Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În limbajul cotidian se discută, adesea, pe firul aplicaţiilor unor expresii precum: om cult,
cultură înaltă, cultură de masă, cultură medie, cultură populară, cultură de elită, cultură
clasică, cultură modernă, cultură politică, cultură universală etc. Toate acestea ne repun în
situaţia să ne întrebăm ce este de fapt cultura? Cu siguranţă sensul modern al conceptului
de cultură a fost utilizat pentru prima oară de către Edward B. Tylor şi a fost definit în
lucrarea “Primitive culture” – Londra, 1871: “Cuvântul cultură sau civilizaţie, în sensul
său etnografic cel mai răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde ştiinţele,
credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite
de om, ca membru al societăţii.” Astfel înţeleasă, cultura constituie un rezultat al
dezvoltării mentale, spirituale şi organizaţionale a societăţii. În acelaşi secol, termenul de
cultură a fost corelat, până la identificare, cu cel de civilizaţie. A. Comte, de pildă,
considera că civilizaţia constă în dezvoltarea spiritului uman, în dezvoltarea acţiunii
omului asupra naturii care este, de fapt, consecinţa directă a dezvoltării spiritului.
Ulterior, O. Spengler avea să susţină că civilizaţia constituie destinul inevitabil al unei
culturi, reprezintă stadiul cel mai exterior şi mai artificial la care poate ajunge specia
umană. Pornind de la astfel de conotaţii, în secolul nostru s-a operat amplu cu expresiile
“cultură materială” şi “cultură spirituală”, “cultură explicită” şi “cultură implicită” (valori
spirituale, atitudini, idealuri, simboluri etc.), “cultură reală” şi “cultură ideală”,
“subcultură” şi “contracultură”, transmitere culturală, aculturaţie etc.
Indiferent de tipul de discurs referitor la cultură, în subsidiar toţi sociologii sunt de acord
asupra câtorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un
produs socio-istoric care dă măsura omului, prin cultură omul se deosebeşte de toate
celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achiziţiile agenţilor acţiunii sociale
rezultate din creaţie, cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis
din generaţie în generaţie, este moştenirea învăţată şi socialmente transmisă etc. întrunesc
acordul antropologilor, sociologilor, umaniştilor. Astăzi este evident pentru toţi cei care
studiază societatea şi istoria ei că orice comunitate umană, orice agent al practicii sociale
(individ, întreprindere, partid politic, stat, elită politică etc.) posedă o cultură specifică,
concretă, care influenţează, determină dezvoltarea totală a membrilor componenţi. La
naştere, orice individ uman găseşte o cultură gata constituită (modele, tipare, paradigme,
coduri, simboluri, obiceiuri, tradiţii, norme, mentalităţi, valori). Omul va asimila, va
dobândi umanitatea pe măsură ce va deveni un subiect cultural, pe măsură ce-şi va
interioriza valorile culturale. Aceasta se obţine prin educaţie, autoeducaţie, prin acţiunea
factorilor de socializare. Prin transmitere culturală (sau, prin ceea ce Ralph Linton
numea, “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”) fiinţele omeneşti s-au transformat
în specia dominantă pe Pământ. Într-un astfel de sistem de referinţă cultura politică deţine
locul ei specific şi joacă un rol privilegiat.
Expresia cultură politică a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai
ales în preocupările cercetătorilor americani. Desigur, au existat termeni generici care
acopereau aceeaşi realitate cu multe secole înainte de apariţia acestei expresii, termeni
utilizaţi într-un discurs enciclopedic, cu o conotaţie contemplativă sau metafizică. Dar de
această dată expresia a fost astfel definită (de pe poziţiile filosofiei pragmatice) încât să
poată fi utilizată pentru a compara sistemele şi regimurile politice contemporane, pentru a
desprinde tendinţe, reguli şi mecanisme de intervenţie în viaţa politică în sensul adâncirii
democraţiei, a sporirii eficienţei activităţilor de guvernare, de gestiune a afacerilor
publice. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate deci culturii politice a
democraţiei şi structurilor, proceselor sociale care o susţin. Gabriel A. Almond şi
Bingham G. Powell, în 1966, scriau: “Cultura politică este un model de atitudini
intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem
politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă
importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: orientări cognitive,
exacte sau mai puţin exacte, pe tema subiectelor şi convingerilor politice; orientări
emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi
orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei,
presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele
politice”. ) Cu alte cuvinte, cultura politică reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini,
convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic. În acelaşi spirit,
Lucian W. Pye concepea cultura politică drept un set de credinţe şi atitudini care dau sens
vieţii politice şi care oferă regulile menite să regleze comportamentul politic. Ea cuprinde
atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. La fel, politologul
englez Al. Ball considera că în ansamblul ei, cultura politică se compune din atitudini,
credinţe, emoţii şi valori ale realităţii legate de viaţa politică. Iar francezul Y. Schemeil
preferă expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru că în
realitate nu există o cultură politică unică; pot însă exista note comune ale acestor
multiple culturi politice: atitudinea faţă de sistemul politic, credinţele şi semnificaţiile
politice pertinente pentru o colectivitate.
