţiunilor nu are din principiu.

4
ai cum să stabileşti acest lucru numai pe baza acţiunilor neinterpretate (privite
doar ı̂n sens formal).
Comentariul nostru ar fi, de asemenea, foarte simplificat: problema lui Quine
are consecinţe mai ample decât am putea crede la prima vedere. Aerul ei de
speculaţie filosofică extremă este derutant. În fapt, ne putem lovi de ea chiar şi
atunci când limba este cunoscută. Ce concept de Dumnezeu are, de pildă, cineva
care răspunde la o anchetă sociologică? Face persoana respectivă o deosebire
ı̂ntre Dumnezeu şi Biserică? Dacă se pune ı̂ntrebarea privitoare la ı̂ncrederea ı̂n
Biserică, nu cumva numărul mare de răspunsuri pozitive provine din credinţa ı̂n
Dumnezeu?6
Examinarea acţiunilor, ı̂n cazul de mai sus, nu elimină ambiguitatea. Prezenţa
activă la serviciul religios poate fi atât rodul unei credinţe ı̂n Dumnezeu ca atare,
cât şi al respectului doar pentru Biserică.
Asemenea observaţii, credem noi, ı̂ntăresc argumentele ı̂n favoarea separării
abordării formale a acţiunii de eforturile de a interpreta acţiunile oamenilor.7

4 Teoria formală a acţiunilor

În cele ce urmează, conceptul de ,,acţiune“ va fi utilizat precum cel de ,,mulţime“
ı̂n teoria mulţimilor: este un concept primitiv. Este suficient să ı̂nţelegem că o
mulţime este o colecţie (de elemente) şi să ı̂nţelegem care este sensul relaţiei de
apartenenţă la o mulţime. Tot aşa, o acţiune este un concept nedefinit riguros.
Se presupune că o acţiune umană implică o transformare: un obiect supus acestei
transformări ı̂şi schimbă proprietăţile sau relaţiile cu alte obiecte.
Conceptul de acţiune umană este delicat şi nu vom ı̂ncerca aici să intrăm ı̂n
detalii privitoare la diferitele posibilităţi de a descrie acţiuni şi nici ı̂n chestiunile
privitoare la ı̂nţelesul acţiunilor.
Acţiunile sunt ı̂nsă importante din perspectiva analizei economice. Ele con-
stituie miezul analizei economice. Deşi economia ne vorbeşte, de pildă, despre
bunuri, noi putem lesne să le vedem ca rezultatul unui şir de acţiuni umane.
Chiar resursele care nu ar fi nicicum afectate de acţiunea umană sunt puncte de
plecare ale unor acţiuni şi aşa mai departe.
6
Problema ı̂ncrederii ı̂n Biserică este discutată de Pană(1999). Ea atrage atenţia asupra
posibilei lipse a unei distincţii ı̂ntre credinţa ı̂n Dumnezeu şi ı̂ncrederea ı̂n Biserică.
7
Pentru teoriile neformale, interpretative despre instituţii a se vedea ı̂n special prezentarea
monografică făcută de Peters(1999). March şi Olsen(1984: 738) vorbesc despre rolul cauzal al
instituţiilor politice. Din raţiuni explicate pe scurt mai jos, noi adoptăm o altă abordare. Tot
March şi Olsen(1984: 742) se referă la instituţiile politice ca la nişte ritualuri sociale. Pentru o
ı̂ncercare de adevărat contrast ı̂ntre homo economicus şi homo sociologicus vezi Elster(1989).
Ideea noastră este că mai degrabă relaţia este una precum cea din logică dintre formă şi conţinut.
De aici decurge nu ideea unor contraste ı̂n cercetarea socială, ci a unor niveluri de analiză.
Contrastele sunt nu ı̂ntre modurile de cercetare, ci ı̂ntre diversele concepţii cu privire la acţiunea
umană.

5
 Restul investigaţiei se va concentra asupra acţiunilor şi a perspectivei eco-
nomice ı̂n analiza acţiunilor şi a instituţiilor. Marea forţă a analizei economice
derivă tocmai din plasarea ı̂n centrul atenţiei a acţiunii umane. Există o serie
de relaţii simple care pot caracteriza raporturile dintre acţiunile umane şi acesta
pare, de altfel, să fie secretul analizei economice. Ea dispune efectiv de câteva
concepte de plecare simple care apoi pot fi articulate ı̂n construcţii teoretice am-
ple.
Acţiunile umane au câteva proprietăţi interesante cum ar fi aceea că se des-
făşoară ı̂n timp. Aceasta face ca, la un moment dat, să existe un set de oportuni-
tăţi de acţiune (care se exclud un pe alta - pentru că există acţiuni pe care nu le
putem face ı̂n acelaşi timp). O altă proprietate interesantă este aceea că resursele
de care avem nevoie pentru a acţiona sunt ı̂ntotdeauna limitate. Oricum, timpul
de care dispunem este limitat. Evident, multe alte resurse sunt şi ele limitate.
Suntem forţaţi să alegem.8
La rândul lor, alegerile noastre sunt constrânse de reguli. Fiind dat un set de
oportunităţi, regulile pot fie să ne oblige să urmăm un curs al acţiunii, fie să ne
ı̂mpiedice să optăm pentru anumite acţiuni.
Sunt o serie de alte probleme pe care le ridică acţiunile umane pe care trebuie
ı̂nsă să le distingem de cele pe care le suscită analiza economică. Despre acţiunile
umane se poate spune că au un ı̂nţeles. Ce semnifică, de pildă, acţiunea mea
de a deschide uşa? Poate vreau să te dau afară din casă? S-ar putea ca să
nu fie aceasta intenţia mea, dar tu să interpretezi ı̂n acest fel gestul meu. Ce
anume este un cadou? Persoana x se ı̂nchină la o statuie? Sau este vorba despre
reprezentarea unei divinităţi, la care se ı̂nchină persoana x?
Ultimul gen de ı̂ntrebări poate conduce la răspunsuri care divizează comu-
nităţi. Conflicte acerbe se nasc din eforturile de a-i convinge pe alţii de justeţea
propriului răspuns. Toate aceste lucruri ţin ı̂nsă de ceea ce face dintr-o colectiv-
itate o comunitate. Chestiunea aceasta o vom distinge ı̂nsă strict de problema
instituţiilor. Două comunităţi diferite pot avea instituţii comune. Proprietatea
poate fi, de pildă, o astfel de instituţie. Eu cred că tu ai doar o statuie; respect ı̂nsă
proprietatea ta (asupra acestei statui). Tu crezi că este vorba de o reprezentare
a divinităţii; chiar dacă reprezentarea respectivă ar fi ı̂n posesia mea, ai respecta
ı̂nsă proprietatea.
Pentru a face distincţia de mai sus, trebuie ı̂nsă să admitem că problema
ı̂nţelesului acţiunii este o chestiune distinctă; ea ar presupune lămurirea modului
ı̂n care sunt interpretate acţiunile de către oameni. Interpretarea acţiunilor nu
face ı̂nsă parte din spectrul de probleme abordate de analiza economică.
Cum spuneam, ı̂n cele ce urmează vrem să vedem ı̂nsă care sunt posibilităţile
oferite de analiza economică a acţiunilor şi, mai apoi, a regulilor care constrâng
acţiunile umane.
8
Pentru un exemplu de ierarhie de acţiuni vezi Rothbard(1970: 5).

6
5 Perspectiva economică
Există trei elemente de bază ale perspectivei economice, cel puţin din punctul de
vedere care ne interesează aici, cel al acţiunilor şi regulilor. Primul este legat de
ierarhizarea acţiunilor. Al doilea priveşte ceea ce este dispus să facă un individ
pentru ca alţii, la rândul lor, să execute o acţiune. Al treilea moment este legat
de calculele făcute pentru a vedea care sunt pierderile şi care sunt câştigurile
generate de acţiunile ı̂ntreprinse.

5.1 Valoarea
Să zicem că, la un moment dat, un individ x are un set de oportunităţi de acţiune.
Prin definiţie, acţiunile din setul dat se exclud una pe alta. Prin urmare, simplul
fapt că individul x execută o acţiune dă la iveală o ierarhie a preferinţelor.
Evident, faptul că a ı̂ntreprins o acţiune nu arată decât că, la momentul
dat, acţiunea respectivă este prima ı̂n top. Dacă ea ar lipsi ı̂nsă din setul de
oportunităţi, ar fi ı̂nsă altă acţiune prima ı̂n top şi aşa mai departe.
Ce se ı̂ntâmplă ı̂nsă dacă individul x bea cocteiluri din sucuri de fructe. Ar
putea, de pildă, să amestece suc de portocale cu suc de ananas. Să zicem că are
deja jumătate de pahar de suc de portocale. Ce ı̂nseamnă că, ı̂n acest moment,
preţuieşte mai mult sucul de ananas decât cel de portocale? Dacă preferă să
adauge doar un sfert de pahar de ananas mai degrabă decât o jumătate de pahar
de suc de portocale, atunci preţuieşte mai mult ananasul.
Se observă ce important este că totul este raportat la un moment dat, precum
şi posibilitatea de a varia cantităţile de suc. Am putea discuta ı̂n termeni de ,,un
pic de suc“. Cu alte cuvinte, la limită, se poate adăuga o cantitate foarte foarte
mică de suc. Istoriceşte, modul acesta de a vedea lucrurile a fost foarte important
ı̂n revoluţia marginalistă din secolul al XIX-lea. Astfel au fost depăşite dificultăţi
de genul raportării apei la diamante. Nu este vorba ca individul x să raporteze
toată apa din lume la toate diamantele din lume. Dacă este ı̂n deşert, fără apă,
cu o grămadă de diamante lângă el, evident că are sens să ne ı̂nchipuim că ar
prefera o cană de apă unei pungi de diamante. Cum, ı̂n mod obişnuit, am cana de
apă, dar nu am diamante, un diamant ı̂n plus este de preferat unei mari cantităţi
de apă.
Revoluţia marginalistă a stârnit reacţii critice acerbe. Una dintre ele este cea
a lui Veblen 9 . Critica lui Veblen este importantă mai ales pentru că a fost făcută
din perspectiva rolului instituţiilor ı̂n condiţionarea alegerilor individuale.
9
Veblen reproşează marginalismului ceea ce am putea numi ,,consumismul“ acestei orientări.
Ea vedea lucrurile doar din perspectiva distribuţiei. El ataca modul marginalist de a concepe
valoarea, pe care-l vadea ca pe o simplă variantă de hedonism. Veblen propunea ceea ce poartă
numele de vechiul instituţionalism. Aceasta este o concepţie care susţine că alegeri de genul
celei dintre apă şi diamante au loc ı̂n cadrul unor instituţii date, sunt marcate de obiceiuri care
fac din contextul alegerii un element extrem de important. A se vedea Veblen(1909 : passim).

