P. 1
Studiu de Caz Kosovo

Studiu de Caz Kosovo

|Views: 150|Likes:
Published by Laura Alina
Geopolitica
Geopolitica

More info:

Published by: Laura Alina on Jun 07, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/03/2014

pdf

text

original

Capitolul IV Studiu de caz Kosovo

4.1. Fundalul istoric al „Problemei Kosovo”. Situaţia de pânã la declararea Independenţei Kosovo era centrul regatului Sârb în Evul Mijociu, loc foarte strâns legat de credinţa Creştinã, în perioada conflictului s-au înregistrat un procent extrem de crescut în ceea ce priveşte emigrarea dar şi o înflorire a terorismului. Din punct de vedere istoric1, problema Kosovo este una din cele mai ample şi mai conflictuale din zona fostei Iugoslavii. Situaţia provinciei Kosovo este destul de complexa, aparutã ca entitate politicã în anul 1945, aparţinând succesiv unui numãr de state2, în anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sã treacã de la cel de “provincie autonomã” la cel de “republicã”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia. La sfârsitul rãzboiului, Iugoslavia este ocupatã de Armata Roşie, care a impus regimul comunist al lui Tito, în urma numeroaselor conflicte din partea albanezilor kosovari, se înregistreazã o masiva emigrare a sârbilor kosovari, în 1986 are loc prima contra-manifestare. Abuzurile comise de albanezi asupra sârbilor intreaga lor istorie. În 1990, confruntãrile au luat amploare şi violentele s-au înmulţit. Aşa cã, în septembrie 1990, Guvernul sârb a modificat Constituţia, şi a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al cãrei control administrativ şi executiv trecea din mâna
1 3

conduc la o perioadã, pânã la

sfârşitul anilor '80, de conferire a unei mai mari autonomii administrative şi culturale din

Simon Caney, „Justice Beyond Borders, A global political theory”, Editura Oxford, Great Clarendon Street, Oxford OX2 6DP, New York, 2006, pag 607-609 2 Albania, Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin 3 batãi, ameninţãri cu moartea, incendierea caselor, torturi, luãri de prizonieri, asasinate, demolãri de biserici ortodoxe, violuri, etc.

"guvernului regional" în cea a Guvernului de la Belgrad, astfel, în vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. În plan politic, la alegerile din decembrie 1992, precum şi la urmãtoarele alegeri, albanezii au fost sfãtuiţi sã nu vina la vot, astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a castigat alegerile. Apariţia "Armatei de Eliberare din Kosovo4", a agravat situaţia, în zonele urbane creşte nesiguranţa, au loc atacuri din ce în ce mai frecvent, ajungându-se la bombardamente si crime. Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente (1992). În urma discuţiilor de la Rambouillet, în Franţa pe 6 februarie 1999, tratativele ce au fost întrerupte în februarie şi în martie 1999, cand fara autorizarea ONU, NATO a început sã bombardeze Iugoslavia, conferinţã la care au participat aliaţii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum şi grupurile de albanezi care solicitau independenţa. Dupã o perioadã de bombardamente, ambele pãrţi semnatare au fãcut unele concesii: Belgradul accepta sã acorde provinciei Kosovo o "autonomie substanţialã", sã-şi retragã din provincie forţele speciale şi pe cele paramilitare, sã permitã reântoarcerea refugiaţilor de orice etnie, şi sa accepte prezenţa în Kosovo a unei forţe militare de supraveghere a înţelegerii, în care NATO avea participarea principalã. Iugoslavia obţinea în schimb, respectarea integritãţii sale teritoriale. Înţelegerea menţiona cã provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb. Acordul a primit apoi aprobarea ONU, şi a devenit renumita "Rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU 1244/1999". Delegatia Albaniei a fost de acord cu termenii stabiliti acolo. În septembrie-octombrie 2000 este încheiatã conducerea lui Slobodan Milosevic 5, în aprilie fiind arestat şi extrãdat, fiind trimis la tribunalul de la Haga pentru a fi judecat de crime de razboi, genocid şi crime împotriva umanitãţii. În februarie 2003 se schimbã şi denumirea de Yugoslavia în Serbia şi Muntenegru, mai târziu declarându-se fiecare independentã.
4

Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a fost o organizaţie de gherilă formată din albanezi kosovari, având ca scop obţinerea independenţei Kosovo faţă de Iugoslavia. 5 Jacob E. Safra {chairman of the board}, Jorge Aguilar-Cruz {president}, „Encyclopedia Britanica Almanac 2009”, Editura TimeInc. , Chicago-London-New Delhi-Paris-Seoul-Sydney-Taipei-Tokyo, 2009 paginile 377-379

Planul de a folosi forţele NATO drept instrument de pacificare a beligeranţilor a apãrut drept viabil la jumãtatea anului 1998. New York. Problema Kosovo în viziune mondialã.O. 6 Simon Caney. În 98 se hotãraşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea pãcii iar în urma unui acord de încetare a focului parţile admit sã fie trimişi de observatori OSCE în zonã pentru a supraveghea aplicarea acestui acord. o forţă NATO.Din 1999. Great Clarendon Street. administrata de ONU. N. trupele KFOR. „Dictionar Oxford de istorie universala contemporana. 2005. 2006. A global political theory”. Editura Oxford. dar şi OSCE au deţinut roluri exacte în soluţionarea problemei Kosovo. Editura ALL. a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă. „Justice Beyond Borders. după ce Miloşevici a acceptat condiţiile. Intervenţia NATO 6 şi a ONU7 Atât NATO cât şi Onu. Acţiunile NATO au fost motivate atât de principii democratice. misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. pe 24 martie 1999. Campania de bombardare NATO a durat de pe 24 martie panã pe 11 iunie 1999. II. urmând sã-şi declare independenţa faţã de Serbia pe 17 februarie 2008. 4. 227 7 Jan Palmowski. pag. dar în cele din urmă. De la 1900 pana azi”. În iunie 1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo şi sã implice chiar forţele armate americane dacã ar fi fost cazul. vol. Bucuresti.T. cât şi de interese strategice. Oxford OX2 6DP. La 12 iunie 1999. Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată". declanşeazã atacul aerian împotriva Iugoslaviei cerand retragerea completã din Kosovo a tuturor forţelor iugoslave pentru a permite repatrierea refugiaţilor şi a celor dislocaţi. Kosovo reprezintã o regiune autonomã.2. pagina 28-29 .A.