Toate aceste definiţii ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează
predilect dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile
psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă (cunoştinţe, explicaţii,
interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau
emoţională (exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au
un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea evaluativă
exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în
funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale
culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale
populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare. În funcţie de modelul în care
se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective şi evaluative, rezultă
după G. Almond şi Sidney Verba următoarele tipuri de cultură politică:
Celor trei tipuri de cultură li se adaugă, sub imboldul mijloacelor audiovizuale – scria
R.G. Schwartzenberg, cultura politică “de spectacol” care este dăunătoare într-un alt fel
decât cultura de supunere. Dacă aceasta din urmă asigură dominaţia mărturisită şi admite
violenţa deschisă, “cultura de spectacol nu este decât simulare, artificiu, parodie. Este
reprezentarea înşelătoare a democraţiei, simulacrul culturii de participare. Individul se
crede liber, activ, influent. Se crede un actor al sistemului politic, când în realitate nu este
decât un spectator, păcălit, amăgit de “jocul politicii”, pe fundalul micilor ecrane şi după
perdelele cabinelor de vot.” Astfel, cultura de spectacol vine să înlocuiască în mod
insidios cultura de participare, iar spectacolul politic înlocuieşte democraţia, fiind readusă
la ordinea zilei problema înstrăinării politice a omului chiar în societăţile democratice.
Într-o altă perspectivă – cea praxiologică, cultura politică aparţine subiecţilor acţiunii
politice, celor care în mod direct sau indirect fac politică, se raportează la viaţa politică
fie în calitate de conducători, fie de conduşi, cu specificarea că în societăţile democratice
cele două statusuri (conducător, condus) sunt cumulate de majoritatea cetăţenilor. Cultura
politică este o realitate prezentă în toate societăţile organizate după criterii politice, fiind
rezultatul eforturilor cumulative ale generaţiilor ce s-au succedat în istorie de a înfăptui o
ordine socială în care viaţa indivizilor să fie posibilă, să fie garantată, în care să se asigure
premisele necesare bunei funcţionări a întregului corp social (popor, naţiune, colectivitate
umană), progresului social şi dezvoltării personalităţii membrilor corpului social.
Fiind o componentă a ansamblului culturii unei societăţi, cultura politică are aceleaşi
componente structurale dar care gravitează în jurul valorilor politice şi care ghidează
desfăşurarea acţiunii politice, funcţionarea sistemului politic al societăţii. Pentru că există
o diversitate imensă de colectivităţi umane organizate politic şi o varietate impresionantă
de agenţi politici concreţi, rezultă un pluralism al culturilor politice. Îndărătul elementelor
concrete, specifice ale culturii agenţilor individuali ai practicii politice pot fi depistate
elemente comune, generale şi esenţiale ale culturii politice care sunt corelate funcţional
într-un model. Elementele acestuia sunt:
a) Cognitive, prin care agentul acţiunii reflectă, înţelege, îşi explică faptele politice,
universul politico-social, posibilităţile şi oportunităţile participării sale la practica
politică. Cunoştinţele politice, stocul de informaţie politico-juridică existente în societate
şi mai ales în experienţa agentului acţiunii politice au fost interiorizate sub formă de
achiziţii operaţionale constituind atât o resursă, cât şi un mijloc al practicii politice care
fac posibilă o acţiune conştientă, raţională, responsabilă şi eficientă. Alături de informaţie
politică operaţională, în toate culturile contemporane există şi cunoştinţe, informaţia
contemplative, speculative, situate undeva în fondul pasiv al cunoaşterii şi culturii
politice. Nu este exclusă însă posibilitatea actualizării acestora, a transformării lor în
instrumente operaţionale favorabile sporirii raţionaliăţii şi eficienţei practicii politice în
anumite conjucturi sociale.
b) Axiologice, prin care agenţii acţiunii politice (lideri politici, elita politică, partide,
grupe de presiune, electoratul etc.) evaluează corespunzător unui anumit criteriu fapte,
proceduri ale practicii politice, propriile performanţe, le ierarhizează, stabilesc priorităţi
de acţiune, determină utilitatea, sensul acţiunilor, posibilităţile de alianţă politică etc.