7
 Ce se ı̂ntâmplă dacă, revenind la paharele cu suc, individului x ı̂i este indiferent
dacă bea o combinaţie de trei sferturi suc de portocale şi un sfert de cană de suc
de ananas sau jumătate de cană de suc de ananas combinat cu un sfert de cană
de suc de portocale? Care acţiune ar mai fi ı̂n topul preferinţelor sale? S-ar părea
că nu avem un concept de indiferenţă. Avem totuşi unul dacă reiterăm alegerea:
se menţine acelaşi set de oportunităţi, iar x execută ba o acţiune, ba alta - sau,
ı̂n orice caz, la un număr considerabil de reiterări se echilibrează alegerile făcute.
Este ca şi cum ar da cu banul ı̂n momentul ı̂n care acţionează.
O parte dintre marginalişti au dezvoltat un ı̂ntreg aparat matematic special
construit pentru a surprinde indiferenţa.10 Acest aparat este acceptat de ceea
ce se numeşte ,,curentul principal“ din gândirea economică, dar este respins de
curentele alternative, cum ar fi şcoala austriacă. Membrii şcolii austriece nu
acceptă, de regulă, folosirea matematicii ı̂n economie.
Chestiunea utilizării matematicii ı̂n economie este colaterală din punctul de
vedere care ne interesează pe noi aici. Ceea ce voiam să subliniem este momentul
de ierarhizare a acţiunilor care intervine când un individ este confruntat cu un set
de oportunităţi. Iar această ierarhie pune ı̂n evidenţă valoarea, pentru individul
respectiv, la momentul dat, a unei acţiuni sau a alteia.11
Cum, ı̂n cele ce urmează, vom vorbi despre reguli care constrâng acţiuni, este
mai puţin important dacă putem sau nu extinde consideraţiile de mai sus asupra
bunurilor ca atare.
De asemenea, nici detaliile concepţiei despre utilitatea marginală nu joacă un
rol deosebit. Important este că pot fi depăşite ı̂n modul arătat mai sus dificultăţi
de ridicate de ı̂ntrebări de genul celei privitoare la valoarea apei şi a diamantelor.
Ceea ce este reţinut este un prim moment al unei concepţii despre acţiunea
umană. Valoarea este dată ı̂n această concepţie de ierarhizarea acţiunilor.12 Se
poate lesne constata contrastul cu un utilitarism mai vechi, care ar formula ideea
de valoare ca utilitate ı̂n termenii satisfacţiei sau chiar al plăcerii pe care o resimt
indivizii.13 Concepţia adoptată aici, cea a analizei economice, am putea spune
că este cu adevărat formală.14 Este vorba despre o formă pe care o ı̂mbracă
orice acţiune pe care ar putea-o concepe vreodată cineva. Totdeauna vor exista
10
A se vedea un bun manual de analiză economică pentru prezentarea aparatului conceptual
respectiv şi a metodelor matematice aferente. Eu prefer manualul lui David Friedman (vezi
Friedman-David-1990).
11
Pentru legătura dintre acţiune şi valoare a se vedea Mises(1966: 96).
12
Mises(1966: 103) scrie că singurul lucru constant este preferinţa pentru ceea ce este mai
valoros ı̂n dauna a ceea ce este mai puţin valoros. De asemenea, el arată că o schimbare a
evaluărilor este sinonimă cu o schimbare a acţiunii ı̂ntreprinse.
13
Vezi Mises(1966: 119-122) pentru o prezentare a noii concepţii despre utilitate.
14
Insistăm asupra termenului formal pentru a păstra, ca să spunem aşa, contactul cu teoria
misesiană a acţiunii. Mises respinge formalizarea şi matematizarea ı̂n teoria acţiunii (a se vedea
ı̂n acest sens Mises 1966: 350-351). Praxiologia sa este, pe de altă parte, totuşi o teorie apriori,
nu una empirică; iar ea este formulată ı̂n termeni logici. Logica este cea care insistă asupra
formei.

8
oportunităţi de acţiune şi o ierarhie a acestor acţiuni.

5.2 Preţul
Când am ı̂ncercat să reconstruim modul de a vedea valoarea din punct de vedere
economic, ne-am bazat pe ideea de ierarhizare a acţiunilor unui singur individ
la momente de timp date. Putem face acum un pas mai departe: următoarea
reconstrucţie ia ı̂n considerare interacţiunile.15 Ideea de interacţiune este cât se
poate de simplă aici: ceea ce face individul x are o legătură cu ceea ce ı̂ntreprinde
individul y.16 Acţiunile lor nu sunt paralele, ci una are loc dacă are loc cealaltă.
Interacţiunile sunt foarte importante de ı̂ndată ce examinăm o idee precum cea
de preţ. Din nou, exemplele simple par cele mai potrivite pentru a explica modul
de abordare a conceptului de preţ. Să zicem că individul x vrea să se tundă,
dar nu ştie cum să procedeze. În schimb, individul y poate executa acţiunea
de tundere a lui x. Ce ı̂nseamnă că x plăteşte un preţ lui y pentru a fi tuns?
Individul x face pur şi simplu ceva pentru y. Dacă y este foarte generos, atunci
acţiunea lui x este nulă (nu face nimic). Altfel, x trebuie să ofere ceva. Pentru
amuzament, putem presupune că y are o pisică persană, pe care nu ştie cum să o
tundă. Este vară, cald şi pisica persană suferă; y ar vrea să o ajute. Aşa că este
dispus să accepte preţul pe care-l plăteşte x.
Banii nu fac decât să rezolve problema care ar apărea mai sus, dacă x şi y
nu ar avea cum să-şi facă servicii reciproce. Moneda permite ca orice indivizi să
poată să-şi facă servicii reciproce. Simetria din exemplul de mai sus se păstrează
ı̂nsă. Nu doar individul x plăteşte un preţ. Individul y, pentru a obţine suma de
bani, trebuie să plătească şi el un preţ.
De ce ar proceda la schimburile de mai sus indivizii x şi y? Ideea utilitaristă
de valoare, aşa cum a fost prezentată mai sus, joacă un rol esenţial ı̂n ı̂nţelegerea
schimbului. Să zicem că individul x schimbă a (un serviciu, un bun) contra b
(un alt serviciu, un alt bun) oferit de y. Din perspectiva lui x, b valorează mai
mult decât a. Din perspectiva lui y, a valorează mai mult decât b. Prin schimb,
câştigă amândoi.
Ce s-ar ı̂ntâmpla, filosofic vorbind, dacă am adopta punctul de vedere după
care schimbul este sau trebuie să fie unul de servicii sau bunuri cu valori echiva-
lente? Valorile acestea ar putea fi date, de pildă, de munca socialmente necesară
pentru a produce bunul sau serviciul respectiv. De ce ar mai schimba ı̂nsă ı̂ntre
ei x şi y pe a şi b? Este imperios necesar să introducem un concept de nevoie.
Nevoile lui x şi y sunt diferite. Individul x, ı̂n exemplul de mai sus, are nevoie să
se tundă. Chiar dacă schimbă servicii sau bunuri cu valori egale, acestea satisfac
nevoi diferite. Individul x poate să aibă nevoia de a se tunde, ı̂n vreme ce y are
nevoie să economisească bani.
15
Este vorba de a face un pas către acel do ut des de care vorbeşte Mises(1966: 194).
16
Mises(1966: 331) spune că preţurile sunt fenomene sociale.

9
 Logica schimbului de echivalente ne ı̂mpinge limpede către introducerea unei
laturi complementare a valorii: satisfacerea unor nevoi. Mai mult decât atât,
această concepţie despre acţiune, valoare şi preţ nu mai este una formală, ı̂n
sensul ı̂n care vorbeam despre acest lucru ı̂n cazul utilitarimului modern. Putem
vorbi despre o concepţie orientată către un conţinut. Miezul acestui conţinut este
dat de către ideea de nevoie umană.17
Eleganţa concepţiei formale rezidă ı̂n asumarea unui set minim de presupuneri
cu privire la natura umană. Dacă optăm pentru abordarea neformală a acţiunii
ar trebui să lămurim conceptul de nevoie umană. Problema nu este doar că acest
concept s-ar putea să fie lipsit de orice noimă, ci şi aceea că eleganţa construcţiei
teoretice este ruinată.
Revenind la ideea de preţ, am putea nota că prezentările de manual introduc
curent ideea unei constrângeri bugetare. Astfel individul poate plăti un un preţ,
ı̂n limitele unui buget dat. Noi am preferat aici perspectiva, care ni se pare
fundamentală, cea a interacţiunilor dintre indivizi. În acest context, pentru a
obţine ceva, trebuie să plăteşti un preţ (altora). Formal, acest preţ ar putea fi
şi nul. Conceptul ı̂nsă de preţ tot ı̂şi oricum rolul său. La urmă, dar nu de cea
mai mică importanţă, este ideea - tot din perspectiva utilitaristă formală - că
orice schimb (neforţat) aduce câştiguri ambelor părţi. Aceasta este o proprietate
a schimbului imposibil de conceput din perspectiva conţinutistă, care trebuie să
accepte existenţa unor nevoi, pe care le satisfac bunurile şi serviciile.

5.3 Costul
Să revenim acum puţin la un individ x şi setul său de posibilităţi de acţiune la
un anumit moment de timp dat. Evident, unele acţiuni pot fi combinate. Ca
şi individul x, eu pot să scriu acest text ı̂n timp ce ascult muzica barocului. Ce
oportunităţi de acţiune sunt ı̂nsă jertfite? Evident, nu pot să scriu ı̂n acelaşi timp
ı̂n biblioteca de acasă şi să fac cumpărături la supermarket.
Ideea de jertfă a unor oportunităţi de acţiune este la fel de limpede şi dacă
luăm ı̂n considerare nu numai constrângerile pe care ni le impune timpul, ci şi
constrângerile bugetare. Aş vrea eu să plătesc multe preţuri, dar bugetul meu
are limite. Dacă am cumpărat o carte, am jertfit ceva (nu am luat un disc sau
o cămaşă şi aşa mai departe). Oricât de bogat ar fi un individ x, bugetul său
impune limite. Formal este important că aceste limite există.
Revenind acum la ideea de set de oportunităţi de acţiune, formal este impor-
tant că sunt jertfite ı̂n orice moment posibilităţi de acţiune. Chiar dacă nu fac
absolut nimic (acţiunea mea este, la limtă, nulă, vidă de orice conţinut), tot jert-
fesc oportunităţi. Aş fi putut face multe lucruri ı̂n momentul respectiv. Formal
vorbind, aceste oportunităţi jertfite se numesc cost de oportunitate.
17
O excelentă critică a conceptului de nevoie umană se găseşte la David Friedman(1990:
23-24).

10
 În ciuda denumirii ı̂nşelătoare, costul de oportunitate este un mod de a vedea
costul, nu un tip de cost. Noi am pus accentul pe caracterul formal al acestui
mod de a vedea acţiunea umană. În sens formal, orice acţiune umană are un
cost, ı̂n sensul că sunt jertfite posibilităţi de acţiune.
La prima vedere, toată ideea aceasta de cost are un aer banal. Aşa şi stau
lucrurile dacă ne plasăm ı̂n perspectiva unui singur individ, la un moment dat.
Ceea ce face individul ı̂i aduce, fără probleme un beneficiu. Individul execută
acţiunea pe care o preferă şi, prin definiţie, ceea ce jerfeşte este mai puţin valoros.
Cineva ar putea fi poate tentat să ı̂nsumeze oportunităţile jerfite şi să se
ı̂ntrebe speculativ dacă suma acestora nu are o valoare mai mare decât acţiunea
ı̂ntreprinsă de individ. Este imposibil ı̂nsă să ı̂nsumăm. Dacă individul ar face o
altă acţiune, atunci aceasta ar ı̂mpiedica automat executarea restului acţiunilor
şi aşa mai departe. Iar orice acţiune ar ı̂ntreprinde individul, alta decât cea din
vârful ierarhiei, ar avea beneficii mai mici.
Oricât ar părea de banal acest mod de a vedea costurile şi beneficiile, faptul
că este strict legat de ierarhizarea valorică a oportunităţilor de acţiune are un
mare avantaj din perspectiva ideii de constrângere. O regulă care ar interzice
executarea acţiunii din vârful ierarhiei implică un cost pentru individ. Abia
acum se vede poate mai bine de ce costul ı̂nseamnă oportunităţi jertfite. Formal
vorbind, el este dat, de altfel, de cea mai bună oportunitate jertfită. Cu cât
aceasta este mai sus ı̂n ierarhie, cu atât ea este mai mare.
De exemplu, eu nu fumez şi beau foarte rar şi foarte puţin alcool. Pentru
mine, regulile care restrâng

