Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Logistica
Logistica
Mutaţiile care au avut loc în privinţa abordării teoretice şi practice a fluxului fizic al materiilor
prime, materialelor, produselor semifinite şi finite au condus la apariţia unor noi termeni, printre
care: distribuţia fizică, logistica, managementul materialelor, managementul logistic şi
managementul lanţului de aprovizionare-livrare. Deseori, aceşti termeni sunt consideraţi
sinonimi, fiind utilizaţi pentru a descrie aproximativ acelaşi domeniu – logistica.
Numeroşi autori consideră că aceşti termeni sunt interschimbabili. Alţi specialişti în domeniu
acordă o semnificaţie diferită fiecărui concept menţionat şi sunt de părere că nu există o definiţie
unică, perfectă, ce poate fi aplicată oricărui produs, fiecărei companii. Terminologia încetează să fie
o problemă numai dacă se presupune că există o accepţie comună, conform căreia fiecare termen se
referă, în general, la un set cuprinzător de activităţi legate de mişcarea şi stocarea produselor şi
informaţiei. Aceste activităţi sunt desfăşurate pentru a îndeplini două obiective majore – oferirea
unui nivel adecvat de servire a clienţilor şi crearea unui sistem logic care să asigure conformitatea
globală cu cerinţele clientului.
Termenul „logistică” a fost utilizat pentru prima dată în domeniul militar. La începutul
secolului XX, logistica era considerată acea ramură a artei războiului, care se ocupă de mişcarea şi
aprovizionarea armatelor.
În timpul celui de-al doilea război mondial, armatele participante au elaborat şi utilizat diferite
modele de sisteme logistice, pentru ca materialele să ajungă la locul potrivit, atunci când era necesar.
În prezent, termenul logistică este larg utilizat pentru a defini activitatea de asigurare materială,
tehnică şi medicală a trupelor (hrănire, echipare, aprovizionare cu tehnică şi materiale de tot felul),
inclusiv transportul şi cazarea acestora.
Amploarea şi importanţa operaţiunilor logistice militare sunt adesea deosebit de mari. De
exemplu, în timpul războiului terestru din Irak, o divizie blindată a SUA consuma zilnic: 5000 de
tone de muniţie, cca. 2,1 milioane de litri de combustibil, peste 1,1 milioane de litri de apă şi 80 mii
de porţii de mâncare. Totodată, în mediul militar, se utilizează şi conceptul de sistem logistic, pentru
a desemna ansamblul organelor, formaţiunilor, mijloacelor şi activităţilor implicate de această
componentă a artei militare.
În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, conceptele şi metodele logistice au
fost ignorate temporar, pe plan mondial, pe fondul unei tendinţe de dezvoltare a activităţii
economice. Firmele producătoare aveau ca principal obiectiv satisfacerea cererii sporite de mărfuri
din anii postbelici. Reuşita în afaceri depindea aparent numai de capacitatea de a onora cererea
pieţei, în special din punct de vedere cantitativ. Recesiunea economică din a doua jumătate a anilor
’50 şi reducerea profiturilor firmelor i-au constrâns pe oamenii de afaceri să identifice sisteme de
control al costurilor, apte să menţină sau să sporească eficienţa activităţii proprii. Astfel, numeroşi
operatori economici au început să ia în considerare potenţialul nevalorificat din domeniul distribuţiei
fizice, respectiv al fluxurilor fizice orientate spre firmele cliente din aval. Conceptul de distribuţie
fizică a fost larg utilizat decenii de-a rândul, înainte ca termenul logistică să fie frecvent folosit în
vocabularul mediului universitar şi de afaceri.
Treptat, utilizarea termenului logistică s-a extins şi în activitatea economică, precum şi în alte
domenii. În anii ’80 ai secolului XX, de exemplu, eforturile de eradicare a foametei în Etiopia au
impus aplicarea principiilor logistice în desfăşurarea activităţilor de aprovizionare cu alimente. O
dovadă semnificativă este manualul intitulat „Getting It There – A Logistics Handbook for Relief
and Development”, editat în 1987 de World Vision International.
Asociaţia Americană de Marketing propune încă din anul 1948 o definiţie distribuţiei fizice
care constă în: „mişcarea şi manipularea bunurilor de la locul unde acestea sunt produse la cel în
care sunt consumate sau utilizate”.
Printre primele tentative de definire a distribuţiei fizice, se înscrie şi cea a lui Peter Drucker. În
1962, el afirma că distribuţia fizică este un alt mod de a denumi întregul proces de afaceri. „Poţi
privi orice afacere – în particular o afacere de producţie - ca pe un flux fizic de materiale. Acest flux
este întrerupt atunci când tăiem sau modelăm materialul. Acestea sunt turbulenţe care întrerup fluxul
…. Dar fluxul trece prin toate funcţiile şi toate stadiile, acestea fiind motivul fundamental datorită
căruia nu este condus. Nu se încadrează în structura tradiţională a unei organizaţii funcţionale”.
În SUA, National Council of Physical Distribution Management (NCPDM), asociaţie
profesională fondată în 1962, a jucat un rol important în definirea distribuţiei fizice. De exemplu,
conform versiunii din 1972 a definiţiei, distribuţia fizică este un termen care descrie integrarea a
două sau mai multe activităţi, în scopul planificării, desfăşurării şi controlării unui flux eficient de
materii prime, produse semifinite şi produse finite, de la punctul de origine la punctul de consum.
Definiţia specifică faptul că aceste activităţi pot include, fără ca lista să fie limitativă: tipul de
servicii oferite clienţilor, previziunea cererii, comunicaţiile legate de distribuţie, controlul stocurilor,
manipularea materialelor, prelucrarea comenzilor, serviciul postvânzare şi cel legat de piesele de
schimb, alegerea amplasamentelor uzinelor şi depozitelor, cumpărările, ambalajul, mărfurile
returnate, negocierea sau utilizarea elementelor recuperabile, organizarea transportului şi transportul
efectiv al mărfurilor, precum şi depozitarea şi stocarea.
Există numeroase definiţii ale distribuţiei fizice. Majoritatea lor au multe puncte
comune cu definiţia formulată de Philip Kotler, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în domeniul
marketingului, pe plan mondial. El a considerat că distribuţia fizică implică planificarea, realizarea şi
controlul fluxului fizic al materialelor şi produselor finite, de la punctele de origine la punctele de
utilizare, în vederea satisfacerii necesităţilor consumatorilor în condiţiile obţinerii de profit. Această
definiţie pune accentul pe următoarele aspecte:
a. caracterul de proces al distribuţiei fizice, determinat de activităţile intercorelate de
planificare, desfăşurare şi control al fluxului fizic al mărfurilor;
b. obiectul distribuţiei fizice, care cuprinde întregul traseu de la punctele de origine la cele de
utilizare;
c. amploarea spaţială a distribuţiei fizice, care cuprinde întregul traseu de la punctele de
origine la cele de utilizare;
d. scopul operaţiunilor de distribuţie fizică şi concordanţa sa cu scopul dual al oricărei
activităţi de marketing – satisfacerea clienţilor şi îndeplinirea obiectivelor de profit ale
firmelor.
Vehiculat în paralel cu termenul distribuţie fizică, termenul logistică a fost definit de numeroşi
specialişti, printre care James L. Heskett. În 1977, el consideră că procesul logistic înglobează
ansamblul activităţilor implicate de fluxul produselor, coordonarea resurselor şi debuşeelor,
realizând un nivel dat al serviciului, la cel mai mic cost.
În anul 1991, prestigioasa organizaţie profesională americană Council of Logistics Management
(începând cu anul 1986, noua denumirea National Council of Physical Distribution Management din
SUA) recunoştea importanţa unui nou concept, cel de logistică. În conformitate cu definiţia
formulată de această organizaţie, logistica este un proces care constă în planificarea, realizarea şi
controlul fluxului şi stocării eficiente şi eficace a materiilor prime, produselor finite şi informaţiilor
conexe, de la punctul de origine la cel de consum, în scopul adaptării la cerinţele clientului.
Printre atuurile definiţiei date de Council of Logistics Management se înscriu următoarele:
a. trecerea de la conceptul de distribuţie fizică la cel de logistică, pentru a descrie
fluxurile dintre operatorii canalelor de marketing;
b. refelctarea necesităţii de a considera fluxul total de la punctul de procurare a
materialelor la punctul final de distribuţie a produselor finite;
c. considerarea informaţiilor ca o componentă a fluxurilor logistice;
d. perspectiva managerială, care se referă la întregul proces decizional, de la etapa de
planificare, până la cea de control, în condiţii de eficienţă şi eficacitate;
e. importanţa acordată adaptării procesului logistic la cerinţele clienţilor.
Totodată, o serie de specialişti consideră că definiţia analizată are o serie de limite.
Principalele argumente sunt următoarele:
• excluderea aparentă a serviciilor. Definiţia lasă impresia că se referă doar la fluxul
bunurilor, deşi serviciile pot beneficia, la rândul lor, de avantajele unui bun management
logistic sau se pot confrunta cu probleme logistice substanţiale;
• responsabilitatea logisticianului în domeniul producţiei. Conform definiţiei,
responsabilitatea pare să se extindă la fluxul produselor în cadrul proceselor de producţie. În
realitate, specialistul în activităţi logistice nu este implicat în procese de producţie detaliate,
controlul produselor în curs de fabricaţie, programarea utilajelor sau controlul calităţii
operaţiunilor de producţie;
• responsabilitatea privind activităţile de „întreţinere”. Dintre activităţile unui logistician
trebuie să fie exclusă activitatea de întreţinere inclusă în conceptul militar de logistică. El se
va ocupa de fluxurile de mărfuri dinspre furnizori spre firma sa şi de la organizaţia sa la
clienţi.
Pe baza definiţiilor referitoare la domeniul logisticii mărfurilor, putem conchide că misiunea
logisticianului constă în aducerea bunurilor şi serviciilor la locul potrivit, la timpul potrivit, în
condiţiile cerute, precum şi în asigurarea celei mai mari contribuţii la profitul firmei.
Încercările de delimitare a logisticii de canalele de distribuţie i-au determinat pe unii
specialişti să facă apel la un nou concept, cel de canal logistic. Ei consideră că scopul principal al
unui canal logistic este livrarea la timp a mărfurilor şi administrarea corespunzătoare a fluxului
mărfurilor. Sunt puse astfel în evidenţă deosebirile dintre cele două tipuri de canale. În timp ce un
canal de marketing facilitează tranzacţiile prin coordonarea produsului, preţului şi iniţiativei
promoţionale, un canal logistic asigură disponibilitatea spaţială şi temporală a produselor şi
serviciilor. În consecinţă, canalul logistic constituie sistemul major de asigurare a serviciului pentru
clienţi.
Se consideră că un canal logistic este un lanţ de evenimente care adaugă valoare. Totodată,
valoarea reală nu este realizată până când sortimentul de produse nu este poziţionat fizic şi temporal
şi nu are configuraţia corespunzătoare transferului de proprietate. Numai în cazul în care tranzacţiile
desfăşurate în cadrul canalului întrunesc aprecierea, acceptarea şi satisfacţia cumpărătorilor, este
adăugată o valoare substanţială prin procesul logistic.
adesea mai complex în comparaţie cu cel specific firmelor angrosiste şi detailiste, în privinţa
activităţilor de susţinere a producţiei/operaţiunilor.
b. gradul de implicare în activităţi logistice. În sectorul distribuţiei cu ridicata, de exemplu,
există angrosişti cu funcţii complete, care îndeplinesc o gamă largă de funcţii tranzacţionale,
logistice şi de facilitare. Spre deosebire de aceştia, operatorii cunoscuţi sub denumirea de
broker nu au alt rol decât cel de a facilita tranzacţiile dintre furnizorii şi clienţii potenţiali, de a
identifica parteneri şi oportunităţi de afaceri. În consecinţă, brokerii nu participă la fluxul fizic
al produselor şi nu deţin experienţa şi resursele necesare, preferând ca, pentru operaţiunile
logistice, să apeleze la firme specializate ( de exemplu, pentru activităţi de transport,
depozitare etc.).
c. tipul şi gama de mărfuri oferite. În domeniul serviciilor, diversitatea şi amploarea
operaţiunilor logistice poate fi uneori mai restrânsă faţă de domeniul bunurilor de consum sau
industriale. În plus, firmele cu un portofoliu diversificat de produse şi servicii trebuie să îşi
adapteze sistemul logistic la particularităţile fiecărui tip de produs, de exemplu în ceea ce
priveşte condiţiile de depozitare şi manipulare, ambalarea, transportul etc.
d. aria teritorială vizată. Un grad înalt de acoperire teritorială sporeşte importanţa planificării
logistice pentru asigurarea produselor solicitate de clienţi la timpul şi locul potrivit. Totodată,
infrastructura logistică proprie a firmei (depozite, mijloace de transport etc.) trebuie să permită
asigurarea nivelului ţintă de servire a clienţilor, în condiţiile celui mai mic cost posibil. Pentru
multe companii, perspectiva locală asupra activităţilor logistice a fost înlocuită de perspectiva
globală. Acestea au creat, de pildă, centre de distribuţie regionale, care servesc clienţii din mai
multe ţări, renunţând astfel la menţinerea unor depozite tradiţionale la nivel local.
e. Mediul online sau offline. În noua economie dezvoltată în mediul online, logistica
înregistrează mutaţii de profunzime. Pe Web, multe operaţiuni logistice clasice nu mai sunt
necesare în cazul anumitor produse sau servicii. Exemplul cel mai relevant este cel al firmelor
care oferă software, jocuri pe calculator sau creaţii muzicale. Orice client interesat să cumpere
un astfel de produs nu mai trebuie să se deplaseze la un magazin care să îi ofere articolul dorit,
sub forma fizică a unui SD-ROM cumpărătorului. Firma vânzătoare nu va mai desfăşura
operaţiuni offline cum sunt manipularea, paletizarea sau depozitarea produselor. Dezvoltarea
comerţului electronic nu înseamnă apusul logisticii mărfurilor. În timp ce medul online
generează o modificare a importanţei şi modalităţilor de realizare a diferitelor activităţi
logistice, el nu exclude operaţiunile fizice logistice offline, după primirea comenzilor de la
clienţi, pe site-ul propriu al firmei vânzătoare.