sub autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. o organizaţie pan-europeanã. cel de-al treilea pilon. Kosovo Force este o forţă condusă de NATO. primul ce se aflã în domeniul Onu. finlandezul Martti Ahtisaari. acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo. Consiliul de Securitate al ONU a decis că a venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo. necesitatea respectãrii drepturilor omului. Misiunea de Administraţie Interimară a ONU în Kosovo 8 reprezintã administraţia civilă interimară în Kosovo. La şase ani de la conflictul din 1998-1999. Scopul principal este acela de a monitoriza. Negocierile internaţionale au început în 2006 pentru a se stabili statutul final pentru Kosovo. treptat. OSCE-ul trebuind sã participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a focului între cele douã parţi. care. în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. cel al construcţiei instituţionale de care se ocupa OSCE şi nu în ultimul rând pilonul reconstrucţiei şi dezvoltãrii economice în stricta supraveghere a Uniunii Europene . care prevedea pentru provincie o "independenţã supravegheatã". compusă din trupe aliate şi ale altor state. de care se ocupa tot ONU. Rezoluţia 1244 ONU rămâne încã în vigoare ceea ce înseamnă că responsabilitatea finală de administraţie a provinciei Kosovo încă este condusă de Reprezentantul Special. s-a prezentat un proiect de statut liderilor de la Belgrad şi Pristina. Deşi adunarea din Kosovo a adoptat uninominal declaraţia de independenţă la 17 februarie 2008. la responsabilitãţile administrative ale instituţiilor provizorii. aceastã misiunea a fost iniţiată pe 10 iunie 1999 prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. cel de poliţie şi justiţie.OSCE-ul. ONU a renunţat. ONU s-a implicat printr-un numar de rezolutii. În timp ce NATO a desfaşurat o forţã de securitate internaţionalã (KFOR). Trimisul special ONU şi-a început activitatea în problema Kosovo în februarie 2006. rezoluţii în care se stipuleazã cererea ca Iugoslavia sã admitã şi sã nu împiedice activitatea observatorilor internaţionali. fiind 8 Aceasta misiune a fost împărţită în patru secţiuni numite "piloni". dintre care cea mai importantã este 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU. cel de-al doilea al administraţiei civile. verifica şi asigura demilitarizarea zonei. nu a avut niciodatã o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional. instituţia şi-a pãstrat autoritatea şi responsabilitatea administrativã a provinciei.

care în afara de toate statele europene include Statele Unite şi Canada în rândul membrilor săi nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional.statal. OSCE-ul trebuie să participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a focului între cele doua părţi beligerante cu 2000 de oameni. iar ca fundal politic explicaţia cea mai evidenta . sau de operaţiunea "Furtuna în Desert". La nivel de sistem este de notat interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militara în scopul impunerii rezoluţiilor Consiliului de Securitate.responsabilã şi de oferirea de ajutoare umanitare. de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. politică care însă s-a oprit la un anumit punct. o organizaţie pan-europeana. Actiuni diplomatice desfasurate pentru evitarea unei confruntari armate in „Dosarul” KOSOVO În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori.3. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei. Lucrul nou pe care îl aduce aceasta criza în "istoria" organizaţiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul îl are în rezolvarea sa. Prezenta observatorilor OSCE în Kosovo este datorata acordului între Holbrooke şi Milosevici. caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americanobritanica din Irak (Vulpea Desertului). demne de amintit sunt acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. inclusiv a transferarii responsabilitãţilor. mai ales având în vedere problematica grava a încălcărilor drepturilor omului. al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent. atât la nivel de sistem internaţional cât şi la nivel subsistemic . OSCE-ul. 4. La nivel de actori internaţionali statali. De asemenea o importanta implicare în conflict o are Albania. În soluţionarea conflictului s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite cu trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. din care la ora actuala se afla în teren 800 de observatori. are rolul de a sprijini activitãţile UNMIK. Chiar şi Consiliul Europei şi-a declarat interesul de a se implica în rezolvarea problemei. Importanta este. care a participat cu un număr mare de observatori aparţinând ţarilor membre. europene şi mondiale.

este faptul ca Rusia fiind membra îşi trimite proprii observatori în zonă. Cu toate acestea. Războiul din Bosnia a reprezentat folosirea forţei militare de către NATO pentru prima dată de la înfiinţarea coaliţiei. conflictul din Kosovo este strâns legat de istoria modernă a Peninsulei Balcanice. Toate aceste mişcări au avut loc cu aprobarea tacită a statelor europene şi sub ameninţarea SUA. . Aceasta proclamaţie a avut iniţial o slabă susţinere internaţională. începând cu posibilitatea acestora de a munci şi continuând cu interzicerea activităţilor culturale tradiţionale. George Bush. în acelaşi timp exista argumentul ca OSCE n-ar avea capacitatea de a face fata singura situaţiei. etnicii albanezi din provincia Kosovo au hotărât în secret proclamarea independenţei Republicii Kosovo. etnicii albanezi din provincia Kosovo l-au ales pe Ibrahim Rugova. susţinut puternic de naţionaliştii sârbi a limitat drepturile populaţiei kosovare. În acelaşi an. Rugova a început formarea unui guvern care să militeze pentru recunoaşterea noii naţiuni. această perioada de timp nu a marcat o evoluţie semnificată în situaţia din Kosovo. l-a informat pe Milosevic de posibilitatea unui atac militar al SUA ca urmare a agresiunii sârbilor asupra republicii autoproclamate Kosovo. În perioada 1993-1996 lumea întreagă s-a concentrat pe situaţia din Bosnia. aceasta presupunere este falsa: prin implicarea OSCE. În perioada 1987-1991 Slobodan Milosevic. În 1992 a început războiul din Bosnia. Deşi bombardamentele nu au început până în 24 Martie 1999. După ce în 1991 Republica Federală Iugoslavia s-a “sfărâmat” într-un mod sângeros. mai puţin Kosovo. Mare parte a Europei şi SUA au recunoscut republicile desprinse din fosta federaţie. recunoscut om de ştiinţă. odată cu venirea la putere a lui Slobodan Milosevic. NATO dovedeşte ca respecta o coordonata a Conceptului său Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile europene în asigurarea păcii în Europa. întrucât majoritatea acordurilor între cele doua părţi au fost provocate de ameninţarea cu utilizarea forţei de către NATO. în funcţia de preşedinte a republicii nou înfiinţate. este de notat ca în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani. Primele discuţii asupra situaţiei provinciei Kosovo au început încă de la sfârşitul anilor ’80. Deşi s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scădea rolul NATO. Totuşi. a cărui preşedinte de la acel moment.