6 Eficienţa
Ideea de eficienţă este uşor de definit, dar greu de exploatat cu adevărat. Definiţia
nu poate fi decât ı̂n termeni de genul ,,beneficii mai mari decât costurile“. Dacă
beneficiu ar ı̂nseamnă strict utilitate conform scării de valori a unui individ (con-
form modului ı̂n care ea sau el ierarhizează acţiunile pe care le pot ı̂ntreprinde
la un moment de timp dat), iar costul este ı̂nţeles din perspectiva costului de
oportunitate, atunci acţiunea este eficientă dacă individul este liber să acţioneze.
Libertatea de acţiune, ı̂n sine, garantează alegerea unei acţiuni aflate ı̂n vârful
ierarhiei şi astfel este o simplă tautologie să spui că beneficiile depăşesc costurile.
Legătura dintre eficienţă şi libertate este importantă şi vom ı̂ncerca să o
folosim şi ı̂n continuare. Dar mai sus este introdus numai un punct de plecare.
Drumul ca atare este presărat cu probleme complicate.
Voi descrie, pe rând, trei probleme pe care le ridică ideea de eficienţă, când
ieşim din contextul mai simplu al unui set de oportunităţi de acţiune şi al alegerii
unei acţiuni sau a alteia. Prima problemă este dată de faptul că unele acţiuni nu
au nici cum figura ı̂n setul de oportunităţi de acţiuni, dacă acesta este restrâns la
acţiunile pe care le poate ı̂ntreprinde individul. Individul x, dintr-un exemplu de

11
mai sus, nu are habar cum să se tundă. Acţiunea de a se tunde nici nu figurează
printre cele pe care le poate face el. Ce acţiune ar putea ı̂nsă figura ı̂n set? Putem
lărgi setul de oportunităţi desigur cu toate acţiunile altora care ı̂l afectează pe x,
ı̂n sensul ı̂n care ı̂l afectează acţiunea de a fi tuns de către altul. Problema este că
aceste acţiuni au, la rândul lor, din punctul de vedere al individului x, o ierarhie.
Sunt multe feluri de a fi tuns; de unele te-ai lipsi. De asemenea, sunt multe
acţiuni ale altora care te pot avea drept obiect. Cineva poate să-ţi toarne, de la
un balcon, o găleată de apă ı̂n cap. Altul s-ar putea să-ţi vopsească ı̂nsă ı̂ntr-un
mod cât se poate de adecvat maşina. Forţând limba română, am putea spune
că eşti beneficiarul tuturor acestor acţiuni. Evident, ,,beneficiar“ ı̂nseamnă aici
doar destinatar sau obiect al acţiunii altcuiva.
Dacă examinăm acţiunile de care x beneficiază, ı̂n sensul de mai sus, le putem
asocia două tipuri simple de acţiuni ale lui x: unele sunt acţiuni de acceptare
(se oferă, cere etc. să fie tuns ı̂ntr-un anume fel, de pildă); altele sunt acţiuni
de evitare, de respingere (individul x se fereşte, să zicem, de apa aruncată de la
balcon). Setul de oportunităţi de acţiune ale lui x este lărgit cu această mulţime
nouă de acţiuni. Oricum ar ierarhiza individul x acţiunile suplimentare, cele de
evitare vor fi sub cele de acceptare; acţiunilor de evitare li se poate, convenţional
vorbind, ataşa un beneficiu negativ. Cele de acceptare generează, ı̂n funcţie de
poziţia lor ı̂n ierarhie, un beneficiu pozitiv.
Ce se ı̂ntâmplă ı̂n reconstrucţia de mai sus? De ce este vorba de un set
suplimentar de acţiuni? Setul de oportunităţi este ı̂n mod necesar lărgit pentru
că iniţial erau avute ı̂n vedere doar acţiunile ı̂ntreprinse de individul x când este
de unul singur. Extinderea setului de oportunităţi, cu alte cuvinte, provine din
interacţiunile cu alţi indivizi.
La fel de interesant este şi faptul că interacţiunile cu alţi indivizi conduc şi
la ideea de acţiuni (ale altora) pe care individul ar prefera să le evite. Conform
distincţiilor operate aici, aceste acţiuni de evitare nu impun automat un cost,
dar aduc prin chiar natura lor o pierdere (un beneficiu negativ).18 Distincţia
economiştilor ar fi ı̂ntre ,,bunuri“ şi ,,rele“: din bunuri am vrea să consumăm;
relele am vrea să le ocolim.
Acţiunile de evitare impun ı̂nsă indirect un cost. Cum anume? Dacă utilizăm
tot exemplul cu apa turnată ı̂n cap de la balcon, ideea de cost indirect este
limpede dacă presupunem că drumul pe sub balcon este cel mai scurt. Eficient ar
fi pentru individ să treacă pe sub balcon. Asta ı̂n condiţiile ı̂n care sunt ignorate
interacţiunile! Cum individul x nu este singur pe lume, trebuie să-şi facă socoteli.
Orice ar face apare ı̂nsă un cost suplimentar: fie trebuie să usuce hainele şi astfel
jertfeşte acţiunile pe care le putea face ı̂n loc să stea să usuce hainele; fie trebuie
18
Rothbard prezintă violenţa şi intimidarea ca acţiuni (vezi Rothbard 1970: 67). De aseme-
nea, modul ı̂n care discută frauda cred că este evident legat de cel ı̂n care ı̂nfăţişează violenţa.
Rothbard este celebru pentru fndamentarea concepţiei sale pe respingerea violenţei şi fraudei.
Având ı̂n vedere aceste semnificaţii profunde ale violenţei şi fraudei, ni se pare necesar ca ele
să fie prinse sub un concept-cupolă ı̂n cadrul teoriei formale a acţiunii.

12
să ocolească şi astfel jertfeşte acţiunea care era ı̂n fruntea preferinţelor sale, cea
de a trece pe sub balcon.
În rezumat, prima problemă legată de eficienţă apare de ı̂ndată ce avem de a
face cu acceptarea sau evitarea interacţiunii cu alţii.
A doua problemă priveşte eficienţa cooperării. Cooperarea implică un alt tip
de interacţiune decât cele avute ı̂n vedere până acum. Până acum acţiunile indi-
vizilor erau independente unele de altele: x ştie să tundă pisica, y tunde oameni
sau z toarnă apă de la balcon. Toate aceste acţiuni au loc şi independent unele de
altele. Chiar dacă există un schimb voluntar (servicii reciproce) acţiunile impli-
cate ar putea fi executate şi independent. În schimb, dacă x ştie să construiască
tot ce compune o maşină, dar nu şi motorul, iar y construieşte motorul, atunci
ajung la un rezultat doar dacă ar combina acţiunile lor.
Adesea, din perspectiva abordării economice a acţiunii umane, cooperarea de
tipul celei de mai sus este redusă la schimburi. Ideea este că motorul poate fi
achiziţionat pe bani şi, invers, cine are motorul poate cumpăra restul maşinii.
Pe de altă parte, se face o distincţie ı̂ntre bunuri folosite doar ı̂n producţie şi
bunuri de consum. Noi preferăm o distincţie ı̂ntre acţiuni care pot fi executate
independent şi cele care nu sunt decât acţiuni fragmentare, acţiuni dependente
de completări.
Dacă exemplul cu motorul şi restul maşinii nu este convingător, ne putem
gândi la o dezbatere serioasă. Participanţii ar putea să fie plătiţi ca să discute,
dar acţiunile lor nu pot fi cumpărate, ca să spunem aşa, cu bucata. De altfel, nici
tipul de contract nu poate fi de genul ”vei pune zece ı̂ntrebări, vei dezvolta două
răspunsuri mai ample, vei face trei remarci critice”, ci de genul ”vei participa la
dezbatere, care are următoarele reguli ...”.
Ce anume ne-ar face să acceptăm ideea aceasta de acţiuni fragmentare? Acţi-
unile fragmentare ca atare nu au nici o utilitate. Nimeni nu le va plasa niciunde
ı̂n ierarhia acţiunilor din setul de oportunităţi. Ca să extindă setul cu asemenea
acţiuni, un individ trebuie să aibă parteneri, care plasează, la rândul lor, acţiunile
fragmentare complementare ı̂n ierarhia setului lor de oportunităţi. Mai mult
decât atât, la momentul potrivit, acţiunea fragmentară adecvată trebuie plasată
ı̂n fruntea ierarhiei! Altfel, rămâne o simplă posibilitate. Doar ce este ı̂n top
devine acţiune efectivă. Dar asta ı̂nseamnă sacrificarea unor alte acţiuni - cu alte
cuvinte, avem de a face cu nişte costuri.
Ca să dăm un exemplu plastic, cineva - atunci când se gândeşte intens - ar
putea să fumeze simultan o ţigară. Aceasta este combinaţia sa favorită. Dar s-a
angajat să participe la o dezbatere la care fumatul este interzis. Aici apar calculele
cu privire la eficienţă: sacrifică fumatul, dar va rezulta o discuţie interesantă.
Înainte de a introduce cea de a treia dificultate pe care o ridică eficienţa, să
ı̂ncercăm să reconstruim ı̂n termenii ierarhiilor de acţiuni şi ai interacţiunilor o
noţiune simplă, dar extrem de importantă: cea de ameliorare a stării (bunăstării)
unui individ. Se poate observa că nu este vorba de a calcula bunăstarea cuiva, ci
de avea un criteriu pentru a putea spune dacă ea s-a ı̂mbunătăţit sau nu.

13
 O ameliorare a bunăstării cuiva va caracterizată aici ı̂n termenii extinderii
setului de oportunităţi de acţiune. Prima condiţie este să existe o asemenea
extindere a setului de oportunităţi. A doua ar fi ca ı̂n extinderea respectivă să
existe acţiuni (fragmentare sau nu) sau acţiuni de acceptare. Dacă extinderea ar fi
doar cu acţiuni de evitare ale acţiunilor altora, acestea nu ar aduce o ameliorare
(ı̂n raport cu situaţia când individul nu era afectat de acţiunile celorlalţi). În
sfârşit, cel puţin una dintre acţiunile din extindere ocupă o poziţie superioară
ı̂n raport cu acţiunea care ar fi ı̂n vârful ierarhiei dacă setul de oportunităţi nu
ar fi extins. Cu alte cuvinte, este vorba de o ameliorare efectivă. Altfel, ar fi
o ameliorare a posibilităţilor de acţiune (a setului de oportunităţi de acţiune ca
atare).
Dacă se ţine cont de interacţiuni, unele ameliorări ale bunăstării individului
x vor afecta ı̂n chip advers starea altora. Cineva poate să aibă o pasiune pentru
turnatul de apă cu găleata, de la balcon, ı̂n capul trecătorilor. Dar aceasta afec-
tează, probabil, ı̂n chip negativ bunăstarea trecătorilor.
Vilfredo Pareto a propus un mod celebru de a filtra ameliorările stării unui
individ: se vor lua ı̂n considerare doar acele ameliorări care nu afectează starea
nici măcar a unui individ din comunitate. Astfel, se poate defini conceptul de
eficienţă ı̂n sensul lui Pareto, la nivelul unei comunităţi: eficienţa este atinsă când
nu mai este posibilă nici o ameliorare care să nu afecteze starea altcuiva.19
Conform unor autori precum David Friedman există ı̂nsă o problemă ı̂n legă-
tură cu eficienţa ı̂n sensul lui Pareto.20 Aceasta este chiar cea de a treia problemă
legată de eficienţă ı̂n prezentarea de faţă. O vom sugera cu ajutorul unui exemplu
adaptat după David Friedman.
Să zicem că firma X produce zahăr şi-l vinde cu 20000 de lei kilogramul.
Zahărul adus din import ar avea un preţ de 15000 de lei, dar i se aplică un
tarif protecţionist de 7000 de lei. Astfel, preţul zahărului din import (de aceeaşi
calitate) este de 22000 de lei kilogramul. Dacă s-ar renunţa la tarif, firma X ar
trebui să dea afară personal pentru a ajunge să vândă zahărul tot cu 15000 de
lei kilogramul.
Problema ı̂n exemplul de mai sus este că renunţarea la tarif nu ar aduce o
ameliorare ı̂n sensul lui Pareto pentru consumatori, deoarece starea unor dintre
muncitorii de la firma X s-ar ı̂nrăutăţi (setul lor de oportunităţi s-ar extinde
şi el cu posibilitatea de a cumpăra zahăr mai ieftin, dar problema lor numă-
rul unu ar deveni evitarea pierderii locului de muncă). Intuiţia ne-ar spune că,
ı̂nsumând câştigurile publicului, diminuate cu pierderile muncitorilor de la firma
X, am ajunge la o creştere de eficienţă. Folosind terminologia lui David Friedman,
19
Prezentarea de manual a eficienţei ı̂n senul lui Pareto foloseşte conceptul de curbă de
indiferenţă. O ameliorare a utilităţii ı̂nseamnă acces la o curbă de indiferenţă superioară. Iar
o situaţie este eficientă din perspectiva utilităţii dacă nu mai poate fi accesată o curbă de
indiferenţă superioară.(A se vedea Friedman-David-1990: 438)
20
David Friedman descrie contrastul dintre eficienţa ı̂n sensul lui Pareto şi cea ı̂n senul lui
Marshall ı̂n Friedman-David-1990: 440-447.