Mixul logistic include două categorii de activităţi – de bază şi de susţinere. Se consideră că
activităţile de bază sunt operaţiuni cheie, care se desfăşoară în aproape orice canal logistic, spre
deosebire de activităţile de susţinere, care au loc în funcţie de condiţiile specifice ale firmelor şi care
contribuie la realizarea misiunii logistice.
Tabelul 1.1. – Exemple de activităţi de bază şi de susţinere
Dintre activităţile specifice pe fiecare categorie de activităţi logistice fac prte următoarele :
1. Asigurarea standardelor de servicii pentru clienţi. Proiectarea şi funcţionarea oricărui
sistem logistic au ca element de referinţă un anumit nivel de servire a clienţilor. În consecinţă,
asigurarea standardelor de servicii logistice are o importanţă critică pentru orice organizaţie. Aceste
standarde stabilesc nivelul outputurilor sistemului logistic, în funcţie de cerinţele şi aşteptările
clienţilor. Nivelul de performanţă pe care firma furnizoare îl oferă trebuie să fie stabilit în urma unei
analize riguroase, nu numai a necesităţilor pieţei ţintă, ci şi a costurilor pe care le implică.
Principalele activităţi desfăşurate pentru asigurarea nivelului de servire logistică sunt următoarele:
• cercetarea nevoilor şi cerinţelor clienţilor actuali şi potenţiali, referitoare la nivelul serviciilor
logistice;
• stabilirea nivelului de servire logistică a clienţilor (ce va fi oferit de firma furnizoare) sau
diferenţierea nivelului de servire în funcţie de cerinţele segmentelor de piaţă vizate;
• evaluarea percepţiilor clienţilor în privinţa nivelului de servire oferit, a decalajului dintre
nivelul aşteptat şi cel efectiv oferit;
• ajustarea nivelului de servire logistică, în funcţie de evoluţia cerinţelor clienţilor.
2. Aparent doar un set de activităţi de susţinere, cumpărarea are un rol major în crearea de
valoare, în cadrul procesul logistic. Reconsiderarea importanţei cumpărării este determinată şi de
promovarea perspectivei integratoare asupra lanţului de aprovizionare-livrare. Activităţile
reprezentative pentru domeniul cumpărării sunt:
• stabilirea necesităţilor de aprovizionare;
• alegerea surselor de aprovizionare;
• planificarea modului de realizare în timp a aprovizionării;
• evaluarea periodică a performanţelor furnizorilor;
• determinarea cantităţii economice a comenzii.
3. Un alt set de activităţi logistice este legat de transport. Argumentul care justifică acest fapt
este rolul transportului în asigurarea utilităţii de timp, o importantă componentă a misiunii logistice.
În esenţă, transportul presupune derularea următoarelor activităţi:
• alegerea celor mai adecvate modalităţi de transport (rutier, feroviar, maritim, aerian, prin
conducte);
• evaluarea şi selecţia ofertanţilor de servicii de transport, la care apelează firma;
• consolidarea transporturilor;
• stabilirea rutelor de transport;
• programarea transporturilor.
4. Gestiunea stocurilor este o componentă esenţială a sistemului logistic, ce oferă utilitatea
de timp aşteptată de clienţi. Din perspectiva profitabilităţii logistice, stocurile deţin o pondere critică
în ansamblul costurilor. În privinţa gestiunii stocurilor, printre activităţile principale realizate de
logisticieni, se înscriu:
• elaborarea politicilor privind stocurile de materii prime, materiale produse finite;
• stabilirea mixului de produse din stoc (strict stocului), în funcţie de contribuţia diverselor
articole la vânzările/profitul firmei;
• determinarea stocului de siguranţă şi a nivelului de reaprovizionare (mărimea stocului la care
se lansează o nouă comandă de reaprovizionare);
• aplicarea strategiei „just-in-time”.
5. Prelucrarea comenzilor aparţine, la rândul ei, categoriei componentelor de bază ale
sistemului logistic. Impactul său asupra performanţei logistice se materializează în mărimea
intervalului de timp de la transmiterea comenzii de client până la primirea mărfii, precum şi în
declanşarea operaţiunilor de livrare a mărfurilor şi oferire a serviciilor. Ca activităţi cheie în acest
domeniu pot fi enumerate:
• determinarea procedurilor de primire a comenzilor (metoda de transmitere, restricţiile de timp
şi cerinţele privind mărimea comenzii);
• stabilirea metodelor de transmitere a informaţiilor referitoare la comenzi în cadrul firmei;
• definirea ordinii de prioritate în prelucrarea comenzilor;
• alegerea variantei de onorare a comenzii, numai din stocul disponibil şi/sau din producţie (în
cazul unei rupturi de stoc).
Din cadrul activităţilor de susţinere fac parte următoarele:
1. Depozitarea mărfurilor este considerată o componentă de susţinere, întrucât nu este
prezentă în sistemele logistice ale tuturor firmelor. Produse cum sunt automobilele, de exemplu, nu
necesită existenţa unor depozite pentru păstrarea pe o perioadă mai îndelungată. Principalele
activităţi legate de depozitarea mărfurilor sunt:
• stabilirea necesarului de spaţii de depozitare;
• alegerea amplasamentului depozitelor;
• determinarea numărului de depozite necesar;
• stabilirea configuraţiei depozitului;
• amplasarea mărfurilor în spaţiul de depozitare.
2. Influenţată în mod direct de deciziile referitoare la depozitare, manipularea produselor are
o pondere considerabilă în costurile logistice. Totodată, ea are impact asupra duratei ciclului
comenzii şi, implicit, asupra nivelului serviciului pentru clienţi. Eficacitatea manipulării materialelor
este condiţionată de următoarele activităţi:
• alegerea echipamentului de manipulare (manuale, mecanizate);
• uniformizarea încărcăturilor (consolidarea unor ambalaje de dimensiuni mici într-o încărcătură
de mărime mai mare) prin paletizare şi containerizare;
• introducerea/prelucrarea materialelor în/din spaţiul de depozitare.
3. Ambalarea de protecţie permite ajungerea mărfurilor la clienţi, în condiţiile dorite. Ea nu
se referă la ambalajele individuale ale bunurilor de consum care au şi rolul de promovare a
produsului. Ca activităţi legate de ambalarea protectoare, care susţin logistica mărfurilor, pot fi
enumerate:
• proiectarea de ambalaje care să răspundă cerinţelor proceselor de manipulare;
• realizarea de ambalaje care să asigure integritatea produselor pe durata transportului şi
păstrării;
• asigurarea de ambalaje care să protejeze mărfurile contra pierderilor şi deteriorărilor.
4. Fluxurile informaţionale sunt o parte integrantă a sistemului logistic, care facilitează
derularea tuturor activităţilor de bază şi de susţinere. Disponibilitatea datelor actuale, suficiente şi
relevante contribuie la creşterea eficienţei deciziilor strategice şi operaţionale. Informaţia logistică
face posibilă desfăşurarea operaţiunilor de planificare şi control. În rândul principalelor activităţi pe
care le presupune funcţionarea sistemului informaţional logistic se includ:
• culegerea şi prelucrarea datelor;
• analiza informaţiilor;
• elaborarea rapoartelor necesare (de exemplu, situaţia onorării comenzilor, situaţia stocurilor
etc.);
• stabilirea unor proceduri de stocare a datelor;
• controlul fluxului de informaţii.
Aparenţa unei anumite activităţi la categoria activităţilor de bază, respectiv de susţinere nu
este strictă. O activitate de susţinere poate deveni activitate de bază, în funcţie de modificările care
au loc la nivelul fiecărei unităţi strategice de afaceri. totodată, încadrarea unei operaţiuni într-o
categorie poate să difere de la o întreprindere la alta, în funcţie de obiectul de activitate.
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA DE STRUCTURI DE MARKETING NECESARE PENTRU
ASIGURAREA RESURSELOR MATERIALE A UNITATILOR AGROALIMENTARE
4 3 2 1
FURNIZORII DE PIAŢA DE
RESURSE PRODUCŢIA
PIAŢA DE
MATERIALE DESFACERE CLIENŢII
APROVIZIONARE
5 6 7 8
unitate cantităţi mari de resurse materiale, de calitate superioare la preţuri cele mai
avantajoase, în timp ce marketingul vizeaza maximizarea profitului;
c) ambele activităţi sunt purtătoare de risc;
d) ambele activităţi urmăresc să contribuie la îmbunătăţirea imaginii întreprinderii;
e) ambele activităţi sunt in relaţie directă cu mediul, efectuează studii de piaţă şi se află in
căutarea (depistarea) de noi pieţe;
f) ambele sunt supuse concurenţei acesrbe existente pe piaţă;
g) ambele iau decizii care angajează viitorul întreprinderii.
Din aceste considerente, activitatea de asigurare cu resurse materiale trebuie să se desfaşoare
in concordanţă cu principiile marketingului, abordarea asigurării cu resurse materiale prin cercetări
de marketing (utilizand metoda aval-amonte) are drept scop aducerea în întreprindere a acelor
resurse materiale care sunt strict necesare realizării programului de producţie şi desfacere al
unităţii. Pentru realizarea acestui obiectiv, în cadrul procesului de asigurare cu resurse materiale, se
desfăşoară mai multe activităţi specifice cu grad de complexitate si dificultate diferit, cum ar fi :
a) Activităţi ce se desfăşoară anterioare procesului efectiv de asigurare cu resurse materiale,
care se referă la :
- analiza atentă a programului de producţie al întreprinderii în vederea cunoaşterii strategiei
de dezvoltare a unităţii economice (atât pe termen scurt, cât si pe termen lung);
- cercetarea pieţei de desfacere si a furnizorilor;
- elaborarea unui sistem informaţional care sa reflecte starea economică şi tehnică a unităţii
economice;
- stabilirea de legături reciproce, atât între unitatile furnizoare şi cele consumatoare, cât si în
interiorul unităţilor agricole sau de industrie alimentară (între diferitele subunităţi ale
acestora), etc.
b) Dimensionarea necesarului de resurse materiale, din punct de vedere cantitativ si calitativ,
însoţită de solicitarea de oferte de la furnizori, discuţii cu furnizorii, primirea de oferte de la
acestia,transmiterea comenzilor si incheierea de contracte (însoţite de grafice de livrare, dacă este
cazul), optimizarea rutelor de transport, primirea efectivă de la furnizori a materialelor conform
graficelor de livrare, etc.
c) Gestionarea stocurilor care implică activităţi cum ar fi :
- primirea si recepţia cantitativă si calitativă a resurselor materiale;
- determinarea suprafeţelor necesare de depozitare şi stabilirea volumului optim de
depozitare a resurselor materiale;
- optimizarea stocurilor:
- urmărirea si analiza stocurilor prin metode moderne, cum sunt : metoda ABC si metoda
maxim – minim;
- circulaţia interioara a resurselor materiale si alimentare optima a locurilor de munca, etc.
d) Activităţi posterioare asigurarii efective cu resurse materiale, care presupune :
- organizarea urmăririi realizării contractelor de aprovizionare;
- aprecierea furnizorilor după gradul de respectare a clauzelor contractuale;
- analiza cheltuielilor de aprovizionare si relevarea căilor de raţionalizare sau chiar de
reducere a lor (daca este posibil);
- intocmirea unor rapoarte de gestiune (documentatie) prin care să se determine abaterile si
masurile de inlăturarea acestora, în vederea desfăşurării unei activităţi de asigurare cu
eficientă maxima, ect.
In perioada de tranzitie la economia de piaţă, asigurarea cu resurse materiale se caracterizeaza
prin : scăderea producţiei de resurse materiale, creşterea exagerata a preţului, promovarea unor
masuri nejustificate de protecţionism la import (pentru resursele deficitare) sau la export (pentru
resursele excedentare) goluri în procesul de asigurare cu resurse materiale determinate de slaba
putere de cumparare a unitaţilor agroalimentare etc. Cunoaşterea problemelor legate de asigurarea cu
resurse materiale poate genera diminuarea în prima fază , si chiar eliminarea acestor fenomene
negative, mai ales in actuala etapă cănd ţara noastră se află intr-un proces complex de integrare in
Uniunea Europeană.