Marea Britanie. fapt care l-a îndemnat pe Milosevic să continue represiunile. partizană recunoscută a intervenţiei militare. prietene Serbiei şi statele care sub imperiul propriilor probleme interetnice şi teritoriale nu erau de acord cu declararea independenţei Kosovo ) şi un curent pro . impunând sancţiuni economice şi interzicând vânzarea de arme către Serbia. În acelaşi timp guvernul din umbră condus de Rugova îndemna la apărarea împotriva sârbilor din provincie. în problema Kosovo. trecând de la stadiul discuţiilor la acela al sancţiunilor. care au încercat să facă cele două parţi să ajungă la un acord. Ca răspuns la această rezoluţie Serbia a închis graniţele cu Macedonia şi Albania. ce cuprindea împrejurimile sale. Italia şi Rusia) s-au întâlnit la 9 martie 1998 pentru a purta discuţii pe tema Kosovo. Statele aşa-numitului “grup de contact” (SUA. preşedintele iugoslav Milosevici . 1160 prin care condamna “ Uzul excesiv de forţă din partea Serbiei”. controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane. UCK a cerut o mare parte din zonă şi din jurul Decani. Alegătorii sârbi au respins decisiv interferenţa străină în această criză. Iniţial UCK a fost catalogată ca “un grup terorist” ( Robert Gelbart – 23 februarie 1998). În acelaşi timp. pe 31 mai 1998. Richard Holbrooke (artizanul acordului Dayton)). acestea au continuat prin intermediari ( Robert Gelbart. Aceasta rezoluţie a reprezentat prima măsură coercitivă împotriva Serbiei. Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de interferenţă străină în Kosovo. În cadrul acţiunilor diplomatice începeau să se formeze două curente : un curent favorabil Serbiei ( compus din grupul statelor Balcanice. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operaţiune "Determined Falcon". În acest timp. Franţa. Christopher Hill.În 1996 s-a înfiinţat Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) iar în perioada următoare situaţia a devenit tensionată ca urmare a atacurilor sporadice ale acestei grupări paramilitare.kosovar. Războiul declaraţiilor dintre Serbia şi suporterii Kosovo a luat o nouă turnură odată cu numirea în funcţia de Secretar de stat a SUA a Madelenei Albright. armata iugoslavă şi poliţia internă a ministerului sârb început o operaţiune pentru a elimina frontiera UCK. un spectacol în aer asupra graniţelor iugoslave. Astfel. Pe linia negocierilor. La scurt timp după această întâlnire ONU a emis Rezoluţia nr. Germania. La începutul lunii aprilie.

pentru prima dată. De fapt singura întâlnire între Milosevic şi Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai. Vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii iunie el s-a fost fotografiat cu UCK. la care s-au adăugat Canada şi Japonia. Urmare la această decizie 85 de aeronave NATO au participat la “ Balkan Air Show” pe 15 iunie1998. au fost raportate activităţi UCK în nordul provinciei Kosovo. simpatizanţii şi a observatorilor UCK. În contrapartidă Milosevic s-a întâlnit la Moscova cu Boris Elţin. O lună mai târziu. ameninţările s-au intensificat din . Publicarea acestor imagini a însemnat pentru suporterii. a solicitat la întâlnirea miniştrilor apărării din ţările NATO ( 11 iunie 1998) să înceapă planificarea unei potenţiale intervenţii militare împotriva Serbiei. Boris Elţin. În acest timp mai multe ameninţări au fost făcute de capitalele occidentale. în încercarea de a obţine sprijinul Rusiei iar armata sârbă şi-a intensificat acţiunile împotriva UCK. având drept scop determinarea albanezilor din provincie să părăsească republica autoproclamată şi să se mute în Albania şi Macedonia. că SUA s-a decis să susţină UCK şi oprirea asupririi populaţiei albaneze din Kosovo. La începutul mijlocul lunii septembrie. noi sancţiuni economice împotriva Serbiei. deoarece ţările vestice nu doreau câştigarea alegerilor de către radicalii şi democraţii sârbi. după o excursie la Belgrad. pe 12 iunie1998. au stabilit la Londra. dar acestea au fost temperate oarecum de alegerile din Bosnia.a ajuns la o înţelegere cu preşedintele Rusiei. Aceştia au decis trimiterea unor semnale clare către Milosevic prin demonstraţii de forţă în apropierea graniţelor Serbiei. Totodată. William Cohen. două zile după ce Richard Holbrooke a anunţat că va avea loc. Constatând ca rezoluţia ONU nu a “impresionat” guvernul de la Belgrad ministrul apărării SUA. convenind pentru oprirea operaţiunilor ofensive şi pregătirea pentru convorbiri cu albanezii. la Belgrad. Holbrooke l-a ameninţat pe Milosevici că dacă nu ascultă. Ca atare prima întâlnire dintre Rugova şi Milosevic s-a încheiat foarte repede ca urmare a neînţelegerilor dintre cei doi. miniştrii de externe din ţările Grupului de contact. Richard Holbrooke s-a întâlnit la sfârşitul lunii iunie 1998 cu ambele părţi în încercarea de a ajunge la un acord. În urma alegerilor. survolând teritoriul Albaniei şi Macedoniei. de "ceea ce a rămas din ţara sa va exploda”. Odată cu negocierile la nivel înalt dintre Milosevic şi emisarii ţărilor din grupul de contact sârbii au continuat represaliile împotriva albanezilor din Kosovo.

a anunţat public încălcarea ei de către Serbia. În acelaşi timp. comunitatea internaţională. Wesley Clark a stabilit cu responsabilii sârbi reducerea forţelor de securitate sârbe din Kosovo la un număr comparabil cu cel dinainte de martie 1998. contingent neînarmat de monitori OSCE (oficial cunoscuţi ca verificatori) instaurat în . Mai mult decât atât. gen. Acest lucru.nou. au susţinut ei. în speranţa de a ajunge la o înţelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei prezenţe NATO în Kosovo. Comandantul Suprem NATO. Rezoluţia anunţa masuri adiţionale drastice dacă Serbia va refuza să respecte aceste cerinţe. atunci când miniştrii de externe ai celor două ţări şi-au făcut publică intenţia de a clarifica situaţia din Kosovo. Misiunea OSCE a fost instaurată în Kosovo în vederea supravegherii aplicării Rezoluţiei 1199. Cu el a venit Comandantul forţei de Reacţie NATO. Pe o perioadă de două săptămâni. culminând cu emiterea Ordinului de Activare a forţei NATO. începând cu 25 octombrie 1998. retragerea forţelor sârbe din Kosovo şi revenirea refugiaţilor la casele lor. 1199 prin care solicita Serbiei încetarea confruntărilor. Discuţiile lungi şi dureroase au dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo. pe data de 12 octombrie 1998. Problema Kosovo a fost discutată şi la summitul SUA – Rusia din septembrie 1998. ar permite lui Christopher Hill să continue procesul de pace şi ar duce la un acord de pace. Koffi Annan. a condus diplomaţia suveică dintre delegaţia albaneză şi autorităţile iugoslave şi sârbe. Holbrooke a ajuns la un acord cu Serbia în privinţa retragerii trupelor din provincie şi s-a stabilit acceptarea unor monitori neînarmaţi din partea OSCE. Oficial. În planul negocierilor. Christopher Hill. Rezoluţia ONU nu a fost respectată de către Serbia şi pe 5 octombrie 1998 Secretarul General ONU. Ambasadorul SUA în Macedonia. ameninţările s-au intensificat. au fost făcute încercări de a-l convinge pe Milosevici să permită trupelor NATO de menţinere a păcii să intre în Kosovo. Richard Holbrooke a plecat la Belgrad. O încetare a focurilor a fost concretizată. Ea a cerut în special ca sârbii să sfârşească ofensivele sale împotriva UCK (fără a menţiona un sfârşit a atacurilor comise de UCK) în timp ce încerca să convingă UCK să scadă interesul pentru independenţă. a cerut încetarea luptelor. Pe 23 septembrie 1998 Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia nr. generalul Michael Short. care a ameninţat că va distruge Belgradul. A fost urmat de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM).