14
aceasta ar fi eficienţa ı̂n sensul lui Marshall.
Se spune de obicei că marea dificultate, ı̂n calculele de mai sus, mare dificultate
ar reprezenta-o ı̂nsumarea de stări ale unor indivizi diferiţi. Ce sens ar avea să
adunăm câştigurile individului x cu acelea ale individului y? Tot ce există ı̂n
reconstrucţia noastră, de pildă, sunt ierarhii ale unor acţiuni potenţiale ale unor
indivizi la un moment dat. Să zicem că toată colectivitatea este compusă din
cinci indivizi, iar acţiunea a este ı̂n vârful ierarhiei preferinţelor a trei indivizi şi
pe locul al doilea la doi indivizi. Acţiunea b este pe primul loc ı̂n ierarhie la doi
indivizi şi pe al doilea la trei indivizi. Rezultă ceva de aici cu privire la utilitatea
la nivelul colectivităţii? Sunt comparabile poziţiile ı̂n ierarhiile individuale?21
Abordarea propusă de noi va ı̂ncerca, pe moment, să nu atace această di-
ficultate şi să formuleze chestiunea ı̂ntr-un mod diferit. Problema, după cum
o sugerează şi exemplul dat, este generată de o regulă. Regula poate să con-
ducă la ameliorarea sau nu a stării unui individ sau a altuia. Miezul problemei
ı̂l reprezintă regula. Ea este cea care afectează eficienţa. Este evident că ea
face acest lucru la nivelul indivizilor. Dacă are sens sau nu să discutăm despre
afectarea eficienţei la nivel colectiv, aceasta este o problemă care apare când
ı̂ncercăm să discutăm regula.
De ce ar avea ı̂nsă indivizii nevoie de reguli ı̂n genere? Au vreun rost? Dacă
răspundem la această ı̂ntrebare, răspundem oare şi la chestiunea de mai sus, cea
legată de eficienţă?
În rezumat, cea de a treia problemă a eficienţei ne conduce la o conexiune
cu problemele regulilor şi ale instituţiilor, văzute ca sisteme de reguli. Este
important, prin urmare, ca ı̂ntregul cadru reconstructiv să fie completat cu un
concept adecvat de regulă.

7 Instituţii şi organizaţii

Am vorbit mult despre reguli până acum, dar nu am introdus nici o definiţie a lor.
Definiţia aceasta este importantă dacă vrem să tratăm instituţiile drept sisteme
de reguli.
Ideea formală de regulă folosită aici este preluată din sistemele expert (unde i
se spune adesea ,,regulă de producţie“). Conform acestei concepţii, o regulă este o
pereche de forma: CONDIŢIE −→ ACŢIUNE. Săgeata indică faptul că există o
parte stângă şi una dreaptă a regulii. Partea stângă are o natură propoziţională:
ea poate fi adevărată sau falsă. Dacă partea stângă este adevărată, atunci se exe-
cută (sau nu) acţiunea descrisă ı̂n partea dreaptă. Cu alte cuvinte, am putea pune
“ +00 sau“−00 ı̂n prefixul părţii din dreapta, după cum acţiunea trebuie executată
sau, din contră, ceea ce trebuie făcut este chiar omiterea acţiunii respective.
21
Ideea pe care o vom urmări este aceea că un cost prezentat ı̂n mod cantitativ nu poate fi
introdus decât ı̂n termeni monetari (a se vedea şi Mises 1966: 339).

15
 Ce se ı̂ntâmplă dacă nu există nici o regulă privitoare la o acţiune a unui
individ la un moment sau altul de timp? Există ceea ce am putea denumi
două “prezumţii” cu privire la acţiuni: prezumţia de libertate şi prezumţia re-
glementării. Prezumţia de libertate, faimoasă ı̂n sistemele de drept europene,
este surprinsă de principii de genul ,,tot ce nu este interzis este permis“. Prin
contrast, prezumţia de reglementare cere ca orice acţiune să fie ı̂ntreprinsă pe
baza unei reguli. Aceasta nu ı̂nseamnă neapărat că orice acţiune este ı̂ntreprinsă
la comandă. Practic este vorba de reguli de genul ,,dacă x vrea să atingă cutare
scop, atunci ...“. Deşi prezumţia de reglementare nu este adesea specificată ı̂n
mod explicit, sistemele birocratice moderne au adesea tendinţa să funcţioneze ı̂n
virtutea ei: ca să faci orice trebuie să respecţi o regulă. Mai ales ı̂n caz de conflict
cu autorităţile eşti ı̂ntrebat ,,ı̂n baza cărei reguli ai acţionat“. Nimic nu scapă
practic unei reţele dese de reguli amănunţite.
Faptul că partea a doua a unei reguli, ı̂n sensul de componentă a unui sistem
instituţional, este o acţiune este extrem de important. Din perspectiva individului
afectat, acţiunile sunt plasate ı̂ntr-o ierarhie.22 Dacă pentru mine, de pildă,
fumatul este ı̂ntotdeauna ı̂n partea de jos a ierarhiei, interzicerea acestei acţiuni
nu-mi va impune, direct, nici un cost; oricum era o acţiune pe care urma să o
jertfesc. Cu totul altfel ar sta ı̂nsă lucrurile pentru un individ care preţuieşte
foarte tare acţiunea interzisă.
O regulă nu antrenează numai costuri, ı̂n sensul de mai sus; există şi o serie
de preţuri care trebuie plătite. Trebuie plătit un preţ şi pentru monitorizarea
aplicării regulii, şi pentru aplicarea de sancţiuni.23 Sancţiunile sunt importante
pentru că ele impun un cost celor care ar fi tentaţi să eludeze regula (care, după
cum am văzut, prin ı̂nsăşi natura ei, antrenează costuri pentru indivizi).
Pentru a monitoriza şi aplica sancţiuni este ı̂nsă nevoie de organizaţii. Prob-
abil de aici şi contaminarea conceptului de instituţie cu trăsături care aparţin
organizaţiilor.
Ce este ı̂nsă o organizaţie. Noi vrem să folosim acest concept ı̂ntr-un sens
cât mai larg. Evident, firmele ar intra aici. De asemenea, ar fi incluse o serie
de structuri care sunt denumite de obicei ,,instituţii“ politice: ele au rolul de
a monitoriza aplicarea regulilor sau, după caz, poate şi pe acela de a produce
regulile. Există alte structuri politice care sunt ı̂nsă considerate şi ı̂n mod uzual
organizaţii, partidele politice, de pildă. Este limpede că lista poate continua. Noi
22
Trebuie să fim atenţi ı̂nsă la faptul că acţiunea nu măsoară utilitatea - vezi pătrunzătoarele
observaţii ale din Mises(1966: 122).
23
A se vedea Guash şi Hahn(1997) pentru ı̂ncercările de a cuantifica aceste costuri. Guash
şi Hahn clasifică reglementările ı̂n: economice, sociale, procedurale. Reglementările economice
sunt de genul controlului asupra preţurilor, restricţiilor la export sau import etc. Cele sociale
privesc sănătatea, siguranţa, mediul. Cele procedurale privesc modul ı̂n care trebuie ţinute
evidenţele financiare etc., făcute diferite cereri şi aşa mai departe (Guash, Hahn 1997: 2).
Costul reglementărilor ı̂n SUA, ı̂n 1991, a fost estimat la 9,5 la sută din GDP (Guash, Hahn
1997: 5).

16
am extinde-o ı̂nsă până la a include şi gospodăriile.
Conform unei teorii celebre, cea a lui Coase,24 firmele ar fi explicabile printr-un
cost al tranzacţiilor. Fiecare membru al firmei ar putea acţiona şi ı̂n afara ierarhiei
interne a firmei, dar atunci ar trebui negociat un schimb. Desigur, acţiunea de
negociere are un cost şi atunci un contract, care conduce la o integrare ı̂n cadrul
firmei, ar putea fi mai eficient.
Pentru moment vom pune ı̂n paranteză problema calculării acestei eficienţe
suplimentare pe care o aduce firma, ı̂n raport cu schimbul. La urma urmelor, este
logic să admitem că orice acţiune are un cost. Prin urmare şi acţiunile de ı̂ncheiere
a unor tranzacţii au un cost. În plan conceptual, chestiunea este uşor de tranşat.
S-ar putea să fie mai greu să cădem de acord asupra operaţionalizării conceptului
respectiv. Tocmai de aceea amânăm discuţia pentru paragraful următor.
Abordarea şcolii lui Coase are o presupoziţie pe care vrem să o examinăm
ı̂nainte de a intra ı̂n discuţia despre operaţionalizarea conceptul de cost şi a celui
de eficienţă. Presupoziţia pare a fi că orice acţiune desfăşurată de o firmă ar
putea fi făcută şi ı̂n afara firmei; acţiunile astfel rezultate ar fi apoi asamblate
prin intermediul unor negocieri pe piaţă. Mai simplu spus, la limită, indivizii ar
putea produce diverse bunuri şi servicii, separat, pentru ca apoi să negocieze pe
piaţă schimburile relevante. Toată problema ar fi că un asemenea proces ar avea
costuri prohibitive.
Cum se ı̂ntâmplă adesea, presupoziţia de mai sus este una mai degrabă tacită.
Dacă lucrurile nu ar sta ı̂nsă aşa, atunci şcoala ar trebui să admită că există şi
alţi factori relevanţi ı̂n procesul de apariţie al firmelor.
Desigur, dacă ne menţinem strict la firmele economice ı̂n sensul uzual al
termenului, concepţia şcolii lui Coase este mai degrabă plauzibilă. Costurile
tranzacţiilor sunt sau par să fie foarte importante ı̂n acest caz. Noi am prefera ı̂nsă
un concept mai extins decât cel de firmă ı̂n sensul strict al cuvântului. Organizaţie
nu este poate cel mai fericit termen, dar el este adesea utilizat ı̂ntr-un sens foarte
larg ı̂n ştiinţa socială.
Pentru a ajunge la ideea de organizaţie, să revenim o clipă la exemplul cu
dezbaterea. L-am introdus pentru a ilustra conceptul de acţiune fragmentară.
Dincolo de combinarea acţiunilor altfel fatalmente fragmentare, cei angajaţi ı̂n
cadrul dezbaterii trebuie să se organizeze. Trebuie să adopte sau să respecte
regulile unei dezbateri bune. Acesta ar fi aspectul instituţional al lucrurilor care
face ca adesea instituţiile şi organizaţiile să fie confundate. Dar orice acţiune
umană se supune unor reguli, are loc ı̂ntr-un cadru instituţional. În sensul acesta,
ceea ce se petrece ı̂n cadrul unei organizaţii nu are de ce să constituie o excepţie.
Chiar dacă regula ar fi supunerea fără crâcnire la ordinele unui şef, tot ar exista
o regulă ı̂n organizaţia respectivă.
24
Articolul care a pus bazale teoriei datează din 1937. O versiune românească se găseşte
ı̂n Coase(1997). Pentru ceea ce am putea numi ,,problema lui Coase“ a se vedea Coase(1997:
26). Nucleul teoriei ı̂l constituie ideea că ,,utilizarea mecanismului preţurilor implică un anumit
cost“ (Coase 1997: 28).

