Sunteți pe pagina 1din 69

CAPITOLUL I

Invătătura despre duhurile diavolesti, după


Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie

1.1. Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare


(Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti
îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea
nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a
împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru
a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc.
1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta
sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor.
12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul
Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele
îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească:
serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească:
domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii,
arhanghelii si începătoriile.

Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia,
la rândul lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile
lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si
fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care
este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.

Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume
datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către
mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ingerii nu sunt, oare,
toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni
mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: "Ingerii,
fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească,
dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si,
pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi
îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a
precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie
al Rostovului scrie: "Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui
Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu omul". Iar Sfântul Ignatie
Brianceaninov ne asigură că: "Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om, constă
în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest
chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la
oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt,
deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în
imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o
înfâtisare proprie".

Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: "Pentru că întru El au


fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele
nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut
prin El si pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem
cunoaste exact numărul îngerilor: "Si era numărul îngerilor zeci de mii de
zeci de mii si mii de mii" (Apoc. 5,11).

Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au
trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc
strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei
se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si
însusirile suprafiresti.

1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în


loc să progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu
Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului
Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut
si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana,
căzând ca un fulger din Cer..." (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că
îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până
în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne
spune: "Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu
legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziti, până la judecată" (2 Ptr.
2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au
vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost
pedepsită astfel: "pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit
locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua
judecătii celei mari" (Iuda 6).

Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de


Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate,
ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar,
întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: "...pentru
că, de la început diavolul păcătuieste" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru
că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinatia spre păcat, pentru că în
acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de
Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică
clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:"...tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea


întelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui
Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale si până s-a
încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul
Antonie cel Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ:
"Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu
i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-
se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la
Cer, locul de unde au căzut ei".

Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea


sufletească. Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei
binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La
oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si
actionează numai răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au
transformat ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o
împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de
întoarcere.
Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele,
trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc
cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale
cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu


Atotputernic, este inaccesibil oricăror influente de afară, din partea
făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva
oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii,
stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult
obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor
relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le
pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul
este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie
si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi
(Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi
păcatul, zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de
oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când
grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al
minciunii" (Ioan 8,44).

Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata
a doua îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care
lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc


si, de aceea, îi atacă pe oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete
în Iad.

Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a
ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea
încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi
trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul
luptă asa de tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui
Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl poate realiza, prin osândirea
cât mai multor suflete în Iad.
1.3. Diavolul - ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli:


"Ducă-se pe pustie", "întunecatul", "stăpânitorul mortii" (Evr. 2,14),
"potrivnicul", "mincinos si tată al minciunii" (Ioan 8,44), "cel viclean"
(Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înselător", "siret", "vrăjmas", "ucigas",
"leu care răcneste", balaur", "Belzebut" s.a. In toate aceste numiri,
caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate împotriva oamenilor.

Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

1.3.1. Cum arată diavolii

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest


aspect exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în
trupul său.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri


subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti.
Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete,
mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul
său. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor
îngeri.

Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca
un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui,
prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe
aspectul exterior.

De aceea Sfânta Scriptură îi numeste "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer -


balaurul cel mare (Apoc. 12,9).

Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si


omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul
Iisus l-a numit pe demon - mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul
Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel,
care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se
deplasa rapid în spatiu, de a "teleporta" materia, cât si pe oameni.

In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul


Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După
aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan,
Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un
diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că
viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).

Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în


lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer
de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în
urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în
care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se
descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care
fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).

Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor,


sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului
judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, "îngerul
Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de
carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile;
îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).

Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o


substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte
care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In
afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si
legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să
influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie
imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

1.4. Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata


pământului si în iad. "Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl
vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor
necurate, alungate din Cer"(Sf. Ignatie Brianceaninov).

In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a


pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură
neîncetată fată de neamul omenesc"(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni "duhurile răutătii, care sunt în


văzduhuri" (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes.
2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra
în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii
Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să
curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.

Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si


ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor
sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad
se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se
întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.

In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc


Isaia a prevestit acest sălas al satanei: "Si acum tu cobori în Iad, în cele mai
de jos ale pământului"(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea
Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru
toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în
adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Inainte de cea de
a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din
închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele
4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).

Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la
suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor,
adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad
pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea
ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la
stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul
lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea
de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot
să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel
în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în
chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii
pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe


noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii
oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei,
de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a
duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu,
constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt
însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul
unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age...).
In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe
oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu
mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu
instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin
subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi
Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se
interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1.
Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia
de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2);
3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).

Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a


sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani,
băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub
chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că
se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile
noastre.

Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste


puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui.
Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul
virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp
smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui
Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul
încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum
actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că
demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată
asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov
1,13-19).

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati
după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt
îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru
aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care


Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată
urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de
frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au
făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat
cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste
acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea
să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui
Sfântă.

Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de


sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii
spune: "Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că
înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte
bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri"
(Psalm 63,6-7).

In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează


din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste
războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin
Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze
asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în


adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar
când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se
strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului.
Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului,
lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu
cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă


si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la
încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de
la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia
vol. 6,p.315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a


trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat
de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-
un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să
dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de
Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit
de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac
păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu
diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce
acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om
(prin Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă
prin locuri fără de apă, căutând odihnă... Dacă însă crestinul face din nou
păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez"
(Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la
casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si
împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si,
intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai
rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în


ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi...).

1.6. Din gândurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei
sunt izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. DiaVolul numai ne
ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată
pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu
Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile
păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga
să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile
pe care ni le insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns


nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face
Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne
piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva
legii - fărădelegea, împotriva virtutilor - patimile si păcatele, împotriva
credintei - necredinta, hula si erezia.

Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie
si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri
pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de


cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm
niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-


ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne
îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii
diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari,
pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să
păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai


o încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu
amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate
transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar
acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător
cu duhul (diavolesc).

Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si


astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva,
spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-
le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne


sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De
multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu
el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm
62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te
întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te răzbuni.

Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul


Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care
oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.

Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul


lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint
si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt
investiti cu functii politice si sociale.

Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să


facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai
mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la
păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat


Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care
se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre
desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta
sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii,


trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: "Doamne
Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă"; "Prea Sfântă Născătoare
de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" Sfintii Părinti spun că atunci când
suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii,
iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire si smerenie,
vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne


îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar
vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în
noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol
o transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.

Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de


înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe
prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub
inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: "Nu asculta
de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică..."

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne


stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin
muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul
binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.

Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când


oamenii iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora,
suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar
aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te
îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti
pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine
pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.

Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă.
Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe
cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ
orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu
prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai
mari.

Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o
schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci
lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să
mori astăzi".

Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti


pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă
nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care
suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă
ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea
si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură
pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care
pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide
politice, armate cu armate.

Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea


părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din
dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi
oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor,
diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită
raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.

Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de


oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si
necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-
ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.

Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea


aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu
lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul
(Sfântul Ioan Scărarul).

Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor


religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară
îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă
legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de
desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică.
Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se
închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la
cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.

Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba,
iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume
putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să
se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă,
altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă
avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de
moarte.

Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă


milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor
săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul
lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.

Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă


Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să
întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne
închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna
preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele
vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de
rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la
spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca
să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite
gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să
ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.

Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se
roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-
i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau
le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă
rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de
Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune
că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a
îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?

Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc


în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci
însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi
timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi
sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al
duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne
întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu
Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu
amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să
dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne
trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu
împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile
din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.

Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si


educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai
grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii
noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si
ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea
7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii:
malahie, sodomie...

Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe


mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om,
mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta
cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui
Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru
păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.

In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca
partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când
demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el
actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă
atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase".

Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia,


mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din
viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare
vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost
alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc


nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile
rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va
pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al
diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu
functii sociale sau politice.

Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât
nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc
împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste
gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile
pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim,
demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).

De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite,


diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul
rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne
întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre
spre păcate, ne învată Evagrie monahul.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile


noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el
ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că
cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea
acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate".

Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile.


Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor
împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care
pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea
ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate
să lupte fără trup.

In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de


desfrânare, mânie, betie, mândrie...). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama
energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării
vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai
mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune
că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind
hrana lor".

Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este


posibilă, pot căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la
omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea
lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o
sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii
aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp,
diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi
foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii
lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de muzică
desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).

Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din
toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii
păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea
oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul
înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii,
lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor
discipoli.

Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului,
iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru
suflet.

1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii


luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în păcat a
strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a făcut
incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă
celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.

Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă


treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si
oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).

Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si


păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Câti
demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor
hidos si respingător, ne-am iesi din minti".

Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea


înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii.
Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu
demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga
si a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la
duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti.
In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula
de aur" pentru interpretarea viselor: "să nu crezi în vise si în vedenii".

Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu


simt prezenta demonilor, a răspuns: "Pentru a simti asupra ta atingerea
duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă
întuneric". Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină
murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat,
luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare,
greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin
de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare
poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă
cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi
oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra
păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că
ar fi absolut liberi în toate.

1.8. Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste


pe cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este
desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea
diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura
patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.

Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos,
pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte
bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au
putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al
slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul
trăieste în păcate, el este orb si surd fată de Lumina Evangheliei.

Sfântul Grigorie de Nissa spune: "...Când fiinta noastră a căzut în păcat,


Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii
fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi
lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti".
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai
mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un
învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile
către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care
nu există nici o nădejde de mântuire.

După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele
din urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează
cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe
demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se
rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu
blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat
să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.

Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului,


unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric,
fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să
îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care
vom fi de nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a
tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati
de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin
Moastele Sfintilor.

1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune
Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si
patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în
foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în
felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei
demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar
mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si
alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din
aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma
arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au
adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor
idolilor, la popoarele păgâne".
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi
găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc
jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când
se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului.
De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din
paharul demonului (1 Cor. 10,21).

Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si


le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt
asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o
minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci
a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere,
pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie
pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită,
prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.

Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început


omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea
ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra
lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si
stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si
fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei
stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt,
care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat
împotriva Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai,


care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a
răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este
prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu
încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti,
dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile".

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu
îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale:
"în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul,
însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al
doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor
si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru
că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se
convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea
rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt
încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe
treapta cea mai de sus a neprihănirii".

CAPITOLUL II

Războiul duhovnicesc

2.1. Lumea duhovnicească - nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul,


cu lumea păcătoasă si cu diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că


multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).

Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte


bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile
lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie
să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii
Ortodoxe.

Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor
de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la
încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i
ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli,
chiar din Rai (Gen. 3,1).

După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost


dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni
(Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9).
De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută
prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl
ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18;
Iacob 1,2).

Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului


Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite
sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul
lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca
să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în
păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de
la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei
12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.

Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar


puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută.
La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea
rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către
cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru
păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate
asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim,
să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.

Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea


3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si
rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne
spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii
care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga
la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de
înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti
si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în
virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută
la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se
bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele
noastre spre năluciri urâte".

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:


a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc:
desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie,
invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă
desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:


a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele


Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul
Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii
care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;


b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de
diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne
smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să
mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui
duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si
darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere
sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie,
ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc
poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui,
iubirea de arginti...

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva


caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti


pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la
vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna
este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau
noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm,
fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare


spune că: "Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau
înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără
scrupule de toată forta si viclenia de care dispun".

Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află


sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să
stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui.
Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta
împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem
deveni biruitori asupra diavolilor". Iar Sfântul Apostol Pavel scrie:
"Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu
ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu
nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla
aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă cineva nu se face
de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul


zice: "Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă
de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori". In
vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de
Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne
facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm
degrabă la Dumnezeu.

0 altă "calitate" a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe


om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest
lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în
Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei
luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc.
12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se
mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui
Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si
înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine
lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt
în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare.
Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică,
atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al
nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată
viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că "Diavolul umblă ca un leu ce răcneste,


căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge
atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să
nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic".