condamnarea publică din partea SUA iar NATO a început desfăşurarea unei forţe de descurajare în Macedonia. William Walker în timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor. a atras. acţiunile diplomatice continuând atât la nivelul negocierilor şi discuţiilor cât şi la cel al ameninţărilor făţişe. Un set de coordonate cu atenţie diplomatică a fost anunţat simultan pe 30 ianuarie 1999: NATO a emis o declaraţie în care anunţă că este pregătit să lanseze lovituri aeriene împotriva obiectivelor Iugoslaviei cu scopul "de a obliga înţelegerea cu cerinţele comunităţii internaţionale şi de a realiza o politică de colonizare". au părăsit scena de la masacru. din nou. unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor. Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. pentru a forţa stăpânirea celor două comunităţi. este . Încetarea focului a avut loc timp de câteva săptămâni iar conflictele s-au reluat în decembrie 1998. Madeleine Albright a continuat să ceară public acordarea unui ultimatum Serbiei. În timp ce aceasta a fost evident. la scurt timp după ce el a ţinut o conferinţă de presă.Kosovo. Serbia s-a simţit ameninţată de o posibilă instaurare a forţelor NATO în apropiere. Se presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje. un "ceas portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Incidentul a fost imediat (înainte de investigaţie) condamnat ca un masacru de către ţările occidentale şi mai târziu a devenit una din principalele acuzări pentru crimele de război împotriva lui Milosevici şi a principalilor oficiali ai lui. Detaliile cu privire la ceea ce sa întâmplat la Račak au fost relevate la scurt timp după ce forţele paramilitare sârbe. după ce UCK a ocupat câteva mine de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priştina şi Podujevo. NATO a decis că acest conflict ar putea fi rezolvat numai prin introducerea unei forţe militare de menţinere a păcii. cea mai mare ameninţare la adresa guvernului stabilit de Milosevici. Camerele de televiziune au fost însoţite de Ambasadorul Statelor Unite. pe 13 noiembrie 1998. Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a culminant cu atacurile UCK şi represalii sârbe care au continuat pe tot parcursul iernii dintre 1998-1999. Începutul anului 1999 a fost deosebit de tensionat. Confruntările care au urmat la graniţa dintre cele două ţări în decembrie 1998. avertizând Macedonia asupra acestui aspect. Aceştia au fost porecliţi "ceasurile portocalii) cu referire la vehiculele lor colorate deschis (în limba engleză. Insuficienţa lor a fost evidentă de la început.

în cazul în care părţile refuză dialogul. NATO a declarat sârbilor "stabiliţi pacea sau vă bombardăm" şi albanezilor "stabiliţi pacea sau vă abandonăm sârbilor". o ameninţare codată asupra albanezilor: orice decizie ar depinde de "poziţia şi acţiunile conducerii albanezilor kosovari şi toate elementele armate de albanezii kosovari în interiorul şi în jurul Kosovo”. Lipsa lui Milosevici a fost interpretată ca un semn că adevăratele decizii au fost luate la Belgrad. Acest lucru a fost în contrast cu conferinţa Dayton din 1995. precum şi pentru instituirea unui sistem judiciar echitabil. o mişcare care a stârnit critici atât în Serbia. Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile". Prima fază a negocierilor a avut succes. de asemenea.inclusă. să ajungă la un acord. unde Milosevici a negociat personal. cât şi în străinătate. NATO şi-a reafirmat disponibilitatea unui atac. inclusiv modalităţile de invitare internaţională a prezenţei militare şi civile în Kosovo”. Bill Clinton a făcut publică disponibilitatea SUA de a trimite 4. preşedintele SUA. care a încheiat războiul din Bosnia. De asemenea. la care se adaugă introducerea democraţiei şi supravegherea de către organizaţiile internaţionale. a fost stabilită o conferinţă de pace. care să loc în februarie 1999. Ca o demonstraţie de forţă. Aceştia au declarat că "un cadru politic este acum instalat" dar că mai este nevoie de "continuarea lucrărilor pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului. la Château de Rambouillet. care a constituit un pachet cunoscut sub numele de "Status Quo Plus". În scopul creării unei presiuni şi a forţării reprezentanţilor celor două parţi. inclusiv cu privire la mecanismele necesare alegerii libere şi corecte a instituţiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo. declaraţia co-preşedinţilor Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la un consens pentru autonomia substanţială a Kosovo. Discuţiile de la Rambouillet au început la 6 februarie 1999.000 de militari cu rolul de trupe de menţinere a păcii în Kosovo. un mod eficient de restabilire a situaţiei dinaintea anului 1990. Ca efect. În special. pentru protecţia drepturilor omului şi a drepturilor de membri ai comunităţilor naţionale. în afara Parisului. Delegaţia sârbă a fost condusă de Milan Milutinovic în timp ce însuşi Milosevici a rămas la Belgrad. Pe parcursul lunii . cu Secretarul General al NATO Javier Solana negociind cu ambele părţi. prezenţi în Franţa pentru negocieri.

a eliminat aproape toate supravegherile internaţionale şi a dispus renunţarea la orice menţionare care implica "voinţa poporului Kosovo" în determinarea statutului final al provinciei. inclusiv Kosovo şi imunitatea trupelor NATO asupra legilor iugoslave. o forţă formată din 30000 trupele NATO să menţină ordinea în Kosovo. Negociatorii independenţi au continuat să discute cu ambele părţi semnarea acordului. au încercat să impună forţat o prezenţă militară. aliaţi tradiţionali ai sârbilor. Chiar şi cuvântul "pace" a fost şters. Printre multe alte modificări ale versiunii noi propuse. Negocierile au fost reluate la jumătatea lunii martie la Paris şi s-au concretizat prin semnarea de către partea Kosovară a unui statut de autonomie a provinciei. Un semnal important în apropierea sfârşitului acţiunilor diplomatice l-a constituit retragerea de către statele Europei de Vest a personalului auxiliar şi a celui care nu era strict necesar în activitatea misiunilor diplomatice. Delegaţiile britanice şi americane trebuie să fi cunoscut faptul că noua versiune nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact. acesta a fost mult prea radical pentru sârbi suveranitatea naţionala a Iugoslaviei să treacă sub supravegherea NATO . În timp ce acordul nu a satisfăcut pe deplin pe albanezi.următoare. aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la asistenţa umanitară şi de reconstrucţie. pe 22 martie 1999 pentru a adresa Serbiei un ultim ultimatum. un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav. Serbia a refuzat semnarea acordului şi a început pregătirile pentru o nouă ofensivă în Kosovo. spre deosebire de invitaţi. . l-au văzut inacceptabil. Imediat forţele de securitate sârbe au reînceput acţiunile în partea de Nord a provinciei. Delegaţia albaneză a refuzat semnarea unui astfel de acord revenind în Kosovo. Holbrooke a călătorit în Serbia. aflat sub influenţa lui Rubin şi Albright din partea SUA. Acest acord a solicitat administrarea Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei. Într-o încercare disperată de a ajunge la un acord. cu toate acestea. pe care chiar şi ruşii. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al provinciei Kosovo şi eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Pe 20 martie 1999 Misiunea de Verificare a OSCE a părăsit Kosovo. la 18 martie 1999 delegaţiile britanicilor. În cele din urmă. care au răspuns în mod drastic prin prezentarea unui text revizuit. NATO. americanilor şi albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegaţiile sârbilor şi ruşilor au refuzat.

