REPERE SOCIOLOGICE

PENTRU ASISTENTUL
SOCIAL. SISTEMUL SOCIAL
 SOCIETATEA CA SISTEM
 Societatea este un tip particular de colectivitate umană,
respectiv colectivitatea care, graţie nivelului său de
completitudine, oferă membrilor ei posibilitatea de a-şi
satisface trebuinţele individuale şi colective.
 Atunci când vorbim despre sistemul social, avem în vedere
„un instrument de analiză aplicabil unui evantai foarte
întins de colectivităţi de toate felurile şi de toate mărimile”
(Lugan, 1983: 59). Aşadar, noţiunea de societate se
referă la o realitate concretă(cum ar fi, de exemplu:
societatea românească contemporană), pe câtă vreme
noţiunea de sistem social trimite la o imagine abstractă
(Lugan, 1983: 56 – 57).
 În cadrul modelului sistemist de analiză a
societăţii identificăm următoarele elemente:
 structurile economice - care au funcţii vizând producţia şi circulaţia
bunurilor de consum, a serviciilor şi a forţei de muncă;

 structurile politice - care definesc obiectivele colective şi

acţionează pentru îndeplinirea lor;

 structurile normative – corespund „ansamblului de instituţii, de

norme, reguli juridice, clase sociale şi grupuri care au drept funcţie
stabilirea şi menţinerea solidarităţilor pe care o societate le poate
pretinde între membrii ei. Această comunitate este în acelaşi timp un
loc de presiune, de control social, un loc de adeziune la un consens
colectiv şi un loc de manifestare a solidarităţii(Lugan, 1983: 59);

 structurile de socializare – ( familia, şcoala, asociaţiile

culturale,sindicatele, biserica, partidele politice, mass-media etc.)
transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură şi anumite
valori politice, culturale.
 Mijloacele prin care acţionează subsistemele sunt
următoarele:

 banul (specific subsistemului economic) – mijloc

de reglare a circulaţiei bunurilor, mijloc de presiune
şi „ disciplinare”, de obţinere a ataşamentului faţă
de un sistem social;
 puterea - capacitatea de a-i obliga pe membrii
unei societăţi să acţioneze în vederea îndeplinirii
obiectivelor comunitare, generale este
instrumentul subsistemului politic;
 influenţa – mijloc al subsistemului normativ, de
integrare – este capacitatea de a obţine adeziunea
cetăţenilor prin persuasiune;
 angajamentele generalizate - faţă de valorile şi
normele unei societăţi date constau în mecanisme
ideologice care justifică ordinea socială, modul de
viaţă şi obişnuinţele comportamentale, făcând din
ele singurele valori acceptabile.
 În orice societate, pot opera, la un moment dat, două
tipuri de angajamente:pro-atitudinale şi contra –
atitudinale.

 Angajamentul pro-atitudinal constă în implicarea

persoanei sau a grupului într-un comportament non-
problematic sau conform atitudinilor sale

 Angajamentul contra-atitudinal presupune acceptarea

unor comportamente ce contrazic moralitatea sau
convingerile individuale, dar care sunt absolut necesare
adaptării la exigenţele comunitare.
 Societatea globală formează un sistem homeostatic. Deschis
faţă de influenţele mediului extern , sistemul social îşi
păstrează structurile şi funcţiile, adaptându-se permanent
datorită retroacţiunii (feed – back). Retroacţiunea face ca
sistemele sociale să fie sisteme evolutive.

Societatea globală este alcătuită din mai multe subsisteme:

 biosocial sau sociogenetic (având ca funcţie reproducţia socială

a populaţiei;
 ecologic sau socio-geografic (cuprinzând relaţiile oamenilor cu
mediul natural, modul de habitat, relaţiile de vecinătate,
procesele de migrare şi de deplasare a populaţiei etc.);
 subsistemul economic (producătorul bunurilor materiale şi
serviciilor, prin utilizarea resurselor naturale şi a forţei de
muncă);
 subsistemul cultural (specializat în crearea şi difuzarea
valorilor, codurilor, simbolurilor;
 subsistemului politic (ansamblul proceselor decizionale care
privesc societatea globală).
 Între toate subsistemele societăţii globale
există raporturi de interdependenţă. Pornind de
la aceste raporturi (de la natura şi sensul lor),
putem determina subsistemul „dominant” al
unei societăţi: el este acela care are capacitatea
de a impune tuturor celorlalte subsisteme
constrângeri pe care acestea nu i le pot impune
la rândul lor.
 Funcţionarea societăţii, în viziune sistemistă,
presupune adaptarea structurilor şi funcţiilor
subsistemelor componente, astfel încât să
păstreze un echilibru dinamic între acestea,
precum şi între subsisteme şi ansamblul social.
 ACŢIUNEA SOCIALA
 Acţiunea reprezintă:
 evenimentele marcate de intenţionalitate, de scop uman;
 o succesiune de schimbări controlate de o fiinţă umană,
schimbări a căror finalitate este producerea unor valori sau
satisfacerea unor trebuinţe.
 Potrivit lui Max Weber „ Acţiunea (umană) este socială în
măsura în care, prin faptul semnificaţiei subiective pe care
individul sau indivizii care acţionează şi-o ataşează, ţine
seama de comportamentul altora şi este afectată de acesta
în cursul ei”.
 Putem conclude că acţiunea socială este orice manieră de a
gândi, de a simţi şi de a acţiona, a cărei orientare este
structurată potrivit unor modele colective împărtăşite deci
de către membrii unei colectivităţi umane (Rocher 1968:
45).
 Pentru a determina caracterul social al unei
acţiuni, utilizăm următoarele criterii:
 în acţiunea socială persoanele implicate ţin
seama de prezenţa sau de comportamentul altor
persoane, întrucât acţiunea socială se prezintă în
primul rând ca o influenţă reciprocă între actorii
sociali
 acţiunea actorului trebuie să aibă valoare de
semn, de simbol pentru ceilalţi oameni: „A ataşa
o semnificaţie conduitei tale şi conduitei celorlalţi
înseamnă a-i atribui un sens simbolic, care să
poată fi transmis şi înţeles graţie unui cod de
indicii sau de semne; înseamnă, şi mai exact, a
insera această conduită într-un sistem de
comunicaţie”.(Rocher, 1968: 27):
 acţiunea socială presupune înţelegerea reciprocă
a aşteptărilor actorilor sociali şi orientarea
comportamentului potrivit respectivelor
aşteptări.
 Actorul social
 Pentru înţelegerea conceptului Crozier şi Friedberg
pleacă de la următoarele observaţii empirice:

 actorul social nu are decât rareori obiective clare şi

proiecte coerente: acestea sunt cel mai adesea
multiple, ambigue şi chiar contradictorii, putându-se
schimba sau ahuta în timpul acţiunii, în funcţie de
circumstanţe;

 actorul este întotdeauna activ: deşi comportamentul

său este influenţat şi limitat de factori externi, nu
este niciodată direct şi complet determinat:”chiar
pasivitatea este totdeauna, într-o anume manieră,
rezultatul unei alegeri”(Crozier, Friedberg, 1977: 56)
 Actorul social
 comportamentul are totdeauna un sens: faptul că nu-l
putem raporta uneori la obiective clare nu înseamnă că
el este iraţional, ci că este raţional prin raportare la
oportunităţi şi la contextul acţional, prin raportare la
comportamentele altor actori .
 comportamentul actorului social are două aspecte: unul
ofensiv (sesizarea oportunităţilor în vederea ameliorării
propriei situaţii) şi unul defensiv (menţinerea marjei de
libertate, adică a capacităţii de a acţiona).