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să


urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă
este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul
rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată
de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să
vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel
Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri
să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce


altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea
de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul
sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si
seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp
de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a
strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. "In
sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă
cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor
diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci
împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui
veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati
toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate
biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol
Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti
le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va
fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi"
(Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2;


VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile
noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele
trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor
trei puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si
puterea ratională).

Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă


din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua
ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti
diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă
asupra vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata
diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit atacurile împotriva mintilor
oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia,
imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru
că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de
năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel,
aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.

2.3.1. Cele trei cete diavolesti

Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor,
au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le
lucrează si de care sunt îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-
îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin
deprinderi si patimi trupesti" (Sfântul Grigorie Sinaitul).

Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui
Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si
nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de
lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile
rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si
cele trei cete diavolesti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care
actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se
hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli
plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului,
în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se
bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de
gânduri de întinăciune.

II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este
mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini
care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea
mânioasă a oamenilor.

III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care


sunt cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu
interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca
niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a
sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte,
nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2
Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).

2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se


roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la
buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale,
având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si
umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.

Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor


gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de
bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele
oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi...

Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii


patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti,
reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor.
Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea
poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie,
participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă
binecuvântată.

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si
pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura
si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii,
invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor
împotriva firii, răzbunării...

Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o


avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti
diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a
Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra
aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca
puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu
să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom
ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si
cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.

Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când


diavolul se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-
am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici
ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii
necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul
Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si
dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava


desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea.
Satana este "teologul iadului" si se ocupă în mod special cu interpretarea
gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi.
Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii
oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă
ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai
ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii
teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul
si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta
Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos
îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).

Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a


adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul
Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii
Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la
despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă
(Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea
dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă - dumnezeiasca
Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu,
mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali.
Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la
cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai
căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta
Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11
Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si
faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice
modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu
oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată
diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe
(episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă
mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale
celorlalte păcate.

Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea


credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică,
credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea
fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc
binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si
astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si
schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De
aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu
ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui
Antihrist.

Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De


aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui
Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie
si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile
arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când
îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect.
Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu
cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este
un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la
fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele
duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui
descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării,
necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au
ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor


Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar
înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom
sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la
Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.

Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne


putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după
poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură,
muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la
distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul
care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată
sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau
sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci
cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot
astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete
eretice, atee, sau a unei videocasete.

Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu,


independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un
învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele
dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a
smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si
fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui
Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte
bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu.

Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei


îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin
acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul
pentru ei, prin dezvăluirea unor taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si
discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte
magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii,
devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu
această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu,
nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor
aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi
înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l
mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).

Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici,


schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al
dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al
iubirii de bani, al mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre
crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de
ierarhia bisericească.

Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii


de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici
Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară
învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă
libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).

Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor,


dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui
Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali.
Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul
Duhului Sfânt.

Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea
mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin
slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si
întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.

Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile


deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le
seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în
necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în
defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se
desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete
diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si
după om.

Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită


rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea
lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii
poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la
pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu
diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în
primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de
gânduri eretice, filozofii si vedenii.

De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu


toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la
ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata
duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin
conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii
si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere
asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme,
cărti... Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată
diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la
Dumnezeu, ca să biruim.

2.3.2. Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează

Djuna, "marea bioenergiticiană" din Rusia, este de origine asiriană, iar


mama ei, tatăl si bunica au practicat vrăjitoria.

Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă:


"Sunt vrăjitor de generatia a patra". Intrebat fiind despre generatiile de
vrăjitori, el a răspuns: "Bioenergeticianul este un vrăjitor de generatia întâia.
El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a
patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia
albă si magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia rosie si magia
verde".

Bioenergicitianul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24


noiembrie 1989, după miezul noptii, a citit din cartea sa de magie neagră.
Caracterul demonic al sedintelor sale de vindecare prin televiziune a fost
depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit
emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reactii
isterice, fenomene de halucinatii si tulburări psihice, dovada evidentă că sunt
stăpâniti de duhuri necurate, 42% din pacienti cad în somn hipnotic în urma
sedintelor televizate. Multi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuseau în
stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaspirovski. Ceea ce
demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protectie psihologică.
Mai mult, după sedinte a fost nevoie ca multi copii să fie spitalizati, cu
diferite tulburări neuro-psihice.

Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal
este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg
deschisi si mâinile răschirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe
care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se
smereste si nu pe cel care vrea să-I "ia" din energia Sa necreată.

2.3.3. Sursa astrologilor

Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieste horoscoape, ca nimeni altul


în lume, tocmai datorită contactului cu "învătătorul mondial ceresc Ashtar"
(informatii pe care le primeste de la el). In acest caz este evident contactul
direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci
diavolul cunoaste foarte bine situatia Universului.

De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului


oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se
petrec în lume si, fireste, îsi cunosc tinta pe care o urmăresc.

Din acestea rezultă unele coincidente între prezicerile horoscopului si


realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele initerii magice rituale în
"Stiintele oculte". Cunostintele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat
după moartea sa si un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea initierii
în stiintele magice spun că se petrece si o schimbare a psihicului, a duhului
si a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului si se schimbă conceptia
despre lume si viată.

2.4. Treptele păcatului

"Nu dati loc diavolului", ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4,27). Dar
acest lucru reuseste să-l facă numai cel care urăste din suflet păcatul si se
împotriveste diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul
"furnico-leu" (Iov. 4,11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul
rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin
împotrivire si rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta
trebuie să cunoastem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteste
diavolul, până când ne robeste desăvârsit, ducându-ne la pierzarea cea
vesnică.

Primele trepte ale fiecărui păcat îsi au sediul în mintea, cugetarea si


imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Fiecare este ispitit când
este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta zămislind naste păcatul"
(Iacob 1,14-15). Păcatul îsi are originea în gândurile viclene, pe care
diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu
Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în
mintea noastră si de a strecura gânduri păcătoase si imagini păcătoase.
Pentru că, după căderea lui Adam si a Evei, diavolul are posibilitatea să
pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită si întărită de darul Duhului
Sfânt. Lipsa noastră de atentie în ceea ce priveste gândurile necurate este
întâia cedare periculoasă în fata diavolilor. Iar acest lucru este putin cunoscut
de cei mai multi oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care crestinul face o faptă bună, dar
urmăreste un scop rău. "Să facem toate spre slava lui Dumnezeu" (Col.
3,17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi
lăudati de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.