17
 Un alt aspect este ı̂nsă mai interesant ı̂n cazul organizaţiilor. În exemplul cu
dezbaterea, ne-am aştepta să existe două figuri aparte ı̂n organizaţie: cineva care
propune o temă şi alege participanţii la dezbatere (ı̂l vom numi ,,antreprenorul“)
şi cineva care monitorizează respectarea regulilor dezbaterii, dar şi ı̂ncearcă să
asigure atingerea unor obiective ale discuţiei (ı̂l vom numi ,,managerul“ dezba-
terii).
Un alt exemplu l-ar putea constitui o echipă de fotbal. Evident că aici costul
negocierii fiecărei pase ar fi fatal pentru echipă. Există ı̂nsă şi un alt motiv pentru
care echipa trebuie organizată: cunoaşterea implicată de acţiunile echipei.
Când executăm acţiuni dintre cele mai uzuale (tăiatul pâinii sau spălarea
roşiilor) fiecare dintre noi recurgem (nu neapărat conştient!) la o cunoaştere
pe care o putem numi cunoaştere algoritmică. Este cunoaşterea implicată de
procesul de rezolvare a unei probleme (cum să faci ca să tai pâinea sau să speli
roşiile). Tot aşa, fiecare membru al echipei de fotbal are o asemenea cunoaştere
algoritmică. Evident, cunoaşterea aceasta nu este neapărat formulată discursiv.
Nici nu este nevoie, de altfel, să ı̂mbrace această formă. Important este să ştie
cum să procedeze.
Care ar fi rolul antrenorului ca manager? Între altele, este foarte important
ca ea sau el să ştie să combine acţiunile jucătorilor. Procesul acesta este foarte
complicat. Important este aici doar că avem de a face cu o acţiune care diferă
de a oricărui jucător din teren. Ea cuprinde, de exemplu, elemente cum ar fi
aşezarea jucătorilor ı̂n teren, diverse scheme de joc şi aşa mai departe.
Ceea ce am descris mai sus este o diviziune a muncii care poate avea loc doar
ı̂n cadrul organizaţiei respective. Chiar dacă jucătorii sau antrenorii pot trece de
la o echipă la alta, mai contează şi faptul că se cunosc unii pe alţii. Organizaţia
rezolvă şi problemele legate de folosirea cunoaşterii de care dispun membrii ei,
nu doar pe cele legate de costurile negocierii.
Ce rol ar avea ı̂n contextul unei echipe de fotbal cel sau cea pe care i-am numit
generic antreprenori? Ne vom opri asupra unui singur element, dar care poate
fi simptomatic pentru rolul antreprenorului: anticiparea acţiunilor membrilor
echipei (inclusiv cele ale antrenorului). Să zicem, de pildă, că antreprenorul
negociază contractul antrenorului. Cu cât va fi plătit? În ce condiţii poate fi
ı̂nlocuit? Dacă antrenorul face o treabă proastă, dar ia mulţi bani, operaţiunea
antreprenorului nu a fost eficientă. Dacă, din contră, ı̂n momentul ı̂n care echipa
câştigă, antreprenorul ar da chiar şi mai mulţi bani pe un asemenea antrenor,
acţiunea este eficientă. Totul este ı̂nsă o chestiune de anticipare, corectă sau
greşită, a felului ı̂n care se vor articula acţiunile echipei.
Putem vorbi despre acţiunile organizaţiei? Desigur că da! Cheia acestei
abordări este concepţia formală despre acţiuni. Dacă am presupune că o acţiune
se caracterizează prin urmărirea conştientă a unui scop, lucrurile ar sta altfel.
Desigur, acţiunile organizaţiei sunt compuse din acţiunile fragmentare ale mem-
brilor ei. Dar, ı̂n fond, şi acţiunile indivizilor reprezintă combinarea unor acţiuni
mai simple. Nu pot să spăl vasele dintr-un singur gest. Doar vrăjitorii din poveşti

18
pocnesc din degete şi se schimbă totul ı̂n jur.
Mai mult decât atât, acţiunile organizaţiei (la un moment dat) pot fi ier-
arhizate. Aici este, de altfel, miezul concepţiei formale despre acţiune. Dar cum
decurge acest proces de ierarhizare? Acest lucru depinde de structura internă a
organizaţiei. S-ar putea ca o singură persoană să stabilească ierarhia acţiunilor;
s-ar putea ca organizaţia să aibă o structură internă democratică şi decizia să se
ia ı̂n colectiv. Important este că organizaţia acţionează ı̂ntr-un anume mod, la
un moment dat. Acţiunea plasată ı̂n vârful ierarhiei este, prin definiţie, cea mai
valoroasă pentru organizaţia respectivă.
Aici putem face o digresiune (semnificativă pentru desfăşurarea ulterioară a
argumentării noastre) cu privire la integrarea indivizilor ı̂ntr-o organizaţie. Ca
parte a unei organizaţii, individul nu mai are control total asupra ierarhizării
acţiunilor sale. Chiar dacă are putere absolută de decizie, tot depinde de ceea ce
ştiu ceilalţi să facă.
Interacţiunile individului cu ceilalţi membri ai organizaţiei depind de ceea ce el
sau ea ştie despre ei. Cu alte cuvinte, se bazează pe cunoaştere; o cunoaştere care
include evident multe ipoteze (anticipări). Este un tip aparte de interacţiune, pe
care individul s-ar putea să-l prefere schimburilor pe o piaţă. Cedarea controlului
asupra propriilor acţiuni se poate face ı̂nsă ı̂n moduri diverse.
Există o distincţie cunoscută pe care acum o putem adapta ı̂n contextul
nostru: cea dintre organizaţii ı̂n general şi comunităţi. În sensul adoptat aici,
orice comunitate este o organizaţie, dar nu orice organizaţie este o comunitate.
Firmele, de pildă, unde membrii sunt plătiţi pentru a face parte din organizaţie,
nu sunt comunităţi. Salariul, de pildă, este interpretat ı̂n felul următor: mem-
brul organizaţiei primeşte un salariu şi, ı̂n schimbul acestuia, acceptă ca ierarhia
acţiunilor sale (ı̂n cadrul organizaţiei) să fie stabilită de organizaţie. Individul
respectiv ı̂şi face ı̂nsă socoteli cu privire la ceea ce câştigă sau pierde (ı̂n termeni
monetari) dacă rămâne ı̂n cadrul organizaţiei.
Apartenenţa la o comunitate nu este ı̂nsă rodul unei tranzacţii băneşti. Poate
fi vorba de relaţiile de rudenie, de iubire sau de prietenie. Alteori este vorba
de vreo cauză sau o credinţă comună. S-ar putea ca aceleaşi acţiuni să poată
fi executate de o organizaţie care ar folosi banii pentru a-şi recruta membrii.
Problema nu este ı̂nsă aceasta, ci modul diferit de articulare a relaţiilor ı̂ntr-o
comunitate.
Faptul că nu distingem atent ı̂ntre organizaţii şi instituţii, ne face să pierdem
din vedere chestiunea asupra căreia vrem să atragem atenţia: un mod de a re-
modela ierarhizarea acţiunilor ı̂n seturile de oportunităţi. Familia este cel mai
bun exemplu. Acelaşi termen din limba naturală desemnează instituţia şi multi-
ple exemple de organizaţii. Acestea sunt, prin natura lor, comunităţi, ı̂n sensul
de mai sus. În cazul familiei, ı̂n unele situaţii, este chiar imposibil să se plătească
un salariu pentru a fi membru de familie (oricum am concepe ideea aceasta). Nu
ai cum să plăteşti ceva unui copil mic pentru a veni pe lume. De altfel, multă
vreme după naştere, relaţiile nu ar putea fi concepute ı̂n termeni băneşti.

19
 Deşi semnificaţia deplină a ideii se va vedea ceva mai târziu, putem să tragem o
concluzie la digresiunea noastră. Relaţiile dintre membrii comunităţii sunt de aşa
natură ı̂ncât nu putem vorbi despre un calcul al costurilor şi beneficiilor. Putem
formula aceste concepte! Dar nu are noimă operaţionalizarea lor, introducerea
unui calcul relevant. Dacă am, de pildă, grijă de copilul meu, ı̂n ciuda sugestiilor
privitoare la reciprocitate, nu am cum să-mi fac calcule cu privire la ce va face
copilul pentru mine când va fi mare. Poate nici nu voi trăi atunci, poate nici nu
am de gând să accept ceva ı̂n schimb. Membrii unei comunităţi ı̂şi reordonează
acţiunile fără a face calcule cu privire la eficienţă.
Indivizii au o deosebită ı̂nclinaţie către soluţionarea comunitară sau măcar
organizaţională a problemelor lor. Există o mulţime de ideologii cu privire la cât
de bine ar fi dacă am alcătui toţi o singură familie, dacă ne-am iubi ca fraţii şi
surorile. Extrem de populară este ideea unei comunităţi naţionale.
Nu vreau să discut cât de bine sau de rău ar fi dacă lucrurile ar sta aşa.
Intuiţia mea este că ar fi şi imposibil, şi rău.
Alţii, care se vor mai puţin utopici, ar vrea să transforme ı̂ntreaga soci-
etate ı̂ntr-o firmă uriaşă. Într-o formă atenuată, ideea aceasta se transformă
ı̂n insistenţa de a avea o organizaţie (unitară) la nivelul ı̂ntregii societăţi, nu
neapărat ceva de genul unei firme.
Faptul că ideile de mai sus sunt populare nu le ı̂mpiedică desigur să fie greşite.
Ba mai mult, fac rău, ı̂n ciuda convingerii susţinătorilor că ar promova binele.
Există două probleme colosale care stau ı̂n calea ı̂mplinirii idealurilor de mai
sus. Prima este legată de cunoaşterea presupusă de extinderea unei organizaţii
(oricare ar fi forma ei) până la nivelul la care ar ı̂ngloba societatea ı̂n ı̂ntregimea
ei. Pur şi simplu, această cunoaştere nu poate exista ı̂n principiu.
A doua problemă este nu mai puţin interesantă, dar diferită de cea de mai sus.
Ea priveşte diversitatea gusturilor umane ı̂n materie de ierarhizare a priorităţilor
unor acţiuni. Cu alte cuvinte, ar fi imposibil, din această perspectivă, să existe
o singură comunitate.
Foarte bine ar putea să spună cineva, şi ce obstacol ar fi ı̂n calea coexistenţei
armonioase! Nici unul, numai că modul de a coexista poate ı̂mbrăca o singură
formă, conform unui argument celebru al lui Ludwig von Mises: calculul economic
ı̂n termeni monetari. 25
Foarte multă lume are o adevărată reacţie isterică la ideea de mai sus. Tot
felul de alte forme de coordonare a acţiunilor firmelor sau comunităţilor au fost
sugerate. Problema este că nici una nu are cum funcţiona.
Ce introduce calculul ı̂n termeni monetari? O presiune externă asupra organi-
zaţiei. Această presiune este inevitabilă. Mai mult decât atât, este singurul mod
de a da un sens operaţional conceptului de eficienţă. Conceptul poate fi gândit
şi la alte niveluri. De un calcul nu poate fi vorba decât ı̂n termeni monetari.
25
Mises(1966) este lucrarea cea mai importantă pentru ı̂nţelegerea conceptului de calcul eco-
nomic.