 Nu există comportamente pur şi simplu iraţionale, în

măsura în care ele pot fi incluse într-o strategie, într-un
context organizaţional.
 De regulă, conceptul de actor social se
asociază cu cel de rol social: individul,
grupul sau colectivitatea care acţionează în
conformitate cu rolurile socialmente
acceptate se constituie în actori sociali.

Rolurile sociale sunt modele de

comportament corespunzătoare diferitelor
statusuri (poziţii) sociale. Potrivit lui Jean
Stoetzel (La Psychologie sociale, 1963),
rolul social este un ansamblu de
comportamente pe care indivizii unei
colectivităţi îl aşteaptă de la o
persoană ce ocupă o anumită poziţie
socială.
„Comportamentul actorului este de
regulă reproductiv în raport cu
sistemul, pe când agentul social are
un rol transformator” (Zamfir,
Vlăsceanu, 1993).

Actorul social este cel mai adesea un

individ; agentul social este cel mai
adesea un grup uman care acţionează
concentrat în vederea transformării,
menţinerii sau restaurării unei ordini
sociale.
 Modelele de acţiune
Regulile şi normele care guvernează acţiunea socială
constituie modele culturale. Modelul este o sursă de inspiraţie
sau chiar obiectul unei imitaţii totale; în ambele cazuri, el
evocă ideea exemplarităţii.Modelele specifice unei funcţii sau
unei poziţii într-o colectivitate formează rolul social.

Eficacitatea modelelor acţiunii sociale şi a instituţiilor în care

se ipostaziază unele dintre acestea este dată de doi factori
principali: socializarea şi sancţiunile.

Socializarea reprezintă procesul prin care membrii unei

colectivităţi învaţă modele de acţiune, normele, simbolurile şi
valorile specifice societăţii lor, transformându-le în reguli ale
vieţii personale. Acest proces are pentru fiecare individ o
durată egală cu propria lui viaţă.
 În orice societate, conformitatea cu modelele de comportament
socialmente acceptate constituie condiţia de bază a integrării;
nesupunerea sau nerespectarea modelelor implică următoarelor şiruri de
sancţiuni negative (pedepse):

 sancţiuni unice (exercitarea unei violenţe legitime pentru limitarea

comportamentelor antisociale: astfel de sancţiuni merg de la molestare
până la pedeapsa capitală.

 sancţiuni economice – directe şi publice (de exemplu amenzile, reţineri

din retribuţie, suspendarea unui ajutor) sau indirecte şi camuflate
(retragerea unei garanţii , bugetul financiar sau comercial , emiterea unor
reglementări ce limitează accesul la resursele materiale etc.)

 sancţiunile supranaturale, care pot fi religioase (vizând relaţia omului cu

divinitatea: spre exemplu, blestemul, excomunicarea sau magiile.

 sancţiunile propriu-zis sociale: excluderea din grup, privarea de liberate,

retragerea încrederii, ironizarea, ridiculizarea, râsul (ca gest social, după
cum îl caracterizează Henri Bergson).
Comportamente umane din
perspectivă asistenţială
Conceptul central în analiza comportamentelor
din perspectivă asistenţială este acela de
inadaptare socială. Potrivit lui Pascale
Desrumaux-Zagrodnick (1998; 4-5)
inadaptarea poate fi concepută drept ceea ce-l
deranjează pe altul, ceea ce este contrar
utilităţilor sociale sau ceea ce dăunează altora.
 Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea
de a îndeplini o sarcină sau de a asuma un rol
prevăzut, aşteptat sau prescris de către
societate.
 Inadaptarea poate fi provocată de:
 schimbare culturală sau de mediu;
 diferenţă între aspiraţiile sau norma individului;
 exigenţele sau normele societăţii.

Inadaptarea socială poate viza diferite

domenii :
 cultura şi limbajul;
 familia şi educaţia copiilor;
 bugetul;
 munca;
 sănătatea şi igiena;
 viaţa în societate.
 Identificarea inadaptării presupune şi o analiză a
comportamentelor din două unghiuri de vedere:
 cel al atitudinii persoanei faţă de comportamentul
pe care îl manifestă;
 cel al normativităţii sau, altfel spus, al manierei în
care este perceput respectivul comportament de
către societate.

Reperarea caracterului contra- sau pro-

atitudinal al conduitelor este determinantă pentru
tipul de practică. Astfel, asistentul social realizează
evaluarea unui comportament presupus contra-
normativ în funcţie de următoarele elemente:
 gravitatea conduitei deviante a individului
 acumularea de conduite contrare utilităţii sociale
 caracterul singular al acestei conduite în grupa de
apartenenţă al clientului
 reacţia de respingere din partea mediului social care
nu acceptă încălcarea normelor.
 Conceptul de “stigmat”
 Atunci când o persoană posedă o
caracteristică sau un atribut ce o
diferenţiază net de grupul din care face
parte, blocându-i accesul la relaţii normale
cu ceilalţi respectivul atribut poate fi numit
stigmat.
 Stigmatul reprezintă o contradicţie sau
un dezacord între identităţile sociale reale
şi cele virtuale.
 Tipuri de stigmat
E. Goffman (1975) identifică trei categorii de
caracteristici care pun pe unii indivizi în poziţie de
discomfort şi inferioritate:
 stigmatul corporal (anomaliile morfologice care
determină fie numai o identitate estetică aparte, fie şi o
incapacitate parţială sau totală de mişcare sau de
realizare a unor activităţi pe care marea majoritate le
poate desfăşura);
 stigmatele ce ţin de modul de manifestare a
individului în societate (de exemplu: faptul de a
încălca frecvent şi conştient normele sociale, faptul de a
practica relaţii homosexuale sau de a se droga, de a fi
fost „client” al închisorilor, de a avea o vestimentaţie
şocantă, de a cerşi, a fi dependent de droguri).
 stigmatele „tribale”, care constau în identitatea
rasială, naţională, lingvistică sau religioasă.
TREBUINŢELE UMANE ŞI
PROBLEMELE SOCIALE
 Precizări conceptuale
 Louise C. Johnson (1983) consideră trebuinţa drept ceea ce este
necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să fuzioneze în
limita unor aşteptări rezonabile într-o anumită situaţie. În aceste
condiţii, trebuinţa este determinată prin rapoarte la un alt concept
vag : acela de normalitate socială (normalitatea având, la rândul ei,
o puternică condiţionare istorică).