Acţiunile diplomatice au eşuat şi pe 24 martie 1999 războiul din Kosovo a început. Macedonia şi Muntengru s-au desprins de "patria mama". Pe întreaga perioada a atacurilor asupra Serbiei negocierile au continuat.4. s-a angajat într-o luptă de gherilă împortiva forţelor sârbe. Rusia cooperând şi susţinând cauza Serbiei.din 1389. şi slab dezvoltată din punct de vedere economic. UCK. profilul etnic al provinciei s-a schimbat. Croaţia. care a trecut sub controlul Imperiului Otoman. Serbia şi-a anunţat disponibilitatea de a accepta condiţiile impuse. Albanezii. Pe 1 iunie1999 a început ultima întâlnire între Talbott şi Chernomyrdin. Bătălia de la Kosovo . o parte a albanezilor kosovari a creat Armata de Eliberare din Kosovo. apărea Armata pentru eliberare din Kosovo. În cele cinci secole de ocupaţie otomană. în vederea încetării atacurilor. Situaţia s-a agravat în 1998. dintre care mulţi erau musulmani. Îşi obţine independenţa la 17 februarie 2008 după secole de dominaţie sârbă şi după un război care a ucis peste zece mii de oameni. Începutul sfârşitului este situat însă în 1989. 4. rând pe rând.Câmpia Mierlei . dar pro-occidentală. devenind state independente. când sârbii au fost învinşi a reprezentat începutul unei noi ere pentru regiune. Conform Constituţiei iugoslave din 1974. şi sârbii consideră Kosovo drept leagănul civilizaţiei lor. Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea. La începutul anilor 90. începând acţiunile de reconstrucţie. au devenit majoritari. dimpotrivă. atât la Washington cât şi în diverse locaţii din Europa. imediat după acordul de la Dayton care a pus capăt războiului din Bosnia-Herţegovina. în urma unor conflicte sângeroase. pe cale paşnică sau. În 1997. În 1946. În 1995. statutul regiunii Kosovo era de provincie autonomă. provincia Kosovo a fost integrată în Federatia Iugoslavă a comunistului Iosif Broz Tito. Istoricul si calea spre autonomie Kosovo este provincie majoritar musulmană. Pe 10 iunie1999 ONU a emis revoluţia 1244 cu privire la încetarea bombardamentelor şi începerea sosirii ajutoarelor umanitare în Kosovo iar pe 20 iunie1999 conflictul din Kosovo a luat sfârşit. când Miloşevici a revizuit Constituţia Sârbă reducând simţitor autonomia provinciei. iar . Slovenia. Bosnia-Herţegovina.

de la începtul lunii. Marea Britanie. Cipru. care astfel s-ar putea separa de Georgia. s-a aflat sub protecţia forţelor NATO desfăşurate în provincie. de mai multe ori. se opune ferm independenţei. Moscova a avertizat căşi va schimba politica faţă de teritoriile separatiste pro-ruse din Osetia de Sud şi Abhazia. Mai mult. Toate aceste state au pe teritoriul lor minorităţi etnice şi se tem că secesiunea Kosovo de Serbia va crea un precedent. şi cea contra. Franţa. la 24 martie 1999 a început ofensiva aeriană a Alianţei Nord-Atlantice asupra Serbiei pentru a se pune capăt epurărilor etnice dispuse de regimul lui Miloşevici în Kosovo. Rusia. la Rambouillet. până acum. Din a doua grupă face parte şi România. Kosovo. La 6 februarie 1999. ci va aparţine fiecărui stat membru. Este vorba de Bulgaria. au început tratativele între Serbia şi puterile occidentale. sau cel puţin nu imediat. Germania şi Italia să declare . Independenţa provinciei Kosovo împarte comunitatea internaţională în două tabere: Proclamarea independenţei Kosovo a împărţit comunitatea internaţională în două tabere: cea pro. În urma eşecului negocierilor. alături de Serbia. până pe 11 iunie 1999. condusă de Statele Unite şi mai multe ţări din Uniunea Europeană. Grecia. La sfârşitul anului 2007. Belgradul şi-a retras forţele din Kosovo. Este poziţia exprimată. în Franţa.misiunea OSCE condusă de Richard Holbrooke a dus la o încheierea unui acord de încetare a focului şi retragerea parţială a unor trupe ale armatei federale din Kosovo. în condiţiile în care nu există un consens. Parlamentul român a adoptat în a doua parte a lunii decembrie o poziţie anti-independenţă cu 239 de voturi pentru şi 7 abţineri. cu Nicolas Sarkozy că nu agreează acţiunea kosovarilor. În schimb. România. intenţia de a nu recunoaşte declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo. Cel puţin şase ţări ale Uniunii şi-au anunţat. Slovacia şi Spania. este de aşteptat ca ţări precum Statele Unite. de Comisia Europeană. dar susţine demersul Serbiei de a intra în Uniunea Europeană. deşi încă parte componentă a Serbiei. trecut sub protecţia ONU şi a celor din NATO. În următorul deceniu. comisia de mediere şi-a recunoscut neputinţa de a convinge părţile să accepte planul ONU pentru un Kosovo independent sub supraveghere internaţională. condusă de Rusia. când Serbia a cedat. Ofensiva a durat 78 de zile. Recunoaşterea sau nerecunoaşterea independenţei Kosovo nu va fi rezultatul unei decizii comune a Uniunii Europene. Preşedintele Traian Băsescu a subliniat la întâlnirea.