Circulaţia şi gestionarea resurselor materiale se face in mod diferit în funcţie de tipul economiei
existent, astfel :
- în economia capitalistă (de piaţă) resursele materiale circulă pe baza principiilor de
marketing, piaţa având un caracter liber, concurenţial;
- in economia centralizată (totalitară) resursele materiale circulă planificat, dirijat;
- în economia de tranziţie se întâlnesc atât aspecte ale circulaţiei libere cât si ale celei
centralizate.
Există deosebiri semnificative între piaţa bunurilor de consum finale şi cea a produselor
intermediare, particularităţi pieţei resurselor materiale sunt următoarele :
a) Piaţa resurselor materiale este mai concentrata coparată cu cea a bunurilor de larg consum,
intâlnindu-se un număr mai restrâns de ofertanţi şi beneficiari, pentru unele produse se
poate vcorbi chiar de oligopol al ofertantului (exemplu piaţa tractoarelor, a
îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi ierbicidelor etc).
b) Cererea de resurse materiale este deviată din cererea consumatorilor finali ceea ce
generează necesitatea unui studiu complex a cererii de produse intermediare, pornindu-se
de la cererea produselor finale realizate cu ajutorul resursele materiale de catre unitatile de
producţie agricole si alimentare
c) Motivaţia cumpărării produselor intermediare este mai raţională, are un caracter tehnico-
economic şi are la bază incadrarea produselor respective în tehnologia practicată de
unitaţile productive (agricole şi alimentare beneficiare de resurse materiale), încadrarea în
parametrii tehnici, tinându-se cont de serviciile ce însoţesc livrarea unor mijloace tehnice,
de asistenţa tehnică care se asigură beneficiarului in perioada de garanţie, de piesele de
schimb ce însoţesc utilajele , pregătirea personalului, etc.
Motivaţia cumpărării de bunuri destinate consumului final se bazează mai mult pe argumente
psihologice, emoţionale, preferinţe, tradiţii, design, culoare, modele, mod de prezentare, ceea ce nu se
întălneşte la produsele intermediare.
d) Tranzacţiile comerciale pentru resursele materiale necesită o perioadă mai lungă de timp,
discuţiile în vederea finalizării tranzacţiilor se desfăşoară intre echipe de specialişti,
analizandu-se toate conditţiile ofertei alături de calitatea resurselor materiale ca atare. In
unele cazuri tranzacţiile se încheie prin reprezentanţe comerciale, iar pentru utilajele
complexe se apelează la societăţi de consultanţă care oferă informaţii asupra furnizorilor
si produselor sale.
Costurile suplimentare efectuate în timpul negocierilor sunt compensate prin efectele
economice obţinute, cum ar fi : realizarea unor randamente superioare, consumuri specifice mai
mici, costuri reduse, calitate superioară, preţuri de vânzare a produselor finale mai mari, profituri pe
unitatea de produs final mai mari, etc.
e) In conditţiile trecerii la economia de piaţă, piaţa resurselor materiale se caracterizează prin
aceea că, atât ofertanţii cât si purtătorii cererii sunt agenţi economici autonomi, specializaţi
în circulaţia bunurilor, piaţa având un caracter deschis (liber), dar cu un regim specific.
Cererea are în acest caz un caracter ferm si formează obiectul unor contracte economice,
deasemenea, ferme.
f) Politica de produs are ca trăsătură principala faptul ca cerere este deviată din cererea de
consum final, ceea ce face ca aceasta (politica de produs) să se adapteze tehnologiilor de
producţie din întreprinderea beneficiara .
Pentru agricultură, caracterul organic al producţiei determina o autoproducere in mare masură
a unor resurse materiale de natura agricolă. In acest sens este foarte important ca managerii (organele
de decizie) să-şi fundamenteze hotărârile de achiziţionare a diferitelor resurse materiale sau de
producere în cadrul întreprinderii a resurselor biologice, tinând seama de costul de achiziţie si de
efectele pozitive în lanţ ale utilizarii unor resurse de mai buna calitate (ex. achiziţionarea de seminţe
selecţionate de la SEMROM sau UNISEM, etc). In acest sens, nu numai efortul de achiziţie sau
producţie trebuie luat in calcul, cI si efectul obţinut (mai mare când este vorba de resurse materiale
de calitate).
g) Referitor la politica de preţ pentru resursele materiale preţurile sunt in mai mare măsură
influenţate de costul de producţie, in sensul ca deşi preţul de vănzare se formează pe piaţa
in funcţie de cerere si ofertă, totuşi având în vedere destinaţia productivă a acestor produse,
costul de producţie are o pondere mai mare în totalul preţului, în cazul resurselor materiale
in comparaţie cu bunurile de consum (sau altfel spus marja de profit este mai mică). La
bunurile de consum final, mai ales la cele de lux, pretul de vânzare cu amănuntul poate fi
de câteva ori mai mare decât costul de producţie, acest aspect se datorează canalelor lungi
de distribuţie, TVA+ului practicat, impozitelor şi taxelor platite statului care sunt mai mari.
In unele cazuri unele resurse materiale utilizate in agricultura sunt susţinute de catre bugetul
statului, prin diverse forme , cum ar fi : cupoane pentru a achiziţiona sămânţă, îngraşăminte,
executarea lucrărilor mecanice, dobândă bonificată pentru achiziţionarea de utilaje, etc. Uneori,
statul sprijină producătorii agricoli in achiziţionarea de resurse materiale, mai ales a celor deficitare
prin scutiri de taxe la import.
h) In politica de distribuţie trebuie reţinut ca în cazul resurselor materiale canalele de
distribuţie sunt scurte, cu verigi intermediare mai puţine sau fara intermediari, canalul
fiind, în cele mai dese cazuri , de genul producător-beneficiar. De asemenea, canalele sunt
inguste, fiind un numar mic de producători şi intermediari , respectiv ceva mai mulţi
beneficiari (canalul se laţeşte catre beneficiari). Distantele parcurse de resursele materiale
pot fi foarte lungi, existând cazuri când exista un singur producător sau distribuitor in toată
tara.
In cele mai dese cazuri întreprinderile care dispun de fonduri financiare, cumpără direct de la
producătorul de resurse materiale sau de la reprezentanţele comerciale ale acestuia. Comerţul prin
intermediari are o pondere mai mare pentru întreprinderile de dimensiuni mici (fara putere
financiară).
Logistica de distribuire are, de asemenea, o serie de caracteristici aparte, deoarece, mai ales
pentru liniile de fabricaţie sau utilaje grele, sunt necesare operaţiuni de asistenta tehnică pe
perioada transportului şi montării. Depozitarea resurselor materiale , în marea lor majoritate nu
necesită operaţiuni specifice, cu excepţia medicamentelor si a materiilor prime de natură agricolă
(mai ales a celor perisabile).
i) Referitor la politica promoţională, pentru produsele de consum final aceasta se realizeaza
cu preponderenţă prin publicitate. Pentru produsele intermediare, politica promoţională se face prin
prospecte, pliante, cataloage în care sunt prezentate caracteristicile tehnice ale produsului prin
reprezentanţe comerciale, târguri, expoziţii, demonstraţii prectice, etc.
In cazul unor mijloace tehnice, demonstraţiile practice se fac in mod obligatoriu, fie la
producător, fie de beneficiar pentru ca beneficiarul să constate utilitatea acestora. La produsele de
natură agricolă beneficiarii nu se mulţumesc cu buletine de analiză ci se efectuează analize propriu-
zise de laborator (element ce poate fi prevazut şi în contract); astfel la produsele de natură vegetală
se stabileşte gradul de germinaţie, conţinutul în impurităţi, starea fito-sanitară, ect.
Produsele care intră în structura ofertei din cadrul pieţei resurselor materiale se
particularizează si ele prin câteva trăsături caracteristice, dintre care cele mai importante sunt :
a) condiţionează, prin locul pe care-l ocupă in procesul de producţie, intreaga activitate a
unităţii economice utilizatoare. Aceasta particularitate influentează asupra importanţei,
regularităţii şi calitaţii producţiei, preţului de vânzare a produselor finite si a valorii
serviciilor, termenelor de livrare, posibilităţilor de realizare a programelor de producţie si
comercializarea către unitaţile utilizatoare, etc;
b) forma, compoziţia, caracteristicile, prezentarea, calitatea, utilizarea şi randamentul resurselor
materiale sunt strict delimitate din punct de vedere tehnic, ceea ce face ca să fie alese,
încercate şi achiziţionate in funcţie de aceşti parametrii;
c) resursele materiale au o durata de întrebuinţare diferenţiată în funcţie de specificul procesului
de producţie la care participă, precum si de intensitatea (gradul de solicitare) la care sunt
supuse. Acest aspect are semnificaţie dintr-o dublă perspectivă : cea a utilizatorului (care
apreciază parametrii produselor ce cuantifică performanţe tehnice cum ar fi : perioada de
funcţionare garantată, randamentele medii ce sunt obţinute etc.) şi cea a producatorului ( care
urmăreşte creşterea responsabilitatea pentru buna funcţionare a produselor si pentru
intervenţia rapidă si de calitate in cazul remedierii unor deficienţe intervenite pe parcurs,
dacă este vorba de maşini şi utilaje agricole);
d) resursele materiale, după o anumită perioadă de utilizare, conservă o valoare reziduală
atasată acestor bunuri, care reprezintă un indiciu foarte important pentru stabilirea
coordonatelor de perspectivă ale pieţei in profil secvenţial;
e) resursele materiale conturează o piaţă cu o structură aparte şi cu modificari relativ mai lente
decât in cazul bunurilor de consum etc.
Aceste trăsături definesc, în buna masură, contextul abordării problematicii asigurarii si
gestionării resurselor materiale, ele se manifestă diferit de la o etapă la alta, in raport cu schimbările
ce au loc în structura şi potenţialul resurselor materiale pe care le oferă sursele de furnizare, în
fluctuaţiile de preţ care au loc pe piaţa, în strategiile pe care le adoptă deţinătorii de resurse,
furnizorii acestora fata de evoluţia cererii de pe piaţa. etc.
F1 B1
F2 X B2
F3 B3
F4 B4
Fig. 2.2 Circuitul economic al asigurării resurselor materiale prin tranzit organizat
Legendă:
F1,2,3,4 = furnizorii de resurse materiale
B1,2,3,4 = beneficiarii de resurse materiale ( unităţile agroalimentare )
1. = transmiterea comenzilor de la beneficiari către unităţile de distribuţie
2. = centralizarea comenzilor
3. = studierea de către unităţile de distribuţie , a pieţei furnizorilor
4. = stabilirea legăturii directe între beneficiar şi furnizor
5.= transmiterea resurselor materiale de la unitatea furnizoare la cea beneficiară
6.= achitarea ,de către beneficiar , a contravalorii resurselor materiale
- asigurarea prin tranzit achitat, care are un circuit identic al fluxurilor de informaţii ca la
tranzitul organizat, până la punctul 5 al fig. 2.2 , urmând ca după ce marfa a fost livrată de la
furnizor la beneficiar , unitatea intermediară (de distribuţie cu ridicata sau altă formă de
intermediari ) să achite către furnizor contravaloarea acesteia , iar beneficiarul (producătorul
agroalimentar) să achite ulterior contravaloarea mărfii către intermediar(vezi fig.2.3.) . Fiind
vorba de o formă mascată de creditare a producătorilor agroalimentari , de către unităţile de
distribuţie , comisioanele percepute de unităţile intermediare sunt considerabile mai mari ( în
această variantă ) faţă de tranzitul organizat .
F1 B1
F2 X B2
F3 B3
F4 B4
Legendă:
F1,2,3,4 = furnizorii de resurse materiale
B1,2,3,4 = beneficiarii de resurse materiale ( unităţile agroalimentare )
1. = transmiterea comenzilor de la beneficiari către unităţile de distribuţie
2. = centralizarea comenzilor
3. = studierea (depistarea )de către unităţile de distribuţie , a pieţei furnizorilor
4. = stabilirea legăturii directe între beneficiar şi furnizor
5.= transmiterea resurselor materiale de la unitatea furnizoare la cea beneficiară
6. = achitarea ,de către beneficiar , contravalorii mărfii către furnizor
7. = achitarea ,de către beneficiar , contravalorii mărfii către unitatea de distribuţie
CAPITOLUL III
Programul de asigurare cu resurse materiale pentru exploataţiile agricole, de industrie
alimentară, întreprinderile comerciale sau de distribuţie
RESURSE FINALE
Piaţa
întreprinderii
producătoare
de resurse
materiale
Piaţa
unităţilor
distribuitoare
de resurse
PROGRAM
materiale PROGRAM CONTUL DE PROGRAM
COSTURI DE PRODUCTIV. PROFIT ŞI DE
PRODUCŢIE MUNCII ŞI AL PIERDERI FINANŢARE
Fig. 3.1. Locul programului de asigurare cu resurse materiale
în managementul unităţilor agroalimentare
SURSA : Nicolae David şi Nicolae Istudor – „Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru
agricultură şi industrie alimentară, Editura Tribuna Economică Bucureşti 2000.