2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care crestinul nu lucrează


desăvârsit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu
mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau
icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.

Dar cum ne ispiteste diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu
diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste
gânduri se pot grupa în gânduri trupesti si gânduri viclene. Gândurile
trupesti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene
vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.

Cei mai multi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită.
Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu
gândurile si imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această
metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de
la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră si ne aduce
aminte de viata noastră din tinerete, ca astfel să deznădajduim si râvna
noastră spre cele sfinte să se ofilească. Asa l-a ispitit diavolul pe Sfântul
Antonie cel Mare, reamintindu-i bogătia, ocrotirea surorii sale, datinile si
păcatele neamului, iubirea de arginti, iubirea de slavă desartă, pofta multor
feluri de mâncăruri si celelalte desfătări ale tineretii sale. După aceasta i-a
înfătisat asprimea virtutilor si osteneala cerută de ea. Asadar, diavolul
speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru
virtutea sa.

Drumul virtutilor este greu si aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor si


lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii
seamănă în mintea noastră gânduri spurcate si necurate. Când mintea noastră
nu râvneste cele sfinte si rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin
gânduri păcătoase si viclene. Te întrebi cum de ti-au venit astfel de gânduri?
Vrăjmasul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el
este întotdeauna principalul autor. El deschide usa cugetării tale si intră în
mintea ta si seamăna neghina. Iar peste putin timp ea va prinde rădăcină si
va înăbusi toată curătenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea
asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru
început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin
asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta
vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.

4. A patra treaptă a păcatului este însotirea. Insotirea este convorbirea


noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip
pătimas sau nepătimas. In această treaptă a păcatului, diavolul înaintează si
mai mult. El ne atacâ cu gândurile care ne îndeamnă să săvârsim direct
păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinte păcătoase si ne
provoacă simturile.

5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă si să


continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o
adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să
stea de vorbă cu acel diavol si cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat,
începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea
noastră trebuie să fie războinică si că are putere să răspundă cu forte egale
atacurilor diavolesti. Ea se poate împotrivi gândurilor si poate să le
contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Si atunci va veni
în ajutor darul Duhului Sfânt si va alunga pe demoni. Pentru că atunci când
Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine si ne ajută cu harul Său. Iar
acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide
calea spre sfintenie.

Sfântul Ioan Scărarul ne învată că ochiul veghetor curătă mintea. Este însă
nevoie de mare atentie la pricinile păcatelor în viata de zi cu zi, care este
pricina gândurilor rele. Este nevoie de atentie chiar si în timpul somnului si
al linistii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: "Este un diavol care, venind la noi
când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte si murdare, pentru ca
neridicându-ne la rugăciune din trândăvie si neîntrarmându-ne împotriva lui,
să adormim în gânduri murdare si să avem vise spurcate. Să fim atenti ca să
nu ne înselăm. Metoda aceasta cu gânduri rele si păcătoase este devastatoare
si nenumărati oameni cad pradă si victime. Usa mintii noastre, deschisă
gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de
moarte, care întunecă mintea si tulbură inima si face pe om pradă usoară
diavolilor. De aceea, când suntem invadati de cugete rele si viclene, să ne
păzim mintea rugându-ne si spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va
ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea si sfintenia sufletelor
noastre.

6. A sasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul
din iubire de sine si de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu
diavolul si primindu-l în mintea sa. El zice: "Da, am să fac păcatul".

7. A saptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginatie. Mintea


omului are posibilitatea de a imagina. In această treaptă vezi în imaginatia ta
păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te certi cu cel care
te-a ofensat...

8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, lovesti, desfrânezi...).


Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului si
păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim si cu fapta.

9. A noua treaptă a păcatului este obisnuinta cu păcatul. Prin repetarea


păcatului se ajunge la obisnuintă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de
ce păcătuieste, credinciosul răspunde: "M-am obisnuit". Astfel el arată că a
ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat
sau orice alt păcat.

10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul
devine astfel rob al păcatului si al diavolului, care-l conduce numai spre
lucruri rele. "Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început
diavolul a păcătuit" (1 In. 3,8). In această treaptă păcatul devine a doua fire a
omului.

11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl


îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că
are multe păcate si Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiti de
diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu
cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.

12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind


deznădăjduit de toate si luptat de diavoli, îsi pune capăt vietii. Este cea mai
grozavă moarte si pedeapsă sufletească si trupească, omul muncindu-se în
vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Sunt copii mai putin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă


atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părintii nu
le îndeplinesc anumite cerinte sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în
necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De
asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit deceptii
sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă si nu le pot
returna, sunt tot de la diavoli.
La fel si credintele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se
vor întâlni cu anumite persoane mutate la viata cea vesnică sau cu
Dumnezeu. In realitate, ei se întâlnesc cu diavolii si cu iadul cel vesnic.

Pe alti oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură
sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de "experiente" si au
scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva
(diavolul) îi împingea spre lat.

2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor

Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părti:

1. Ispitirea de sus:

a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru).


De multe ori dracii ne împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si
ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne
îmbolnăvim trupeste si sufleteste.

b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de cresterea noastră duhovnicească.


Sunt diavoli mincinosi, care ne soptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeiestilor
Scripturi (Mt. 4,6;Lc. 4,10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de
slavă desartă si cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească,
amăgindu-i încetul cu încetul si ducându-i spre eresuri si hule. Vom cunoaste
teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iaduluiarhiconi din mândria si
bucuria nerusinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea
tâlcuirii Sfintei Scripturi.

2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră si nu ne silim


să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbita
duhovnicească pentru a merge la rugăciune, crestinii se adună în chip văzut,
iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai
zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe altii îi împunge la
stomac cu foame, sete sau durere, iar altii sunt îndemnati să stea jos în
vremea rugăciunii.