20
 În rezumat, distincţia introdusă mai sus este relativ simplă. Organizaţiile
sunt legate de acţiuni, ele reprezintă forme de combinare a unor acţiuni şi de
restructurare a ierarhiilor de preferinţe ı̂ntre acţiunile care pot fi efectuate la un
moment dat. Instituţiile, ı̂n schimb, reprezintă constrângeri asupra acţiunilor.
Ceea ce am ı̂ncercat să facem a fost să consolidăm această distincţie conceptuală.
Pe de altă parte, problema pe care am deschis-o a fost cea a presiunilor asupra
organizaţiilor generate de cooperarea cu alte organizaţii. De ea ne vom ocupa ı̂n
continuare.
O singură precizare suplimentară: termenii de ,,constrângere“ şi de ,,presiune“
sunt folosiţi cu sensuri diferite. Dacă ignor o constrângere, cei care o aplică vor
ı̂ncerca să-mi impună un cost care să modifice acţiunile mele şi, ı̂n final, ar putea
să le blocheze ı̂n mod direct. În schimb, cineva care nu vrea să-mi facă un serviciu
sau ı̂mi cere un preţ care mie mi se pare prea mare, exercită o presiune asupra
acţiunilor mele, dar nu-mi impune un cost. Eu sunt cel care-mi impun costul
respectiv! Trebuie să restructurez acţiunile mele (jertfind evident ceva) pentru
a obţine cooperarea altcuiva. În cazul constrângerii este exact invers: ceilalţi se
străduiesc să mă determine să-mi restructurez acţiunile.

8 Calculul economic
Argumentul lui von Mises menţionat mai sus a fost formulat ı̂n contextul clasicei
dispute referitoare la posibilitatea planificării. Este un argument remarcabil,
care are ı̂nsă semnificaţii mai ample.26 Tocmai aceste semnificaţii mai profunde
ne interesează aici. De aceea vom ı̂ncerca să reconstruim pe scurt, ı̂n termeni cât
mai generali, argumentul lui Mises.
Punctul de plecare ı̂l reprezintă natura ,,subiectivă“ a valorilor. Evident că
este posibilă o interpretare psihologică a acestui caracter subiectiv al valorii.
Fără a intra ı̂n detaliile filiaţiei istorice a ideii şi ı̂n interpretarea unor texte ale
lui Mises, versiunea pe care o adoptăm aici este cea nepsihologică.
Acţiunea umană este un obiect formal. De aceea, analiza ei are un caracter
apriori. Obiectele formale se deosebesc de cele istorice. Un calendar, cum este
cel gregorian, este un obiect istoric. Chiar dacă ţine cont de mişcarea soarelui,
convenţiile sale au un pur caracter istoric. Am putea lua, de pildă, drept an
unu cu totul altă dată de referinţă. Lucrul acesta este evident dacă facem o
comparaţie cu calendarul introdus de revoluţionarii francezi.
Dacă privim lucrurile strict din punctul de vedere al acţiunilor (nu al interac-
ţiunilor !), obiectul formal care este acţiunea umană are un caracter structural.
Nu putem identifica nici un fel de trăsături cantitative. Putem vorbi despre
ierarhizarea, de pildă, de către indivizi, a acţiunilor. Aceasta generează implicit
o ierarhie valorică, dar nu şi cantităţi ataşate valorilor respective. În sensul acesta
este ceva ,,subiectiv“. Este vorba deci de o trăsătură pur structurală ataşată unui
26
A se vedea ı̂n special conceptul de calcul economic la Mises(1966: 206-211).

21
punct anume. Pur şi simplu, valoarea este valoare pentru un individ la un moment
dat.
Dacă privim situaţia din perspectiva interacţiunilor, lucrurile se schimbă.
După cum am văzut, pe baza cunoaşterii de care dispun, unii despre alţii, in-
divizii pot să-şi restructureze ierarhiile de acţiuni, ı̂n cadrul unei organizaţii. Dar
această restructurare are limitele ei. Societatea nu se poate transforma ı̂ntr-o
unică organizaţie. Indivizii şi organizaţiile trebuie să facă schimburi.
Când schimburile sunt complexe, este imposibil ca ele să se bazeze pe cu-
noaşterea reciprocă a preferinţelor partenerilor. Aici este nevoie de parametri
cantitativi ataşaţi bunurilor şi serviciilor. Parametrii cantitativi sunt introduşi
cu ajutorul banilor.
Cheia argumentului lui von Mises intervine ı̂n acest punct. Banii permit
introducerea reperelor cantitative (preţurile exprimate ı̂n bani). Lucrul acesta nu
este posibil ı̂nsă decât pe o piaţă, dotată cu un set de instituţii specifice.
De altfel, argumentul lui Mises nu este greu de ı̂nţeles dacă ne gândim că
orice alt mod de a fixa preţurile ar fi ,,subiectiv“, ı̂n sensul formal, nepsihologic
al termenului. Ar fi făcut din punctul de vedere al preferinţelor unui individ sau
al preferinţelor unei organizaţii.
O dată ce există preţuri exprimate ı̂n bani, indivizii şi organizaţiile pot calcula
ı̂n termeni monetari.27 Eficienţa capătă un sens operaţional simplu: fiind dat
un buget b, orice acţiune este eficientă dacă executarea ei implică mai puţine
cheltuieli decât venituri. Cu alte cuvinte, după executarea acţiunii respective
bugetul b creşte.28
Argumentul acesta devine deosebit de puternic dacă-l privim din perspectiva
imposibilităţii de a introduce proprietăţi cantitative ı̂n alt mod decât cu ajutorul
pieţei. Evident, pe de o parte, orice sistem de planificare fără piaţă este imposi-
bil. Dar şi orice ı̂ncercare de planificare folosind simulări ale pieţei se loveşte de
problema modificării instituţiilor.29
Chiar şi atunci când problema nu este cea a planificării, argumentul lui Mises
este cât se poate de semnificativ.30 Importanţa lui decurge din limita pe care
o trasează ı̂ntre obiectele formale cu proprietăţi structurale şi cele care au şi
27
Pentru importanţa preţurilor ı̂ntr-o economie de schimb indirect vezi şi Rothbard(1970:
201).
28
Atenţie ı̂nsă şi la presiunea pe care o creează piaţa asupra celor care se oferă să acţioneze
ı̂n beneficiul altora: consumatorii sunt suverani (vezi Mises 1966: 270).
29
Există o serie de probleme subtile care ţin de ideea de anticipare a unor preţuri (vezi Mises
1966: 336). Nu ne vom referi la ele aici. Oricum, după părerea noastră, problemele legate
de anticipări nu fac decât să ı̂ntărească argumentul prezentat aici. Este de reţinut ı̂nsă ideea
lui Mises(1966: 664-665) că sursa profiturilor este, ı̂n ultimă instanţă, anticiparea condiţiilor
viitoare. Vezi, de asemenea, observaţiile lui Mises(1966: 676) referitoare la rolul speculei.
Pentru legătura dintre acţiune şi speculă vezi şi Rothbard(1970: 6).
30
A se vedea şi observaţiile pertinente ale Mises(1966: 739) referitoare la decăderea Imperiului
Roman. Mises arată cum acumularea prea multor elemente de coerciţie din partea diferitelor
autorităţi duce la dezintegrare socială.

22
proprietăţi cantitative. Când proprietăţile sunt structurale, putem opera doar o
analiză conceptuală a ideii de eficienţă. Când se adaugă şi proprietăţi cantitative,
se pot face calcule cu privire la eficienţă.31

9 Instituţiile ca bunuri colective

În continuare vom examina câteva exemple care ne arată consecinţele distincţiilor
introduse până acum. Primul exemplu este extras din opera lui Mancur Olson.
Pe de o parte, Olson oferă o excelentă prezentare a problematicii raportului dintre
guvernare şi instituţii. Pe de altă parte, el ilustrează strălucitor modul de pune
problema instituţiilor ı̂n şcoala zisă neoinstituţionalistă.
La prima vedere, Olson(1993) nu este decât o reluare a vechii discuţii cu privire
la originea şi rolul statului. Unii s-ar putea să-l găsească deliberat ideologic.
Olson este preocupat să justifice sistemul democratic.
De ce nu ar fi monarhia sistemul cel mai bun de guvernare? Monarhul are
grijă de ţară aşa cum are grijă un gospodar de ograda sa. Nu este el cel mai
potrivit guvernant? Intuiţiile lui Olson sunt democratice şi el răspunde desigur
negativ la această ı̂ntrebare. Interesantă este ı̂nsă structura argumentului său.
Vom urma o vreme firul argumentului care pare a ne spune ceva despre orig-
inile sau, după caz, justificarea statului. Olson face o distincţie celebră ı̂ntre
bandiţii rătăcitori şi cei statornici. Care ar fi preferabili din punctul de vedere al
unei populaţii sedentare, paşnice şi productive? Banditul statornic este preferabil.
Cel rătăcitor vine şi pleacă; nu-şi leagă interesele de cele ale populaţiei sedentare.
Banditul statornic, ı̂n schimb, trebuie - ca să spunem aşa - să jefuiască ı̂n mod
chibzuit. Dacă le-ar lua oamenilor totul, ar rămâne fără sursa sa de bunuri. Mai
mult decât atât, bandiţii statornici ı̂i combat pe cei rătăcitori, pentru că aceştia
le reduc evident veniturile (Olson 1993: 567-568).32
Ce se ı̂ntâmplă ı̂n cazul democraţiei? La prima vedere, alegătorii nu se pot
jefui pe ei ı̂nşişi. Nu este chiar aşa de simplu şi mare parte din studiul lui Olson
este consacrat efortului de a distinge avantajele democraţiei de cele ale dictaturii.
Cheia rezidă ı̂ntr-o distincţie adesea făcută ı̂ntre o democraţie neconstrânsă şi una
constrânsă sau limitată de drepturile individuale. În democraţia nelimitată, pot
să apară coaliţii de votanţi care prelevă prin impozitare mari părţi din veniturile
sau averile celor care sunt ı̂n minoritate. În democraţia cu guvernământ limitat
aşa ceva nu se poate petrece. Acest tip de democraţie, de fapt, nu democraţia ı̂n
general are un avantaj decisiv, după Olson, ı̂n raport cu dictatura. Chiar dacă
o dictatură ar putea fi chibzuită atunci când impozitează, există mari probleme
ı̂n trecerea lină a puterii dintr-o mână ı̂ntr-alta. Iar dacă un dictator sau, după
caz, un monarh are perspective de a guverna doar pentru scurtă vreme, atunci
31
Pentru o prezentare succintă a argumentului chiar de către Mises a se vedea (Mises 1991).
32
Până la Revoluţia Franceză, civilizaţia s-a dezvoltat ı̂n condiţiile puterii bandiţilor
staţionari.