ETAPA
a –III-a
CERCETAREA PROIECTUL
PIEŢEI DE PROGRAMULUI DE
APROVIZIONARE PRODUCEREAL
CURESURSE UNITĂŢII
MATERIALE
ETAPA
CORELAREA
a –IV-a NEGOCIERI ŞI
PROGRAMELOR
ÎNCHEIEREADE
PARŢIALEALE
CONTRACTECU
UNITĂŢII
FURNIZORII
ECONOMICE
ETAPA DEFINITIVAREA
PROGRAMULUI DE
a –V-a ASIGURARE CU RESURSE DEFINITIVAREA STRATEGIEI
MATERIALE ŞI INTEGRAREA DE DEZVOLTARE A
ACESTUIA ÎN STRATEGIA DE UNITĂŢILOR
DEZVOLTARE A UNITĂŢII AGROALIMENTARE
ECONOMICE
Fig. 3.2. Etapele elaborării programului de asigurare cu resurse materiale a unităţilor
agroalimentare şi relaţiile acestora cu programul de dezvoltare
SURSA : Nicolae David şi Nicolae Istudor – „Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru
agricultură şi industrie alimentară, Editura Tribuna Economică Bucureşti 2000.
În asigurarea cu resurse materiale a agriculturii şi industriei alimentare exista
particularitaţi legate fie de materialul sau grupa de materiale cu care se face aprovizionarea,
fie de ramura pentru care se face aprovizionarea , fie de forma de proprietate caracteristică
unităţilor agroalimentare (publică, mixtă sau privată). Cu toate aceste particularităţi,
programele de asigurare cu resurse materiale trebuie să cuprindă urmatoarele părţi esenţiale :
a) necesarul de materiale pentru realizarea sarcinilor sau obiectivelor de program ;
b) stocurile de resurse materiale ce urmează a se înregistra la începutul şi sfârşitul
perioadei de program ;
c) surse interne de acoperire a necesarului ;
d) cantitatea de resurse materiale ce trebuie procurată din afara unitaţii agroalimentare .
Necesarul de resurse materiale pentru realizarea obiectivelor de program, reprezintă
elementul esenţial al programului de asigurare cu resurse materiale şi el trebuie corelat cu
sursele de acoperire a acestuia, astfel încât să se realizeze o aprovizionare completă, ritmică şi
în structura dorită de unitaţile agroalimentare. De asemenea necesarul de resurse materiale
pentru realizarea obiectivelor de program de producţie trebuie să aibă la bază (ca punct de
plecare) capacităţile maxime de producţie şi tehnologiile de producţie, pentru a nu se ajunge la
constituirea de stocuri supranormative sau subnormative (ambele aducând numai efecte
nedorite de către unităţile agroalimentare).
În cadrul acestei etape, considerată ca fiind cea mai importantă din intregul proces de
elaborare a programului de asigurare, se calculează indicatorii din programul de asigurare cu resurse
materiale. Cel mai important indicator al programului de asigurare, este necesarul de aprovizionat
(Na). Necesarul de aprovizionat se determină în mod diferit pentru activele fixe, spre deosebire de
activele circulante (materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, alte resurse materiale de
natură circulantă).
Pentru activele fixe (maşini, utilaje şi linii de fabricaţie), necesarul de aprovizionat se
calculează în mod diferit pe categorii de mijloace fixe, iar în cadrul fiecărei categorii se ţine seama
de caracteristicile de fabricaţie şi tehnico-productive (marca, tip, funcţionalitate, energie utilizată
pentru realizarea producţiei, capacitate, randament, etc.). Astfel, la determinarea necesarului de
tractoare, trebuie să se aibă în vedere, de către unitatea agricolă, suprafaţa ce trebuie lucrată, gradul
actual de înzestrare precum şi gradul de încărcare al unui tractor cu suprafaţa arabilă (care în
conditiile Romaniei este de cca 50 ha / tractor, apropape dublu faţă de cel existent în ţările membre
ale Uniunii Europene) astfel încât să se poată efectua lucrări agricole de calitate şi în timp util (în
perioadele optime). O altă caracteristică a determinării necesarului de maşini şi tractoare agricole, o
constituie faptul că, asigurarea cu astfel de resurse, nefiind continuă,completarea parcului de
tractoare şi maşini agricole se face periodic.
Necesarul de resurse materiale de natura capitalului circulant cu care urmează a se aproviziona
unitatea agroalimentară este mult influenţat de parametrii tehnico-economici ai acestora, precum şi
de volumul de producţie ce urmează a se realiza în cadrul unităţii. În plus, pentru această categorie
de resurse materiale, se pune problema asigurării în limite optime a stocurilor indispensabile bunei
desfăşurări (continuitate) a procesului de producţie şi de distribuţie.
În activitatea de organizare şi prognozare a producţiei agricole, determinarea necesarului de
resurse materiale, ocupă un loc deosebit de important, influenţând în mare măsură, realizarea
sarcinilor de program şi eficienţa economică a producţiei şi a activităţii economice , în general, de la
nivel de producător agroalimentar. Cantităţile cu care urmează a se aproviziona fiecare unitate
agroalimentară, trebuie să constituie rezultatul unor calcule bine fundamentate pentru fiecare
sortiment sau categorie de resurse materiale, pornind de la cantitatea de produse sau lucrări ce
urmează a se realiza, precum şi de la dotarea cu forţă de muncă şi cu capital fix a unităţii.
În cadrul programului de asigurare cu resurse materiale a unităţilor agroalimentare, cantităţile
de resurse materiale pe care acestea urmează să le asigure din afară, în perioada de calcul (de obicei
un an) sunt determinate cu ajutorul necesarului de aprovizionat (Na), care se calculează cu ajutorul
urmatoarei formule :
Na = Ncp +Sf – Si – Ri , în care :
- în cazul în care materia primă sau materialul pentru care se face calculul se utilizează la
realizarea mai multor grupe de produse sau le executarea mai multor categorii de lucrări,
necesarul de consum pentru realizarea obiectivelor de program se calculează astfel :
n
Norma de consum de aprovizionare este compusă (la randul ei ) din norma de consum
tehnologic (Nct) şi din pierderile netehnologice (Pneteh) , rezultând, în acest fel, urmatoarea relaţie
de calcul :
Cn = consumul net ;
Pneteh = pierderi netehnologice .
Pierderile tehnologice sunt acelea care au loc pe toată durata procesului tehnologic, de la
însămânţarea terenului până le recoltarea sau vânzarea produselor finale (pentru producţia vegetală,
de exemplu). Pentru pierderile tehnologice, sunt baremuri diferenţiate pe categorii şi sortimente de
resurse, baremuri stabilite fie prin lege (valabile la nivel de ţară), fie prin decizii ale conducerii
unităţii agroalimentare (pierderile peste aceste limite stabilite, fiind imputabile).
Stocul de resurse materiale preliminat a exista la începutul anului de program în întreprinderile
agroalimentare constituie un indicator calculat cu aproximaţie, deoarece, unitatea economică, în
momentul elaborării programului (proiectului de program) nu dispune de date certe privind resursele
materiale care vor exista în momentul începerii anului de program. La determinarea stocului
preliminat a exista la începutul anului de program, se ţine seama de următoarele elemente :
a) stocul real de materiale care există în cadrul unităţii agroalimentare în momentul elaborării
proiectului de program, stoc ce se stabileşte cu ajutorul fişelor de magazie (Sr) ;
b) cantităţile de resurse materiale pe care întreprinderea urmează să le primească de la furnizori pe
baza contractelor economice încheiate pentru anul în curs, în perioada din momentul întocmirii
proiectului progarmului de aprovizionare până în momentul începerii noii perioade de program
(I). În cazul în care unitatea agroalimentară nu-şi desfăşoară activitatea de aprovizionare pe bază
de contracte economice, practic acest element de calcul este imposibil de determinat prin metode
matematice, urmând a se stabili pe baza datelor statistice din anii anteriori (dacă programele de
dezvoltare şi de aprovizionare a unitaţii agroalimentare sunt asemănătoare) ;
c) cantitatea de resurse materiale pe care unitatea agroalimentară urmează să o consume în procesul
de producţie, din momentul elaborării proiectului de program şi până la începutul noii perioade
de program (C).
Pe baza acestor elemente, stocul de resurse materiale preliminat a exista în unităţile
agroalimentare la începutul anului de program, se poate determina cu ajutorul următoarei formule de
calcul :
Si = Sr + I – C
Stabilirea cât mai corectă a stocului de resurse materiale preliminat a exista la începutul anului
de program este foarte importantă, deoarece de modul cum acesta este determinat depinde stabilirea
corespunzătoare a cantităţilor de resurse materiale cu care unitatea se va aproviziona, din afara
unităţii sau din interiorul acesteia , în perioada de program. Având un caracter preliminat, cu ocazia
inventarului de materiale ce se face la finele anului curent, acest stoc trebuie corectat în funcţie de
stocurile reale de materiale. Prin corecterea stocurilor preliminate de resurse materiale, pe baza
inventarului , se stabilesc cu mai multă exactitate, cantităţile de resurse materiale cu care unitatea se
vor aproviziona în perioada de program, corectându-se în acelaşi timp şi ceilalţi indicatori ai
programului de asigurare.
În agricultură şi industria alimentară, mai mult decât în alte ramuri ale economiei naţionale,
întreprinderile îşi autoproduc o parte din resursele materiale necesare (mai ales de natură agricolă).
Mobilizarea resurselor interne, presupune şi utilizarea integrală a diferitelor materiale aflate în
stocuri supranormative sau de prisos , care în noua perioadă de program pot fi antrenate pentru
nevoile proprii ale întreprinderii. De asemenea, anumite cantităţi de resurse pot rezulta ca urmare a
posibilitaţilor de refolosire prin reciclarea acestora.
În aceste condiţii, totalul resurselor interne ale unităţilor agroalimentare, ce vor fi utilizate în
procesul de producţie al anului de program va rezulta din însumarea cantităţilor de resurse materiale
obţinute din producţia proprie (Pi), a cantităţilor atrase din stocurile supranormative (Ssn) şi a
cantităţilor recuperate din procesul de producţie şi reciclate, care pot fi reutilizate în cadrul aceleiaşi
unităţi (Rrr) :
Ri = Pi + Ssn +Rrr
Na = Ncp + Sf – Si
Stoc supranormativ
Producţie proprie
. sortimentul perioad
realizare resurse TOTAL
Stoc iniţial
crt de resursă ei de
a material , din
. materială program I II III IV
obiectiv e care :
elor de
program (Nt)
(Sf)
(Ncp)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
61
62
Pentru unităţile economice care au ca obiect de activitate comercializarea resurselor materiale,
necesarul de aprovizionat se calculează dopă o formulă de calcul adaptată la specificul acestei
activităţii , şi anume :
Na = Nd + Sf – Si – Ssn , în care :
În mecanismul vieţii economice, consumul ocupă o poziţie centrală ; el îndeplineşte mai multe
funcţii, determinate de relaţiile reciproce cu diferite faze şi procese ale unui mecanism, ca şi legităţile
proprii, interne, de dezvoltare. În esenţa, consumul reprezintă procesul de utilizare a bunurilor şi
serviciilor, pentru satisfacerea unor nevoi materiale şi spirituale. Aflat într-o legătură strânsă cu
producţia, consumul are asupra acesteia, un rol activ, dinamizator. Orice activitate economică se
finalizeză prin consumarea rezultatelor acesteia, iar prin consum se crează motivaţia reluării activităţii,
de preferat, pe o scară mai largă.
Cercetarea cosumului propriu-zis, vizează aspecte de ordin cantitativ , calitativ şi structural ale
acestuia, cu evidenţierea particularităţilor determinate de factorii săi formatori. Complexitatea
deosebită a consumului, impune însă utilizarea, în procesul de investigare, a unor criterii de clasificare
pentru delimitarea principalelor sale structuri. Prioritate în această privinţă are criteriul destinaţiei
finale a bunurilor şi serviciilor, potrivit căruia se delimitează consumul productiv (consum de
prodfactori) de consumul neproductiv (consm de satisfactori).
În cazul consumului productiv, câmpul de investigaţie este reprezentat de producţia de resurse
materiale bazată pe utilizarea capitalului social şi a celorlalti factori de producţie ai agenţilor
63
economici. Specific acestui consum, este caracterul său raţional, determinat de organizarea
riguroasă a producţiei şi fundamentarea nivelurilor optime ale consumurilor de resurse pe unitatea de
produs sau serviciu prestat, astfel încât să se maximizeze eficienţa factorilor de producţie utilizati.
Unul din obiectivele cercetării la nivel de agent economic, îl constituie evidenţierea proporţiilor în
care nevoile de consum se satisfac prin valorificarea resurselor interne ale întreprinderii (mijloace
fixe, stocuri de materii prime şi materiale, forţă de muncă, resurse financiare proprii, etc.) şi respectiv
prin cumpărarea unor astfel de resurse de pe piaţă. în acelaşi timp, se urmăreşte intercorelarea
resurselor pentru creşterea potenţialului de piaţă, a forţei sinergice a întreprinderii, prin evaluarea
ştiinţifică a nevoilor de materii prime, materiale, forţa de muncă, credite, etc. Un alt obiectiv se referă
la realizarea unei informări de calitate a întreprinderii în legătură cu noile tehnologii de fabricaţie, cu
activităţile de cercetare în domeniul tehnologiei şi realizării unor produse, desfăşurate de alte
întreprinderi cu profil similar .