 O altă definiţie, frecvent utilizată, este cea care vede nevoia ca pe

o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul social să poată trăi
(sau supravieţui). În acest caz, nevoia umană este tratată ca un
lucru total distinct de dorinţă şi de aspiraţie .
 Caracteristici generale
 Subiectivitatea se referă la faptul că nici o trebuinţă nu există
independent de un subiect uman individual sau multipersonal.
Exprimată (sub forma unei cereri de ajutor) sau neexprimată,
trebuinţa este mai întâi resimţită de către un subiect uman ca
lipsă sau insuficienţă a unui bun material, ca decalaj între
aşteptări şi realitate, aspiraţie spre condiţii de viaţă mai bune etc.

 Necesitatea. Trebuinţa odată apărută, se impune

«purtătorului« ei, declanşând acţiunea de căutare a
satisfacţiei. Fie că este o exigenţă care provine din natura
umană, fie că provine din rigorile sau obiceiurile vieţii
sociale, nevoia cere să fie satisfăcută. Satisfacerea ei
poate fi amânata, însă nu poate fi total eliminată fără a
produce consecinţe grave în funcţionarea normală a
agentului purtător.
 Plasticitatea se referă la faptul că nevoia se modelează fie
după condiţii individuale, după condiţii de mediu natural sau
social, fie în funcţie de exigenţele puterii politice. Nevoia
este un concept elastic şi relativ. Ea apare, dispare, reapare,
evoluează şi se transformă sub influenţa diverşilor factori,
cum ar fi dezvoltarea socială şi culturală, urbanizarea etc. »
(Lecomte, 1991 : 68). Fiecare epocă istorică, fiecare
societate, dar şi fiecare individ în parte înregistrează
modificări ale structurii trebuinţelor şi transformări în
maniera lor de manifestare.

 Organizarea. Nici o trebuinţă umană nu apare izolat, fără

legătură cu ansamblul trebuinţelor unui act social. Nevoile
cer să fie satisfăcute şi se nasc din, se generează, se sau se
inhibă reciproc organizându-se în diverse configurări
ierarhice.
Clasificarea nevoilor
umane
 Ierarhia nevoilor umane în
concepţia lui Abraham Maslow
Potrivit lui Maslow (1943), acţiunile umane au toate ca scop satisfacerea
unei trebuinţe. Satisfacerea se produce, însă, potrivit unei ordini de
priorităţi sau rgenţe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare, pentru
ca apoii să fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se
structurează piramidal, după cum urmează :

1. La baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia

de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte ; nevoi de ordin senzorial, sexual etc).
Satisfacerea lor asigură buna funcţionare bilogică a organimsului uman.

2. Nevoia de securitate individuală în mediul natural şi social se referă la

protejarea faţă de forţele exterioare ostile şi faţă de diferiţi factori de risc.
Asigurarea unei astfel de protecţii se realizează prin stabilitatea locului
demuncă şi prin apropierea unor bunuri şi resurse (casă, retribuţie, poliţă
de asigurare). Trebuinţele fiziologice şi nevoia de securitate reprezintă
nivelurile inferioare ale piramidei trebuinţelor umane. Satisfacerea lor
permite apariţia nevoilor de ordin superior şi a resurselor umane necesare
satisfacerii celor din urmă
3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării şi apartenenţei
(fiecare individ resimte nevoia de a fi acceptat într-un grup, de a aparţine
afectiv cuiva). Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni
de viaţă. Dominant instinctivă la început, această nevoie devine treptat din
ce în ce mai «raţională », devine o exigenţă de prim ordin pentru confortul
sufletesc. Satisfacerea ei contribuie în mod semnificativ la întărirea
sentimentului de siguranţă, de securitate. Pornindu-se de la acesz nivel al
trebuinţelor, în asistenţa socială s-a dezvoltat teoria ataşamentului.

4. Nevoia de stimă derivă dintr-o exigenţă autoevaluativă a

individului, care doreşte sa-i fie recunoscut statutul pe care îl
are sau la care aspira sa-i fie apreciate competenţele,
performanţele, calităţile morale etc. « Satisfacerea acestor
nevoi de stimă permite dobândirea încrederii în sine şi procură
sentimente de valoare , de utilitate etc. În caz contrar,
nesatisfacerea acestei trebuinţe riscă să conducă la sentimente
de neputinţă, inferioritate sau de slăbiciune.
5. Nevoia de autorealizare , ca împlinire cu sine vizează construirea unei imagini de
sine favorabile şi capacitatea de autocontrol.
 Taxonomia lui Saint-
Arnaud (1974)
Se bazează pe criteriul « subiectului purtător » al nevoii, respectiv umanitatea în
totalitatea ei, comunităţile şi indivizii. Astfel, pot fi indentificate trei categorii de
trebuinţe :
 Nevoile fundamentale, prezente la toţi indivizii speciei umane, sunt înnăscute
şi ţin de domeniul fiziologic şi psihologic (trebuinţele alimentare,
vestimentare, nevoia de odihnă, nevoia de afecţiune etc.)
 Nevoile structurante sunt mijloacele pe care le utilizăm . Trebuinţele
structurante nu sunt universale şi nici înnascute ; ele sunt rezultatul
obişnuinţelor pe care ni le formează mediul în care trăim. Spre exemplu,
nevoia fundamentală de a mânca este satisfăcută, în cazul copiilor de vârstă
mică, ori de câte ori aceştia formulează cererea alimentară, fără a se
conforma orarului de masă al persoanelor adulte. Cu timpul, copiii sunt
obişnuiţi sa-şi satisfacă trebuinţele alimentare de trei ori pe zi. A mânca de
trei ori pe zi este, aşadar, o nevoie structurantă.
 Nevoile situaţionale se raportează, de asemenea, la modul în
care sunt satisfăcute trebuinţele fundamentale de către individ.
Reluând exemplul de mai sus, dacă fiecare individ resimte
nevoia fundamentală de a mânca , nevoia structurantă
(învăţată) este de a mânca de trei ori pe zi ; în fine, pentru un
individ oarecare, trebuinţe situaţionale pot fi acelea de a
mânca totdeauna în compania cuiva, de a utiliza o anumită
veselă, de a consuma de fiecare dată un anumit produs sau de
a acorda un interval de timp bine determinat satisfacerii
trebuinţei alimentare.
Taxonomia lui Chombart de
Lauwe.
Chombart propune clasificarea ce are ca bază distincţia dintre obiectul nevoii şi starea
pe care o declanşează absenţa satisfacerii ; a doua distincţie o realizează între nevoia
rezultată din proiecţie subiectivă a unui orizont superior de satisfacţie şi cea rezultată din
exigenţele vieţii sociale, din constrângerile şi obligaţiile pe care aceasta le impune.
 Nevoia-obiect desemnează un element exterior indispensabil fie funcţionării unui
organims (cum ar fi hrana), fie vieţii sociale a unei persoane, în funcţie de statutul saă
social (spre exemplu o locuinţă convenabilă), fie unui grup social pentru a subzista şi a
se menţine în echilibru într-o structură socială.
 Existenţa unor « obiecte » susceptibile de a îmbunătăţii viaţa individului,
obiecte la care acesta nu are incă acces, determină apariţia unor aspiraţii.
Nivelul aspiraţiilor depinde de statutul social al persoanei, de educaţia ei,
precum şi de posibilităţile de atingere a stării dezirabile ce constituieconţinutul
aspiraţiei. Astfel, se poate constata ca nivelul aspiraţiilor este de regulă mai
scăzut la categoriile de populaţie marginale, decât la persoanele cu statut social
superior.
Taxonomia lui Bradshaw
Nu prezintă un criteriu precis, ea bazându-se în special pe observaţie, pe
experienţă şi nu pe concepte. Bradshaw distinge patru categorii de trebuinţe

