Sunteți pe pagina 1din 1

ION MUREŞAN

Poemul care nu poate fi înţeles

Eu lucrez la poemul care nu poate fi înţeles. O, vremuri pe cînd casa noastră înflorea pe ţărmul
El este o piatră neagră şi lucioasă unui limbaj lunecos!
din care brusc începe să crească părul aspru Pe cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare,
a treizeci şi trei de sălbăticiuni; Pe cînd cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare,
El este mlaştină verde ce se întinde în piaţa oraşului - asemeni melcilor urcau pe ziduri…
din trestiile ei latră moale, linguşitor o vulpe Apoi, blîndele, prăfoasele arhive ale ospiciilor
singuratică; unde am cercetat semnele inventate de nebuni,
El este mireasa de lemn (o, minunată mireasă unde am întocmit o mare istorie a lor,
de lemn!) – rochia vînătă, .
gura de ierburi, pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate
scîncetul acoperind ca un muşchi alb fereastra; nici eu vreodată nu am putut-o citi.
El este văgăuna din cer şi norul de sînge ce mîrîie De aceea am cuprins-o în poemul care
în văgăuna din cer; nu poate fi înţeles.
El este stolul de ciori ce se roteşte cu voioşie Văd capul rotund ca un balon de aur
în jurul frunţii, îndepărtîndu-se peste înaltele rafturi.
bruma neagră a frunţii mele: limba în gură e rece .
ca gheaţa şi aproape casantă, Aud valurile mării lovindu-se de zidurile unui
ca o decoraţie acordată de Dumnezeu înalt şi galben depozit
profeţilor; şi aproape bătrîn, aproape gîrbov,
El este vinul care nisip se face în gura ta. cu aureola împăturită sub braţ,
. mă aşez la rînd, după sute şi sute de oameni,
să pot vedea şi eu, măcar spre sfîrşitul zilelor mele,
poemul tămăduitor,
poemul care nu poate fi înţeles.