Consideraţii privind definirea noţiunilor

minoritate naţională şi minoritate etnică

Oleg DANILCEAC,
asistent universitar,
catedra administraţie publică

Ethnic group are social ethnic groups included in dominant society which control
them. The quality of being identified is on physical characteristics, underlying cultural
minority status, traits that are socially defined and interpreted, not fixed but variable. What is
the difference between ethnic minorities and nation? This article presents examples of
defining terms: national minorities and ethnic minorities.
Psihologii Anthony G. Si Rosolind J. Dworkin (1987) prezintă patru caracteristici
definitorii pentru minoritate, şi anume: identificabilitatea, puterea diferenţială, tratamentul
diferenţial şi peiorativ sau discriminarea şi conştiinţa de şine a grupurilor minoritare[9].
Calitatea de a fi identificabil este data de trăsăturile fizice, culturale care stau la baza
statutului minoritar, trăsături care pot fi definite şi interpretate social, nefiind fixe, ci variabile.
În absenta unor astfel de caracteristici de identificare exista posibilitatea de amestec cu restul
populaţiei în timp. Puterea diferenţiala se refera la şansele de realizare a minorităţilor: accesul
la slujbe, educaţie, servicii de sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziţii mai
dezavantajoase. Tratamentul diferenţial şi peiorativ afectează şansele şi stilul de viata al
minoritarilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorităţii în raport cu unele
trăsături cum ar fi apartenenţa etnica, religioasa, poziţia socială. Termenul se refera la
comportamentul în majorităţi faţă de o minoritate dominantă şi implica prejudiciul adus în
persoane sau în grup. Câteva moduri de raportare a majorităţii în raport cu grupul minoritar:
evitarea contactului, a comunicării cu astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în
anumite locuri, a participării la anumite cluburi etc., cu alte cuvinte, interzicerea contactului
între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenta este o alta forma de discriminare dusa la
extrema, manifestându-se prin agresivitate fizica. Conştiinţa de şine a grupurilor minoritare se
formează treptat, grupul percepând similarele poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţă de
şine se afirma identitatea personala care se răsfrânge asupra grupului.
Noţiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecărui următor grup: grupuri rasiale,
religioase, naţionale şi etnice.
În sociologie cuvântul etnic are un interes mai larg, referindu-se uneori fie la rasa, fie
la religie, fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei. Astfel grupurile
etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtăşesc o moştenire unică socială şi
culturală transmisă de la o generaţie la alta”

1
 Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiţii culturale comune care au
sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii dominante. Membrii acestor grupuri
diferă de ceilalţi membri prin anumite trăsături culturale specifice: limba distinctiva, religie,
tradiţii folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiţii culturale, comportament sau mod de viata.
Ceea ce e specific şi important e sentimentul identităţii şi autoaprecierea lor ca fiind diferiţi de
majoritate, conştientizând deosebirea dintre noi-imaginea de şine şi ei-imaginea celorlalţi;
trăind de obicei fie datorita impunerii grupului dominant, fie datorita alegerii lor, în anumite
zone sau cartiere periferice[4].
Grupurile etnice sunt minorităţi etnice sociale cuprinse în cadrul societăţii dominante
care le controlează. Prin ce se diferenţiază minorităţile etnice de naţiune? Prin aceea ce
reprezintă dimensiuni mici, au la baza o moştenire comună, sunt mult mai persistente în
istoria umana, sunt esenţial exclusive şi descriptive, membrii acestor grupuri având la baza
anumite trăsături înnăscute, în timp ce naţiunile sunt circumscrise în timp şi spaţiu, sunt
incluzive, definite cultural şi politic.
La nivel de comunitate etnica, Anthony D. Smith, în cartea sa The Ethnic Origins of
Nations afirmă că orice etnie are câteva fundamente sau dimensiuni etnice esenţiale cum ar fi:
un „nume colectiv” care este de fapt marca identificabilităţii în etnii în înregistrările istorice,
este o emblema a comunităţii etnice evocând în acelaşi timp o atmosfera care are putere şi
semnificaţie pentru cei ce se includ: în „mit comun al originii” care furnizează înţelesul în
aşezări colective în lume şi cartea comunităţii ce explica originile, creşterea şi destinul
acesteia; „împărtăşirea în istorii” este o alta dimensiune ce sta la baza în comunităţi istorice.
Sentimentul în istorii comune ale generaţiilor succesive; fiecare generaţie cu setul ei de
experienţe se adăugă la arborele genealogic comun definind o populaţie în termenii
succesiunii temporale experimentate, transmiţând totodată generaţiei viitoare istoricitate
propriei lor experienţe. Cu alte cuvinte, secvenţele istorice furnizează „forme” pentru
experienţele viitoare, canale şi matrice pentru interpretarea lor ; „împrăştierea în culturi” ;
etniile se diferenţiază prin în sau mai multe elemente culturale care ajuta la unirea membrilor
şi la separarea lor de cei din afară. Cele mai comune trăsături împărtăşite şi specifice sunt
limba vorbita şi religia , la care se adăugă şi alte obiceiuri: legi, culoare etc.; „asocierea cu în
teritoriu specific” ceea ce nu înseamnă ca în grup etnic trebuie să fie în posesia fizica a
teritoriului, contează existenta în centru simbolic geografic, în habitat sacru, o patrie în care se
pot reîntoarce; „în sentiment al apartenenţei şi o solidaritate activa”.[1]
Termenul cheie în definirea minorităţilor etnice este cel de cultura , prin cultura
specifica a în minorităţi etnice înţelegându-se sistemul înţelesurilor împărtăşite şi dezvoltate
intr-un context economic şi social, pe în fundal istoric şi politic specific. De aceea , în cele ce