umane :
 Nevoile normative – prin definirea lor factorii puterii pot controla
mecanismele repoducerii structurii sociale şi pe cele ale normalităţii.
 Nevoia resimţită. Este posibil ca un individ, un grup sau o comunitate să se
afle într-o situaţie problematică prin raportare la « normalitatea « definită de
către experţi, însă, cu toate acestea, să nu resimtă propria stare ca pe o lipsă, o
insuficienţă sau un decalaj între optim şi real.
 Nevoia exprimată echivalează cu o cerere concretă de ajutor, formulată de
către un individ, un grup sau o comunitate, fie pentru a sensibiliza serviciile
de protecţie socială, fie administraţia publică, fie alţi agenţi sociali preocupaţi
de problemele umane.
 Nevoia comparativă este un pronostic la care asistentul social ajunge pe baza
următorului raţionament : dacă un actor social resimte o nevoie anume, atunci actorii care
posedă caracteristici asemănătoare celui dintâi au, posibil, aceeaşi nevoie. De exemplu,
dacă un şomer de lungă durată se confruntă cu nevoi de ordin material, este foarte
probabil ca şi alţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie să se confrunte cu dificultăţi
economice.
Funcţiile şi rolurile
asistentului social
 Activităţile practice asistenţiale generale se
încadrează, în mare, în trei funcţii conexe:

 de consultanţă;
 de management al resurselor;
 de educaţie;

Fiecărei funcţii îi sunt asociate roluri care

explică natura interacţiunii dintre clienţi şi
asistenţi sociali în sisteme de la diverse niveluri.
Aceste roluri definesc atât responsabilităţile
sistemelor - client cât şi pe cele ale
practicienilor
1. Funcţia de consultanţă

Asistentul social încearcă să găsească

soluţii pentru problemele de funcţionare
socială împreună cu indivizii, familiile,
grupurile, organizaţiile şi comunităţile.
Consultanţa se bazează pe cunoştinţele,
valorile şi deprinderile asistentului social şi
ale clienţilor pentru clarificarea problemelor,
recunoaşterea punctelor tari, discutarea
opţiunilor şi identificarea potenţialelor căi
de acţiune.
 Nivel Rol Strategie

Micronivel Mobilizator-asistentul social ajută clientul să-şi Participarea clienţilor pentru

identifice nevoile, să-şi clarifice problemele, să- a găsi soluţii
şi dezvolte capacitatea de a le soluţiona eficient

Nivel Facilitator-asistentul social facilitează procesele de Stimularea dezvoltării

intermediar grup, stimulează sprijinul în interiorul grupului, organizaţionale
observă interacţiunile din grup, comunică
informaţiile privind dinamica grupului

Macronivel Planificator-înţelegerea problemelor sociale prin Coordonarea dezvoltării

cunoaşterea structurii sociale a societăţii, de programe şi politici
psihologia comunităţii, planificarea şi politica
socială. Se utilizează cercetarea pentru
colectarea datelor şi explorarea căilor
alternative de acţiune, evaluarea trebuinţelor,
inventarierea serviciilor, alcătuirea unui profil
al comunităţii

Sistemul Coleg/Observator-dezvoltarea de parteneriate cu Îndrumarea şi sprijinirea

asistenţei alţi colegi, participarea la organizarea aculturaţiei profesionale
sociale profesională, respectarea codului etic,
respectarea standardelor profesionale
2. Funcţia de management al resurselor

În cadrul funcţiei de management al

resurselor asistentul social stimulează
schimburile între resursele pe care sistemele
le utilizează deja într-o oarecare măsură,
asigură accesul la resursele disponibile, pe
care sistemele elementare nu le utilizează şi
dezvoltă resursele care nu sunt disponibile în
prezent.
 Nivel Rol Strategie
Micronivel Broker/Avocat- în calitate de broker, asistentul Conectarea clienţilor la
social conectează clienţii la resurse furnizându-le resurse prin management
informaţii despre resursele disponibile şi făcând de caz
recomandările adecvate. În calitate de avocat,
asistentul social acţionează ca intermediar între
clienţi şi alte sisteme pentru a proteja drepturile
clienţilor

Nivel intermediar Unificator/Mediator-asistentul social îşi utilizează Unificarea grupurilor şi

deprinderile pentru negocierea şi soluţionarea organizaţiilor pentru a
eventualelor conflicte astfel încât furnizorul de relaţiona în dezvoltarea
servicii să se alieze pentru a identifica scăpările resurselor
din sistemul de servicii şi a stimulării planificării
active interinstituţionale(activitate de prevenire)

Macronivel Activist-asistentul social informează publicul despre Iniţierea şi susţinerea

problemele sau injustiţiile sociale şi depune schimburilor sociale prin
eforturi pentru a obţine sprijin pentru ameliorarea acţiuni sociale
acestor condiţii (mobilizează resursele, creează
coaliţii, iau măsuri legale, propun politici sociale
echitabile)