Comportamentul de achiziţie al unităţilor reprezintă rezultanta deciziilor factorilor responsabili
din cadrul acestora privitor la cumpărarea de mărfuri şi servicii pentru asigurarea condiţiilor optime
desfăşurarii procesului de producţie sau pentru revânzarea acestora altor firme sau consumatorilor
finali (deci subiecţii comportamentului de achiziţie sunt reprezentanţii firmelor producătoare sau
comerciale). Obiectul achiziţionării îl reprezintă pe de-o parte, materiile prime şi materialele destinate
prelucrării industriale (resursele materiale), semifabricatele sau produsele finite care urmează a mai
participa la un proces de producţie, iar pe de altă parte, mărfurile care sunt aprovizionate de firme de
comerţ în vederea revânzării lor pe piaţa (către consumatorii finali)
Cadrul manifestării comportamentului de achiziţie al unei unităţi economice este piaţa ;
derularea acestui proces din punct de vedere al conţinutului, perioadei, duratei, participanţilor şi
modalităţilor de finalizare se bazează pe o motivaţie profund ratională fără a exclude însă (total) şi
intervenţia unor stimuli de natură afectivă.
Specificul funcţiei de asigurare cu resurse materiale şi multitudinea de ipostaze în care acestea
se realizează impun decidenţilor o suită de competenţe. Aceştia, indiferent că sunt reprezentanţi ai
conducerii firmei, sau ai serviciilor de aprovizionare şi desfacere, ai unor compartimente tehnice sau
financiare, trebuie să se caracterizeze prin :
a) competenţă tehnică, dată de cunoaştera temeinică a tuturor parametrilor calitativi şi resursele
materiale ce fac obiectul tranzacţiilor comerciale ;
64
b) competenţa economică, reflectată de cunoştinţele privitoare la caracteristicile pieţei pe
care acţionează, la conjunctura acesteia, la regimul de tarife practicat, la condiţiile de
comercializare oferite de furnizorii potenţiali, etc. ;
c) competenţa juridică, materializată în cunoştinţe temeinice de legislaţie economică şi internă, de
drept al comerţului internaţional, precum şi privitoare la uzanţe, obiceiuri, cutume, din zonele de
unde pot proveni partenerii comerciali (în cazul negocierilor comerciale externe) ;
d) competenţă financiară, reflectată de stăpânirea mecanismului decontărilor interne şi internaţionale
şi al creditului pentru producţie, investiţii sau consum.
Principalul element al pieţei de aprovizionare cu resurse materiale, îl constituie cererea, a cărei
cercetare (studiere), prezintă o serie de particularităţi . Astfel, obiectul cercetării se referă la o gamă
largă de bunuri materiale, până la echipamente destinate modernizării tehnologiilor de producţie
(realizate prin investiţii). Purtătorii acestei cereri sunt reprezentaţi de o varietate de agenţi economici :
firme particulare, publice şi mixte, instituţii de credit şi companii de asigurări, administraţii publice,
etc.
Elementele de raţionalitate în motivarea deciziilor de cumpărare, legarea acestora de anumite
consumuri specifice sau de un anumit grad de tehnicitate a echipamentului de producţie, determină o
anumită rigiditate a cererii de resurse materiale. Formularea spontană a unei comenzi pe piaţă
bunurilor de producţie este un caz accidental, faţă de multitudinea situaţiilor de acest gen întâlnite pe
piaţa bunurilor de consum. Reprezentând la scară macroeconomică, dimensiuni apreciabile, cererea
de bunuri productive exercită o influenţă determinantă asupra ansamblului pieţei naţionale şi
internaţionale.
O privire comparativă asupra elementelor ce diferentiază studierea cererii pentru bunurile de
producţie , de cea pentru bunurile de consum final este reprezentată în tabelul 3.1. (in practică,
elementele de diferenţiere sunt mult mai numeroase).
Direcţiile principale ale studierii cererii pentru bunurile de utilizare productivă privesc atât
latura calitativă, cât şi cea cantitativă a investigaţiilor.
3.2.3.1. Studierea calitativă a cererii urmăreşte identificarea şi cât mai buna cunoaştere a
utilizatorilor , departajarea lor pe clase de mărime, din punct de vedere al cererii efective şi potenţiale.
De aceea, deosebit de utilă ar fi elaborarea, sub patronajul Camerei de Comerţ şi Industrie a României,
65
a unei liste naţionale a ofertanţilor, grupaţi pe ramuri şi subramuri de activitate cu precizarea
principalilor indicatori economico-financiari.
Investigarea calitativă este foarte greu de realizat, deoarece reprezintă comporatmente
exprimate pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp. În studiul calitativ al cererii pentru bunurile
de producţie (resursele materiale) trebuie să permită departajarea utilizatorilor efectivi ai unui produs
sau serviciu industrial de nonutilizatorii sai relativi ( agenţi economici care în momentul cercetării
nu solicită, datorită unor restricţii temporare, bunul de producţie luat în studiu) şi de nonutilizatorii
absoluţi (agenţi economici ce nu vor solicita nici în viitor produsul respectiv).
Motivele de noncumpărare a unui produs intermediar (resursa materială) pot fi comune cu cele
care privesc alte produse sau specifice numai acelui produs, dintre acestea cele mai întâlnite fiind :
- produsul nu corespunde nevoilor reale ale utilizatorilor ;
- deficienţa în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor ce însoţesc produsul după cumpărare ;
- preţurile ridicate, greu de suportat de către unităţile agroalimentare ;
- produsul nu este suficient de bine cunoscut de către utilizatori, datorită unei slabe preocupări
pentru promovarea acestuia de către ofertant ;
- reclama nefavorabilă realizată de firmele concurente, etc
Delimitarea utilizatorilor efectivi de cei potenţiali sau de nonutilizatori, reprezintă o operaţiune
complexă, ce se concretizează în studierea cererii de consum a unităţilor agricole sau de industrie
alimentară, cu luarea în calcul a cererii potenţiale (date de capacitaţile maxime de producţie), iar
unităţile care cumpără efectiv de la un anumit agent de resurse materiale constituie purtătorii cererii
efective. Deoarece cercetarea se face pe un eşantion, există riscul ca informatiile sa aibă un anumit
grad de eroare, ceea ce contribuie la nerealizarea, în totalitate a producţiei marfă a unităţilor
producatoare.
De o importanţă deosebită trebuie să se bucure acţiunile de atragere, de către ofertanţii de
resurse materiale, a a nonutilizatorilor, acţiuni dintre care cele mai importante sunt :
- ridicarea nivelului calitativ al resurselor materiale, ceea ce va contribui la satisfacerea în
condiţii mai bune, a necesităţilor de consum ale unităţilor beneficiare ;
- practicarea unor preţuri de vânzare suportabile de către unităţile beneficiare de resurse
matriale ;
66
- prezentarea, într-o lumină favorabilă, a produselor intermediare, de către ofertanţi, ceea
ce va duce le manifestarea cererii de consum din partea utilizatorilor potenţiali şi chiar
atragerea acestora printre utilizatori ;
- seriozitate în relaţiile cu beneficiarii şi cu unităţile concurente (practicarea unei concurenţe
loiale, etc).
BUNURI DE
NR.
CRITERII DE PRODUCŢIE BUNURI DE
CRT
DIFERENŢIERE (RESURSE CONSUM FINAL
.
MATERIALE)
0 1 2 3
Surse primare (date
Surse secundare (date de
1. Sursele de informţtii de teren)
birou) preponderent
preponderent
Numar restrâns,
Număr foarte mare,
reprezentând agenţii
Colectivitatea purtătorilor întreaga populaţie
2. economici dintr-un
cererii supuşi investigaţiilor sau anumite
anumit domeniu de
segmente ale sale
activitate
În raport cu mărimea În cvasitotalitatea
Gradul de cuprindere în colectivităţii, investigaţia situaţiilor,
3.
cercetere a purtătorilor cererii poate fi totală sau cercetarea este
selectivă selectivă
4. Mecanismul fundamentării Motivaţie complexă, cu Motivaţia reuneşte
cererii (motivaţia cererii, o puternică încarcatură în proporţii diferite,
persoanele implicate în emoţională rezultat al componente
formularea ei, etc.) deciziei unui grup de raţionale şi emotive,
specialişti ; grad de fiind de regulă
67
rezultatul unei
decizii individuale ;
cunoaştere a nevoilor
grad mai scăzut de
proprii relativ ridicat
cunoaştere a
propriilor nevoi
a)unitatea de
observare: individul,
a)unitatea de familia, gospodăria
observare:firma a cărei (după caz)
cerere este investigată b)unitatea de sondaj:
b)unitatea de sondaj : un persoana ce
Unitatea de observare şi
grup de specialişti furnizează
5. unitatea de sondaj în studierea
aparţinând diferitelor informaţiile ; în
cererii
compartimente ale firmei majoritatea
; de regulă consumatorul situaţiilor, unitatea
şi decidentul cumpărării de observare şi
sunt persoane diferite unitatea de sondaj
sunt reprezentate de
aceeaşi persoană
Grad scăzut de Grad ridicat de
Complexitatea metodelor şi complexitate, varietate complexitate,
6.
tehnicilor de investigare restransă de metode şi varietate de metode
tehnici şi tehnici
Depinde de amplasarea
Depinde de
purtătorilor de
complexitatea
informaţii, de
investigaţiilor, de
7. Costul cercetării complexitatea
mărimea şi
investigaţiilor şi de
reprezentativitatea
receptivitatea ,,sursei” de
eşantionului cercetat
a furniza informaţii
68
Sursa: C.Florescu şi colaboratorii–Marketing, Editura Marketer, Bucureşti 1992, pag. 216
Tabelul 3.2.- Evaluări de ordin calitativ privitoare la cererea pentru noi bunuri de
producţie
Evaluarea acestora
Categoria de bunuri de Şansele lor de succes pe
înaintea introducerii pe
producţie piaţă
piaţă
- Cum vor fi evaluate de
către agenţii economici - Ce noi dezvoltări se au
noile materii prime şi în vedere pe piaţă, de
materiale aflate în natură să afecteze cererea
raporturi de substituire cu unei anumite materii
cele « clasice » ? prime ?
- Care sunt factorii majori - Ce caracteristici fizico-
Materii prime şi
de natură să decidă chimice şi tehnice fac
materiale
alegerea lor ? performantă o nouă
- S-au formulat pe piaţă materie primă ?
preferinţe pentru anumiţi - În ce măsură se va
producători ? renunţa la o serie de
- Sunt aşteptate în viitor materii prime
noi procese de substituire tradiţionale ?
între materiile prime ?
Echipament industrial - Cum sunt evaluate - Ce noi solicitări de
echipamentele industriale echipamente industriale se
în discuţie în raport cu vor formula prioritar pe
70
oferta celorlalţi
concurenţi ?
- Ce alternative de
piaţă ?
posibilităţi constructive
- Care vor fi principalele
sunt de preferat ?
echipamente ce vor fi
- Ce sisteme costructive se
înlocuite de noile sisteme
vor impune mai pregnant
de producţie ?
în viitor ?
- În ce măsură vor fi
- Ce echipamente vor fi
preferate noile
preferate în achiziţiile
echipamente la redotarea
viitoare ?
clienţilor potenţiali ?
- Care sunt şi cum se
- În ce perioadă de timp şi
distribuie teritorial
în ce proporţii se vor
centrele de greutate ale
impune noile
cererii , pe clase de
echipamente ?
marime a solicitarilor ?
a) Analiza vânzărilor este considerată una dintre cele mai accesibile şi mai puţin costisitoare
metode de studiere a cererii de resurse materiale şi permite firmei să realizeze o privire retrospectivă
asupra producţiei realizate, pe tipuri de produse, clase de utilizatori, zone geografice
de distribuţie, sezoane, în raport cu mărimea costurilor de onorare a comenzilor. Corelând aceste
informaţii cu datele de acelaşi fel privitoare la firmele concurente, untăţile economice care utilizează
această metodă poate să-şi localizeze mai bine poziţia sa pe piaţă.
b) Metoda indicilor industriali se sprijină pe elemente de ordin normativ, legate de structurarea
utilizatorilor potenţiali de materii prime şi materiale pe clase de beneficiari, după mărime, cunoscând
numărul acestora şi consumurile normate pe unitatea de produs, se pot cuantifica dimensiunile
cantitative ale cererii, pe tipuri de mărfuri, luându-se în calcul anumiţi coeficienţi de siguranţă, în
raport cu conjuctura pieţei.
c) Raporturile financiare ale firmei oferă o paletă largă de informaţii asupra rotaţiei capitalurilor
şi a stocurilor, asupra relaţiilor dintre vânzări şi stocuri normate, dintre vânzari şi investiţii, dintre
profit şi investiţii, etc., de natură să fundamenteze necesarul de resurse materiale ale unităţilor
agroalimentare în activitatea lor viitoare.
d) Analiza input-output, utilizează în studiul cererii, forma matriceală, care asigură o mai bună
fundamentare a necesarului de aprovizionat pentru unităţile agroalimentare. Ea pleacă de la analiza
fluxului de fabricaţie (ce poate comporta una sau mai multe faze de producţie) şi determină mărimea
71
şi structura intrărilor (input), reprezentând cererea, în funcţie de dimensiunile producţiei
(output), ce se aşteaptă a fi realizată într-o anumită perioadă de timp.