2
urmează voi aborda câteva din trăsăturile esenţiale ce definesc grupurile etnice ca:
provenienţa, originea numelui de rom, statutul şi identitatea.
Originea ţiganilor şi cauzele migrării lor au fost interpretate în diferite feluri de către
specialişti. „Cercetările sistematice de lingvistica, antropologie şi istorie au stabilit insa
originea indiana a celor numiţi ţigani, fapt probat de limba lor înrudită cu limba neo-hindi şi
derivata, ca şi acestea, din prakrit, forma vernaculară a vechii sanscrite… Tot prin studii
lingvistice şi etnografice s-a circumscris şi aria geografica şi culturala din care au migrat
strămoşii romilor : nord-vestul Indiei, teritoriul actualului Punjab şi Rajastan”.
Multa vreme ţiganilor li s-a atribuit originea egipteana şi aceasta datorita înfăţişării cu
vechii egipteni şi a obiceiurilor păgâne. Ţiganii şi-au însuşit aceasta faima a pseudo-
stramoşilor lor pana în momentul în care spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Grellman, un
învăţat de origine germana, a încercat să dovedească originea hindusă a ţiganilor prin
compararea limbilor. De atunci şi pana astăzi se acorda o mai mare credibilitate originii
indiene a ţiganilor.[8]
De regula, o comunitate etnica are câteva caracteristici distinctive care , împreuna sau
în combinaţii ale majorităţii acestora, ii conferă o deosebire anume şi o mare stabilitate în
timp. Cele mai importante caracteristici distinctive sunt următoarele:
a) Caracteristici fizice (rasiale) sunt uşor identificabile la nivelul conştiinţei colective,
sunt foarte adesea în criteriu distinctiv. În asemenea criteriu exterior îl putem găsi
operând cu prestanţă, de exemplu, în cazul populaţiilor de negri sau de indieni din
SUA. De regula insa diferenţele rasiale propriu-zise sunt mult mai puţin importante în
distingerea populaţiilor cu profil etnic diferit.
b) Limba distinctiva. Utilizarea în limbi proprii este caracteristica ce operează
diferenţierea cea mai clara între grupurile etnice. Cultura proprie este în cea mai mare
măsura menţinuta de o limba proprie. Limba este poate semnul cel mai distinctiv al în
comunităţi etnice; ea este totodată şi o importanta bariera în calea intrărilor din afara
în respectiva comunitate. Ieşirea este mult mai uşoara pentru ca se realizează de regula
în comunitatea majoritara, mult mai laxa ca profil etnic, limba populaţiei dominante
fiind ştiuta şi de minorităţi. Ieşirile spre alte comunităţi etnice minoritare sunt şi ele
facilitate de limba dominanta comuna.
c) Tradiţii cultural-folclorice. În procesul de evoluţie istorica relativ izolata a în
populaţii, aceasta şi-a dezvoltat în set de obiceiuri legate de evenimentele importante
ale vieţii cît şi o producţie artistică de tip folcloric specifică. Aceste tradiţii cultural-
folclorice,fiind legate mai mult de anumite momente festive din viata individuala şi
colectiva, iar nu de viata curenta supusa unor forte masive şi continue de schimbare,