Toate aceste evaluări sunt esenţiale pentru programarea acţiunii, pentru elaborarea
strategiei şi tacticii dar şi pentru corelarea “din mers” a propriilor acţiuni, iniţiate şi
realizate de un agent politic sau altul.
c) Creative, prin care agenţii acţiunii politice prelucrează datele cognitive, afective,
motivaţionale şi moral-voliţionale pe care le posedă în experienţă, construind, elaborând
noi valori politice, rezolvând probleme aduse la ordinea zilei de fluxurile de evenimente
sociale. Toate acestea implică eforturi creative, de adaptare, de construcţie, de producere
a noului; creaţia de valori politice constituind nucleul culturii politice, factorul care dă
măsura succesului în acţiune şi care predetermină anvergura, importanţa istorică a
acţiunii politice întreprinse.
Pluralismul culturilor politice se exprimă atât la scară planetară prin diferenţele între
societăţile politice, între sistemele şi regimurile politice şi popoare, cât şi în cadrul uneia
şi aceleiaşi societăţi.
Subculturile politice pot avea ca suport o clasă socială, o etnie, o grupare religioasă etc.
care, prin reacţie la procesul de omologare şi generalizare a valorilor politice oficiale, îşi
edifică propriile lor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, atitudinilor
şi stilului lor de viaţă la nivelul vieţii comunitare. Subculturile politice rezumă concepţia
despre lume şi viaţă a unor colectivităţi cvasiînchise. După cum arată V. Măgureanu, “ele
nu se opun valorilor oficiale, nu le contestă, dar instituie un fel de paralelism între
valorile grupului, practicate şi recunoscute de membrii săi, şi valorile oficiale, de stat,
care au relevanţă pentru comunităţile respective doar în cazurile care privesc interesul
general sau naţional.” În orice caz, o subcultură politică are o matrice, un tipar care
conferă colectivităţii şi organizaţiei ei politice o identitate, o personalitate. Identitatea
unei subculturi politice se poate baza pe moştenirea sa etnică (cultura promovată de
Partidul Romilor, de U.D.M.R. etc.), pe condiţia sa economică (cultura politică a
aristocraţiei, a săracilor din ghetou, cea promovată de partidul clasei de mijloc etc.), pe
apartenenţa la o provincie (cultura politică promovată de Partidul Moldovenilor, cultura
politică transilvană din secolul al XVIII-lea, a Ţării Bascilor etc.) şi la o istorie (invocată
frecvent în discursul liderilor mai ales).
În acelaşi timp, pe lângă subculturile politice, pot fiinţa contraculturi care au drept
conţinut contestarea făţişă, uneori vehementă a practicii politice oficiale, a valorilor
dominante în societate, propunând adesea schimbări instituţionale radicale. Aşa sunt
culturile politice extremiste (ultranaţionalimul, extrema dreaptă, mişcarea neonazistă din
Germania, Ku Klux Klan-ul în Statele Unite ale Americii, Frăţia Musulmană în Egipt
etc.). Toate aceste formaţiuni şi-au dezvoltat propriile lor tipare culturale, exprimate prin
idei, valori, norme şi stiluri de acţiune, care le pun în opoziţie cu culturile propriilor lor
societăţi. Desigur, manifestarea contraculturilor politice în largul lor are limitări care sunt
oficiale şi foarte puternice în regimurile totalitare (în astfel de sisteme politice
contraculturile sunt scoase în afara legii, purtătorii şi agenţii lor intră frecvent în raporturi
cu organele represive ale statului, contraculturile sunt reduse la tăcere sau se manifestă în
forme latente). În regimurile democratice contraculturile politice au un larg spaţiu de
exprimare ştiut fiind faptul că statul de drept îşi face datoria şi că, totodată, există forme
de toleranţă şi chiar de respect faţă de stilurile culturale care pot părea nefireşti, deplasate.