23
va impozita prădalnic. De aici inferioritatea altor forme de guvernare ı̂n raport
cu democraţia limitată (Olson 1993: 570-575).
Argumentul lui Olson este seducător, ı̂ntre altele, pentru că ne arată de ce
este o problemă să se ajungă la o democraţie limitată. Este nevoie de un proces
anevoios de negociere, care practic poate să aibă costuri foarte mari. De aici
şi explicaţiile care pun accent pe accidentele istorice pentru a lămuri apariţia
democraţiei limitate.33
Pe de altă parte, dacă ne ı̂ndreptăm atenţia către nucleul argumentului lui
Olson(1993), vedem şi ce anume separă abordările economice ale instituţiilor. Să
revenim la banditul statornic. Ce oferă acesta, după Olson şi o serie ı̂ntreagă de
alţi autori? Ceva ce nu poate fi obţinut prin acţiunea colectivă voluntară (Olson
1993: 568). Este vorba de guvernământ ca bun public.34
Este mai puţin important să intrăm ı̂n detaliile definirii bunurilor publice
şi, cu atât mai puţin, ı̂n analiza nuanţelor unor concepte precum cel de ordine.
Interesantă este ideea că guvernarea oferă un bun public oarecare. Prin definiţie,
acesta nu ar fi produs pe o piaţă. Mai mult decât atât, guvernantul examinează
diferenţele dintre ceea ce investeşte ı̂n producerea bunului public şi ceea ce-i
revine (Olson 1993: 569). Indivizilor izolaţi nu le-ar rezulta, conform acestui
tip de raţionament, un beneficiu, deoarece câştigul personal, ı̂ntr-o societate cu
milioane de oameni este infim, atunci când este vorba de producerea de bunuri
publice.35
La limită, legea (şi respectarea ei, evident) este un bun public pur, ca la
Buchanan(1976: 109). Legea restrânge posibilităţile de acţiune, prin chiar natura
ei, şi astfel apare un cost pentru oricine o respectă. În schimb, dacă o persoană
x ascultă de lege, toţi ceilalţi au un beneficiu (drepturile lor sunt ı̂n mai mare
siguranţă).
O distincţie importantă operată aici este cea dintre proprietăţi structurale şi
proprietăţi cantitative. Putem oare duce discuţia despre bunuri publice doar ı̂n
termeni structurali? Cum am putea-o duce ı̂n termeni cantitativi? Dacă numai
piaţa permite o discuţie ı̂n termeni cantitativi, atunci despre bunurile publice nu
se poate discuta ı̂n termeni cantitativi. Se presupune tocmai că piaţa nu este ı̂n
măsură să ofere asemenea bunuri.
Se vede imediat că aici este un punct ı̂n care poate să apară o mare despărţire
33
Olson (1993: 573) insistă asupra importanţei unor scrambled constituencies, care ı̂mpiedică
spargerea unei entităţi politice ı̂n mai multe miniautocraţii. Un guvernământ restrâns, combinat
cu drepturi individuale şi un sistem judiciar independent este cheia găsirii unui sistem superior
faţă de cel al bandiţilor staţionari.
34
Olson vorbeşte despre ,,...a peaceful order and usually other public goods as well“ (Olson
1993: 567).
35
Ordinea paşnică are costuri şi riscuri. Problema ar fi că, ı̂ntr-o societate cu milioane de
membri, un individ obţine ,,only about one-millionth of the gain from a collective good, but will
bear the whole cost of whatever he or she does to help provide it“ (Olson 1993: 568). Astfel,
conform logicii acestui ipotetic calcul al costurilor şi beneficiilor, ar exista puţine stimulente
pentru o contribuţie voluntară la ordinea paşnică.

24
a curentelor de gândire ı̂n problema instituţiilor. Despre direcţia care respinge
conceptul de bun public ca atare va fi vorba ı̂n secţiunea următoare.

10 Instituţiile ca parte a pieţei libere

O critică radicală la adresa ideii de bun public o găsim la Rothbard(1970: 883-
890). Rothbard examinează ideea de bun public (sau bun colectiv) ı̂n conjuncţie
cu ideea de beneficii externe. Primul lucru pe care-l subliniază Rothbard, ı̂n
termenii folosiţi aici, este că o cercetare formală a acţiunii este un demers neutru
axiologic. El critică tendinţa de a trage din teoria bunurilor colective concluzii
cu privire la extinderea intervenţiei statului.
Până ı̂n acest punct ar exista un acord cu autori ca Mancur Olson sau James
Buchanan. Şi ei merg pe ideea că bunurile publice sau colective nu sunt neapărat
produse de stat. Ele pot fi produse şi privat.
Rothbard este ı̂nsă mai radical pentru că el respinge, de fapt, ideea de bun
public ca atare. Să zicem (vezi Rothbard 1970: 883) că există un bun care poate
fi furnizat numai colectiv. Cu alte cuvinte, dacă bunul este furnizat pentru unii,
atunci toţi beneficiază de el. De aici, spune Rothbard, nu rezultă două lucruri:
(1) că o agenţie specială trebuie să-l ofere spre consum; (2) că toţi trebuie (forţaţi)
să plătească.
Bunului colectiv, observă Rothbard, se presupune că i-ar corespunde o nevoie
colectivă. În acest punct, independent de Rothbard, putem dezvolta o critică a
ideii de nevoie ca atare. Acesta ar fi un prim moment a acestei ramuri a argu-
mentului. Al doilea ar fi o critică ı̂ndreptată ı̂mpotriva ideii de nevoie colectivă
ca atare. Conceptul nu are sens. Se spune, constată Rothbard, că poliţia ı̂i prote-
jează pe toţi membrii unei comunităţi. Evident, şi factual lucrul acesta este puţin
credibil. Unele cartiere sunt mai bine păzite decât altele. Dar şi conceptual ideea
nu rezistă. Un pacifist absolut, care ar respinge orice violenţă, nu se poate socoti
protejat de poliţie (Rothbard 1970: 884).
Secretul argumentului bunurilor colective, după Rothbard, rezidă ı̂n ideea că
de el beneficiază şi blatiştii. Dacă merg la muzeu şi povestesc copilului meu
istoria unui tablou, cei care stau ı̂n jur beneficiază şi ei de poveste. Evident, dacă
relatarea mea le aduce vreun beneficiu ı̂ntr-un sens sau altul. Este vorba, ı̂n orice
caz, de un beneficiu extern. Cercul consumatorilor nu poate fi circumscris.
De aici decurg două subramuri ale argumetului, continuă Rothbard(1970:
886). În termenii exemplului meu cu muzeul, aş putea fi mai ı̂ntâi acuzat că
nu am făcut destul pentru ceilalţi. Ar trebui poate să le relatez istoria tuturor
obiectelor din muzeu? Sau să le ţin un curs de istoria artei? Cu alte cuvinte, nu
ar trebui să ţin cont doar de ceea ce am identificat eu ca fiind interesul meu - şi
anume educarea copilului meu. Se vede cum revine aici ideea unei nevoi colec-
tive cumva obiectivă. Cei care au capacităţile necesare ar fi obligaţi să satisfacă
asemenea nevoi colective. Evident, asemenea argument nu are cum să ţină doar

25
de teoria formală a acţiunii. Trebuie să adaugi premise de ordin etic pentru ca
să decurgă o asemenea concluzie.
A doua linie de atac ar fi, din contră, ı̂n exemplul cu muzeul, să pretind
ca beneficiarii externi să plătească. Ei sunt etichetaţi drept blatişti şi ar trebui
forţaţi să plătească. Dar, la urma urmei, pentru ce sunt puşi la plată? Pentru
că le-a plăcut povestea? A urma o astfel de direcţie ar fi tot una cu a te angaja
ı̂ntr-o acţiune cât se poate de arbitrară. Dacă o grădină mi se pare mie frumoasă,
decurge de aici că toţi care trec pe lângă ea trebuie puşi la plată.
Cât de mare ar trebui să fie plata ı̂n cazurile de mai sus? Se observă aici
legătura subtilă cu argumentul lui Mises. În lipsa unei pieţe nu avem cum stabili
preţuri. Mai general spus, chiar am putea concepe structural o anume proprietate
a unui obiect, nu avem cum să ne referim, ı̂n astfel de situaţii, la proprietăţile
cantitative. Nici de eficienţă ı̂n sens cantitativ nu avem cum să vorbim.
A treia linie de atac ı̂n problema beneficiilor externe, găsită de Rothbard,
este cea care pretinde ca beneficiarii potenţiali să dea subvenţii potenţialilor
binefăcători (Rothbard 1970: 889). Este ca şi cum o comisie ar stabili, auzind
cât de bine povestesc eu la muzeu, că toţi potenţialii beneficiari ai unei asemenea
relatări ar trebui să subvenţioneze o şcoală sau un institut ı̂n care eu să-mi cultiv
talentul de a spune poveşti despre tablouri.
Evident, revine şi aici problema lipsei unei pieţe. Cât de mari să fie subven-
ţiile? Nu există, ı̂n lipsa unei pieţe, absolut nici un criteriu. Iar dacă piaţa ar
exista, subvenţia nu ar fi altceva decât un mod arbitrar de a ridica preţul pe care-l
plătesc cei care ar vrea să achiziţioneze produsul (Rothbard 1970: 890). Ar plăti
o dată cota de impozit şi ar mai plăti şi preţul pe care oricum erau dispuşi să-l
plătească. Chiar dacă am susţine că preţul a fost cumva coborât, lucrurile tot nu
stau mai bine, deoarece nu ai cum justifica plata pe care o suportă cei care nu se
ostenesc să beneficieze de bunul respectiv.
Bunurile colective sunt extrem de des invocate ı̂n literatura despre instituţii.
De ı̂ntrecut ı̂n frecvenţa de utilizare nu le ı̂ntrece poate decât conceptul de cost
al tranzacţiilor.
Coase vorbeşte despre un cost al tranzacţiilor. Buchanan se referă la cos-
tul negocierilor. Din perspectiva analizei conceptuale aceasta este probabil o
contribuţie la analiza ideii de cost. Vedem şi alte faţete ale costului decât până
acum.
Nu are ı̂nsă, din punctul de vedere al teoriei formale a acţiunii, noţiunea de
cost al tranzacţiilor aceeaşi problemă ca şi cea de bun colectiv? Se pare că da! În
lipsa unei pieţe, cum am estima costurile respective? Ce sens are să fie invocate,
la tribunal, când se decide definirea unor drepturi de proprietate? Calculele
nu au sens. Nu există proprietăţile cantitative necesare pentru a face calculele
respective.36
36
Evident, chiar dacă pornesc de la probleme asemănătoare nu toţi autorii ajung la acest gen
de concluzii. Pentru Hardin(1968), de pildă, problema centrală este cea a creşterii populaţiei.

26
 Iar dacă există o piaţă pe care pot fi puse ı̂n evidenţă astfel de costuri, ce rost
ar avea birocraţii care se ocupă cu reducerea lor?
Apare astfel limpede posibilitatea de a trage, ı̂n concluzie, o serie de linii de
demarcare ı̂ntre concepţiile despre instituţii.

11 Liniile de demarcare
Vom ı̂ncepe concluziile cu privire la liniile de demarcare ı̂ntre concepţiile despre
instituţii cu o identificare a patru posibile abordări ı̂n funcţie de acceptarea sau nu
a conceptelor de bun public sau de costuri ale tranzacţiilor. Acestea sunt tipuri
ideale, dar pentru a sugera unele posibile identificări vom mai face o presupunere
cu privire la guvernământ: toate aceste concepţii presupun ideea de guvernământ
limitat.
Practic, ceea ce arată clasificarea de mai jos este cum guvernământul lim-
itat tinde către zero, pe măsură ce avansăm către ultimul tip de abordare a
instituţiilor. La ı̂nceput, guvernământul ar putea fi mai amplu.

1 Primul tip de abordare foloseşte atât ideea de bunuri publice, cât şi pe cea de
cost al tranzacţiilor. Posibile exemple le găsim ı̂n opera lui James Buchanan
şi Gordon Tullock. În general, aici pare a se ı̂ncadra ceea ce se numeşte
,,economie politică constituţională“.

2 Al doilea tip de abordare foloseşte doar ideea de bun public sau bun colectiv.
Posibile ilustrări am putea găsi ı̂n literatura privitoare la logica acţiunii
colective. Chiar textul lui Mancur Olson citat mai sus s-ar potrivi cu ideea
unui demers centrat pe bunuri colective. James Buchanan din Limitele
libertăţii exemplifică, de asemenea, o predilecţie pentru bunuri publice.

3 Al treilea tip de abordare a instituţiilor este centrat pe conceptul de cost al

tranzacţiilor. Şcoala analizei economice a dreptului, asupra căreia Ronald
Coase a exercitat o influenţă decisivă, ilustrează această tendinţă. Un ex-
emplu grăitor cred că găsim ı̂n opera lui David Friedman. David Friedman
s-ar putea să fie, ca să spunem aşa, la limita acestei tendinţe. El este
favorabil ideii de limitare la zero a guvernământului.37
Autorul vrea să elimine din demografie ideea de mână invizibilă, importată din analiza eco-
nomică. El face o analogie cu problema folosirii libere a unei păşuni comune. Pentru fiecare
păstor este eficient să crească dimensiunea turmei sale. Dar acest lucru duce la epuizarea
păşunii. De aici decurge, după Hardin, tragedia. Resursele comune limitate, folosite după o
logică individualistă, ar conduce la tragedie. Ideea este că evitarea tragediei este posibilă doar
printr-o schimbare instituţională. Analiza lui Hardin este ı̂nsă ambiguă. Dintr-o perspectivă
precum cea a lui Mises, tocmai deficienţele instituţionale sunt cele care duc la tragedie, nu
logica individualistă. În plan mai general, după cum am văzut mai sus, piaţa fără instituţia
proprietăţii private nu are sens.
37
Coase(1991: 256-257) susţine că statul este aidoma unei superfirme.