Sistemul asistenţei Catalizator-asistenţii sociali iniţiază, întreţin şi Stimulează serviciile

sociale sprijină cooperarea interdisciplinară pentru a comunitare prin activităţi
scoate în evidenţă problemele la nivel de interdisciplinare
clasă(local, naţional, internaţional)
1. Funcţia de educaţie

Funcţia de educaţie a asistentului social

impune un schimb participativ de influenţă
între sistemul – client şi practicianul de
asistenţă socială. Dialogul este cel mai
eficient instrument educaţional. Învăţarea în
colaborare presupune că sistemele client sunt
autodirecţionate, posedă resurse pe care să-
şi bazeze noile cunoştinţe.
 Nivel Rol Strategii
Micronivel Profesor-în calitate de profesor un asistent Facilitarea prelucrării informaţiilor
social prezintă informaţii noi pentru şi furnizarea de planuri
soluţionarea problemelor, demonstrează şi educaţionale
modelează comportamente noi, sugerează
jocuri de rol

Nivel intermediar Instructor-în calitate de instructor-formator, Instruire prin programe de

asistentul social mediază forumurile dezvoltare a personalului
publice, conduc grupurile de lucru

Macronivel Informator-în calitate de informator, Transmiterea de informaţii publice

asistentul social informează diverse despre problemele şi serviciile
audienţe cu privire la problemele sociale, sociale prin educaţie
descriu injustiţiile sociale, sugerează comunitară
servicii şi politici pentru soluţionarea
acestor probleme(mass media, broşuri,
afişe, discursuri publice)

Sistemul asistenţei Cercetător/Om de ştiinţă-asistentul social Participarea la descoperiri pentru

sociale contribuie şi foloseşte rezultatele cercetării dezvoltarea cunoştinţelor
privind comportamentul uman şi mediul
social, furnizarea de servicii, politici de
protecţie socială, metode de intervenţie.
 FUNCŢIA DE MEDIERE A
ASISTENŢEI SOCIALE
 Medierea (termen ce îşi are originea în cuvintele latineşti mediatio = mijlocire,
interpunere ; medius = cel care este în mijloc, mediare = a împărţi în două şi a se
interpune) este legată, în teoria şi în practica asistenţei sociale, de un alt concept
fundamental , acela de tranzacţie .
 Conceptul de tranzacţie permite, aşadar, studierea schimburilor care au loc între
societatea instituită şi excluşi – ca proces de impunere a valorilor sociale, de
« normalizare » sau de integrare -, iar pe de altă parte studierea schimburilor ce se
produc în interiorul populaţiei marginale şi/sau deviante.
 Tranzacţiile se pot produce :
a. la nivel , unde excluderea este fundamental legată de saracie ;
b. în plan juridic, excluşii sunt indentificaţi prin intermediul categoriilor
definite de legi, cum ar fi aceea a şomajului, legea privind ajutorul social,
legile vizând persoanele cu dezabilităţi etc ;
c. la nivel sociologic tranzacţiile dau seamă de integrarea micro-grupală, caşi de
mecanismele integrării sociale de ansamblu, respectiv de apartenenţa la micro-grup
şi la comunitate ;
d. în plan psihologic, tranzacţiile sunt cele care construiesc identitatea subiecţilor.
 TIPURI DE MEDIERE
Medierile pot fi :
 cognitive (vizând transferul de informaţie între grupurile marginale şi societate);
 contextuale sau contractuale (purtând asupra cunoaşterii reciproce şi asupra
înţelegerii mutuale);
 simbolice (permiţând actorilor sociali descifrarea sensului propriei lor existenţe şi
înscrierea lor în istoria socială şi culturală a comunităţii şi a epocii) ;
 politice (dezvoltând « cetăţenia activă », iniţiativa socială şi integrarea în viaţa
comunitară).
 SISTEMUL CLIENT
 Este o entitate individuală sau multipersonală care beneficiază de ajutorul
specializat al unei profesii asistenţiale .
 Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte
« sistem ţintă ».
 Sistemul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea care se află într-o
situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial
specializat, în sensul schimbării. Aşadar, indentificarea sistemului ţintă este
o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem
social, activitate desfăşurată de către sistemul social sau de către un « sistem
– martor ». Sistemul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a
conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei
cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma
sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ.
 Potrivit lui David Landy (1965), procesul prin care o persoană devine client al
asistenţei sociale presupune o serie de etape :

a. individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa ;

b. cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca apropiaţii lui (familie, prieteni, cunoştinţe)
să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele ;

c. cel care caută ajutor ăşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin
forţe proprii, în faţa unui asistent social ;

d. cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa şi
să se plaseze într-un rol de dependenţă.
 Clasificări ale clienţilor
1. În funcţie de numărul indivizilor care constituie sistemul, putem distinge :
- clienţi individuali
- clienţii multipersonali.

2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat:

- clientul care solicită ajutor pentru sine;
- clientul care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi:
- clientul care, deşi nu a solicitat ajutor, a intrat în zona de interes a asistenţei sociale,
întrucât el constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altui
client (spre exemplu, familia unui minor asistat, familie care constituie un factor
educaţional carenţial) ;
- clientul care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de
asistenţă (în special juridico-represivă) ;
- clientul care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
3. În funcţie de atitudinea clientului faţă de serviciul
asistenţial :
- asistatul ruşinos – cel care apelează la servicul
social doar atunci când nu mai are nici o posibilitate
de a depăşi situaţia problematică în care se află
- clientul revendicativ – cel care solicită imperativ
ajutorul social
- clientul ezitant – cel care doreşte să beneficieze
de servciile asistenţiale, dar care evită pe cât
posibil contactul cu sistemul instituţional şi cu
mecanismele birocratice.

4. Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale

clienţilor în funcţie de aria problematică (această
taxonomie identificându-se cu enumerarea
domeniilor de acţiune ale asistenţei sociale), de
grupa de vârstă etc.
 POZIŢIA SISTEMICĂ A
ASISTENTULUI SOCIAL
 Asistenţa socială realizează medierea între: societatea instituită şi indivizii
şi grupurile marginale. În realizarea medierii, poziţia asistentului social este
adesea inconfortabilă, el aflându-se între presiunile instituţionale (care sunt,
în ultimă instanţă, exigenţe ale societăţii instituite, ale normalităţii
normalizatoare) şi cererile clienţilor ; la aceasta se adaugă şi elementele
statutului şi ale imaginii publice a profesiei de asistent social.
 În aceste condiţii, asistentul social trebuie să-şi construiască un sistem de
relaţii profesionale, în cadrul căruia trebuie evitate următoarele poziţii-
capcană :
a. poziţia de intermediar obligat, adică de mandatat, de purtător de cuvânt,
delegat, sau, în general, de intermediar indispensabil în relaţia dintre
utilizator (client) şi instituţiile sau organismele sociale ;
b. poziţia de interpret – asistentul este conceput, în acest caz, ca singurul
cunoscător al celor două « limbaje » - cel al asistaţilor şi cel al puterilor
publice sau al administraţiei – şi ca singurul « traducător » al cererilor şi al
răspunsurilor la respectivele cereri, această poziţie implică presupoziţia că
între cetăţeni şi autorităţi n-ar fi posibilă o relaţie coerentă fără intervenţia
asistentului social.

c. poziţia recomandabilă şi dezirabilă pentru asistentul social este aceea de terţ,

adică de catalizator al raporturilor administrative dintre cetăţeni şi instituţii.
 Indiferent de poziţia sau de rolul pe care asistentul social este obligat să-l joace într-o
situaţie asistenţială sau în alta, el se situează la intersecţia dintre patru subsisteme ale
societăţii globale (Fevre, 1993 : 36) :
- sistemul organizat al asistenţei sociale ;
- mediul instituţional general şi sistemul legislativ;
- sistemul social informal;
- sistemul client.
 Din această poziţie sistematică, asistentul social pune bazele relaţiei de ajutorare,
care se structurează pe următoarele principii:
 individualizarea: tratarea fiecărui client ca fiind unic, într-o situaţie unică

 Exprimarea liberă a clientului în relaţia cu asistentul

 Controlul emoţional al răspunsurilor asistentului

 Acceptarea necondiţionată a clientului

 Autodeterminarea clientului

 Confidenţialitatea raportului profesional asistent – asistat.

Evoluţia formelor de
asistenţă socială
 Creştinismul şi asistenţa
socială
În primele secole creştine, sub ocrotirea împăraţilor
romani, de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la
Iustinian (527-565), au luat fiinţă câteva instituţii
asistenţiale ca:
 brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în vârstă
de până la 7 ani),
 orfanotrofiile (orfelinatele),
 partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete
provenite din famiile sărace sau din orfelinate),
 ghirocomiile (azile pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin)
 Societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de
voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul
celor afectaţi de diferite maladii) (Mănoiu; Epureanu, 1996:
1-4).
 A trăi în sărăcie reprezenta o şansă pentru
dobândirea vieţii veşnice după moarte(căci se
apreciază, în scrierile biblice, că săracii vor
dobândi împărăţia cerurilor mai lesne decât
bogaţii); pe de altă parte, sărăcia dădea şansa
celor bogaţi de a practica milostenia, caritatea,
fără de care nu puteau spera la salvarea
sufletelor lor.
Aşadar, „nu numai că sărăcia nu era considerată
o problemă, ci dimpotrivă, ea era idealizată,
considerată în termeni pozitivi” (George, 1917:3).
Protestantismul şi naşterea
asistenţei sociale
Pentru a putea răspunde presiunilor tot
mai mari din partea mulţimilor crescânde
de săraci, monarhia engleză dădea în sec
al XVI- lea o serie de legi care obligau
comunităţile să se îngrijească de săracii
din interiorul lor. Aceste legi, reunite în
Elisabethan Act (1601), transformau
apelul la generozitate voluntară într-o
obligaţie socială.
 Forme de luptă împotriva sărăciei:
 sistemul Workhouses (ateliere publice);
 sistemul Roundsman presupunea
întreţinerea şomerilor de către cetăţenii
parorhiei din care aceştia făceau parte;
 sistemul Speenhamland consta în
acordarea unor compensaţii de venit
muncitorilor cu salarii mici, compensaţii care
urmăreau atingerea unui prag calculat în
funcţie de numărul copiilor pe care
muncitorul îi avea în întreţinere.
 Sărăcia se conjuga cu viciul şi
imoralitatea, iar Biserica şi statul au
perceput sărăcia ca pe o problemă
socială şi ca pe o ameninţare la adresa
ordinii instituite. În consecinţă, nu se mai
punea problema ajutorării săracilor, ci a
transformării lor în elemente inofensive
pentru ordinea socială.
Asistenţa socială în „statul
bunăstării generale”
Anii 30 vor înregistra o reformare a doctrinei
liberale clasice a „laissez faire” – ului (care
limita intervenţia statului doar la garantarea
libertăţii de acţiune a întreprinzătorului, la
apărarea legalităţii şi ordinii publice); noul
curent din gândirea şi practica politică va purta
numele de neoliberalism. Susţinut în Europa
de către John Maynard Keynes, iar în America
de politica „New Deal” a preşedintelui
Roosevelt, neoliberalismul va constitui
fundamentul teoretic al statului bunăstării
generale (welfare state).
 Statul bunăstării din ţările socialiste avea
următoarele caracteristici:

 principala sursă de venit pentru toţi membrii societăţii

o constituia salariul; veniturile provenite din activităţile
proprii sau pe baza proprietăţii erau nesemnificative;
 uniformizarea economică a cetăţenilor era dată de
raportul dintre salariul minim şi cel maxim
(aproximativ 1 la 6);
 inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa „şomajului
mascat”) făcea inutilă instituirea ajutorului de şomaj;
 generalizarea sistemului de pensii şi alocaţii;
 educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru întreaga
populaţie.
EVOLUŢIA FORMELOR DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN
ROMÂNIA
 Asistenţa socială în România a avut
la început un caracter religios,
dezvoltându-se secole de-a rândul în
jurul mănăstirilor. Etapele de evoluţie
a formelor de asistenţă socială sunt
asemănătoare altor ţări.
Momente importante în
evoluţia formelor de
asistenţă socială în
România:
 în secolul al XIII– lea existau pe lângă mănăstiri spitale , azile
( pentru bolnavi săraci, pentru invalizi şi în general pentru
bătrânii săraci) denumite „bolniţe” .Termenii utilizaţi pentru
cei asistaţi erau : de „mişei” pentru cei cu infirmităţi fizice şi
de „nemernici” pentru cerşetorii vagabonzi;
 în secolul al XIV –lea , Radu Basarab I a fondat „Ospiciul
pentru Mizeri de la Măţăul de Jos” în zona Câmpulung pentru
adăpostirea orbilor, şchiopilor, ologilor. Domnitorul a
înzestrat azilul cu o moşie şi l-a scutit de dări;
 cele mai vechi organizaţii din mediul urban constituite sub
egida statului au fost târgurile. În vremea lui Ştefan cel Mare
existau “calicii” (bresle) – organizaţii profesionale conduse
de un staroste. Membrii breslelor primeau îmbrăcăminte,
hrană şi bani;
 prima acţiune cu caracter mai pronunţat de asistenţă socială o
constituie înfiinţarea în 1751 a azilului “Domniţa Bălaşa” care
adăpostea femei, fete provenite din familii sărace. Tot acum
apar preocupări şi pentru copii: în 1775 Alexandru Ipsilanti
înfiinţează un impozit denumit „dijma” din care erau plătiţi bani
copiilor săraci, un spital pentru copii (orfanotrofion) şi un azil
(azilul lui Manea Brutarul).