Informaţiile referitoare la bunurile de producţie obţinute din sursele secundare de date pot fi
prelucrate cu instrumentele statisticii matematice, folosind coeficienţii de corecţie, coeficienţi de
elasticitate, sau ajustările analitice, pentru a determina relaţiile dintre cerere şi principalii săi factori de
influenţă şi a putea anticipa evoluţia acesteia.
B) Metoda anchetelor se bazează pe studierea cererii de resurse materiale prin surse primare
(cercetere directă), adică prin investigaţii de teren, care necesită consum mare de forţă de muncă fizică
şi intelectuală (deşi este foarte costisitoare), dar aduce cele mai bune rezultate în cereceterea pieţei .
Anchetele desfăşurate pe piaţa resurselor materiale sunt de două feluri :
a) Anchete nedirecţionate ce se realizează prin convorbiri libere, organizate de reprezentanţii
unităţilor producătoare sau distribuitoare de resurse materiale, în care se procedează la o simulare a
discuţiilor, reţinând ideile mai interesante lansate de utilizatori (mai ales), care ulterior sunt analizate,
interpretate şi pe baza lor se intocmeşte o listă a problemelor ridicate de utilizatori (chiar şi motivaţiile
acestora), uneori acestea fiind incluse într-un viitor chestionar (în cadrul unei anchete direcţionate).
b) Anchete direcţionate ce se realizează pe bază de chestionare elaborate în funcţie de interesul
unităţilor producătoare de resurse materiale, rezultate din ancheta nedirecţionată, la care sunt antrenaţi
specialişti din conducerea unităţiicare desfăşoară ancheta, consultaţii din domeniu, specialişti de la
institutele de cercetare, etc. Această anchetă poate fi efectuată global (pentru toti utilizatorii efectivi
sau potenţiali) sau printr-o selecţie, respectându-se toate cerinţele unui astfel de sondaj.
Prin intermediul anchetei de piaţă, se analizează următoarele aspecte principale :
- performanţele produselor utilizate de unităţile beneficiare ;
- deficienţele resurselor materiale ;
- posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii resurselor materiale ;
- opiniile utilizatorilor asupra serviciilor ce însoţesc produsele ;
- măsura în care piaţa este maturizată, adică, consumatorii sunt constanţi în cumpărarea
resurselor materiale (motivele pentru care nu le cumpară) ;
- posibilităţile extinderii vănzărilor şi la alţi utilizatori potenţiali,etc.
72
Toate aceste informaţii servesc la trecerea la ancheta directionată, care vizează întreaga
politică de marketing sau un domeniu de marketing . Majoritatea anchetelor desfăşurate pe piaţa
producătorilor agoalimentari din ţara noastră au fost dirijate prin internediul întrebărilor cuprinse în
chestionare.
Ancheta directională globală este utilă pentru depistarea posibilităţilor de extindere a pieţei
întreprinderii, diversificarea activităţii pentru lansarea de noi produse, lărgirea sferei de utilizare, etc.
În acest sens se întocmeşte o fişă pentru fiecare utilizator (exploataţie agricolă sau unitate de
procesare) prin care să se conoască capacitatea de producţie a consumatorilor, structura de producţie,
forţa de muncă şi calificarea acesteia, resursele pe care le folosesc, situaţia financiară şi posibilităţile
de plată. Cunoscând aceste aspecte, se poate întocmi programul de dezvoltare în perspectivă, care să
cuprindă produsele noi ce urmează a fi fabricate, respectiv asigurarea cu resurse materiale pentru
aceste produse noi.
Trebuie stabilite posibilităţile de creştere a vânzărilor pentru un anumit produs, în funcţie de
evoluţia până la data carcetării pieţei, noile tehnologii ce urmează a fi introduse, în funcţie de
dinamica şi evoluţia pieţei prin prisma nevoilor beneficiarilor.
Trebuie manţionat faptul că acest gen de anchete este foarte costisitoare, datorită numărului
mare de subiecţii care acţionează pe piaţa de aprovizionare a resurselor materiale din sectorul
agroalimentar (peste 4,5 milioane de entităţi economice), putând fi efectuate numai de către instituţiile
statului . Este demn de luat în seamă Recensământul agricol din anul 2002, care a costat Guvernul
României aproximativ 640 de miliarde de lei, dar care prezintă situaţia fidelă la acel moment a
sectorului agricol, şi care a reprezentat baza de negociere cu Uniunea Europeană a Capitolului
Agricultura pentru aderarea la această organizaţie multinaţională.
Anchetele direcţionate selective se bazează pe alegerea unor eşantioane de unităţi
reprezentative, reprezentativitatea fiind stabilită în funcţie de numărul de unităţi de acelaşi gen care
urmează a fi cercetate, stabilirea eşantionului realizându-se în funcţie de stuctura utilizatorilor pe
colectivităţi studiate.
Avantajul acestei anchete constă în aceea că se obţin, într-un interval scurt, informaţii valoroase
cantitative şi calitative, deşi se utilizează un număr restrâns de unităţi cercetate. Programul de lucru
într-o astfel de anchetă, cuprinde urmatoarele etape :
73
1. Identificarea utilizatorilor produselor cercetate pe ramuri economice, zone geografice
(administrative), profile, unităţile economice, tehnologii practicate, etc. .
2. Stabilirea categoriilor de informaţii ce urmează a fi culese, pe grupe de utilizatori ce vor
fi cercetaţi .
3. Stabilirea posibilităţilor metodologice de obţinere a datelor .
4. Stabilirea metodelor de prelucrare, de analiză şi interpretare a datelor .
5. Validarea metodelor alese în scopul determinării capacităţii informaţiilor de a satisface
unitatea economică ce realizează ancheta .
6. Stabilirea personalului ce va fi folosit pentru cerecetare .
7. Realizarea anchetelor pe teritoriul distribuitorilor şi completarea chestionarelor,
centralizarea datelor, prelucrarea, analiza şi interpretarea lor.
Pe baza analizarii răspunsurilor obţinute de la subiecţii testaţi, se stabilesc concluziile, se
calculează indici de corelaţie, indicatori economici, se compară evoluţia indicatorilor în timp şi spaţiu
şi se fac propuneri care să vizeze fie un domeniu de marketing, fie ansamblul politicilor de marketing,
un produs sau un ansamblu de produse ce fac obiectul de activitate al unităţii de producţie
agroalimentare.
CAPITOLUL IV
Stocurile de productie din agricultura si industrie alimentara
Productia, distributia si vanzarea se constituie intr-un ciclu permanent care este cu atat mai
eficient cu cat determina mai putine cheltuieli. Dintre conditiile deosebit de importante care trebuie
asigurate in vederea desfasurarii normale a procesului de productie este existenta in fiecare moment, a
unor stocuri de resurse materiale.
Formarea si controlul stocurilor de resurse materiale reprezinta, in economia de piata, o
activitate careia i se acorda o atentie deosebita datorita implicatiilor economico-financiare importante
pe care le determina acestea. Stocurile sunt cantitate de resurse materiale care se acumuleaza in
depozitele si magaziile unitatilor economice, intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o
perioada de timp determinate, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activitatii de
aprovizionare si de desfacere, al activitatii comerciale in general, care este dependenta de natura si
caracteristicile materialelor si produselor, de conditiile si de modalitatile de furnizare si asigurare-
transport, de strategiile care se elaboreaza pe aceasta linie, in scopul indeplinirii obiectivului de baza
pe care fiecare agent economic si l-a propus.
In general, scopul formarii stocurilor este diferit; astfel, la nivelul economiei nationale, guvernul
constituie stocuri sub forma rezervei nationale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a
pune la adapost economia nationala de influenta unor factori de forta majora (seisme, inundatii, stare
de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agentii economici isi
constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continua a
subunitatilor de consum sau servirea clientilor in vederea desfasurarii normale a activitatii si realizarii
obiectivelor pe care si le-au propus.
Literatura de specialitate propane diverse definitii ale stocurilor de productie, dintre acestea cele
mai des intalnite fiind urmatoarele:
82
a. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri materiale acumulate la un moment dat de
producatori, bazele de desfacere si de consumatori avand ca scop asigurarea continuitatii productiei, a
desfacerii si consumului. Aceste stocuri contin resurse destinate consumului final sau productive ce
servesc pentru continuitatea procesului de productie, circulatie si consum.
b. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri (materii prime, materiale, diverse produse finite,
piese de schimb, carburanti) sau de bani, acumulata sau pastrata in spatii amenajate, special dotate,
intr-o anumita cantitate si structura, determinate prealabil sau nu, pentru o anumita perioada de timp,
cu un anumit scop.
Dintre functiile stocurilor cele mai importante sunt:
A. Stocurile asigura continuitatea procesului de productie la agentii economici producatori si a
procesului de desfacere la agentii economici din comert. Stocurile indeplinesc o functie vitala, cea de
decuplare si armonizare a fluxului de productie incepand cu cumpararea, continuind cu transportul,
pregatirea pentru consum (utilizare), trecerea acestora prin fazele de prelucrare pana la magazin de
produse finite, expedierea produselor la beneficiar prin magazine proprii sau specializate.
Stocurile optime de productie asigura realizarea urmatoarelor fenomene tehnico-economice, de
mare importanta pentru unitatile agroalimentare:
a) utilizarea la capacitatea totala a activelor fixe si a depozitelor;
b) utilizarea optima a fortei de munca;
c) utilizarea eficienta a materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc;
d) respectarea tehnologiilor la fiecare ramura de productie si produs;
e) utilizarea optima a spatiilor de depozitare, cu efecte favorabile asupra costurilor unitare
de depozitare;
f) cresterea profitului, etc.
Aceasta functie vitala a stocurilor nu justifica decizia agentilor economici de supradimensionare
a lor, pentru ca stocurile determina imobilizari de capital antrenat in cumpararea de materiale sau
produse finite stocate si inca nevandute. Detinerea de stocuri necesita, in acelasi timp, spatii special
amenajate si dotate, cheltuieli de depozitare, taxe de asigurare, dobanzi pentru credite (daca este cazul)
etc, amplificand efortul investitional al agentilor economici. La aceasta situatie se adauga efectele
negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate; sub acest aspect nu ar fi
justificata formarea de stocuri, dar in procesul de furnizare, aprovizionare si utilizare a resurselor
83
materiale, intervine influenta multor situatii si factori cu actiune permanenta sau conjuncturala
care conditioneaza in mod obiectiv necesitatea formarii de stocuri. Astfel, situatiile de forta majora
determina formarea de stocuri sub forma rezervei nationale, periodicitatea productiei la furnizori sau a
transportului determina formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala aparitie a unor dereglari,
perturbatii in livrarile de la furnizori sau in transport determina formarea de stocuri de siguranta la
consummator sau in magazinele de desfacere; intreruperea sau intensificarea productiei sau a
transportului ca urmare a conditiilor naturale si de clima sau datorita sezonalitatii productiei (mai ales
in agricultura) determina formarea stocurilor sezoniere; necesitatea conditionarii materialelor inaintea
trecerii lor in consum implica constituirea stocurilor de pregatire sau conditionare.
Sunt si alte situatii care genereaza necesitatea formarii de stocuri intre care pot fi amintite cea in
care se are in vedere minimizarea cheltuielilor de cumparare, aducere, depozitare si administrare a
resurselor materiale. Indiferent de situatie sau de factorul de influenta, este necesare efectuarea de
analize si calcule economice care sa determine strategia si politica in domeniul formarii stocurilor de
la o etapa la alta, in functie de noile conditii care apar pe piata interna si internationala de resurse
materiale, de mutatiile in structura cererilor de consum sau in potentialul de furnizare a unitatilor
aferente de resurse materiale.
B. Functia de asigurare a unor rezerve de resurse materiale deficitare, pentru care se fac
calcule de eficienta economica, cu privire la justificarea deciziei de constituire a stocurilor de rezerva,
care determina cresterea cheltuielilor de stocare, si daca aceste cheltuieli sunt negociate prin oscilatiile
preturilor de asigurare a resurselor materiale de pe piata interna sau internationala; sau trebuie facute
calcule cu privire la pagubele aduse de neasigurarea cu resurse materiale in cantitati optime.