Cultura politică se exprimă prin acţiunile agenţilor politici. Seriile de acţiuni politice
istorice valorifică în mod coerent întreaga cultură stăpânită de agenţii politici, cu
predilecţie – cultura politică, rezultând diferite stiluri de acţiune politică. Stilul politic (fie
al unui lider, fie al unui partid sau grup de presiune) exteriorizează idealurile, valorile,
proiectele şi normele la care agentul politic aderă, dând o anumită personalitate şi putere
de influenţă acestuia. Stilul unui agent politic este cultura lui în acţiune, este civilizaţia
politică.
Când vine pe lume, fiinţa umană începe să-şi pună în valoare potenţialul social pe care-l
are angajându-se într-un proces continuu de interacţiune cu semenii, învăţând, lărgindu-şi
experienţa cognitivă şi socială, folosindu-şi o gamă diversificată de deprinderi ce îi
permit o participare activă în societate. Acest proces important de învăţare de noi şi noi
roluri sociale de către individ, prin care el îşi dezvoltă o identitate şi se manifestă ca
membru activ al societăţii, este numit socializare.
Primele instanţe de socializare implicit politică, sunt familia (cea mai importantă), şcoala
şi biserica, grupul de vârstă, mass-media; urmează apoi cercurile de prieteni, colectivul
de muncă, armata, instituţiile frecventate, partizanatul etc. După sociologul Norman
Goodman “singurul factor cu adevărat important în socializare este familia. Familia este
prima şi cea mai continuă lume socială pentru sugar şi copil. În familie se stabilesc
primele şi cele mai durabile relaţii intime. Capacitatea comunicativă, în primul rând prin
învăţarea limbii, are loc iniţial în familie. Tot în familie, sugarul şi copilul fac cunoştinţă
cu elementele cheie ale culturii … familia asigură identitatea socială iniţială a copilului în
raport cu rasa, religia, clasa socială şi genul. Şansele generale în viaţă, sănătatea,
longevitatea, gradul de educaţie şi tipul de ocupaţie sunt puternic influenţate de familia în
care copilul se naşte.” Dar mediul familial va determina socializarea copilului
întotdeauna împreună cu ceilalţi factori.
Procesul de socializare politică începe chiar din perioada copilăriei în cadrul unor grupări
formale şi informale (familie, grădiniţă, grupul de vârstă, mass-media, cercul de prieteni,
Biserica etc.), având un puternic suport afectiv. Psihopedagogii au reuşit să determine
momentul când debutează socializarea politico-juridică: vârsta de 5-6 ani când capătă
contur unele procese de bază din structura personalităţii. În copilărie au loc socializarea
de bază (sau primară) la care se adaugă, în perioada maturităţii, socializarea politică
continuă, condiţionată de asumarea de către adult a unor noi iniţiative, roluri prin care îşi
va concretiza statutul de cetăţean. Conţinutul socializării diferă în funcţie de stadiul
ontogenetic, de profilul, scopurile şi valorile grupurilor traversate de fiinţa umană.
Copilul este socializat într-un cadru profund afectiv (familia) iar adultul în medii, de
regulă, interesate, cu viaţă axată pe valori, scopuri şi norme specifice. Adultul va recepta
şi va asimila cultura politică a grupului (a clasei sociale din care face parte, a
colectivităţii, comunităţii etc.) prin raportare la cultura politică oficială, la valorile
instituţiilor dominante în societate.
Socializarea politică, în bună măsură, coincide cu educaţia politică în sens larg (exercitată
de familie, şcoală, universitate, mass-media, de alţi factori educaţionali), dar are o sferă
mai largă prin aportul şi al altor instituţii (organizaţii politice, economice, juridice,
religioase etc.) sau factori cu influenţă spontană, aleatoare. O parte a instituţiilor politice
creează posibilităţi, în special pentru membrii lor, în vederea pregătirii pentru rolul pe
care-l vor practica ulterior, pentru viitoare posturi în lumea elitei politice, fapt denumit
socializare anticipată sau presocializare.
În funcţie de gradul de conformitate cu valorile sistemului politic şi de aportul la inovaţia
politică-juridică, socializarea mai poate fi pozitivă sau negativă. Socializarea politică
pozitivă presupune, în esenţă, conformarea la valorile sistemului, la modelul etico-politic
oficial, manifestarea de către cetăţean a unei conduite creative, inovatoare înăuntrul
sistemului şi nu împotriva lui. Pe când, socializarea politică negativă constă în asimilarea
unei astfel de culturi politice care va conduce la marginalizarea persoanelor respective în
raport cu cultura politică oficială, la dezvoltarea unei contraculturi orientate de valori
opuse sistemului politico-juridic existent (de exemplu: socializarea realizată în cadrul
grupurilor protestatare, a mişcărilor de dizidenţi politici, a formaţiunilor opuse politicii
regimului etc.).