 În 1786 se înfiinţează instituţia „Casa Milei” şi „Cutia Milei”.

Prima era o instituţie în care se depuneau banii proveniţi din
plata unor taxe cu ocazia instalării boierilor în dregătorii, a
înscăunării unor mitropoliţi etc. Se percepeau taxe şi de la cei
ce cumpărau păşuni, de la cei ce deţineau cârciumi, pecum şi
din amenzi judecătoreşti. Funcţionarii publici trebuiau să
alcătuiască liste cu săracii adevăraţi. Au existat şi abuzuri, pe
lângă cei săraci, obţineau ajutor şi alţii care nu aveau drepturi.

 La începutul sec. al XIX – lea, în Moldova se înfiinţează

„Vornicia de obşte”, care supraveghea: Casa Milei, copiii şi
orfanii, eliberarea de bani pentru pâine şi carne, corecta
repartizare a apei de băut în Ţara Românească. O instituţie
similară, „Obşteasca episcopie”, supraveghea: şcolile, spitalele,
pavatul străzilor din Bucureşti, încuraja meşteşugurile.
Fondurile erau însă insuficiente.
• În 1830 ţările Române erau administrate de imperiul ţarist.
Generalul Kissleff a fost cel care a emis prima constituţie a
Ţărilor Române cunoscută sub numele de Regulamentele
Organice. Acestea prevedeau printre altele: învăţământul
primar monitorial(lancasterian) – un învăţător putea educa
până la 100 de copii. Această formă de învăţământ durează
30 de ani şi este abrogată în vremea lui Al. I. Cuza. Articolul 8
din Regulamentele Organice stabileşte drept instituţii de
asistenţă socială: Casa de ajutorare a săracilor, Casa
cerşetorilor, o Casă de naşteri pe lângă care funcţiona o
şcoală de moaşe. Tot prin Regulamentele Organice sunt date
o seamă de dispoziţii precise, ca urmare se fondează în 1852
de către Al. Ghica „Institutul gregorian” care: adăpostea
copiii găsiţi, acorda consultaţii gratuite sugarilor, efectua
vaccinul antivariolic, se ocupa de plasamentul doicilor şi de
pregătirea moaşelor.
 în 1862, soţia lui Al.I. Cuza înfiinţează un aşezământ, de fapt un
orfelinat pentru fete – „Azilul Elena Doamna”. La început, acesta
avea o capacitate de 100 de locuri după care numărul locurilor
creşte la 400, pentru acea vreme o instituţie foarte mare; aici
erau primite fetele sărace sau orfane; ele urmau o şcoală
primară, apoi învăţau o meserie în atelierele şcolii după care, la
16 – 18 ani erau repartizate în unităţi sau familii cu o situaţie mai
bună unde îndeplineau diverse meserii.

 în 1869, în Ţările Române se legiferează sarcina comunităţii de a

se ocupa de copiii infirmi. Tot acum se înfiinţează “Ospătării
Comunale” pentru săraci şi există preocupări pentru asistenţa
mamei şi a copilului. Este necesar să menţionăm activitatea
reginei Elisabeta care conduce opere de binefacere, se ocupă de
iniţierea unei şcoli de surori de caritate şi de organizaţia „Crucea
Roşie”. În această perioadă apare grija pentru surzi.

 în Transilvania asistenţa socială era organizată de administraţia

austro-ungară. În 1888 se înfiinţează o societate, Crucea albă,
care se ocupa de copiii orfani sau părăsiţi. Existau centre, sedii
orfanale, care gestionau problema copiilor orfani şi handicapaţi.
Trebuie menţionat patronajul reginei Maria care în timpul
primului război mondial se ocupa cu opere de binefacere.
 după primul război mondial apar: văduvele, orfanii de război,
invalizii, cei cu situaţia înrăutăţită. Acum se marchează o
activitate sistematică şi ştiinţifică de asistenţă şi protecţie
socială în cadrul Ministerului Sănătăţii, Muncii, şi Protecţiei
Sociale. În cadrul ministerului funcţiona o Direcţie de Asistare
ce se ocupa de : lehuzele sărace, copiii săraci, orfani, infirmi,
vagabonzi, cei abandonaţi, invalizi, răniţi,convalescenţi, văduve
şi bătrâni fără mijloace de subzistenţă, orbi, surzi, bolnavi
psihici, combaterea cerşetoriei, a vagabondajului şi a bolilor
sociale(tuberculoză, sifilis). Fiecare judeţ şi comună îngrijea
săracii de pe teritoriul ei.

 în 1921 a fost emisă o lege pentru cerşetori şi vagabonzi care

prevedea înfiinţarea de instituţii. Copiii sunt internaţi în şcoli de
întreptare pentru minori, colonii pentru majorii abţi de muncă
iar bătrânii în ospicii pentru neputincioşi.. În cazul în care
produceau infracţiuni erau prevăzute pedepse. Dacă existau
vagabonzi de „supuşenie” străină ei erau izgoniţi din ţară. Se
prevăd măsuri speciale pentru vagabondajul în bandă.
Mijloacele financiare proveneau din taxe. A existat un timbru
de asistenţă socială după care bugetul asistenţei a trecut în
Ministerul Muncii. Iniţiativa particulară nu a fost deosebită, au
existat câteva ONG-uri care au avut activităţi fără o
semnificaţie deosebită.
 începând cu 1923 apar pentru prima dată în România legi clare
privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă
socială. În perioada 1923 – 1943 problemele de asistenţă
socială au fost reglementate prin Ministerul Sănătăţii Publice şi
Ocrotirii Sociale care avea în componenţa sa, o Direcţie a
Ocrotirilor Sociale ce cuprindea trei servicii: serviciul ocrotirii
familiei; serviciul ocrotirii mamei şi copilului şi serviciul
asistenţei sociale.
 între anii 1935 – 1944 existau 23 de centre care asigurau
asistenţă familiilor la domiciliu în sensul că încercau să ofere
familiilor nevoiaşe posibilitatea de a lucra la domiciliu. În
Direcţia Asistenţei şi Ocrotirii copiilor, tinerilor existau cămine
de zi, tabere, cantine şi restaurante populare. În asistenţa
copiilor orfani sau abandonaţi se acţiona pe două căi:
instituţionalizare şi plasament familial. Pentru copiii delicvenţi
existau servicii juridice gratuite care se ocupau de reintegrarea
lor socială sau ateliere de meserii.
 După 1945 se aduc modificări în sistemul legislativ al
asigurărilor sociale introducându-se egalizarea drepturilor la
asigurare şi la fondurile controlate de stat.
 Preocupările asistenţiale sunt mai slab evidenţiate sub
regimul comunist care viza doar ajutorul instituţionalizat
pentru bătrâni, handicapaţi, neuropsihici iar centrele erau
plasate în zone greu accesibile cu personal necalificat. După
1985 s-a observat degradarea sistemului prestaţiilor sociale,
un cadru legislativ îngust şi rigid, ceea ce a însemnat o
piedică în calea dezvoltării sistemului asistenţial.
 După 1989 s-au produs schimbări în structura de organizare
şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în sensul
existenţei unei preocupări profunde din partea ministerelor şi
autorităţilor administrative în acest domeniu.
ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN SISTEMUL GENERAL
AL PROTECŢIEI SOCIALE
 Prin protecţie socială înţelegem ansamblul instituţiilor,
structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor destinate
creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii
unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi
reduse de autorealizare.