3. Ispitirea din dreapta:


a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si
suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru
care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau
pentru a fi lăudati de oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).

b) Să privim vedeniile si nălucirile diavolesti în chip de descoperiri


dumnezeiesti si îngeresti (2 Cor. 11,14). Duhul cel rău al înselăciunii, când
se apropie de om îi tulbură mintea si o sălbăticeste, îi face mintea aspră si o
întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeste ochii, îi înfiorează
trupul, îi arată o nălucire de lumină rosie, făcându-i mintea diavolească si-l
îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase si hulitoare. Iar când se arată
de mai multe ori, îl umple de mânie si de mândrie si nu mai stie ce este
smerenia si plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleste cu isprăvile sale,
fără sfială si frică de Dumnezeu si, pe scurt, îsi iese cu totul din minti.

4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia
noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că
Dumnezeu este bun si iartă si că a gresi este omeneste.

5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini
ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.

6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri,
imagini si locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginatia este tabla mintii.
Ea este hotar între minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut,
auzit, mirosit, pipăit si gustat în timpul vietii noastre. De aceea, când ne
războiesc dracii ne răscolesc imaginatia si memoria cu tot ce stiu că s-a
întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre păcate. Sfintii Părinti
numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup,
prin imaginatie.

7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima
noastră: "Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile,
preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mt. 15,19).

8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă
dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simturi, care se mai numesc si
ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că "s-a suit moartea
prin ferestrele noastre" (ler. 9,21).
2.5.1. Formele luptei diavolesti

1. Războiul cu inima

a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate


împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer si împietresc inima.

b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b)


sunt cele sapte păcate de moarte si le facem împotriva noastră.

c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima
si le facem împotriva aproapelui.

2. Războiul cu mintea

a) 0 întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.

Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

b) 0 aprinde prin erezie.

c) 0 surpă prin nebunie.

Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:

I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.

II. Cu inima: lupta.

III. Cu vointa: învoiala.

IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).

V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.

Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a
noastră. Cunoscând aceste ispite: "...să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci
gândurile lui nu ne sunt necunoscute" (11 Cor. 3-16).
2.6. Războiul nevăzut

Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana
îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după
chemările lumii acesteia, ca după o lege, si o ascultă orbeste.

Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să


mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte
a sufletului nostru din amăgirea diavolului si să le unim iarăsi precum le
avea Adam în Rai si să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva
noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă
sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l lege de orice altceva, în
afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru
(puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând
momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. In acelasi
timp, trupul este pus să împlinească lucrul si să le facă mereu. Vrea adică să
iubim plăcerea, stiind vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu.
Pofta sau vointa o înconvoaie spre trup si spre lume, întunecând mintea cu
plăceri păcătoase.

Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască,


diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în
obrazul fratilor si împotriva lui Dumnezeu, blestemând si înjurând si dându-
le lui (dracului) pe toate si pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând. Iar
pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui
Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o
întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa
sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se poate
înscăuna vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului
bine si binelui - rău; întunericului - lumină si luminii - întuneric; cuminteniei
- nebunie si nebuniei - întelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci
numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită,
care socoate minciuna - adevăr si adevărul - minciună (ateismul). 0 astfel de
minte pierde si darul libertătii vointei si ajunge în robia poftelor, contra firii,
care spurcă sufletul, îi tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l
neputincios spre osteneli si urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile si
lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subtire a
făpturii noastre cele nevăzute.
Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o
momeală. Iar mintea neînvătată cu lucrarea diavolească, precum un miel
nestiutor, vede lupul si se duce la el crezând că este oaie. Si asa, ca un biet
miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.

Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala.
A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o
îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea mintii, care este
treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.

Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta
cea de gând. Mintea noastră hotărăste dacă merge după momeală sau se
întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi
învăluiti din partea poftei sau a iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată
grabnic.

Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea


diavolului, această încuviintare o dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul
boarea ametelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii si nu înainte. De aceea
se zice că avem în orice hotărâre libertatea vointei, adică puterea de a alege
ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste si
prin el trebuie să crestem până la măsura îndumnezeirii.

Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste


momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat
străin si asa se deschide spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul de
diavoli, care asteptau afară. Si urmează repede pustiirea jalnică în cetatea
sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se
obisnuieste.

Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem


împotrivi si asa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea
fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului
libertătii vointei si omul se trezeste robind vrăjmasului din pricină că i-a
slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.

Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul
principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă
seama unde a ajuns si nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar
vrăjmasul care pustieste prin patimi, când vede că mintea sau constiinta vrea
să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că
nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată
la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între
moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă
mintea si fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste
mintea cu totul, dând în nebunie.

De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om


până la sinucidere, iar altii umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie.
Si de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmasului, care
ispiteste pe tot omul prin patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel
aplecat spre trup îl ispiteste prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea
gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecati spre
Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se
văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).

Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu


va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul
împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, asa
cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu
sine mereu.

In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor,


Domnul nostru Iisus Hristos si pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii.
Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor
si pentru aceasta ne împărtăsim si El locuieste în noi de la Botez, ca să
sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus,
Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului
dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor
învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de
către Dumnezeu, care este în ceruri. "Că unde sunt doi sau trei adunati întru
numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor" (Matei 20,18).

Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică
într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la
Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe
pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa
vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor si învoirea lor
într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai
întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si anume rugăciunea
neîncetată către Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine păcătosul". Sfântul Apostol Pavel ne spune "să ne
rugăm neîncetat" (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii
puterilor sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui
Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine,
de lume si de cele ce sunt în acestea) iarăsi la Dumnezeu.

In trei cete se rânduiesc ostasii războiului duhovnicesc: începătorii, sporitii


si desăvârsitii. Precum atunci când sunt chemati la război, oamenii îsi lasă
toată grija cea lumească, asa si începătorii îsi lasă toată grija cea lumească
pentru împăratul lor, Iisus Hristos, si-si caută un duhovnic bun, iscusit.
Adică nu mai stau la îndoială, între pretul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o
cineva, si pretul sufletului mântuit pentru viata cea fără de sfârsit, ce va să
fie. Trebuie, deci, să-si găseasca un duhovnic iscusit, deoarece în cele
duhovnicesti, tot ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei,
duce la înselare si la mai mare surpare decât patimile.

Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau


lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă
aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai
adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de
gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să
nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos,
Maica Domnului si Sfânta Cruce.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii


babilonesti (dracii) să intre si să se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate
atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu
ajungă cu dânsii până la luptă (Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu
neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă
sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Induratului
Dumnezeu.

Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de


asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea
lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Abia celor din ceata
sporitilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea
dumnezeiască si au deprins mestesugul luptei. Iar a bate război cu diavolul si
a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârsiti. Dar nu spre
diavol au cei desăvârsiti privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu,
se face ca un pârjol într-un rug nearzător si strămutati de dragostea lui
Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în
inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).

Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-
a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup
aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre foc
străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare.
Pentru unii nevointa este mare, pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată
viata, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că "fără de
nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu" (Luca 6,37).

Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci


om vrăjmas îi va semăna neghină în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce
se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atentia mărită, căci
altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea
patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea
scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putintă
de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiti. Până ce cu
desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde luptau contra
firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si
parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.

Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de


care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura
avutie a lor au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un
crin în pustie.

Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea
de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. "Iar
copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul
lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre"
(2 Petru 1,19), căci Dumnezeu este lumină. "Atunci lumina ta va răsari ca
zorile si tâmăduirea ta se va grăbi" (Is. 58,8). Lumina creste tot mai tare,
pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat desăvârsit si vine
plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un
Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu
cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru
îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?

Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de la Dumnezeu, care


luminează pe cei desăvârsiti ca un soare al dreptătii. Si precum Iisus Hristos
s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, asa si-n cei
desăvârsiti vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei
mai desăvârsite lepădări de sine. Iată vointa făcându-se smerenie, căci
"Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie" (Sfântul Isaac Sirul).

Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul
Adevărului). Si cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu
cumva îsi iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată îngerii de lumină (2. Cor.
11,14). Aici este bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au
câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.

Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul
ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce
suntem, fată de Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem
multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în
noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si
a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi de
păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd, dar
mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.

Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe


când lumina cea adevărată arată păcatele noastre si din ele ne smerim până
în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe
care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă
fără de păcate si că este mântuit (sectarii). Inselati sunt si cei mândri, care
închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei
întunericul cel mai din afară al mândriei.

Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor,


chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă
Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si cei ce zic numai
din buze, să vadă de ei însisi.

Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate


păcatele oamenilor (Gal. 6,2-10). In inima lor străbate durerea, suferă pentru
durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul
lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care
cutremură portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau
ispita a doua prin durere.

Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul


aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos,
El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel
desăvârsit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face
potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înselător până si cei din casa lui,
va fi dat în mâinile vrăjmasilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl
va despărti de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari
încercări si suferinte, în care-l curăteste Dumnezeu, când însăsi el se ascunde
din dragostea Sa si lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care
caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte.
El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris:
"Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de
junghiere". Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela
Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii,
nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici
înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi
de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani
8,35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm
81,6).

2.7. Năluciri si viclenii demonice

Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i


împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde
au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind
cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste
lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte.

Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă
să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste
atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu
încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să
însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în
femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne
temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu
smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.

Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt


biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se
vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în
credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa
cum îl descrie Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste
torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum...
Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion*
41,18-21). "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si
amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile
acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost
doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare
de crestini" (Sfântul Ioan Scărarul).

Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un


credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe
diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim,
rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim
cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des,
neîngăduindu-ne să ne odihnim.

Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu


evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti
unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la
rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu
păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei
simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata
crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.

Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să


ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în
seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem
în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu
este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc
nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când
vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi suntem
îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si
vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa
voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de
semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.

Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si


schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati,
nici nu le dati atentie.

Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui
Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este
cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de
diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din
acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si
gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de
moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute.
Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei
diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare
spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică
si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum
fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea
si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe
păgâni si au fost socotiti de ei zei.

Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu


zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce
doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă,
speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă
neputinciosi.

Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul
împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o
sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate
voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când,
împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de
la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma
lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si
fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata
ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai
izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza
de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta
urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate
pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în
viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit
de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet
si îl răpesc ca pe o vrabie.

Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si


milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu
strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul;
deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta,
fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea
lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se
deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre
si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si
trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se
Domnului.

Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le


simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când
devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si
rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte
crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea,
după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne
molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz
celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).

Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si
neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea
din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le
strecoară.

"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si
iarăsi: "Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea:
Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către
Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare
binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să
surpe idolii cugetării pătimase".
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te
asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui
Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai
degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare
unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei
din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.

Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit


împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul,
care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p.
478).

2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune:


"Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit,
pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni.
Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta,
zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-
15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa
vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru


care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să


discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să
deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.

2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o


avem sigură si nestrămutată".

3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne


smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne
îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.

4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din
toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile
noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie


duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne
luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui
Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer
este putere (1 Macabei 3,19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

CAPITOLUL III

Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem


curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat
răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali,
care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem
noi, crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă


în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli
si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare
viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Multi oameni zic adesea: "Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi


îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există,
pentru că asa este usor să crezi că nu există nici Dumnezeu si atunci nu
există nici un criteriu moral si totul este permis.

3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine
fiecăruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi
măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se luptă cu
începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei
nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul
pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. Altfel se poartă cu cei
cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de
folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne
vor afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie


atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si
schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul
spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori
si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu
tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la început calea aspră si greu de
străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele
duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea
în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte,
căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol


poate exploata slăbiciunile noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la


început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu
a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani,
iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de
bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici


ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a
noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în sufletele noastre.
Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne
învată: "Multe chipuri are sarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au
cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este
acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce numai o
dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o
singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul
pas. Din nefedcire, răul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel făcut.
Cetatea sufletului este distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor
lupta pe om cu păcatul desfrânării".

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi


alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre
lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul
spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul
spre necredintă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror
scop principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce
săgetile sale, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne
spune: "Nu dati loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar


diavolii vor veni să ne ispitească.

3.5. "Blândetea" diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare.