s-a declanşat procesul de formare a statului Kosovo. Totodată. are loc o confruntare între Occidentul favorabil independenţei Kosovo. care a administrat provincia din de la intervenţia militară a NATO. Parlamentul kosovar a adoptat în unanimitate Declaraţia de independenţă a Kosovo. se bazează pe prevederile Planului propus de Martti Ahtisaari. declararea independenţei Kosovo de către Parlamentul kosovar. şi Rusia ostilă care ameninţă cu promovarea acestui precedent în cazul altor regiuni separatiste. cu care a debutat prima fază a materializării statalităţii kosovare. stemei şi steagului de stat.5 Lansarea Kosovo in sistemul relatiilor internationale Declararea independenţei Kosovo a deschis procesul de constituire a unui nou subiect de drept internaţional. adoptarea Constituţiei şi altor acte legislative vitale. dar şi de poziţia categorică a unor state ale lumii ce denunţă existenţa acestuia. ce va intra în vigoare la începutul lunii martie. precum şi recunoaşterea noului stat de către comunitatea internaţională. • protejarea şi respectarea drepturilor comunităţilor etnice din Kosovo. formată din poliţişti. inclusiv Transnistria. care constă din două etape.imediat că recunosc independenţa Kosovo. Activarea statalităţii Kosovo Pe data de 17 februarie. 4. Misiunea Uniunii Europene o va înlocui pe cea a Naţiunilor Unite. Secundo. ce a fost respins anterior de Consiliul de Securitate a ONU şi nemijlocit de partea sârbă. Primo. Astfel. Durabilitatea acestuia este testată nu numai de constrângerile dreptului şi principiilor internaţionale. Acest act prevede următoarele: • proclamarea independenţei şi suveranităţii provinciei Kosovo faţă de Serbia. trimisul special al ONU. aprobarea imnului. multi-etnic care respectă principiile nediscriminării şi echitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor acestuia. judecători şi funcţionari vamali. din 1999. care va fi responsabilă cu supravegherea independenţei provinciei. procurori. denumită Eulex. . • crearea unui stat democratic. Documentul Declaraţiei de independenţă. Singurul subiect asupra căruia oficialii europeni sunt de acord a fost trimiterea unei misiuni civile.

Printre acestea se numără minimizarea raporturilor diplomatice cu ţările care vor recunoaşte independenţa Kosovo. tratatele şi prevederile dreptului internaţional. cu care prima împărtăşeşte trecut istoric. altor documente ale OSCE şi cele ce vizează dreptul internaţional. În acelaşi sens. Actului Final de la Helsinki. În plus. Serbia a reuşit cu ajutorul Rusiei să convoace într-o . guvernarea sârbă a adoptat un set de măsuri cu caracter social. Prin această Declaraţie se confirmă încetarea procesului de disoluţie violentă a Iugoslaviei. Actul dat de independenţă invocă de asemenea dorinţa statului Kosovo de a stabili relaţii bune cu ţările vecine. • garantarea respectării principiilor Cartei Naţiunilor Unite. ce intră în contradicţie cu Constituţia Serbiei. economic.3 La acelaşi demers a reacţionat Parlamentul sârb (Skupcina) printr-o hotărâre ce a revocat actele şi acţiunile autorităţilor Kosovo şi Metohiei referitoare la proclamarea unilaterală a independenţei. inclusiv cu Serbia. guvernarea sârbă a adoptat o rezoluţie prin care anulează toate actele adoptate în mod unilateral de către autorităţile provinciei Kosovo. până la atingerea unui nivel de statalitate suficient de către statul kosovar. • prioritizarea orientării euro-atlantice şi europene a Kosovo. În pofida acestora. intenţionându-se crearea unei Europe de Sud-Est stabile şi sigure ce urmează să avanseze în drumul spre UE. • acceptarea respectării angajamentelor şi obligaţiilor internaţionale moştenite de Kosovo în calitate de parte descendentă a Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. declarându-le nule şi ilegale.4 De asemenea. raporturi sociale şi comerciale profunde.• garantează prezenţa observatorilor internaţionali ce vor monitoriza implementarea prevederilor Planului Ahtisaari. la 14 februarie. sprijinirii şi asigurării statului de drept. Belgradul are o poziţie total diferită de cea a Priştinei şi a efectuat un şir de paşi pentru a contracara acţiunile Kosovo în ce priveşte obţinerea independenţei. • perpetuarea valabilităţii Rezoluţiei 1244 (1999) a Consiliului de Securitate a ONU privind Kosovo. diplomatic pentru a sancţiona şi lichida independenţa Kosovo declarată unilateral. • stipulează implicarea Uniunii Europene în afacerile interne ale Kosovo cu scopul menţinerii. partea kosovară doreşte reconcilierea şi crearea unor relaţii de prietenie şi cooperare între Kosovo şi Serbia. În primul rând.

celelalte trei părţi luând act de apariţia unui nou stat în Europa). Între timp. independenţa kosovară a fost recunoscută de SUA. a dat asigurări că Serbia va folosi numai mijloace paşnice de reglementare a situaţiei în jurul independenţei Kosovo şi cheamă la calm populaţia sârbă. ceea va agrava procesul de democratizare şi europenizare a acesteia. În continuare. La moment. Tadici. Letonia. Marea Britanie. atunci aceasta ar putea intra în conflict direct cu forţele NATO. Italia. Franţa. Concluzie: Datorită sprijinului marilor puteri (SUA. care însă nu a sprijinit demersul Serbiei de a anula independenţa autoproclamată a provinciei Kosovo5 (din cei 5 membri ai Consiliului permanent de Securitate numai Rusia şi China au susţinut cauza Serbiei. Prin urmare. Dar dacă Serbia va face uz de forţă pe marginea chestiunii Kosovo. Germania etc. Serbia este forţată să apeleze la instrumente non-violente pentru a nu se discredita în ochii comunităţii internaţionale. caracterizată prin elaborarea Constituţiei kosovare şi recunoaşterea independenţei acesteia de către comunitatea internaţională. a început derularea părţii secunde a planului de constituire a statului Kosovo.) Kosovo are şanse mari să obţină recunoaşterea independenţei sale de către o parte largă a comunităţii internaţionale. Franţa. Pentru a opri mecanismul de recunoaştere a independenţei Kosovo partea sârbă a iniţiat procedura de rechemare a ambasadorilor săi din statele ce au validat actul de proclamare a statului kosovar. Austria. . chiar dacă acestea nu sunt destul de productive. Marea Britanie. forţele politice sârbe manifestă din ce în ce mai multă antipatie vizavi de noul stat. aceasta va fi o dovadă în plus în favoarea independenţei kosovare coordonate de Occident în scopul de a stopa violenţele interetnice din această regiune. adică cu Occidentul. Germania. Totodată.reuniune de urgenţă Consiliul de Securitate al ONU. prin propagarea unui comportament duşmănos în rândul sârbilor faţă de albanezii kosovari şi noul stat Kosovo. B. Norvegia. Australia şi Afganistan.7 Cu toate acestea. De asemenea. Turcia. Preşedintele sârb. Serbia va da prioritate instrumentelor diplomatice şi politice în vederea anihilării noului stat Kosovo. În săptămânile ce urmează alte state europene au promis că vor recunoaşte statul Kosovo.