Protecţia socială cuprinde:

 asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot
dobândi resurse prin munca proprie (bătrânii, şomerii, indivizii
afectaţi de maladii cronice severe, persoanele cu deficienţe);
 protejarea populaţiei faţă de efectele crizelor economice;
 protecţia în caz de calamitate naturală sau de conflict armat;
 asigurarea ordinii publice şi protecţia faţă de criminalitate;
 apărarea drepturilor civile; protejarea faţă de orice factor de risc.

Obiectivele protecţiei sociale sunt realizate în principal de două

sisteme distincte: al asigurărilor şi al asistenţei sociale.
 Asigurările sociale

Asigurările sociale au apărut încă

de la sfârşitul secolului trecut, având
ca scop susţinerea financiară a
persoanelor ce nu realizează venituri
dintr-o activitate proprie, din cauza
pierderii locului de muncă sau din
cauza pierderii temporare sau
definitive a capacităţii de muncă.
 Prin securitate socială este desemnat sistemul de instituţii
şi acţiuni prin care se redistribuie veniturile între populaţia
activă şi cea inactivă, între cea sănătoasă şi cea bolnavă etc.,
pentru protejarea persoanelor afectate de riscuri la care, în
principiu, este expusă întreaga populaţie (şomajul,
bătrâneţea, boala, accidentele, maternitatea, văduvia);
resursele alocate respectivelor persoane (provenind din
cotizaţii individuale, patronale şi din bugetul statului) au
caracterde drept prevăzut de lege, şi nu de ajutor filantropic
(Zamfir; Vlăsceanu, 1993 : 536).
Prestaţiile specifice securităţii sociale se înscriu în patru
categorii principale:
 bătrâneţea (pensii, ajutoare sociale pentru persoanele în
vârstă),
 sănătatea (concedii de boală, îngrijire medicală spitalieră,
pensii de invaliditate, asistenţa în caz de accidente de
muncă),
 familia şi maternitatea (prestaţii familiale, ajutoare pentru
maternitate, alocaţii pentru copii, reduceri de impozite)
 domeniul muncii (ajutorul de şomaj, ajutorul social,
formarea şi reconversia profesională).
 Asistenţa socială
Asistenţa socială este definită drept „un
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare
a persoabelor, grupurilor şi comunităţilor cu
probleme speciale, aflate temporar în dificultate,
care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent
de viaţă” (Zamfir; Zamfir, 1995 : 100).
Scopul fundamental al profesiei de asistent social
este acela de restaurare a capacităţii de
funcţionare socială normală a indivizilor.
 Alţi autori definesc asistenţa socială (sau serviciul
social) ca „o instituţie care, inserată în ansamblul
organizării sociale, are ca funcţie de a asigura, prin
canalul organismelor publice sau private, un ajutor social
membrilor comunităţii, şi de a da astfel staisfacţie
multiplelor trebuinţe ale omului (…). Servicul social caută
să-l insereze pe individ, familia, grupurile şi colectivităţile
în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei
acţiuni terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor
pe care se bazează inserţia socială, servindu-se de
<social> ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în
joc şi dezvoltă energiile persoanele ale asistaţilor şi ale
asistenţilor sociali, relaţiile interprofesionale şi resursele
societăţii” (Blum, 1970 : 21).
 Activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:

 dimensiunea economică vizează alocarea unor resurse

materiale şi financiare personale care, pentru o perioada
limitată de timp, nu pot duce o viaţă auto-suficientă;
respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri suficiente
rezultate din activităţile proprii sau din prestaţiile sistemului
de asigurări sociale (de exemplu: săracii, copiii orfani sau
abandonaţi, deficienţii, bătrânii fără susţinere familială şi fără
pensii, persoanele afectate de calamităţi naturale şi care nu
sunt protejate prin contracte private de asigurări);

 dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială vizează

procesele de integrare şi reintegrare socială în sens larg (în
plan familial, profesional, cultural, normativ, în asistenţa
dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea
delincvenţilor , rezolvarea problemelor de cuplu, protecţia
persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual şi psihic,
rezolvarea conflictelor intra şi intergrupale etc).
 În prezent, activitatea de asistenţă socială din România se realizează, la nivelul instituţiilor
guvernamentale, pe plan naţional şi local, după cum urmează (Zamfir, Zamfir, 1995 : 107):
 Prestaţii pentru familie şi copii:
 alocaţii de stat pentru copii
 ajutoare pentru mamele cu mulţi copii
 ajutoare pentru soţiile de militari în termen
 indemnizaţiile de naştere
 ajutoare ocazionale
 alocaţii de întreţinere pentru plasament familial
 Prestaţii pentru persoanele cu dizabilităţi:
 ajutoare trimestriale
 ajutor social pentru handicapaţi
 pensii sociale pentru handicapaţi
 salarii pentru îngrijirea handicapaţilor
 şcoli speciale pentru handicapaţi cămine-atelier.
 Instituţii pentru minori:
 centre de primire minori
 leagăne
 cămine-şcoală
 Prestaţii pentru persoanele de vârsta a treia:
 cămine de pensionari
 cămine-spital pentru bolnavi cronici
 Prestaţii pentru persoanele cu dificultăţi materiale:
 alocaţii de sprijin pentru şomeri
 prestaţii pentru cantinele de ajutor social