Din punctul de vedere al modului în care se face, socializarea politică poate fi latentă
(informală) şi manifestă (instituţionalizată, formală); conştientă şi inconştientă; cognitivă,
afectivă, atitudinală, voliţională şi creatoare. Aceste variante de socializare pot intra în
diverse combinaţii în cadrul complexului proces de aculturaţie politică – proces rezultat
din contactele , interferenţele dintre două sau mai multe culturi politice. Aculturaţia
politică este totalitatea modificărilor intervenite în tiparele culturale originare atunci când
grupuri de persoane cu culturi politice diferite intră în contact pe termen lung. Culturile
politice care intră în contacte vor suporta modificări intrinseci, reelaborări, schimburi
reciproce, împrumuturi, ajustări etc. Aşa, de pildă, cu ocazia invaziilor, cuceririlor
coloniale, migraţiei internaţionale au loc totdeauna forme de aculturaţie politică fără ca o
cultură politică să reuşească a se impune total celeilalte chiar dacă inegalităţile,
amplitudinile, diferenţele axiologice dintre ele sunt foarte evidente. O socializare
politico-juridică impusă au realizat-o spaniolii în teritorii din America Centrală şi de Sud
pe care le-au cucerit, introducând un control politic, juridic şi religios însoţit de utilizarea
forţei, urmat apoi de impunerea modelului politic şi normativ emanat din civilizaţia
iberică, de resocilizarea politică. În toate cazurile, colonizarea a introdus cultura politică a
metropolei, modelul juridic, economic al acesteia, făcând treptat ilegale normele, regulile
tradiţionale de conduită. Dar resocializarea îi afectează deopotrivă şi pe invadatori care,
adesea, sunt puşi în situaţia să-şi revizuiască atitudinile , să recunoască valoarea unor
elemente ale culturii politice a celor invadaţi etc. Uneori, aculturaţia politică determină un
anumit tip de socializare care poate evolua între două axe: integrare culturală, care face
ca elementele culturii străine să fie încorporate în sistemul politic-social indigen
corespunzător matricii culturale a acestuia, şi asimilarea, ca proces invers de adoptare a
valorilor şi normelor politico-juridice însoţită de eliminarea tradiţiilor, mentalităţilor
indigene.
Astfel de probleme emană din practica tranziţiei României spre economia de piaţă şi o
democraţie matură care demonstrează că instituţiile, legile, Constituţia, oricât de bine
concepute au fost ele, prin ele însele nu sunt suficiente pentru ca statul de drept să devină
o realitate sau ca economia de piaţă să devină o sursă de progres şi de bogăţie. Atâta
vreme cât legiferările, practicile guvernamentale, instituţiile create vor rămâne exterioare
vieţii practice a majorităţii cetăţenilor, câtă vreme cetăţenii vor rămâne indiferenţi, apatici
la schimbările reformatoare, teoria maioresciană îşi va păstra actualitatea, adică
performanţele regimului politic nu vor fi cele aşteptate de societatea civilă. Rezultă de
aici cât de importantă este resocializarea politică a cetăţenilor, generalizarea culturii
politico-civice potrivită realităţilor concrete din România, constituirea unor atitudini
politice active, raţionale care antrenează responsabilitatea cetăţeanului de rând. Dar
formarea unei culturi politice a participării la nivelul omului obişnuit este o chestiune de
timp, uneori de generaţii; este, în primul rând, un rezultat sigur al pedagogiei politice, al
educaţiei civice. Educaţia politică, realizată cu aportul diferitelor instituţii de socializare,
poate grăbi procesul de reformă, poate realiza corelaţia necesară între instituţionalizarea
politico-juridică şi fondul sufletesc, mentalul colectiv, facilitând astfel eficienţa
funcţionării unui sistem politic democratic.
[modifică] Bibliografie
1. ALMOND, Gabriel A., SIDNEY, Verba, “Cultura civică”, Editura Du Style, Bucureşti,
1996
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_politic%C4%83"
Categorii: Articole de curăţat din mai 2006 | Politică | Cultură