Pe lângă aceasta. Rezoluţia 1244 al Consiliului de Securitate (CS) al ONU. în corespundere cu Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. precum şi alte angajamente internaţionale. principiile Actului Final de la Helsinki.discordia marilor puteri Independenţa provinciei Kosovo a avut urmări nefaste nu numai asupra perspectivelor ulterioare a inviolabilităţii dreptului şi principiilor internaţionale. După declararea propriu-zisă a independenţei Kosovo. dar şi asupra relaţiilor între actorii internaţionali. discreditări a autorităţii ONU şi apariţii a noilor zone de conflict la nivel internaţional.6. partea rusă ridică problema precedentului Kosovo promovând ideea aplicabilităţii acesteia “în cazul altor regiuni secesioniste din zona de interes vital al Rusiei. Totodată. Kosovo. Aceştia afirmă că independenţa Kosovo va duce la perturbarea securităţii în Balcani şi la escaladarea tensiunilor şi violenţelor interetnice în regiune. crearea statului Kosovo va duce inevitabil la deteriorarea imaginii ONU şi calităţii acestuia de garant al securităţii şi păcii în lume. se pune la îndoială valabilitatea . Rusia le face pe acestea responsabile de răspândirea ideilor secesioniste la scară internaţională şi de activizarea focarelor de separatism existente la moment în lume. În viziunea părţii ruse independenţa Kosovo încalcă suveranitatea Republicii Serbia. şi în blocarea premedită şi intenţionată a negocierilor pe marginea reglementării statutului Kosovo în detrimentul Serbiei. SUA şi statele NATO sunt incriminate de partea rusă în încurajarea şi facilitarea separatismului kosovar. Totodată. Rusia optează pentru redeschiderea discuţiilor şi procesului de reglementare politică a problemei Kosovo. Astfel. Carta Naţiunilor Unite. care a aplicat diverse modalităţi întru stoparea constituirii statului kosovar. Principalul apărător al dreptului internaţional şi al integrităţii Serbiei se declară a fi Rusia. acuzaţiile şi ameninţările Rusiei au început să fie adresate Occidentului. De asemenea. Tot oficialii ruşi au avertizat opinia publică internaţională despre eventualele dezagregări a dreptului internaţional. limitele constituţionale stabilite pentru Kosovo.4. Moscova de nenumărate ori a chemat reprezentanţele NATO şi ONU în Kosovo să anuleze deciziile unilaterale luate de organele administrative kosovare şi să aplice sancţiuni împotriva acestora. în special pe spaţiul post-sovietic”.

Miniştrii de Externe a statelor UE. Printre cei mai fermi oponenţi a acestei idei se numără Spania. Adoptarea acestei declaraţii are o semnificaţie majoră pentru UE.văzută de acesta drept încălcare a dreptului internaţional. Actul de independenţă a Kosovo este .declaraţiilor unor oficiali ruşi care au afirmat anterior că Kosovo nu va reprezenta un precedent pentru “conflictele îngheţate” din CSI. au adoptat o declaraţie (18 februarie) care prevede stabilirea relaţiilor cu Kosovo de către fiecare membru a UE în dependenţă de practicile şi normele legale naţionale. Cipru însăşi suferă de separatism. nu toate statele europene sunt de acord cu independenţa Kosovo. Cea mai dură critică a fost lansată de Rusia la adresa UE. Motiv de iritare reprezintă şi trimiterea Misiunii UE în Kosovo fără a primi acordul Consiliului de Securitate al ONU. În premieră. Totodată. Cu toate acestea. Drept argument împotriva UE. Statul spaniol care este supus în permanenţă provocărilor separatiste interne (Ţara Bascilor. pentru atingerea unei decizii de compromis şi pentru a nu transforma Kosovo într-un butoi cu pulbere şi în eventualitate în conflict îngheţat în Balcani. care a reuşit să ajungă la un punct comun pe marginea unui subiect extrem de contradictoriu şi complex după cel cu privitor la Tratatul de la Lisabona. toate părţile UE au convenit la aceea că cazul Kosovo este unic şi de aceea nu reprezintă o încălcare a principiilor Naţiunilor Unite privitor la integritatea teritorială. În acest sens. Rusia acuză UE de faptul că a propus membrilor acesteia să se decidă în mod individual asupra independenţei Kosovo. În pofida poziţiei negative a Rusiei. UE din start a sprijinit independenţa provinciei Kosovo. de aceea nu va accepta în niciun caz recunoaşterea independenţei Kosovo. Prin urmare. Rusia aminteşte textul Rezoluţiei 1598 (ianuarie 2008) a Consiliului Europei în care se cere continuarea negocierilor în limitele Rezoluţiei 1244 a CS al ONU. România şi Cipru. precum şi datorită perioadei îndelungate de administrare internaţională a acestui teritoriu sub egida ONU. Catalonia) nu recunoaşte independenţa unilaterală a Kosovo. în cadrul declaraţiei respective se menţionează faptul că cazul Kosovo este sui generis datorită conflictului produs în această regiune. chiar dacă nu toate ţările membre sunt în favoarea acesteia. Acţiunile Bruxellului vizavi de independenţa Kosovo sunt considerate de Moscova drept dăunătoare pentru stabilitatea în Balcani şi promotoare a separatismului în lume.

judecători. UE intenţionează să acorde circa 1mlrd. pentru a garanta relaţionarea interguvernamentală dintre acestea. Dacă partea rusă cataloghează această misiune drept lipsită de acoperire legală.16 În afară de această misiune. La moment. în cazul în care va îndeplini condiţiile necesare. care va asista şi va asigura autorităţile kosovare cu sprijinul UE pe marginea gestionării procesului politic. promovând coordonarea acţiunilor între UE şi Kosovo. euro Kosovo pentru următorii patru ani. De asemenea. procurori. Nu-mi sunt albanezii kosovari mai . UE a numit un nou Reprezentant Special pentru Kosovo. în perioada ce urmează. care a contribuit cât a putut pentru a crea acest efect Kosovo. Serbia. va fi dificil de constituit platforma necesară pentru cooperarea dintre Bruxelles şi Priştina. care pe lângă aceasta a dat de înţeles că compararea Kosovo cu România este inadecvată şi lipsită de fundament. se presupune că UE va asigura desfăşurarea în Kosovo a Oficiului Civil Internaţional (OCI) şi cea a Oficiului de legătură a Comisiei Europene. atunci diplomaţii europeni opinează că EULEX cade sub incidenţa Rezoluţiei 1244 a CS al ONU şi nu diferă de Misiunea ONU de Administrare Interimară a Kosovo. etnocidul şi manifestările naţionaliste practicate cu zel de către prietenii lui Miloşevici nu mai au trecere decât prin “case” rare. adică ceea ce a reprezentat aceasta sub regimul Miloşevici.considerat ilegal de asemenea şi de România. Independenţa declarată de parlamentul albanezilor kosovari a avut ca una din cauzele esenţiale acţiunile regimului condus de Miloşevici.20 Dar din cauza poziţiei divergente a unor state europene care la moment se opun independenţei Kosovo. vameşi care vor asigura stabilitatea şi statul de drept în noul stat creat. De asemenea. Kosovo a obţinut perspective clare de aderare la UE. Aceasta va număra 1800 de poliţişti. organizând în acelaşi sens. Înainte de toate. o conferinţă la nivel înalt pentru donatori internaţionali.7 Bumerangul Kosovo Bumerangul Kosovo a lovit chiar pe cel care l-a aruncat. În plus. UE este focusată asupra atingerii consensului privind cadrul legal comun al UE în raport cu Kosovo. Pieter Feith. Un alt semn de sprijin din partea UE este decizia de a trimite în Kosovo Misiunea europeană denumită EULEX. 4. de regulă evitate de lumea bună a establishment-ului internaţional.