El stie că dacă ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte
împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si
încearcă să-si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu
dragoste fată de crestini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul
drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni


cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când
diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacă
diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar
încremeni de frică si s-ar feri de ispitele lui.

Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca


oamenii să nu dea importantă si să fie linistiti.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul


prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim
această puternică ispită: "Rugati-vă neîncetat, ca să nu cădeti în ispită"
(Matei 26,41). Prin rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde
în sufletul nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem si să ne rugăm neîncetat, "ca să


nu ne ispitească Satana din pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea
datorită nepăsării noastre fată de cele duhovnicesti este starca sufletească de
care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice
clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru
curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si
care nu se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu
această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor
duhovnicesti".

Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de


viata cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în
această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea
sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne
ispiti.

3.9. Amânarea pocăintei


Ai timp să te pocăiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră,
prin gândurile pe care ni îe insuflă diavolul în mintea noastră, cât si prin
cuvintele oamenilor păcătosi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe piac si


săvârsind păcate. Intr-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceste în noi si ne
îndeamnă la pocăintă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră
păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăintă prin gânduri de pocăintă
insuflate de Sfântul Inger Păzitor si prin duhovnici. Acum intervine însă si
diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea
noastră. Incearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu
esti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale?
Lasă, să te îndrepti si apoi te vei pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri.


Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori
reuseste să câstige vointa noastră. Astfel, pocăinta noastră este amânată si
ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea
timpului, patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat.
Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să
facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la povetele viclenilor
diavoli, care ne soptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta
este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne însela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te


spovedesti!" Iar părintele îi spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi si mâine fie
voia Domnului".

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută

Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul


Sfânt ne avertizează că "Satana se preface în înger de lumină" . Sfântul
Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul
unei femei si o imita în tot felul, numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta
ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca
atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite.
Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se schimbe în
toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si le
tulbură si în toate se prefac si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei
simpli".

Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale


duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori
fac să se audă tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe murdare. Si toate
acestea cu scopul de a înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate
aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenti si să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor


astfel de mestesuguri diavolesti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra
celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî
direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si
chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima


vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns
omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricosată
sursă de neliniste si nefericire. In plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat
de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu
încrederea copilului fată de Părintele Său.

Insă vrăjmasul diavol, vrând să slăbească si să micsoreze această încredere,


speculează cu viclesug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de
a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele
referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totusi, mai prejos decât îngerii
(Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta
este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate
de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă
torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin
ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un
frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine,
diavolii care văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune
aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei
încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din
însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla
după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în
esentă ei nu ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe
termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat
si sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de
nevoie, ca să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele
sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înseală,


amestecând adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si
să credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Să
luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit
cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe
diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui
Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din


Filipi, care aducea mult câstig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul
când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: "Acesti oameni sunt
slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel
nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat
să nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt lucrări diavolesti. Si acest
lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată si
minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru
că nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la
Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim foarte atenti,
pentru că multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de
evlavie si de rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este
că, atunci când suntem preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o
apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este crestină si că nu
spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm
si mai tare, pentru că foloseste numele lui Dumnezeu spre ocară".
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte
putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de
multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea,
Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua
la năluciri visate în timpul noptii, căci si acesta este un scop al diavolilor, ca
să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul
noptii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în
vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are
puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în
vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învată: "Cel ce crede în vise este asemenea
celui care aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă". Când începem să
credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji.
Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti. Acestea sunt armele
în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care
consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la
urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să
vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul de anumite
persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a
vietii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să
creadă în superstitii. Este vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin
credinciosi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare,


repede îl poti condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa
diavolească ce ti-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmas fratelui tău, fără nici un
motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este
rusinea si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un
cosmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri si crede că acestea ar
prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce
crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din
casâ, să te păzesti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră.
Astfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenta
diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".

Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si
este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui
crestini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti, lăsând prin
aceasta ca diavolul să le conducă viata lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei
diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei,
ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Căci pentru noi este mai de pret să
credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar
ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă si sufletul care cheamă numele
lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuintă, pentru că se va îndepărta
de la el orice lucrare satanică".

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinta si


evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă
redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul
trimitând cele rele oamenilor, adică nenorocidle, bolile, încercările,
mâhnirile, reuseste de multe ori să aducă pe oameni la disperare si
deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinta diavolului de a


chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de
suferintă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13,11). Din
nefericire, diavolul ne războieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne
coplesesc, bolile ne cercetează, moartea bate la usă, nereusitele ne încearcă,
visurile ne sunt spulberate, sperantele zdrobite, biciul încercărilor ne loveste
fără milă. Iar noi, în fata greutătilor vietii si, mai ales, din pricina nelinistii,
neputintelor si descurajărilor, ne pierdem nădejdea si credinta. Iar pentru
aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem
socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reusite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci


diavolul pândeste tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin
care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim
ispititi, pentru cresterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne
împinge la vrăjmăsie cu Dumnezeu si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca
după aceasta să devenim pradă usoară pentru ei.
Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt
datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le
suge puterea, din sănătoase făcându-le bolnave si chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului
si în toate mădularele lui si îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si
aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în
orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la
rugăciunile Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile
speciale pentru vrăji, deochi, farmece, cosmaruri, insomnii, precum si orice
rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care
se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice
rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic


si neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare si
înfricosător ca leul (1 Petru 5 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început,
înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără
însemnătate si fără consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile noastre, să
ne prezinte păcatul ca fiind mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am
păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare si înfricosător. Si acest lucru îl face pentru
a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că nu mai este sansă de pocăintă
si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme
diavolesti.

La început, diavolul îti pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De


exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului
începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveste prin post, rugăciune,
smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu
esti tu primul nici ultimul care greseste. Si apoi ce mare păcat, astăzi toti
păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de atacuri foloseste diavolul, ca
sa pară mai mic păcatul si fără însemnătate.
După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ti ce lucru
înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai
gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si
pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai
ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare.
Ingreunându-ti sufletul cu păcate, pierzi astfel sansa pocăintei si a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau
mici, usoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o
singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile
dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici
si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol.
Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor
dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este
urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am
păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este
nemăsurată.