27
 O primă observaţie priveşte trecerile graduale ı̂ntre tendinţele 1-3: un autor
sau altul poate să se refere, de pildă, tangenţial la costurile tranzacţiilor, dar să
pună mai mult accent pe bunuri colective şi aşa mai departe.
Ce ar uni totuşi orientările 1-3? După părerea noastră, ceea ce le uneşte este
admiterea unor concepte de genul celui de cost social sau de eficienţă calculată
la nivel colectiv de către birocraţi care dispun de abilităţi de calcul ideale.

4 Cea de a patra orientare este abordarea austriacă - fără bunuri colective şi
fără costuri ale tranzacţiilor. Singurul calcul economic posibil, din această
perspectivă, este cel făcut ı̂n termeni monetari. Acest calcul presupune
existenţa efectivă a unei pieţe. Instituţiile sunt semnificative - pentru că
fac posibilă funcţionarea pieţei sau, din contră, o ı̂mpiedică.

Ce se ı̂ntâmplă dacă am abandona presupoziţia limitării guvernământului?

Orientările 1-4 de mai sus ar putea fi puse ı̂ntr-un grup pe care-l vom nota -
pentru uzul prezentelor concluzii - cu II. Grupul I ar fi reprezentat de tendinţe
de a acorda nu doar un mai mare rol guvernământului, ci şi de a admite că există
efectiv ceva de genul unui bine comun. Şcoala opţiunii sociale, ilustrată ideal
de Arrow, ar intra ı̂n această categorie. Se vede imediat cum această şcoală,
dacă suntem atenţi la presupoziţii, se diferenţiază de şcoala opţiunii publice a lui
James Buchanan (poziţia 1 de mai sus).
Din punctul de vedere al filosofiei politice, se pot formula o serie de corolare
interesante la clasificările de mai sus. Grupul II poate genera, din punctul de
vedere al filosofiei politice, ceea ce am putea denumi liberalism ca guvernare
limitată sau nulă (pe scurt, liberalism clasic). Ceea ce frapează ı̂nsă imediat
este posibila distincţie ı̂ntre un liberalism aprioric şi unul empiric. Liberalismul
aprioric este de genul celui pe care-l găsim cultivat ı̂n Şcoala Austriacă. Pentru
acest liberalism există o serie ı̂ntreagă de adevăruri apriori cu privire la acţiunea
umană, care fondează ideea de libertate. Din contră, poziţia empirică ar fi cea
după care libertatea este mai eficientă, dar nu apriori, ci pentru că ipoteza cu
privire la eficienţa superioară a instituţiilor libertăţii este coroborată de testele
empirice.
Unora dintre poziţiile din grupul I (cele apropiate de grupul II) le corespunde,
filosofic vorbind, liberalismul social (sau modern). Ideea de nevoi colective, de
pildă, este folosită pentru a justifica o guvernare mai extinsă decât ar fi acceptabil
din perspectivă clasică. Mutatis mutandis, şi conceptul de nevoi individuale poate
fi folosit, de asemenea, pentru a justifica extinderea intervenţiei guvernământului.
Ceea ce este cel mai interesant ı̂nsă este că acestea nu sunt singurele clasificări
posibile pe baza reţelei de concepte dezvoltate mai sus. Vom folosi litere majus-
cule pentru a ne referi la o serie de alte grupări.
Altă clasificare a studiilor referitoare la instituţii poate pleca de la accentul
pus pe organizaţii sau pe piaţă.

28
A Concepţiile de tipul A favorizează rolul organizaţiilor birocratice.38

B Concepţiile de tip B sunt centrate pe comunităţi (locale).39

C Concepţii după care piaţa este cea care selectează instituţiile.40

Interesant este că o concepţie de tip B este perfect compatibilă şi ea cu ideea
de guvernământ limitat. Cu alte cuvinte, A-C nu cad exact peste I-II, ci ne permit
să gândim tot felul de combinaţii, ı̂n special dacă ţinem cont de presupoziţiile ce
ţin de filosofia politică.
Se observă marea varietate de poziţii posibile ı̂n filosofia politică. Ideea că
ele ar putea fi aranjate pe o axă de genul dreapta-stânga este simplistă. Este
simplistă tocmai pentru că varietatea de soluţii instituţionale posibile nu are o
singură dimensiune.
Dacă vrem să păstrăm ceva din savoarea vechii distincţii dreapta-stânga, tot
ce rămâne este o problemă, care revine constant: cea a presiunii pieţei. Poate ea fi
ignorată? Este posibil să ne ı̂nchidem ı̂n comunitatea noastră? Cum ar decurge
deschiderea către restul lumii? Ce sens are ea? Din punctul acesta de vedere
există o instituţie care poate fi privită ca o verigă ı̂ntre individ, comunitate,
organizaţii şi restul lumii: proprietatea privată.41 Proprietatea este, ı̂n acelaşi
timp, libertate de organizare internă, dar şi cadru ı̂n care se pot face calcule de
eficienţă efective.

Bibliografie
[Alchian and Demsetz1972] Alchian, Armen A., and Harold Demsetz. 1972.
“Production, Information Costs, and Economic Organization”. The Ameri-
can Economic Review 62 (5): 777–795.

[Axelrod1981] Axelrod, Robert. 1981. “The Emergence of Cooperation among

Egoists”. The American Political Science Review 75:306–318.

[Axelrod and Keohane1985] Axelrod, Robert, and Robert O. Keohane. 1985.

“Achieving Cooperation under Anarchy: Strategies and Institutions”. World
Politics 38 (1): 226–254.
38
Mises(1966: 308) vorbeşte despre contrastul dintre managementul orientat către profit
managementul birocratic.
39
Există aici un contrast cu concepţiile de tip Volkswirtschaft de care vorbeşte Mises(1966:
323).
40
Cu titlu de ilustrare pentru această idee a se vedea ce spune Mises despre sclavie şi piaţă.
Lipsa de profitabilitate a sclaviei duce la decăderea instituţiei (Mises 1966: 630).
41
Vezi Mises(1966: 229 ş.u.) pentru legătura dintre instituţii şi un sistem de calcul monetar.
Despre proprietate privată ca instituţie vezi Mises(1966: 682).

29
[Buchanan1975] Buchanan, James. 1975. The Limits of Liberty. Chicago: The
University of Chicago Press.
[Buchanan and Tullock1962] Buchanan, James, and Gordon Tullock. 1962. The
Calculus of Consent. Ann Arbor: The University of Michigan Press. Ann
Arbor paperback din 1965.
[Coase1959] Coase, R. H. 1959. “The Federal Communications Commission”.
The Journal of Law and Economics 2:1–40.
[Coase1993] Coase, R. H.. 1993. “Law and Economics at Chicago”. The Journal
of Law and Economics 36 (1): 239–254.
[Coase1991] Coase, Ronald. 1991. “The Problem of Social Cost”. In The Market
Economy: A Reader, edited by James L. Doti and Dwight R. Lee, 248–257.
Los Angeles: Roxbury Publishing Company.
[Coase1997] Coase, Ronald H. 1997. “Natura firmei”. In Natura firmei, edited
by Sidney G. Winter Oliver E. Williamson, 25–41. Timişoara: Sedona.
[Commons1936] Commons, John R. 1936. “Institutional Economics”. The Amer-
ican Economic Review 26 (1): 237–249.
[Dolan and Lindsey1988] Dolan, Edwin G., and David E. Lindsey. 1988. Eco-
nomics. Fifth Edition. Chicago: The Dryden Press.
[Eggertsson1999] Eggertsson, Thrainn. 1999. Economia neoinstituţională.
Chişinău: Cartier.
[Elster1989] Elster, Jon. 1989. “Social Norms and Economic Theory”. Journal
of Economic Perspectives 3 (4): 99–117.
[Friedman1990] Friedman, David. 1990. Price Theory. Second. Cincinnati:
South-Western.
[Friedman1962] Friedman, Milton. 1962. “Is a Free Society Stable?” New
Individualist Review 2 (2): 3–10.
[Gamble et al.1989] Gamble, Andrew, M. Olson, N. Barry, A. Seldon,
M. Hartwell, and Andrew Melnyk. 1989. Ideas, interests and consequences.
Londra: Institute of Economic Affairs.
[Guash and Hahn1997] Guash, J. Luis, and Robert W. Hahn. 1997. The Costs
and Benefits of Regulation: Some Implications for Developing Countries. World
Development Report.
[Hardin1968] Hardin, Garrett. 1968. “The Tragedy of the Commons”. Science
162:1243–1248.

30
[Hayek1991] Hayek, Friedrich A. 1991. “The Creative Powers of a Free Civi-
lization”. In The Market Economy: A Reader, edited by James L. Doti and
Dwight R. Lee, 77–79. Los Angeles: Roxbury Publishing Company.

[March and Olsen1984] March, James G., and Johan P. Olsen. 1984. “The New
Institutionalism: Organizational Factors in Political Life”. The American Po-
litical Science Review 78 (3): 734–749.

[Mises1966] Mises, Ludwig von. 1966. Human Action. Third Revised Edition.
Chicago: Contemporary Books.

[Mises1991] Mises, Ludwig von. 1991. “Private Property and the Government
and the Impracticability of Socialism”. In The Market Economy: A Reader,
edited by James L. Doti and Dwight R. Lee, 85–90. Los Angeles: Roxbury
Publishing Company.

[Mitchell1935] Mitchell, Wesley C. 1935. “Commons on Institutional Eco-

nomics”. The American Economic Review 25 (4): 632–652.

[North1991] North, Douglass C. 1991. “Institutions”. Journal of Economic

Perspectives 5 (1): 97–112.

[Olson1993] Olson, Mancur. 1993. “Dictatorship, Democracy,and Development”.

American Political Science Review 87 (3): 567–576.

[Pană1999] Pană, Marilena. 1999. “Instituţiile:,,daruri“ şi ,,investiţii“ de

ı̂ncredere”. In Feţele schimbării, edited by Dan Chiribucă şi alţii Ion-
ica Berevoescu, 166–174. Bucureşti: Nemira.

[Peters1999] Peters, Guy. 1999. Institutional Theory in Political Science. Londra,

New York: Continuum.

[Quine1960] Quine, Willard Van Orman. 1960. Word and Object. Cambridge,
Massachusetts: The MIT Press.

[Rothbard1970] Rothbard, Murray. 1970. Man, Economy and State. Los Angeles:
Nash Publishing.

[Salerno1993] Salerno, Joseph T. 1993. “Mises and Hayek Dehomogenized”. The

Review of Austrian Economics 6 (2): 113–146.

[Shand1984] Shand, Alexander H. 1984. The Capitalist Alternative: An Intro-

duction to Neo-Austrian Economics. New York: New York University Press.

[Sigler1987] Sigler, George J. 1987. The Theory of Price. Fourth Edition. New
York: MacMillan.

31
[Veblen1909] Veblen, Thorstein. 1909. “The limitations of marginal utility”. The
Journal of Political Economy 17 (9): 620–630.

[Williamson2000] Williamson, Oliver. 2000. “The New Institutional Economics:

Taking Stock, Looking Ahead”. Journal of Economic Literature XXXVIII (3):
595–613.

[Williamson1997] Williamson, Oliver E., Sidney G. Winter, ed. 1997. Natura

firmei. Timişoara: Sedona. Traducere de Simona Mocuţa şi Mihai Dudaş.

32