3
 manifesta o foarte mare persistenta, fiind în fapt importante semne distinctive ale
etnicităţii. Practicarea lor reprezintă de asemenea în factor de menţinere a coeziunii în
populaţii cu profil etnic. De multe ori grupurile etnice se disting între ele şi prin
apartenenţe religioase specifice.
d) Mod de viata specific. Modul de viata este o stare foarte dinamica, determinata de
schimbările tehnologice,economice, social politice mai generate. Exista insa în modul
de viata o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea individuala fata
de viata, la strategia de a face fata diferitelor probleme şi care tind să prezinte în profil
etnic marcat.
Aceste componente sunt de fapt materia prima a stereotipurilor pe care populaţiile etnice
şi le produc unele despre altele: irlandezii,englezii,francezii,americanii,romanii,ruşii,ţiganii.
În dreptul internaţional nu există o definiţie exactă şi general acceptată a minorităţii
naţionale. Nici în cadrul ÎN, după mai multe decenii de preocupare în acest sens, nu s-a reuşit
formularea în definiţii. Astfel, la a 47-a sesiune a Comisiei pentru drepturile omului a
Consiliului Economic şi Social ÎN din 1991 nu s-a ajuns la o soluţie în definirea minorităţilor,
recunoscându-se dificultatea acestui demers. Raportul explicativ al Convenţiei-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale constată în punctul 12 că “nici o definiţie a noţiunii de
minoritate naţională nu este conţinută în Convenţia-cadru. S-a decis să se adopte o abordare
pragmatică, bazată pe recunoaşterea faptului că, în acest studiu, este imposibil să se ajungă la
o definiţie aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei”. [2]
Cu toate acestea, mulţi autori importanţi au încercat şi au reuşit să aducă în plus de claritate în
această problemă. În specialist important în domeniu, Natan Lerner, afirmă că această
definiţie “face o comunitate să fie diferită de o societate sau organizaţie, termeni care se referă
la corpuri stabilite prin acţiunea deliberată sau voluntară a membrilor, pentru a promova
anumite interese. Familiile, triburile, naţiunile, popoarele, grupurile culturale şi religioase sunt
comunităţi.” Observăm că autorul evocă elementele calitative de diferenţiere, cum ar fi
triburile, naţiunile, etc., dar şi aspectul volitiv în exprimarea apartenenţei, esenţial pentru
definirea comunităţii.
M. J. Deschenes, în studiul prezentat aceleiaşi Comişii a drepturilor omului, în 1985,
propunea următoarea definiţie: “Termenul de minoritate desemnează în grup numeric inferior
restului populaţiei în stat, ai cărui membri care au cetăţenia acestui stat au caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-
şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba”. Această definiţie vădeşte accentul pus de autor