Principala problema care se pune in fata agentilor economici se refera la stabilirea tipurilor de
stocuri care trebuie constituite si nivelul acestora; optiunile fiind formulate in urma raspunsului la
intrebarea: ce avantaje si ce pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau mai putin, pentru
perioade mai lungi sau mai scurte de timp ? Raspunsul consta in stabilirea unui “prag optim” care sa
asigure un echilibru al efectelor negative si positive specifice unei situatii sau alteia. Pentru aceasta
este necesara, in primul rand, cuantificarea efortului de stocare (Es) pe care il face unitatea economica,
efort ce se compune din efortul direct (Eds) si din efortul indirect (Eids), rezultand urmatoarea relatie
de calcul:
Es=Eds+Eids
84
In cadrul efortului direct de stocare, principalele elemente care determina marimea
acestuia, sunt:
a.cheltuielile cu salariile muncitorilor si ale personalului administrative din depozite, inclusiv
cotele pentru impozitul pe salarii si asigurarile sociale aferente (Cs);
b.cheltuielile pentru energia electrica, combustibil, lubrefianti, abur, etc, destinate proceselor de
manipulare, depozitare-conservare (Ct);
c.cheltuieli cu amortismentul mijloacelor fixe ale depozitelor si celorlalte mijloace fixe (Ca);
d.cheltuieli pentru intretinerea si repararea echipamentelor (Cr);
e.cheltuieli pentru iluminat, incalzit si pentru climatizarea unor spatii de depozitare (Ci);
f.cheltuieli pentru materialele auxiliare, de intretinere necesare activitatii de depozitare (Cma);
g.cheltuieli determinate de pierderi prin perisabilitate sau scazaminte admise (Cp).
In concluzie, marimea totala a efortului direct de stocare (exprimata in lei) se poate calcula cu
ajutorul relatiei:
Eds=Cs+Ct+Ca+Cr+Ci+Cma+Cp
Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitarii finantarii pentru achizitionarea si stocarea
materialelor care se pot inregistra in ipoteza nestocarii si folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel
disponibilizate, la dezvoltarea capacitatilor de productie, efectuarea unor noi investitii, crearea
conditiilor pentru dezvoltarea productiei si pentru obtinerea unui spor de profit.
C. Crearea de stocuri sezoniere care sa preintampine deficitul de resurse materiale in
situatiile in care consumurile de resurse materiale sunt mai mari (exemplul campaniiilor agricole).
Formarea acestor stocuri se realizeaza in perioadele de presezon prin acumulari esalonate in limitele
necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul de iarna sau pentru campaniile agricole.
D. Stocurile constituie sursa de informatie pentru unitatile agroalimentare in ceea ce priveste
studierea pietei produselor intermediare sau finale. Evidenta stricta a stocurilor de catre unitatile
agroalimentare reprezinta o cale de prevenire a constituirii stocurilor supradimensionate sau
subdimensionate (atat pentru resursele materiale aflate in stoc, cat si pentru produsele finite).
E. O alta functie importanta a stocurilor de productie e aceea de indicator de baza pentru
fundamentarea programului de asigurare cu resurse materiale, aceasta deoarece (asa cum se stie)
dintre cei patru indicatori de baza ai relatiei de calcul a necesarului de aprovizionat, dar sunt
reprezentate de stocuri de productie: stocul preliminat a exista la inceputul perioadei de program (Si)
85
si stocul preliminat a exista la sfarsitul perioadei de program (Sf). Fundamentarea obiectiva a celor
doua categorii de stocuri contribuie la asigurarea unui program de aprovizionare real, cu efecte
positive asupra realizarii obiectivelor din programul de productie cu costuri minime, adica se poate
obtine eficienta maxima.
F. Functia de fundamentare a suprafetelor optime de depozitare a resurselor materiale, care
deriva din insasi relatia de calcul a suprafetei principale de depozitare:
Smn
Sp= —— in care:
Qmp
-Smn =stocul maxim normat ce urmeaza a fi supus depozitarii;
-Qmp=cantitatea de resurse materiale ce se poate depozita pe un metru patrat.
G. Stocurile de resurse materiale contribuie la dimensionarea optima a cheltuielilor de
circulatie, deoarece ele necesita cheltuieli de transport, depozitare, manipulare, dobanzi suportate
pentru credite, pierderi etc, toate aceste cheltuieli sunt parti componente ale costului de asigurare a
resurselor materiale. Preocuparea unitatilor agroalimentare ar trebui sa fie indreptate catre realizarea
acestor cheltuieli, cu efecte positive asupra costului unitar al produselor finale. De asemenea, stocurile
stau la baza determinarii volumului activelor circulante si la stabilirea necesarului de resurse
financiare (bani), care pot fi procurati fie din credite, fie din surse proprii.
Din functiile pe care le au stocurile, se poate deduce ca acestea conditioneaza, in mare masura,
realizarea programului de productie si a celui de comercializare a produselor finale (in consecinta),
ceea ce inseamna ca ele trebuie sa se bucure de o atentie deosebita din partea factorilor de raspundere
de la nivel de unitate economica mai ales in sensul prevenirii formarii stocurilor supradimensionate
sau subdimensionate.
Literatura de specialitate trateaza foarte divers criteriile de clasificare a stocurilor de resurse
materiale si de produse finite, totusi, dupa parerea noastra cele mai importante criterii de clasificare
sunt:
a) Dupa destinatia lor, stocurile se impart in:
a. stocuri pentru consum final (stocuri de produse finite);
b. stocuri care mai intra intr-un nou proces de productie (stocuri pentru consum
intermediar) sau intr-un process de comert (stocuri pentru revanzare).
86
b) Dupa locul de constituire, stocurile pot fi:
-stocuri la unitatile producatoare;
-stocuri la unitatile consumatoare;
-stocuri la unitatile de comert cu ridicata;
-stocuri la unitatile de comert cu amanuntul;
-stocuri la consumatorii individuali;
-stocuri la consumatorii colectivi;
-stocuri la rezerva de stat;
-stocuri aflate in timpul transportului sau in curs de aprovizionare.
c) Dupa perioada pentru care se formeaza si in functie de organizarea utilizarii lor in
productie sau vanzare, stocurile se impart in urmatoarele grupe:
a. stocuri curente;
b. stocuri de rezerva;
c. stocuri sezoniere;
d. stocuri in pregatire (de conditionare).
d) Dupa functiile lor in managementul productiei si al aprovizionarii , stocurile de resurse
materiale sau produse finite pot fi:
a. stocul initial;
b. stocul final;
c. stocul mediu;
d. stocul preliminat;
e. stocul maxim-normat;
f. stocul minim-normat.
e) Dupa ritmul de miscare, stocurile pot fi:
-stocuri cu miscare rapida (de preferat a se intalni in cele mai dese cazuri);
-stocuri cu miscare lenta;
-stocuri fara miscare;
-stocuri strategice (stocuri de rezerva, stocuri sezoniere etc.).
f) Dupa modul de calcul si de fundamentare, stocurile pot fi:
a. stocuri cu fundamentare stiintifica;
87
b. stocuri fara fundamentara stiintifica, pasibile a genera stocuri
supradimensionate sau subdimensionate.
In concluzie, se poate spune ca formarea stocurilor de productie in cadrul unitatilor
consumatoare reprezinta o necesitate obiectiva, deoarece unitatile beneficiare ale resurselor materiale
au, in marea lor majoritate, productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale au in marea lor
majoritate, productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale de la furnizori se realizeaza
periodic (la anumite intervale de timp). In aceste conditii, pentru asigurarea continuitatii procesului de
productie este necesar ca in unitatile economice beneficiare sa existe, in permanenta, un stoc de
resurse materiale.
Spv*360 Spv
Dr= ———— sau ——
Nv Cmzv
Spv=stocul mediu de productie in expresie valorica (lei, mii lei, mil lei);
Nv=necesarul valoric de resurse materiale pentru realizarea programului de productie (mii lei,
mil lei );
Cmzv= consumul mdiu zilnic in expresie valorica.
-Numarul de rotatii (Nr) in perioada in perioada de gestiune (ani, trimestru, semestru) calculat
cu relatia:
360 Nv
Nr= —— sau —— in care:
Dr Spv
Nr=numarul de rotatii exprimat in zile.
Se poate spune ca, diminuandu-se stocul mediu de productie se reduce numarul de zile ale unei
rotatii si, corespunzator, va creste numarul rotatii pe perioada de calcul, ceea ce duce la cresterea
profiturilor.
e) Corelatia dintre stocurile de productie si indicatorii din programul de aprovizionare,
manifestata in doua sensuri si anume:
- stocul de productie, indicator distinc al planului de aprovizionare sub denumirea de stoc final intr-o
anumita structura si marime, asigura continuitatea alimentarii consumului productiv atat in cursul
perioadei de gestiune, cat si in primele zile ale anului urmator, pana la prima intrare de materiale
(stocul de productie, ca stoc final reprezinta suportul material de formare a stocului de la inceputul
anului viitor);
90
- necesarul de materiale pentru indeplinirea programului de productie imbraca, in perioada
dintre primirea-receptia resurselor materiale si consumul acestora, forma de stoc current; de cantitatile
in care se asigura necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului current. Rezulta ca volumul
fizic si valoric al necesarului de materiale pentru indeplinirea programului determina direct nivelul de
formare a stocului current, implicit a celui de productie, ca si volumului capitalului circulant afferent.
f). Corelatia dintre stocurile de resurse materiale si capitalul tehnic al unitatilor agroalimentare
prin aceea ca stocurile sunt componente ale capitalului circulant, iar pe masura ce ele sunt trecute in
consum, materialele din stoc sunt transformate in produse sau incorporate in lucrari, servicii destinate
vanzarii sau contractate de clienti.
g). O corelatie cu semnificatie economica deosebita este cea intre stocuri si veniturile firmei care
reprezinta sursa de finantare a stocurilor, prin aceea ca se influenteaza modul de repartizare pe
destinatii de utilizare a veniturilor agentilor economici. O situatie economica financiara favorabila este
caracterizata printr-un “raport continuu descrescator” intre volumul de stocuri de resurse materiale si
veniturile firmelor; aceasta inseamna ca, de la o etapa la alta, se aloca o parte mai mica din venituri
pentru formarea stocurilor de productie si o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltarii
unitatii, extinderii activitatii productive a acesteia si sporirii, astfel, a cifrei de afaceri.
In concluzie, se poate spune ca stocul de productie este un indicator important al activitatii
economice a unitatilor economice; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor
materiale si financiare de care dispune sau pe care si le-a asigurat unitatea economica si eficienta
utilizarii lor. De volumul si structura lor depind eforturile investitionale pe care trebuie sa le faca orice
agent economic pentru achizitionarea, aducerea, depozitarea si pastrarea resurselor materiale stocate.
Qn*Cl
S= 2*
t*Cs
Cm= 2*Qn*t*Cl*Cs
b). Metoda Wilson prin care se determina lotul optim pentru o comanda (egal cu stocul curent
maxim):
2S*A
Q= —— in care:
V*T
Q=reprezinta cantitatea optima de comandat;
S=consumul normat al unui produs;
A=cheltuielile pentru o comanda;
V=pretul unitar al produsului;
T=cheltuielile de stocare.
c). Metoda Osipovici are in vedere optimizarea intervalului dintre livrari prin loturile de livrare
comandate:
2B
T= in care
a*Cus
T=reprezinta intervalul dintre livrari;
B=cheltuielile de transport;
a=consumul dintr-un anumit material intr-o anumita perioada (determinate in zile);
Cus=cheltuielile de stocare.
d). O metoda adecvata conditiilor organizatorice si metodologice din tara noastra este aceea de
comparare si minimizare a cheltuielilor totale de aprovizionare. Dupa aceasta metoda marimea
102
stocului current de productie va fi optima atunci cand cheltuielile totale pe unitatea de material (t,
m, n, etc) vor fi minime:
Ca=Ct+Cd+Cpr, in care:
Ca=reprezinta cheltuielile de aprovizionare pe unitatea de material;
Ct=cheltuielile de transport;
Cd=cheltuielile de depozitare;
Cpr=cheltuielile de primire-receptie.
10%
20%
105
70%
A B C
CAPITOLUL V
Înainte de a vedea cum se pot clasifica depozitele după anumite criterii este bine să se cunoască
factorii de influenţă şi principiile de care trebuie să se ţină seama la organizarea depozitării
mijloacelor de producţie.
Dintre factorii principali care influenţează organizarea depozitării materialelor pot fi enumeraţi:
- cantitatea şi volumul (greutatea) materialelor care urmează a fi depozitate;
- destinaţia materialelor depozitate;
- varietatea (structura) nomenclaturii de materiale;
- ritmicitatea primirii şi a consumului de materiale;
- caracteristicile materialelor şi a produselor depozitate;
- metodele de pregătire a materialelor pentru a putea fi utilizate în procesul de producţie;
- metodele de alimentare a fermelor, sectoarelor şi a locurilor de muncă cu materiale.
Toţi aceşti factori influenţează organizarea sistemului de depozitare atât din punct de vedere al
numărului, al tipurilor şi dimensiunii depozitelor, cât şi din punct de vedere al metodelor şi tehnicilor
de organizare a păstrării materialelor.
De exemplu, vor exista deosebiri esenţiale, ca urmarea influenţei caracteristicilor materialelor
depozitate: de natură industrială sau denatură agricolă; piese de schimb sau carburanţi; materiale
lemnoase sau materiale de cauciuc; seminţe sau material de plantat; nutreţuri fibroase sau nutreţuri
combinate etc.
De asemenea, forma de prezentare a materialelor constituie un element care influenţează modul de
depozitare. Astfel, un material poate fi prezentat: în vrac sau ambalat;
• în vrac, adică în grămezi neordonate formate din pulberi, granule, bucăţi etc. fără ambalaj;
• ambalat, adică în saci, lăzi, containere etc.
Desigur că depozitele pentru păstrarea materialelor în vrac vor fi altfel organizate decât cele pentru
păstrarea materialelor ambalate.