Un caz similar este posibil doar dacă va exista acelaşi concurs de factori ca în cazul Kosovo. Atitudinea lipsită de raţiune a liderilor sârbi a mobilizat puterile occidentale de partea albanezilor şi a imobilizat pe cei care s-au declarat în mod consecvent împotriva independenţei Kosovo. în opinia mea. Violenţa nu a fost singura cauză. poate ar fi valabilă afirmaţia contrară. reprezentanţii regimului cu ambiţii mai mari decât le-a ţinut puterea militară au comis o altă eroare importantă. Ar trebui ca aceste guverne să organizeze câteva masacrări în masă şi să trateze cu aroganţă puterile occidentale.simpatici decât sârbii. State ca Spania. ceea ce este. puţin probabil. mizând pe susţinerea unei . vizată de mişcări secesioniste. deci. şi efortul concertat al statelor occidentale care a vizat în mod special Serbia. ei au acţionat cu o violenţă ostentativă care a provocat ca reacţie declaraţia de independenţă a albanezilor kosovari. Este evident că declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi recunoaşterea de către mai multe state a provinciei nu are acoperire în dreptul internaţional. de fapt. însă nu fac parte din categoria celor care consideră că e bine să moară nişte albanezi ca să se simtă bine “fraţii ortodocşi” sârbi. După ce au săvârşit faptele reprobabile. Liderii sârbi au compromis cauza nobilă care ar fi încurajat pe aliaţii de conjunctură să se împotrivească curentului favorabil independenţei provinciei separatiste. ar trebui ca guvernele statelor confruntate cu problema separatismului să acţioneze la fel de iresponsabil cum a făcut regimul Miloşevici. au condus la apariţia noului stat. firească în logica ideologiei totalitariste. În primul rând. obligată la o atitudine consecventă în virtutea declaraţiilor anterioare. Recurgerea la forţa militară a dezlegat democraţiile occidentale şi declaraţia de independenţă a devenit din acel moment previzibilă şi aşteptată. că lipsa de discernământ a unor lideri sârbi ameţiţi de putere. în frunte cu Miloşevici. sfidând reacţiile comunităţii internaţionale. De aici extragem şi argumentele care vin în susţinerea poziţiei celor care afirmă că nu va exista un precedent Kosovo. România. Mijloacele diplomatice şi politice ar fi fost mult mai eficiente. însă liderii de la Belgrad au ştiut că Serbia este vizată de acţiunea unor puteri importante şi ar fi trebuit să evite o confruntare cu acestea. Reţinem. Grecia. China etc nu au făcut nici un efort pentru a opri evoluţia care s-a finalizat cu ruperea Kosovo de Serbia. Dar aici ar fi de reproşat liderilor naţionalişti că în loc să-şi apere interesele pornind de la prevederile normelor de drept internaţional.

unu. Chiar şi dacă admitem că Rusia va recunoaşte regimurile separatiste. Cu această ocazie constatăm şi cine este liderul în competiţia internaţională. aceasta va da dovadă de inconsecvenţă dacă o va face. o Rusie lucidă nu-şi poate permite în zonele sale de interes o atitudine similară cu cea a Statelor Unite în Kosovo. cazul Kosovo a arătat că oricât ar etala Rusia puterea sa renăscută. afară de domeniul legat nemijlocit de livrările de gaz şi petrol. Manifestările emoţionale argumentate prin frecvent invocata afinitate creştină şi prietenie tradiţională cu poporul sârb nu au la bază nici o motivaţie. Rusia punctând nesemnificativ la capitolul “prestaţie diplomatică”.iluzorii axe slave în spaţiul esteuropean. ea va fi singură în demersul său pentru că celelalte state chiar nu au nici o motivaţie pentru a nu fi consecvente în atitudinea lor. Nu putem vorbi deocamdată de un precedent atât timp cât chiar cei care au susţinut apariţia statului Kosovo nu-l consideră a fi un precedent. ea nu este capabilă să oprească puterile occidentale în atingerea scopurilor pe care acestea şi le fixează şi nici să-şi impună vreun proiect. Aşa dar. SUA reuşind să-şi impună soluţia. Este adevărat că restul regimurilor separatiste. . ceea ce este. Zbaterile diplomaţilor ruşi nu au impresionat pe nimeni. dar şi în acest caz într-o măsură limitată. Aici aş aminti de apelul la solidaritate slavă adresat de guvernul Miloşevici. Regimurile separatiste nu vor fi recunoscute de către Rusia deoarece. de asemenea. iar imediat după declaraţia de independenţă Rusia nu a fost susţinută în Consiliul de Securitate de nici un stat membru. doi. În al doilea rând. beneficiază de susţinerea liderilor politici de la Moscova. În ceea ce priveşte reacţia din partea autorităţilor oficiale şi a opiniei publice din Moldova. ar fi necesar ca statele care au susţinut pe albanezii din Kosovo să mai fie dispuse la un efort asemănător pentru a acredita o excepţie în rang de principiu. atitudinea nu trebuie să fie alta decât cea care demonstrează consecvenţă şi preocupare pentru interesul naţional. determinată de o înţelegere eronată a propriului interes naţional. preocupate din perspectiva problemei transnistrene. imposibil. însă aceştia sunt ţinuţi de anumite constrângeri pentru a merge până la recunoaşterea teritoriilor rebele. Or. Rusia nu poate să-şi permită o explozie în Caucaz pentru că va fi şi ea vizată în mod direct de consecinţele ruperii puzzle-ului caucazian. cu aluzie şi la conflictul transnistrean. majoritatea din spaţiul postsovietic. mai ales că problema Kosovo nu este încheiată încă şi.

m-a atins în sentimentul de apartenenţă latină. iar acum o fac public. Nu vom găsi nici în istorie multe momente de fraternizare între slavii şi latinii est-europeni. nici măcar la nivelul amabilităţilor diplomatice. altuia nu-i face” găseşte o aplicare perfectă în acest context. De altfel. Principiul comun oamenilor cu bun simţ care spune că “ce ţie nu-ţi place.Kiev . de unde această clamată prietenie tradiţională cu sârbii? Nu i-am auzit pe aceştia să revendice această prietenie. Pe mine.care ar fi trebuit întărită prin crearea axei Belgrad . . Întotdeauna m-am întrebat. şi presupun că şi pe alţi locuitori ai spaţiului pruto-dunărean. Ştim despre ţaratul bulgar. sârbii preferând axa slavă şi această opţiune a reprezentat iarăşi o eroare fundamentală. în care şi Tiraspolului i se atribuia un rol de “surcică” în împletitura frăţească. chemarea la solidaritate ortodoxă a fost făcută de alţii. Fără nici un efort. gândul m-a purtat spre memoria strămoşilor latini care au stat stavilă în faţa marşului “hoardelor stepei” spre inima civilizaţiei europene. dar asta s-a întâmplat cam cu o mie de ani în urmă.Minsk – Moscova.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->