4
pe criteriul cantitativ şi pe criteriul calitativ, soluţie, în principiu, acceptată de comunitatea
internaţională. [5]
Memorandum-ul Secretarului General cu privire la definirea şi clasificarea
minorităţilor se referă la comunităţi în general şi stabileşte că acestea sunt “grupuri bazate pe
factori unificatori şi spontani, opuşi celor artificiali sau planificaţi, în mod esenţial plasaţi
dincolo de controlul membrilor grupului”. Încercări de a da o definiţie minorităţilor naţionale
s-au făcut şi în cadrul organizaţiilor internaţionale.Recomandarea nr. 1134 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, adoptată la 01.10.1990, în punctul 11, oferă următoarea definiţie a minorităţilor
naţionale: “grupuri separate sau distincte, bine definite şi stabilite în teritoriul în stat, ai căror
membrii sunt cetăţeni ai acelui stat şi prezintă anumite caracteristici religioase, lingvistice,
culturale sau altele, care îi deosebesc de majoritatea populaţiei”. [3]
Recomandarea nr. 1201 a APCE din 01.02.1993 reiterează în art. 1 aceleaşi elemente
pentru definirea minorităţilor naţionale:
a) locuiesc pe teritoriul în stat şi sunt cetăţenii lui;
b) menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;
c) manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;
d) sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul
populaţiei în stat sau a în regiuni a acelui stat; e. sunt motivate de preocuparea de a
păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile,
religia sau limba lor.
Analizând normele internaţionale şi legile mai multor state putem formula următoarea
definiţie orientativă a minorităţilor naţionale: “Prin minoritate naţională se înţelege orice grup
bine definit de persoane care au cetăţenia statului în care locuiesc, sunt în inferioritate
numerică în raport cu populaţia care constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi
durabile cu acest stat, prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt
animate de voinţa de a păstra identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura,
tradiţiile şi limba”. Legea Republicii Moldova cu privire la persoanele aparţinând
minorităţii naţionale stabileşte în art.1: “Prin persoane aparţinând minorităţilor naţionale se
înţeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetăţeni ai ei, au
particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea
populaţiei – moldoveni – şi se consideră de altă origine etnică”. Definiţia este foarte
permisivă, largă, în sensul admiterii dreptului pentru comunităţi care prezintă caracteristicile
stabilite de a se defini ca minorităţi naţionale. În acelaşi timp, legea defineşte ceea ce
înseamnă persoane aparţinând minorităţilor naţionale, iar nu minoritatea ca o colectivitate

5
distinctă. Pot fi observate în definiţie două elemente cu privire la persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale. Unul obiectiv, prin enumerarea criteriilor prin care sunt diferenţiate
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale de majoritate şi unul subiectiv, prin care
persoanei i se oferă dreptul de a se defini şi de a opta pentru apartenenţa la o minoritate.
Aceste aspecte reflectă principiul după care problema identităţii şi apartenenţei în persoane
ţine de opţiunea liberă a acesteia.
În doctrina juridică nu a existat în interes deosebit pentru a delimita foarte exact
noţiunile de minoritate naţională şi cea de minoritate etnică. Încercările în acest sens au fost
ocazionale sau marginale din cauza faptului că nu este atât de importantă distincţia dintre
minoritate naţională şi minoritate etnică din moment ce normele internaţionale apără
drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau
naţională, etc. În autori au făcut încercări de a contura factorii care deosebesc minoritatea
naţională de cea etnică. Au fost invocate “starea afectivă”, “dimensiunea psihologică”,
“legături specifice”, etc. Factorii esenţiali ai diferenţierii ar fi cei istorici, politici, economici,
sociali, culturali şi de natură psihică. Totalitatea acestor factori şi-ar fi găsit expresia în
statalitatea unor comunităţi şi deosebirea ar fi că “naţionalităţile au avut în trecut posibilitatea
de a-şi organiza în stat, cu propriile instituţii de guvernare, iar grupurile etnice nu au avut o
astfel de şansă sau capacitate”, afirmă Andrew Ludanyi (Coaliţia maghiarilor din S.U.A.).
Acelaşi autor observa că, “majoritatea grupurilor etnice sunt o consecinţă a emigrării dintr-o
parte în alta a lumii (de exemplu, armenii în România, ţiganii sau rromii în Ungaria, grecii în
Ungaria, evreii în Cehoslovacia, Ungaria sau România). Spre deosebire de aceste minorităţi,
comunităţile naţionale sunt o consecinţă a schimbării graniţelor şi nu a emigrării sau
imigrării”. Guy Hermet face distincţia între minorităţi naţionale şi minorităţi etnice “după
cum există sau nu în alt stat decât acela în care trăiesc cetăţeni aparţinând respectivei
minorităţi şi în care persoanele de aceeaşi origine naţională constituie o majoritate.[7]
Astfel, în unele state monoetnice termenul „naţionalitate” înseamnă legătura în
persoane cu un stat, iar în unele state plurietnice termenul „naţionalitate” înseamnă
apartenenţa la o comunitate etnică. În unele definiţii elementul etnic este subordonat sau
inclus în conţinutul noţiunii de naţionalitate. În alte definiţii termenului de “naţionalitate” îi
este atribuit în sens civic care exclude elementul etnic. În art. 1 din Comentariile la
Recomandarea nr. 1201 a APCE este dată următoarea explicaţie cu privire la termenii folosiţi:
“de ce am folosit termenul de minoritate naţională şi nu minoritate, minoritate etnică, popor
sau comunitate minoritară? … Termenii grupuri etnice, popoare, naţiuni, şi comunităţi, ca şi
adjectivele corespunzătoare, au conotaţii diferite în diferite limbi şi regiuni din Europa.
Motivul final în luarea acestei decizii a fost faptul simplu, dar decisiv, că expresia minoritate