3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă

Credinta putemică dreaptă(ortodoxă) si faptele bune crestine mântuiesc pe


om. Dimpotrivă, credinta rătăcită, eretică si care se sprijină pe născociri
omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi, nu foloseste si
nu mântuieste.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui,
a născocit ereziile, se foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi,
semănând îti ele otrava sa sufletească". Ca urmare, credintele eretice si
gresite, care se împotrivesc învătăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici
înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale
diavolilor. Prin necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se
prezintă în fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun
Sfintele Scripturi?" întreabă cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări
insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredintă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit
mintea necredinciosilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava
lui Hristos".

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume


slujbasii săi (Ioan 12,31). Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru
pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără
voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt
nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbati si femei. Iată numai câteva
exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungă pacea si dragostea
din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă,
smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură,
necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă
otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu
ajutorul banilor corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee,
eretică si imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele
păcatelor si spre pierderea sufletelor...

Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale


diavolilor, cu voia sau fără voia noastră si să contribuim astfel la pierderea
sufletelor semenilor nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama
de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va
spune atunci:
"Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3,20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: "Feriti-vă de proorocii mincinosi, care


vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Iar
Sfintii Apostoli ne-au învătat: "Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati
duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit
în lume" (1
Ioan4,l).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice


legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi,
contactanti ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezisti) etc. Chiar
dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile
pe care le urmăreste el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele
Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istorisesti
dreptătile Mele" (Ps. 49,17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te
mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de
interes. Si astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.

Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa


milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel
pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de
această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios,
renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea
păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa sufletească se înrăutăteste.
Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea,
pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot
lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la
cunostinta adevămlui să vină (1 Tim. 2,4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va


sluji.întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii
la Dumnezeu si îl sileste să rămână împotmolit în mlastina păcatelor. Dar
cum lucrează diavolul? El sopteste la urechea fiecărui om păcătos: "Iată
tineretea
ti-ai pierdut-o în păcate, toată viata ta ai făcut numai rele, desfrânări, hotii,
minciuni, iubire de arginti, betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce
nădejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai distrează-te, câte zile mai
ai de trăit pe pământ".

Astfel urmăreste diavolul să adâncească pe om si mai mult în păcate, să facă


inima noastră locas al diavolilor si să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de
păcatele săvârsite si să te ridici si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan
Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în
deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieste".
Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este
Dumnezeu, ca să ne dea nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor.
De fiecare dată când sovăim să ne pocăim si rămânem în deznădejde,
bucurăm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă
a diavolilor (II Tim. 2,26). Să nu ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci
deznădejdea se naste din multimea păcatelor, din îngreunarea constiintei si
din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, după cum ne spune
Sfântul Ioan Scărarul.

Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta


Scriptură si Sfintii Părinti ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă.
Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde
este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui


Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieste, s-a
înjunghiat pe sine".

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati

Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti


oameni, sunt cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întărirea
reciprocă a doi sau mai multi frati este o armă înfricosată împotriva
diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajută si se întăresc reciproc,
cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie că
"unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se află si
Hristos în mijlocul lor" (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati,
pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura
duhovnicească cu Hristos, cu Biserica si cu semenii nostri.

Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se


roagă împreună, se ajută unii pe altii si muncesc împreună, iar harul lui
Dumnezeu îi păzeste de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de
sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică si trăiesc
izolati. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne
piardă cu înselăciunea sa.

Să rămânem credinciosi în cele ce am învătat si de care suntem încredintati


din Sfintele Scripturi si învătăturile Sfintilor Părinti (11 Tim. 3,14). Pentru că
aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si al dobândirii vietii celei
vesnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit,


atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este
stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel
mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor
lor, ei îsi schimbă metodele si ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria.
Astfel, îti va sopti la ureche: "Bravo! Esti un luptător virtuos. Meriti laude!"
Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată si în alt mod:

Diavolul vine si sădeste în om dispozitia pentru o râvnă foarte mare, adică


ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăsesc puterea noastră (post peste
măsură, somn putin, priveghere de toată noaptea...). Sfântul Ioan Scărarul ne
lămureste: "De multe ori scopul vrăjmasilor nostri este să ne îndemne la cele
mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne),
să lepădăm si cele după putere si să prilejuim râsul cel mai mare al
vrăjmasilor nostri". Sfintii părinti ne învată că tot ceea ce este peste puterea
noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă tinem post aspru, fără
binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul si nu mai putem
munci pentru fapta bună crestină, necesară mântuirii noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite
legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de
puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim,
scade râvna spre virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.

Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea
dojanei. Vrajmasul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe
culmile mândriei si ne arată pe ceilalti oameni neînsemnati, păcătosi si
prosti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori,
nedrepti, adulteri..." (Lc. 18,11). Si astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul
Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să
judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm
pe cel dintâi".
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem
astfel plata pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva
crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în
mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat,
vrăjmas înfricosător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de


îndoială si de necredintă în mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu
cu smerenie si să-i răspundă: "Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce
spui tu si cei asemeni tie";

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricosează cu


păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de
mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv si poate ierta
păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă.


Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne
aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutoml lui
Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de


moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminati si alte năluciri (2 Cor.
11,14). În aceste clipe trebuie să ne smerim si să-i zicem: "Prefă-te ticălosule
în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât
diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice si nenumărate si ne atacă cu mare furie,


pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta
timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru
Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3,8) si să
izbăvească pe cei care "frica mortii îi tineau în robie toată viata"
(Evr. 2,14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia


iadului si a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare
ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui si de săgetile lui
arzătoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea
nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care numai rostind numele Lui cu credintă si cu evlavie, pune pe
fugă toată ostirea diavolilor". Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel
din lume" (1 Ioan 4,4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si
noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem curajul să ne
aruncăm în luptă si sa ne împotrivim vrăjmasilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebati: "Te lepezi de satana si de toate lucrurile


lui si de toti îngerii lui? De toată slujirea lui?"
Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te unesti cu Hristos?" Si noi am
răspuns: "Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu,
mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar
atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si
cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii
lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel ce s-a născut din Dunmezeu se
păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).

(Extras din cartea: "Razboiul crestinilor cu diavolii")