Lucerna fân va fi altfel depozitată decât făina de lucernă, granule de lucernă sau brichetele de lucernă.
În acelaşi timp, făina de lucernă va fi depozitată diferit în funcţie de forma de prezentare: în vrac
sau ambalată. La fel se pune problema pentru îngrăşămintele chimice, seminţe şi alte resurse de
producţie folosite în agricultură.
111
Principii de amplasare şi de aşezare a materialelor în depozite
INTRARE IEŞIRE
În practică, alegerea celui mai corespunzător tip de depozit trebuie făcută numai după o examinare
temeinică a factorilor tehnico-economici, care sunt hotărâtori pentru desfăşurarea corespunzătoare
activităţii de depozitare. Un moment deosebit îl constituie alegerea tipului de depozit în funcţie de
condiţiile necesare pentru protejarea produselor faţă de factorii climatici, geografici, economici etc.
118
Varietatea resurselor materiale şi a produselor finite care circulă în economie, cu caracteristici
tehnice, aspectuale, calităţi, sortimente diferite, determină alegerea unui mod de depozitare.
Sunt produse care într-un timp scurt, ţinute sub influenţa ploilor, ninsorilor, brumei, pot mucegăi
imediat, iar altele, ţinute în aceleaşi condiţii de depozitare, chiar într-un timp mai lung de depozitare,
sunt mai puţin influenţate sau chiar deloc. Sunt produse care la radiaţii solare sau la temperaturi peste
zero grade încep să intre în dezintegrare chimică, iar altele care, deşi rezidă mai mult în aer liber, aşa
cum au fost livrate de furnizori, după un timp încep să îmbătrânească, să cedeze influenţei factorilor
din atmosferă.
Elementul principal pentru a asigura menţinerea calităţii materialelor şi produselor în timpul
depozitării îl constituie construcţia şi amenajarea depozitelor, precum şi condiţiile tehnice ce trebuie
asigurate pe toată durata, pentru a înlătura efectele factorilor climatici; astfel, depozitele deschise sunt
alese pentru materialele şi produsele mai rezistente la influenţa precipitaţiilor atmosferice şi
impurităţilor de tot felul din zona respectivă. Ele sunt rezervate mai ales produselor ambalate, sau
pentru încărcarea-descărcare mai uşoară în (sau din) mijloacele de transport.
St=Sp+Sa+Ss+Sc
Sp=Smn/Qmp, în care:
Nr = Nd/n, în care:
121
Nr – Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor;
Nd – Numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea întregului stoc de materiale;
n – Numărul de despărţituri dintr-un raft.
Apoi se trece la calcularea suprafeţei pentru depozitarea efectivă (Sp). În cazul depozitării în
rafturi, suprafaţa efectivă (principală) este reprezentată de suprafaţa ocupată cu rafturile şi se poate
calcula folosind formula:
Deşi nu este o activitate direct productivă, depozitarea contribuie nu numai la păstrarea integrităţii
cantitative a resurselor materiale şi produselor finite, ci şi la creşterea valorii acestora prin efectuarea
unor activităţi de sortare, condiţionare, ambalare etc. a acestora. În plus, depozitele asigură recepţia,
manipularea şi expedierea către beneficiari sau la locurile de muncă a produselor, făcând legătura între
sfera producţiei şi cea a circulaţiei.
123
Toate aceste activităţi implică cheltuieli care se diferenţiază, la aceeaşi grupă de produse, după
sistemul de depozitare, gradul de mecanizare lucrărilor de manipulare, sortare, calibrare, ambalare,
încărcare, descărcare etc.
Unul dintre indicatorii influenţaţi direct de sistemul de depozitare îl constituie pierderile cantitative
şi calitative în timpul depozitării, pierderi a căror valoare trebuie inclusă în totalul cheltuielilor de
depozitare.
În studierea eficienţei economice a depozitării producţiei trebuie să se ţină seama de multitudinea
de factori care influenţează, pe de o parte costul depozitării, iar pe de altă parte calitatea depozitării.
Este vorba de elemente comune studierii eficienţei economice a producţiei, cât şi de elemente
specifice activităţii de depozitare (cheltuieli de manipulare a materialelor în depozite, pierderile din
perioada de depozitare etc.).
Un criteriu important de diferenţiere a sistemului de indicatori ai eficienţei economice a depozitării
mijloacelor de producţie îl constituie diversitatea lucrărilor de condiţionare a materiilor prime şi
materialelor. Aşa de exemplu, la staţiile de condiţionat şi calibrat porumb se urmăresc nu numai
indicatori de depozitare ci şi indicatori privind eficienţa economică a prelucrării boabelor de porumb
gata pregătite pentru însămânţare.
Sistemul de indicatori ai eficienţei economice a depozitării resurselor materiale şi produselor finite
se referă la diferitele laturi ale procesului economic de depozitare prin care se urmăreşte cuprinderea
tuturor elementelor de cheltuieli în raport cu efectul economic.
Atât pentru proiectarea unor spaţii de depozitare, cât şi pentru exploatarea efectivă a acestora se
foloseşte acelaşi sistem de indicatori cu deosebirea că rolul de indicatori principali în proiectare îl
joacă cei legaţi de eficienţa economică a investiţiilor, pe când în exploatarea depozitelor pe primul
plan se situează indicatorii privind costurile de depozitare.
Indicatorii principali utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a depozitării resurselor
materiale sunt grupaţi astfel:
A. Un prim grup de indicatori se referă la eficienţa economică a investiţiilor care are în
componenţă:
a) Investiţia specifică pe unitatea de capacitate de depozitare (tona, metru pătrat, metru cub,
Is – investiţia specifică;
It – investiţia totală;
Cd – capacitatea de depozitare.
În cazul de faţă, investiţia totală şi capacitatea de depozitare reprezintă indicatori secundari cauzali
ai investiţiei specifice.
b) Termenul de compensare a investiţiei se calculează ca un raport între investiţia totală şi
economia anuală de cheltuieli de depozitare, rezultând numărul de ani în care investiţia făcută
pentru o anumită capacitate de depozitare se recuperează pe baza economiei de cheltuieli.
Astfel, relaţia de calcul utilizată este:
Tc = It / Ecd, în care:
Ke = 1/ Tcs, în care:
Ef = Q/ Ff; sau
Ef = V/ Ff, în care:
Ca – cifra de afaceri.
În condiţiile economiei de piaţă, unde scopul oricărui agent economic este de a obţine profit şi de a
fi competitiv pe piaţă, necesitatea determinării indicatorilor de eficienţă devine tot mai acută.
CAPITOLUL VI
DISTRIBUŢIA PRODUSELOR AGROALIMENTARE
Având in vedere diversitatea de produse supuse distribuţiei este foarte important a se stabili o
strategie optimă de distribuţie a produselor. Această strategie vizează atât proiectarea unor canale de
distribuţie, care să contribuie la satisfacerea cerinţelor consumatorilor în momentul, cantitatea,
calitatea şi la locul dorit de către aceştia, cât şi fundamentarea unei logistici de distribuţie care să
genereze cele mai mici costuri.
Canalele de distribuţie reprezintă itinerariul pe care producătorii agroalimentari îl parcurg de la
producător la consumatorul final. Un canal de distribuţie are obligatoriu două verigi de bază:
producătorul şi consumatorul final.
Proiectarea canalelor de distribuţie trebuie să ţină cont de caracteristicile, particularităţile
produselor agroalimentare supuse distribuţiei şi de cele 3 dimensiuni ale unui canal de distribuţie:
lungimea, lăţimea şi adâncimea canalului de distribuţie.
În cadrul produselor agroalimentare dimensiunea canalelor de distribuţie se caracterizează prin
următoarele trei dimensiuni:
a) lungimea canalului – reprezintă numărul de verigi prin care produsele trec pentru a
X P1 X C1
XI
X P2 X C2
X
X X C3
X I n-1
X Pn X Cn
c) adâncimea canalului – locul de “apropiere” al produselor agroalimentare faţă de
consumatorul final.
Canalele de distribuţie pretabile produselor agroalimentare sunt următoarele:
1. Canalul direct : PRODUCĂTOR – COSUMATOR FINAL
Este specific produselor agroalimentare care sunt vândute prin magazinele proprii ale entităţii
producătoare. Se practică aceste gen de canal pentru produsele alimentare gen: carne şi preparate din
carne, lapte şi preparate din lapte, peşte şi preparate din peşte.
Acest tip de canal este practicat de către micii producători de legume şi fructe care practică aşa
numitul “comerţ la tarabă”, fiind un comerţ dezorganizat şi neigienic, având toate defectele unui canal
de distribuţie.
Distribuţia directă constituie forma de distribuţie clasică practicată în cea mai mare parte de
producătorii particulari. Este o variantă de distribuţie care presupune transportul produselor către
magazinele proprii de desfacere sau către piaţa de desfacere, prima variantă determină cele mai mici
preţuri pe piaţă, iar cea de-a doua duce în cele mai dese cazuri la ineficienţă economică, deoarece
cantităţile transportate sunt mici, protecţia contra perisabilităţii inexistentă, iar comerţul este neigienic.
Avantajul acestei forme de comerţ constă în aceea că produsul poate fi urmărit pe întreaga lui
filieră la care se adaugă faptul că datorită preţurilor mici practicate produsele agroalimentare se vând
într-o perioadă scurtă de timp, eliminându-se pericolul perisabilităţii.
136
Principalul dezavantaj este că aria de acoperire a pieţei este destul de restrânsă,
unităţile agroalimentare, în marea lor majoritate private nu reuşesc să-şi înfiinţeze magazine de
desfacere pe o rază suficient de mare.
În acest fel riscul nerealizării întregii producţii creşte, de aceea se apelează la comerţul prin
magazine de vânzare ale altor unităţi economice.
2. Canalul scurt : PRODUCĂTOR – INTERMEDIAR – INTERMEDIAR – CONSUMATOR.
altor produse perisabile. Acest sistem reprezintă o formă specifică de canal lung, menit să contribuie la
omogenizarea producţiei din punct de vedere calitativ.
137
cantităţi vagonabile (mari). Practicarea acestei forme este condiţionată de gradul de apropiere de
calea ferată atât a vanzătorilor, cât şi a beneficiarilor.
3. Transportul pe apă – este practicabil cu succes în cazul României pe fluviul Dunăre ( pentru
piaţa internă ) şi pe Marea Neagră ( pentru export ). Este preferabil transportul mixt ( de
persoane şi produse ).
4. Transportul aerian – care deţine ponderi nesemnificative în total, pentru produsele
agroalimentare destinate pieţei; se practică cu succes pentru transportul florilor. Se preferă
transportul mixt ( persoane şi produse ).
STOCAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop gestionarea eficientă a
stocurilor prin fundamentarea stocurilor optime, asigurarea recepţiei cantitative şi calitative, prin
dimensionarea partizilor ( cantităţilor ) de produse ce urmează a fi livrate, asigurarea stocurilor de
rezervă, a celor sezoniere şi a celor în pregătire.
Utilizează metode performante de gestionare a stocurilor, vizează realizarea celui mai mic cost
de stocare pe unitatea de produs.
140
DEPOZITAREA – produselor agroalimentare se află în strânsă legătură cu
activitatea de stocare şi are ca principală particularitate asigurarea condiţiilor de microclimat,
capabile să menţină, să păstreze cantitatea şi calitatea produselor.
Depozitele se împart în mai multe categorii ( în funcţie de gradul de perisabilitate a produselor):
a) magazii simple – fără investiţii specifice în asigurarea climatului ( pretabile pentru podusele
care pot fi depozitate pentru o perioadă de timp ).
b) Silozurile – pretabile pentru cereale
c) Depozitele cu ventilaţie mecanică
d) Depozitele frigorifice
MANIPULAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop creşterea productivităţii
muncii în această activitate, prin utilizarea unor mijloace mecanice de manipulare. Aceasta se poate
înregistra în condiţiile în care funcţia ambalajului ( principală ) devine cea de uşurare a activităţii de
manipulare ( igienizare a produselor ).
FLUXUL INFORMAŢIONAL – reprezintă poate cel mai important element al logisticii de
distribuţie deoarece este util tuturor participanţilor la filiera de produse agroalimentare astfel:
a) Producătorul agroalimentar - printr-o informare corectă şi la timp reperează foarte uşor pieţele
profitabile şi îşi orientează producţia către acele pieţe profitabile.
b) Cosumatorii - printr-o informare corectă pot să-şi asigure maximum de utilitate cu veniturile de
care dispun.
c) Producătorii de ambalaje - ştiu care este cerinţa de astfel de produse şi îşi adaptează producţia la
cerere.
d) Transportatorii / unităţile de transport – îşi programează structura “parcului auto” şi aleg rutele
optime de transport.
e) Ministerul Transporturilor – îşi fundamentează politica privind infrastructura rurală şî regională.
f) Guvernul – îşi programează politica de piaţă ( marketing ) a produselor agroalimentare etc.
Este cunoscut faptul că înfiinţarea şi întreţinerea unui sistem informatizat pentru pieţele
agroalimentare implică investiţii enorm de mari, care nu pot fi susţinute de către sectorul privat. De
aceea constituirea şi întreţinerea sistemului informatic cade în sarcina sectorului public.
141