6
naţională apărea deja în textul Convenţiei (Articolul 14)”. Prin urmare, termenul “minoritate
naţională” ca o categorie juridică se referă şi la comunităţile ce pot fi definite ca minorităţi
etnice. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi în termen unic pentru a evita confuziile în
aplicarea reglementărilor internaţionale şi, în acelaşi timp, în ideea de a exclude posibilitatea
în tratament diferenţiat aplicat comunităţilor sau grupurilor de persoane. Procedând la
formularea în definiţii a minorităţii naţionale, APCE a considerat că aceasta trebuie să fie
suficient de exactă şi în acelaşi timp să fie foarte generală pentru ca să poată fi aplicată în
varietăţi largi de ipoteze. Logica acestei abordări este simplă. Reglementările internaţionale
privind minorităţile naţionale apără drepturile ce ţin de identitatea persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale. Dreptul la folosirea limbii materne, la protecţia culturii, practicarea
religiei, etc., sunt garantate prin stipularea principiului ne-discriminării fără a se face aluzie
măcar la în tratament diferenţiat după criteriul apartenenţei etnice sau naţionale. Limba,
cultura, religia sunt elemente care stau la bază în definirea atât a minorităţii naţionale cât şi a
minorităţii etnice. Factorii care diferenţiază minoritatea etnică de cea naţională sunt în afara
categoriilor care privesc identitatea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi nu sunt
apărate prin reglementări specifice. În consecinţă, atâta timp cât nu este stabilit în tratament
diferenţiat şi se aplică principiul non-discriminării pentru ambele categorii, deosebirile între
minorităţile naţionale şi minorităţile etnice nu au nici o relevanţă şi garantarea în mod separat
a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi minorităţilor etnice nu are nici
în temei. De aici şi lipsa interesului pentru definirea minorităţii etnice ca o categorie
distinctă. Din textul Comentariilor la Recomandarea 1201 privind proiectul Protocolului
adiţional rezultă mai degrabă preocuparea pentru a delimita categoriile ce pot beneficia şi cele
ce nu pot beneficia de prevederile Recomandării 1201 a APCE. Astfel, “drepturile
minorităţilor nu trebuie confundate cu drepturile străinilor, domeniu fundamental, dar diferit
al drepturilor omului.
De aici şi condiţiile referitoare la cetăţenie şi domiciliu definite în paragraful (a) al art.
1”. În continuare, “drepturile minorităţilor nu trebuie confundate cu drepturile imigranţilor şi
ale refugiaţilor, domeniu la fel de important şi de asemenea diferit al drepturilor omului. De
aici şi paragraful (b) al art.1, ce subliniază natura de durată, soliditatea şi trăinicia legăturilor
cu statul ai cărui cetăţeni sunt”.

7
Referinţe bibliografice:

1. Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, Montchrestien, 1995.

2. A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Bucureşti, 1995.
3. Adrian Năstase, Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. 1-
4,Bucureşti, 1998.
4. C. L. Popescu, Consideraţii teoretice privind conceptul de drepturi colective ale
minorităţilor naţionale, Revista de drept public, Institutul de ştiinţe administrative,
nr.1, Bucureşti, 1995.
5. Dinu Bălan, Etnie, Etnicitate, Naţiune şi Naţionalism. Câteva precizări terminologice
6. E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent, ARC,
Chişinău,1997.
7. Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European,
Iaşi, 1997.
8. Harold F. Schiffmann, Linguistic Tolerance Policies: Can a Viable Model be
Constructed for Moldova?, Proposed Paper for Roundtable Discusşion, Univerşity of
Pennşilvania, October 4-6, 2001.
9. Ion Diaconu, Minorităţile, identitate şi egalitate, Bucureşti, 1998.